PLAN DE LECŢIE

TEMA 1
ORGANIZAREA COMUNICĂRII

Şedinţa 1
CARACTERISTICILE COMUNICĂRII ŞI
ELEMENTELE PROCESULUI DE COMUNICARE

1. Evoluţia şi semnificaţia termenului comunicare.

Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenţei umane încă din antichitate. Însăşi
etimologia cuvântului sugerează acest lucru.
Cuvântul „comunicare” provine din limba latină unde „communis” care înseamnă „a pune de
acord”, „a fi în legătură cu” sau „a fi în relaţie”.
Deşi termenul este de origine latină, primele preocupări, cu deosebire practice pentru comunicare le-
au avut grecii. Pentru aceştia, arta cuvântului, măiestria de a-şi construi discursul şi de a-l exprima în agora
era o condiţie indispensabilă statutului de cetăţean (legile din Grecia Antică stipulau dreptul cetăţenilor de a
se reprezenta pe ei înşişi în faţa instanţelor de judecată, textul lui Platon, Apărarea lui Socrate, fiind un
exemplu în acest sens).
Elemente concrete de teorie a comunicării apar însă pentru prima dată în lucrarea lui Corax din
Siracuza, Arta retoricii, în secolul VI îHr. Platon şi Aristotel vor continua aceste preocupări,
instituţionalizând comunicarea ca disciplină de studiu, alături de filosofie sau matematică.
Romanii vor prelua de la greci aceste preocupări, dezvoltându-le şi elaborând în jurul anului 100 îHr.
primul model al sistemului de comunicare.
Evul mediu, odată cu dezvoltarea bisericii şi a creşterii rolului său în viaţa oamenilor, odată cu
cristalizarea primelor formaţiuni statale, va conferi noi dimensiuni comunicării. În această perioadă existau
pe lângă liderul autohton, indivizi instruiţi care aveau menirea de a se ocupa cu redactarea actelor oficiale, de
consemnare a faptelor sau de elaborare a legilor.
Un rol important în extinderea comunicării l-a avut şi dezvoltarea drumurilor comerciale care au
facilitat crearea poştei ca principal sistem de comunicare începând cu secolul al XIV-lea.
Epoca modernă a dus la dezvoltarea comunicării sub toate aspectele ei şi a creat noi sisteme şi
modalităţi de comunicare. Progresul tehnico-ştiinţific a favorizat apariţia telefonului, trenului, automobilului,
intensificând astfel comunicarea între indivizi şi comunităţi.
În DEX sunt menţionate trei semnificaţii ale cuvântului „comunicare”:
1. înştiinţare, aducere la cunoştinţă;
2. contacte verbale în interiorul unui grup;
3. prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei sau relaţii spirituale.
Ştiinţa comunicării se ocupă de un domeniu foarte vast. În activităţile umane, totul are de-a face, într-
un fel sau altul, cu actul de comunicare. A vorbi, a scrie, a citi, a asculta, a privi, totul este comunicare sau
poate însemna transfer de informaţie între oameni. Situaţiile din care comunicarea absentează sunt foarte
greu de imaginat. La o primă vedere definirea comunicării ar putea părea un act simplu, în realitate tocmai
vasta întindere a conceptului şi cotidianul practicii comunicaţionale ridică probleme, delimitările
terminologice relevându-se în fapt drept un produs destul de complex şi de laborios.
Ca esenţă a legăturilor umane, comunicarea reprezintă ansamblul proceselor fizice şi psihice prin
care se efectuează operaţia de punere în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea atingerii
unor anumite obiective.
O formulare concisă a comunicării o face Harold Laswell care exprimă esenţa comunicării în
propoziţia: „cine spune, ce spune, pe ce canal spune, cui spune şi ce efect are?”.
Putem afirma că, în cadrul procesului de comunicare sunt în atenţie următoarele probleme: să fim receptaţi,
să fim înţeleşi, să fim acceptaţi, să provocăm o reacţie.

