Procesele psihice senzoriale

Senzatiile

         Senzatiile reprezinta procese psihice cognitive elementare prin care

se semnalizeaza, separat, sub forma imaginilor simple si primare, insusirile
concrete ale obiectelor si fenomenelor, in conditiile actiunii directe a
stimulilor asupra organelor de simt (analizatori). Cu alte cuvinte, ele sunt
procese cognitive senzoriale primare care ne informeaza despre insusirile
concrete si izolate (culoare, duritate, netezime, temperatura, etc.) ale
obiectelor si fenomenelor lumii in timpul actiunii acestora asupra
analizatorilor.

         Principalele trasaturi ale senzatiilor sunt:

-          reflecta doar insusiri separate (culoare, gust, miros, temperatura,

etc.);

-          sunt imagini primare (prin actiunea directa a stimulior asupra

analizatorilor);

-          sunt cele mai simple imagini (reflecta doar insusiri concrete);

-          se caracterizeaza prin intensitate (determinata de intensitatea

stimulului si de starea subiectului), calitate (determinata de specificul
stimulului si de caracteristicile analizatorului), durata (determinata de
durata prezentei stimulului) si tonalitate afectiva(adica ecoul, rezonanta
afectiva in functie de experienta personala a subiectului).

         Practic, senzatiile constituie legatura informationala cea mai

simpla a omului cu realitatea.

         Analizatorul este un subsistem anatomo-fiziologic care realizeaza

analiza insusirilor concrete ale stimulilor din mediul extern sau
intern. Concret, analizatorii fac
posibila aparitiasenzatiilor. Analizatorul este compus din:

-          receptor: format din celule nervoase de mare sensibilitate fata de

stimuli, existente la nivelul organelor de simt (limba, nas, ochi, urechi);
-          calea (aferenta) de conducere: formata din fibre nervoase prin care
se transfera informatia la nivelul scoartei cerebrale;

-          zona centrala: reprezinta zona corticala specializata in operatii de

decodificare, adica de transformare a impulsurilor nervoase in fapte
psihice;

-          conexiunea inversa (calea eferenta): are rolul de a asigura

autoreglarea analizatorului in vederea receptarii cat mai bune a
stimulilor (stimulii sau excitantii fiind obiectele si fenomenele ce
provoaca senzatiile). Cu alte cuvinte, aceasta conexiune inversa este o
modalitate de autoreglare a unui sistem prin care centrul controleaza
permanent ceea ce se intampla la periferie.

         Trebuie precizat faptul ca este obligatoriu ca toate componentele unui

analizator sa fie in buna stare pentru ca senzatia sa apara. De
exemplu, un accident cerebral (afectarea zonei centrale a analizatorului)
poate sa faca imposibila aparitia senzatiei, cu toate ca celelalte segmente
(receptor si cale aferenta) sunt intacte.

         Clasificarea senzatiilor se face dupa doua criterii:

a)      Analizatorul specializat pentru receptarea informatiei : senzatii

vizuale, auditive, olfactive, gustative, cutanate.

b)      Continutul informational (ce fel de informatii sunt oferite): senzatii

exteroceptive, proprioceptive, statice, interoceptive.

         Sa analizam in cele ce urmeaza tipurile amintite de senzatii.

         Senzatiile vizuale ne informeaza despre intensitatea

(luminozitatea), tonul cromatic si saturatia (puritatea) obiectelor si
fenomenelor (acestea trei fiind proprietatile senzatiilor
vizuale). Intensitatea culorii reprezinta locul pe care il ocupa fiecare culoare
pe o scala in care cel mai luminos ton este albul iar ce mai intunecat este
negrul. Tonul cromatic reprezinta felul, tipul culorii, fiind dat de lungimea de
unda (760 milimicroni pentru rosu, 500 pentru verde, 390 pentru
violet). Saturatia (puritatea) este data de cantitatea de alb amestecata in
culoarea dominanta. Cu cat o culoare este amestecata cu mai putin alb, ea
este mai pura, iar cu cat contine mai mult alb, ea tinde spre cenusiu (prin
amestecul celor 7 culori fundamentale – rosu, oranj, galben, verde,
albastru, indigo, violet se obtine culoarea alb; negru poate fi definit ca
impresia vizuala simtita atunci cand nici o radiatie electromagnetica din
spectrul vizibil nu este perceputa de ochiul uman). In acest context,
remarcam ca, in cazul senzatiei vizuale, stimulul declansator este energia
electromagnetica(undele electromagnetice). Spectrul luminos este dat de
lungimile de unda cuprinse intre 390 si 760 de milimicroni. Dincolo de
aceste limite, intalnim radiatiile invizibile cu ochiul liber, anume
ultravioletele, cele ce ne bronzeaza (lungimi sub 390) si infrarosiile, cele ce
ne incalzesc (lungimi peste 800).