NECLASIFICAT
1 din 5
DOCUMENT DE ÎNVĂŢĂMÂNT
 2. Elementele componente ale procesului de comunicare.
Emiţătorul este persoana care iniţiază comunicarea. În postura emiţătorului se poate afla un individ,
un grup sau o instituţie. Emiţătorul formulează mesajul, alege limbajul, receptorul şi mijlocul de comunicare.
Deşi are un rol preponderent în iniţierea comunicării, nu poate controla pe deplin ansamblul procesului.
Limbajul reprezintă o altă componentă a procesului de comunicare. Trebuie ţinut cont de faptul că
limba vorbită şi cea scrisă nu constituie chiar acelaşi limbaj (nu scriem aşa cum vorbim şi nici invers). De
mare ajutor sunt cifrele şi imaginile vizuale de orice fel (o diagramă, un desen).
Mesajul este simbolul sau ansamblul semnelor transmise de emiţător receptorului. El presupune un
mozaic de informaţii obiective, judecăţi de valoare legate de aceste informaţii şi trăiri personale ale
emiţătorului. Prin mesaj (ştire, comunicare) se înţelege elementul material verbal sau vizual, prin care una
sau mai multe informaţii circulă de la emiţător la receptor.
Semnul reprezintă un semnal care poartă o semnificaţie ce poate fi la rândul ei denotativă (semnificaţia
primară) şi conotativă (semnificaţia secundară, ataşată celei primare şi activată în contextul comunicării).
„American” are drept semnificaţie orice individ cu cetăţenie americană. Aceasta este denotaţia. „American”
pentru islamişti înseamnă acea persoană care le ameninţă sistemul de valori. Această asociere este conotaţia.
Simbolul este procesul prin care unui cuvânt, obiect sau desen i se atribuie o valoare particulară
recunoscută pe plan social. Steagul semnifică identitatea unei naţiuni, sabia este un simbol al dreptăţii legii
sau armatei, crucea este simbolul creştinismului, leul este un simbol al puterii iar balanţa simbol al justiţiei.
Mesajul depinde în mod definitoriu de cele două părţi aflate în procesul de comunicare, emiţătorul şi
respectiv receptorul. Modul de conturare şi structurare a mesajului se poate realiza prin analiza receptorului
(audienţei) pe baza următoarelor criterii: vârsta şi sexul receptorilor; factorii culturali, economici, filosofici,
psihologici; ocupaţia, veniturile şi statusurile; religia; alţi factori specifici.
Contextul (mediul comunicării) este o componentă adiacentă dar care poate influenţa mult calitatea
comunicării. El se referă la spaţiu (un mesaj rostit de aceeaşi persoană va căpăta altă semnificaţie în funcţie
de locul unde a fost rostit), timp (dimineaţa tonusul este mai ridicat decât seara), starea psihică (nu vom râde
la o înmormântare), contextul social (nu vom tutui un profesor în timpul unui curs chiar dacă ne este unchi),
norme de comportament şi mentalităţi (nu vorbim de diavol în biserică sau oferim flori albe unui chinez),
interferenţele zgomotelor, temperaturilor, imaginilor vizuale care pot distrage atenţia, care pot provoca
întreruperi sau confuzii.
Mijloacele de comunicare, constituie suportul tehnic al procesului. Principalele mijloace de
comunicare sunt: discuţia de la om la om, rapoarte interne, şedinţe şi prezentări orale, scrisori, telefonul
(clasic, mobil şi robotul telefonic), telexul şi telefaxul, combinarea aparatului video şi audio pentru
teleconferinţe, reţele de computere, video şi TV prin circuit închis, avizierul, ziare/lucrări/ diagrame etc.
În general, comunicarea de la om la om este mai eficientă decât cea telefonică, iar telefonul este mai
bun decât un raport.
Canalele de comunicare reprezintă traseele pe care circulă mesajele. După gradul de formalizare pot
fi formale (oficiale) şi informale. Ele reprezintă ansamblul mijloacelor materiale prin care este vehiculată
informaţia (viu grai, telefon, radio, fax, poştă etc.)
Canalele formale sau oficiale sunt proiectate şi funcţionează în cadrul structurii astfel încât să
vehiculeze informaţii între posturi, compartimente şi niveluri ierarhice diferite. Modul de funcţionare a
acestor canale conferă eficienţă comunicării.
Canalele informale apar ca urmare a unei organizări neformale. Acestea constituie căi adiţionale care
permit mesajelor să penetreze canalele oficiale. Aceste reţele pot vehicula ştiri şi informaţii mai rapid decât
canalele formale, însă, ele pot fi frecvent distorsionate şi filtrate.
Un proces eficient de comunicare solicită luarea în considerare a ambelor categorii de canale precum şi
cunoaşterea modului lor de funcţionare, a avantajelor şi dezavantajelor pentru a le putea folosi şi controla.
Receptorul poate fi la rândul lui, o persoană, un grup sau o instituţie, căruia îi este adresat mesajul sau
care intră în posesia lui în mod întâmplător. El primeşte mesajul în mod conştient sau subliminal. Rolul lui
nu este cu nimic mai mic decât cel al emiţătorului. Reuşita comunicării depinde de adecvarea conţinutului şi
formei de exprimare a mesajului, de capacitatea de percepţie şi înţelegere a receptorului şi de starea
sufletească a acestuia.
NECLASIFICAT
2 din 5
DOCUMENT DE ÎNVĂŢĂMÂNT
3. Etapele şi mecanismele procesului de comunicare.