         Culorile au roluri multiple si complexe in viata si activitatea oamenilor:

-          semnalizeaza obiecte, fenomene, reguli etc. (de exemplu, culoarea

rosie a semaforului, semnalizeaza o regula);

-          au semnificatii socio-culturale (albul semnifica puritatea, negrul

doliul etc.);

-          au incarcatura energetica in functie de tonul cromatic (activeaza sau

calmeaza fiinta umana).

         Senzatiile vizuale, respectiv vazul, sunt cele mai importante cai pe

care le folosim pentru a ne orienta in mediul inconjurator.

         Senzatiile auditive ne informeaza

despre inaltimea, intensitatea si timbrul stimulilor sonori ce vin din mediu
(acestea trei fiind proprietatile senzatiilor auditive). Urechea umana
recepteaza undele sonore cu o frecventa intre 16 si 20.000 de Hz (sub 16-
infrasunete, peste 20.000-ultrasunete). Inaltimeaeste data
de frecventa vibratiilor. Astfel, sunetele pot fi inalte (subtiri), avnd o
frecventa mare si joase (groase). Intensitatea este data de amplitudinea
undei sonore (marimea oscilatiilor). Astfel, sunetele pot
fi puternice, medii si slabe. Timbrul este dat de forma undei, forma
determinata de natura sursei sonore. In cazul vocilor umane, de exemplu,
timbrul provine din caracteristici precum grosimea si elasticitatea corzilor
vocale ale fiecarui om. In acest context, este evident faptul ca doua sunete
cu aceeasi intensitate si inaltime se deosebesc prin timbru.

         Senzatiile auditive constituie conditia esentiala pentru invatarea

limbajului. De aceea, oamenii care se nasc surzi devin, automat, si muti,
necesitand metode speciale pentru dezvoltarea limbajului.
         Senzatiile olfactive ofera informatii despre proprietatile chimice ale
obiectelor. In acest caz, stimulii sunt substantele volatile care patrund
in fosele nazale. Ele poarta denumirea sursei (miros de friptura, miros de
trandafir etc.). Aceste senzatii sunt insotite, de regula, de o tonalitate
afectiva (mirosplacut sau neplacut). In acest sens, ele sunt implicate si in
diversele mecanisme de aparare (evitam substantele nocive pe baza
proprietatilor odorifice ale acestora).

         Senzatiile gustative reflecta calitatile chimice ale substantelor

solubile (stimulii) care patrund in cavitatea bucala. Exista 4 gusturi
fundamentale: dulce, sarat, amar si acru. Combinarea acestora in diferite
proportii contribuie la formarea celorlalte gusturi. Senzatiile gustative au si
ele rol de aparare impotriva substantelor nocive (ciorba cu gust stricat va fi
aruncata, salvandu-ne de la imbolnavire) si prezinta o tonalitate afectiva
pozitiva sau negativa (gust palcut sau neplacut).

         Senzatiile cutanate sunt de doua feluri: senzatii tactile si senzatii

termice. Senzatiile tactile (numite si de contact sau de presiune) rezulta din
atingerea si presiunea asupra obiectelor.
Stimulii sunt suprafetele obiectelor  care vin in contact cu pielea. Senzatiile
tactile ne dau informatii despre netezimea, duritatea, asperitatea
obiectelor. Senzatiile termice (de temperatura) ne dau informatii
despre proprietatile calorice ale obiectelor. Stimululeste reprezentat
de diferenta de temperatura intre corpul propriu si obiectele exterioare cu
care omul vine in contact. Aceste senzatii includ si mecanisme de
termoreglare (adaptare termica).

         Cele 5 tipuri de senzatii descrise pana acum (senzatii exteroceptive)

fac posibila cunoasterea insusirilor concrete, izolate ale obiectelor si
fenomenelor din mediul extern. Exista, insa, si senzatii care ne informeaza
despre tensiunea musculara, miscarile corpului, modificarile in chimismul
intern sau distrugerile tesuturilor. Sa le analizam in cele ce urmeaza.