Codificarea înţelesului constă în selectarea anumitor simboluri, capabile să exprime semnificaţia unui
mesaj. Cuvintele, imaginile, expresiile feţei sau ale corpului, semnalele ori gesturile se constituie în
simboluri ale comunicării. Cuvintele şi gesturile pot fi uneori interpretate greşit. De asemenea simbolurile
pot fi interpretate diferit de oameni nefamiliarizaţi cu ele sau aparţinând altor culturi. Aceasta multiplicare a
sensurilor date unuia şi aceluiaşi simbol face ca etapa de codificare a înţelesului să se confrunte cu
dificultăţile selecţiei şi combinării lor, astfel încât startul comunicării este deseori afectat. Forma cea mai
importantă de codificare rămâne, totuşi, cea a limbajului. Codarea şi decodarea mesajului presupune ca
emiţătorul şi receptorul să se afle în posesia aceluiaşi cod, adică un limbaj comun de comunicare.
În funcţie de traseul parcurs, mesajul poate avea următoarele forme:
- mesajul care există în mintea emiţătorului;
- mesajul care este transmis de către emiţător (definind modul în care emiţătorul codează mesajul);
- mesajul care este interpretat (decodat de către receptor);
- mesajul care este reamintit de către receptor (afectat de selectivitatea receptorului).
Adecvarea limbajului reprezintă o condiţie esenţială a comunicării. Emiţătorul trebuie să aibă un
limbaj adecvat, pentru a-şi putea transmite eficient mesajul, în funcţie de obiectivele urmărite şi de
identitatea destinatarului. O comunicare se consideră eficientă dacă mesajul transmis a fost corect receptat,
dacă acesta a fost înţeles şi acceptat de către receptor şi dacă a creat receptorului o reacţie post receptare,
reacţie care constituie o dovadă a faptului că am fost înţeleşi.
Comunicarea interpersonală rămâne cea mai importantă formă de comunicare, fiind cel mai des
folosită. Pentru a avea o comunicare eficientă trebuie să cunoaştem, să identificăm şi să înlăturăm pe cât
posibil barierele care îngreunează procesul comunicării.
Transmiterea mesajului constă în deplasarea mesajului codificat de la emiţător către receptor prin
canalele de comunicare (vizual, auditiv, tactil sau electronic). Modul de transmitere este determinant. Chiar
dacă se folosesc aceleaşi cuvinte pentru exprimarea unui mesaj, transmiterea lui telegrafică adaugă acestuia
sentimentul de importanţă şi urgenţă în comparaţie cu transmiterea printr-o scrisoare normală.
Decodificarea şi interpretarea se referă la descifrarea simbolurilor transmise şi, respectiv,
explicarea sensului lor, proces numit receptarea mesajului. Aceste două procese sunt puternic influenţate de
experienţa trecută a receptorului, de aşteptările şi abilităţile acestuia de a descifra şi interpreta diversele
simboluri. Prin intermediul lor se constată dacă s-a produs sau nu comunicarea, dacă emiţătorul şi receptorul
au înţeles în acelaşi mod mesajul.
Filtrarea constă în deformarea sensului unui mesaj datorită unor limite fiziologice sau psihologice.
Filtrele fiziologice sunt determinate de handicapuri totale sau parţiale (lipsa sau scăderea acuităţii
văzului, auzului, mersului etc.) şi limitează capacitatea de a percepe stimuli şi deci, de a înţelege mesajul.
Filtrele psihologice se instalează ca urmare a unor experienţe trecute ori a unor sensibilităţi sau
predispoziţii. Ele pot afecta percepţia şi modul de interpretare a mesajelor, dându-le o semnificaţie total sau
parţial diferită faţă de cea a emitentului.
Feedback-ul încheie procesul de comunicare. Prin intermediul său, emiţătorul verifică în ce măsură
mesajul a fost înţeles corect ori a suferit filtrări, a fost crezut şi acceptat. Feedback-ul comunicării se poate
realiza în diferite moduri. Astfel, poate exista:
- feedback direct şi imediat este cel prin care răspunsul receptorului este verificat în cadrul
comunicării faţă în faţă. Prin diverse simboluri, cuvinte, gesturi sau mimica feţei se constată dacă
mesajul a fost receptat sau nu corect.
- feedback-ul indirect este cel propagat şi întârziat prin calitatea slabă a activităţilor, prin creşterea
absenteismului şi poate indica dificultăţi vechi şi profunde ale comunicării.

4. Scheme ale procesului de comunicare.

Cea mai simplă schemă a structurii procesului de comunicare a fost propusă încă din anul 1934 de Karl
Buhler. Mesaj
NECLASIFICAT
Emiţător 3 din 5 Receptor
DOCUMENT DE ÎNVĂŢĂMÂNT
Feed-back
 Ulterior, schema a mai primit încă trei componente: cod, canal, referent. Relaţia de comunicare se
realizează astfel: emiţătorul transmite un mesaj într-un anumit cod (limbaj) către receptor, care va iniţia o
acţiune de decodare a mesajului ce i-a fost transmis. Acest mesaj este constituit într-un anume cod care
trebuie să fie comun celor doi parteneri aflaţi în contact. Între emiţător şi receptor are loc un transfer de
informaţie. Informaţia pleacă de la emiţător şi devine informaţie pentru receptor. Atât emiţătorul, cât şi
receptorul sunt entităţi orientate către un scop. Emiţătorul are scopul de a oferi, receptorul are scopul de a
primi informaţie. Transmiterea mesajului se realizează într-un anume cod.
Între mesaj şi cod există o mică discrepanţă. Astfel, în vreme ce mesajul se caracterizează prin coerenţă,
cursivitate, claritate, fiind determinat de loc, de timp, de starea psihică a emiţătorului, codul este fix,
invariabil, redus la un număr destul de mic de semne.
Fenomenul comunicării umane presupune existenţa simultană a următoarelor componente:
- nevoie de schimbare, resimţită suficient de puternic pentru a împinge la acţiune;
- conducători şi conduşi, cel puţin o persoană cu rol de emitent şi una cu rol de receptor;
- informaţii sub formă de mesaje despre situaţia ce reclamă schimbarea, despre forţele umane, căile şi
mijloacele de realizare;
- canale (mijloace) de legătură, adesea organizate într-un sistem, prin care să circule mesajele dintre
emitent şi receptor;
- un cod, limbaj comun de comunicare între emitent şi receptor;
- reguli de comunicare şi capacitatea dobândită prin pregătire de a le respecta;
- o motivaţie puternică pentru ca participanţii să depună eforturile necesare de pregătire a schimbării.

Structura modernă a comunicării poate fi redată schematic astfel:

x y y+z x'
Emiţător Codare Canal Decodare Receptor Efect
z
Zgomot de fond

Feedback

unde: x = mesaj, y = semnale, z = zgomot de fond, x' = mesaj decodat.

Modelul se citeşte astfel:

 dacă un emiţător doreşte să transmită informaţie (x) unui receptor, informaţia trebuie să fie inteligibilă.
Pentru a se face înţeles mai uşor, oral sau scris, emiţătorul trebuie să-şi codeze mesajul;
 odată codat, mesajul este transpus în semnale (y) care pot străbate canalul de comunicare către
receptor. Receptorul trebuie să-şi decodeze mesajul transpus în semnale şi să-l interpreteze (x’);
 comunicarea poate fi îngreunată de un surplus irelevant de informaţie (z) sau de zgomotul de fond (z).
Un exemplu de îl oferă distorsiunea mesajelor radiofonice din motive atmosferice;
 reuşita în comunicare implică într-o oarecare măsură izomorfismul dintre x şi x’. Receptorul acordă
mesajului o semnificaţie (x’) care trebuie să fie aceeaşi cu cea a emiţătorului (x = x’).
 modelul indică şi impedimentele în realizarea izomorfismului: erori de codare sau de decodare,
zgomotul de fond etc.
Comunicarea nu trebuie redusă la o simplă exprimare de probleme. Din acest punct de vedere, există
o diferenţă între “a spune “ şi “a comunica” sau între “a auzi “ şi “a asculta”. A spune este un proces într-
un singur sens, iar a comunica presupune un transfer de informaţii în ambele sensuri.

Bibliografie:

NECLASIFICAT
4 din 5
DOCUMENT DE ÎNVĂŢĂMÂNT
- Valentina Marinescu, Introducere în teoria comunicării, principii, modele, aplicaţii, Ed. Tritonic,
Bucureşti, 2003;
- J.J.Van Cuilenburg, O Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, Ed. Humanitas, 1991;
- Gheorghe Arădăvoaice, Comunicarea în mediul militar, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti,
1997;
- Vasile Tran, Irina Stănciugelu, Teoria Comunicării, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2003.

NECLASIFICAT
5 din 5
DOCUMENT DE ÎNVĂŢĂMÂNT