         Senzatiile proprioceptive furnizeaza date despre pozitia membrelor, a

trunchiului, precum si despre directia, durata si intensitatea miscarilor. In
absenta acestor senzatii, corpul nostru s-ar prabusi ca o papusa de carpa,
neputandu-se asigura tensiunea necesara unei anumite pozitii
statice. Un tip special de senzatie proprioceptiva este cel al senzatiei
kinestezice (din grecescul kinein – a se misca si din grecescul aisthesis –
percepere, simtire; kinestezie = simtirea miscarii). Senzatiile chinestezice
apar in cursul efectuarii miscarilor, ne informeaza despre directia, durata si
intensitatea efortului necesar in miscare si ajuta la reglarea miscarilor si la
integrarea acestora in actiuni voluntare complexe. Fara aceste senzatii
nu am putea efectua miscari.

         Senzatiile statice (de echilibru) semnalizeaza schimbarea

pozitiei capului fata de trunchi si schimbarea pozitiei corpului cand
realizeaza miscari de rotire si balansare. Ele joaca un rol important in
mentinerea echilibrului vertical in timpul mersului si in redresarea starii de
echilibru in situatiile in care se produc alunecari, caderi etc (sa ne gandim
cat de usor putem dezechilibra un om beat, printr-un branci, intrucat centrul
nervos corespunzator nu mai poate da comenzile de echilibrare in timp util,
din cauza prezentei alcoolului in sange).

         Senzatiile interoceptive furnizeaza informatii despre mediul

intern. Fundamentale sunt senzatiile organice si senzatiile de durere.

         Senzatiile organice semnaleaza dezechilibrele din chimismul

organismului, ce se produc fie prin deficit de substante hranitoare, apa, aer
(aparsenzatiile de foame, sete, sufocare), fie prin surplus de asemenea
substante (apar senzatiile de supraplin, greata, voma, plen vezical etc.).
Semnalizand deficitul sau surplusul, senzatiile organice stimuleaza
omul sa actioneze pentru redresarea echilibrului si contribuie, astfel, la
mentinerea starii de sanatate fizica.

         Senzatiile de durere sunt determinate de tulburari functionale sau

de distrugeri de tesuturi organice. Daca nu am simti durerile in urma
loviturilor, arsurilor etc. corpul nostru ar putea fi distrus.

         Legile sensibilitatii. Acestea reprezinta raporturile constante (ce pot fi

surprinse la fiecare om) intre stimulii simpli si capacitatea noastra de a-i
simti.

         Legea pragurilor absolute: conform acesteia, un excitant produce o

senzatie numai daca are o anumita intensitate, sau un anumit prag,
numit prag minim absolut (3-4g/mm patrat pentru senzatia tactila
etc.). Astfel, particulele de praf sau microbii nu pot fi simtiti. Exista
si un prag maxim, definit ca cea mai mare cantitate dintr-un stimul care mai
determina inca o senzatie specifica; dincolo de acesta, excitantul nu mai
produce senzatii specifice, ci durere (o lumina foarte puternica, ce devine
obositoare; un sunet puternic, ce devine asurzitor
etc.). Sensibilitatea este intr-un raport invers proportional cu pragul
senzorial; astfel, despre o persoana care are un prag mic de sesizare a
stimulilor se afirma ca are o sensibilitate mai mare si invers.

         Legea pragului diferential: se defineste prin cantitatea minima care,

adaugata la stimularea initiala, determina o noua senzatie. Acest prag se
afla intr-un raport constant fata de marimea care se adauga la stimulul
initial (s/S=K). Acest raport este de 1/30 la greutate, 1/100 la lumina, 1/10
la sunete. De exemplu, la 100gr. greutate trebuie adugate alte 1/30 gr. din
greutatea initiala de 100 gr., adica 3,3 gr.

         Legea contrastului senzorial: prevede ca doi stimuli opusi (cu

caracteristici opuse) care actioneaza impreuna asupra unui analizator se
scot reciproc in evidenta. Putem intalni un contrast simultan, atunci cand 2
stimuli apar in acelasi timp; intalnim frecvent acest tip de contrast in cazul
sensibilitatii vizuale (negrul pe fond alb pare si mai negru; albul pe fond
negru pare si mai alb; negru pe galben; verde pe alb etc.). Putem intalni
si un contrast succesiv, care consta in cresterea sensibilitatii pentru
stimulul care urmeaza (un sunet inalt care urmeaza unui sunet jos va fi
sesizat mai bine datorita contrastului dintre cele 2 sunete).

         Legea adaptarii senzoriale: se refera la modificarea sensibilitatii

analizatorilor sub actiunea repetata a stimulilor. Daca un stimul slab
actioneaza mai mult timp, adaptarea se realizeaza in directia cresterii
sensibilitatii, astfel inact el este perceput din ce in ce mai bine. Adaptarea
vizuala este cea mai puternica. Adaptarea la intuneric este rapida in
primele 5 minute, apoi continua lent pana la 3 ore. In aceasta perioada,
sensibilitatea vizuala creste de 200.000 de ori fata de cea
initiala. Adaptarea plfactiva se realizeaza in 1-3 minute, cea tactila in 3
secunde, iar cea auditiva este foarte slaba. Aceasta legeeste strans legata
de cea a contrastului (apa marii pare rece la inceput – contrast - , apoi tot
mai calda etc.).

         Legea interactiunii analizatorilor: consta in faptul ca o senzatie care

se produce intr-un analizator influenteaza producerea senzatiilor in alti
analizatori, intensificandu-le sau diminuandu-le. De exemplu, daca urmarim
niste lovituri puternice si ritmice in timp ce privim spre un bec aprins, dupa
un timp vom avea impresia ca lumina becului “pulseaza” in ritmul loviturilor.
         Legea semnificatiei senzoriale: arata ca semnificatia mai mare a unui
stimul face sa creasca sensibilitatea fata de el. Oarecum, aceasta lege
contrazice legea pragurilor senzoriale; chiar daca stimulul este slab, dar
semnificativ, el este mai bine detectat si diferentiat de alti stimuli. De
exemplu, la o petrecere zgomotoasa persoana semnificativa pentru
noi inca nu a sosit. Astfel, desi ceilalti nu aud sunetul soneriei, noi il vom
putea auzi, deoarece este important (semnificativ) pentru noi.

 Perceptiile

         Perceptiile reprezinta procese senzoriale complexe si, totodata,

imagini primare, continand totalitatea informatiilor despre insusirile concrete
ale obiectelor si fenomenelor, in conditiile actiunii directe a acestora asupra
analizatorilor. Lumea care ne inconjoara nu este formata din pete informe
de culoare si lumina, nici din valuri de caldura sau frig, ori din gusturi si
mirosuri. Ea este formata din obiecte si fenomene care au culoare, gust,
miros, dar si alte insusiri cum ar fi forma, marime, volum. Asemenea
insusiri la un loc pot fi cunoscute prin intermediul perceptiilor.

         Principalele trasaturi ale perceptiei sunt urmatoarele:

-          imaginea perceptiva este unitara si integrala, cuprinde toate

insusirile concrete ale obiectului reflectat (integralitate), organizate intr-o
structura integrala;

-          perceptia este obiectuala, adica este imaginea unui obiect concret

(masa, tablou etc.);

-          perceptia este o imagine primara, se formeaza numai in prezenta

obiectului concret, prin actiunea acestuia asupra analizatorilor;

-          perceptia este o imagine bogata in continut, cuprinde in ansamblul

ei atat insusirile importante, cat si pe cele de detaliu;

-          perceptia unui obiect este contextuala, se realizeaza concomitent cu

imaginile celorlalte elemente existente intr-un context spatio-temporal
(percep catedra, dar si bancile, elevii, profesorul);

-          perceptia depinde de relatia activa a subiectului cu obiectul; ceea ce

este important pentru activitate este perceput clar, precis, in detaliu;
-          perceptia este influentata de limbaj; prezenta cuvintelor mareste
viteza si precizia identificarii obiectelor sau a interpretarii imaginilor
(desenul unui mar incomplet va fi recunoscut mai usor daca se
precizeaza ca avem de-a face cu un fruct);

-          perceptia este superioara prin faptul ca nu se reduce la o suma de

senzatii, ci ofera si informatii cu privire la relatiile intre partile obiectelor.

      Fazele perceptiei, manifestate cu o foarte scurta durata, practic

insesizabile de catre om, sunt urmatoarele:

-          detectia: consta in sesizarea prezentei unui stimul in campul

perceptiv. Subiectul, asadar, isi orienteaza atentia spre stimul (ceva
este);

-          discriminarea: presupune detasarea stimulului de fond si sesizarea

insusirilor care il deosebesc de ceilalti stimuli (acel ceva este un caine);

-          identificarea: se refera la cuprinderea intr-o imagine unitara a

informatiei obtinute si raportarea acesteia la modelul perceptiv
corespunzator (cainele este un dalmatian);

-          interpretarea: consta in precizarea semnificatiei obiectului, a

posibilitatii de a-l utiliza in activitate etc. (cainele dalmatian este al
prietenelei mele Ana Diana si este foarte jucaus). Aceasta ultima faza
depaseste procesul perceptiv propriu-zis, implicand in special limbajul si
gandirea.

         Legile perceptiei:

1. Legea integralitatii perceptive. Insusirile obiectului nu sunt semnalate

separat, ci in interrelatii complexe, formand o imagine unitara, ce cuprinde
atat insusiri principale, cat si detalii si insusiri de context. Daca un obiect
cunoscut este vazut doar partial, subiectul se comporta ca si cum l-ar
vedea in intregime. Astfel, cand vedem pe geam un acoperis, noi
consideram ca vedem (percepem) o casa; cand vedem iesind de sub pat
coada unei pisici, noi vedem (percepem) pisica (intreaga).
Sau, sa incercam sa citim cat mai repede cuvintele
INDEPENDNTA,              SUGESTBILITATE,                 INTEGRALTATE.
 Legea structuralitatii perceptive. Imaginea perceptiva este organizata
ierarhic. Practic, perceptia ierarhizeaza intr-o structura unitara insusirile mai
importante, care se impun in prim-planul imaginii, trecandu-le pe celelalte
in plan secundar. Recunoastem (percepem), de exemplu, o melodie
datorita liniei sale melodice specifice, necontand gama in care este
interpretata sau instrumentul care o canta.

3. Legea selectivitatii perceptive. Aceasta prevede ca, din multimea de

excitanti care actioneaza asupra lui, omul se opreste asupra unui element
sau fenomen considerat semnificativ pentru activitatea sa, celelalte
elemente fiind reflectate mai vag. Se face, astfel, o distinctie intre obiectul
perceptiei sifondul (campul) perceptiei. Obiectul perceptiei reprezinta acel
aspect al lumii exterioare care este selectat de subiect in conformitate cu
specificul unei activitati. Acesta este reflectat complet, clar, precis. Campul
(fondul) perceptiei este reprezentat de elementele inconjuratoare obiectului
perceptiei, care sunt percepute vag, lacunar, estompat. De
exemplu, un elev aflat la ora, ascultand explicatiile profesorului, il are pe
acesta drept obiect al perceptiei; cand, insa, va lua notite, caietul va deveni
obiectul perceptiei. Exista, astfel, posibilitatea interschimbarii obiectului si
campului perceptiei (ceea ce, la un moment dat, este obiect al perceptiei
poate deveni element al campului si invers). Selectivitatea perceptiei
depinde in buna masura de interesul subiectului pentruun lucru, o persoana
etc. Multimea dintr-o gara, de exemplu, este perceputa amorf, in timp ce
persoana asteptata se distinge cu claritate. Aceasta lege este frecvent
utilizata in reclamele comerciale, unde vanzatorul, pentru a impune
cumparatorului produsele sale, ca obiecte ale perceptiei, recurge la afise
speciale, ambalaje mai deosebit colorate, rosteste discursuri neasteptate
etc.

4. Legea semnificatiei perceptive. Se refera la faptul ca tot ceea ce are

semnificatie deosebita pentru subiect este selectat cu mai mare usurinta
din campul sau perceptiv. Acel obiect care este semnificativ, chiar daca
este mai slab printre altele mai evidente, se impune si este mai bine
perceput.

5. Legea constantei perceptive. Aceasta arata ca forma, marimea, culoarea

obiectelor sunt percepute ca fiind aceleasi, chiar daca, in anumite conditii
de mediu, aceste insusiri apar modificate. Experienta anterioara a
subiectului cu un obiect, de exemplu, face ca, in limita a 23-30 m, omul sa il
perceapa la dimensiunile, forma si culorile acestuia.
6. Legea proiectivitatii imaginii perceptive. Se refera la faptul
ca, neurofunctional, imaginea se proiecteaza la nivel cortical,
iar psihologic proiectia se realizeaza la nivelul obiectului. Aceasta lege face
ca obiectele sa fie vazute (percepute) ca fiind “aici”, “acolo”, “dincolo”, cu
toate ca imaginile acestora se afla in creierul nostru.

         Exista si anumite forme complexe ale perceptiei. Una dintre cele mai

importante este perceptia timpului. Pentru perceperea timpului, omul
foloseste trei sisteme de referinta: sistemul fizic si cosmic (reprezentat de
repetarea fenomenelor naturale – ziua si noaptea, succesiunea
anotimpurilor, miscarea astrelor), sistemul biologic (ce consta in ritmicitatea
functiilor organismului – stari de somn si veghe, alimentatia, ciclurile
metabolice) si sistemul socio-cultural (care se refera la existenta umana in
evolutia ei istorica). Perceptia propriu-zisa a timpului se realizeaza in doua
forme: perceperea succesiunii evenimentelor si perceperea duratei. Durata
perceputa nemijlocit este cuprinsa intre o sutime de secunda si doua
secunde. Aprecierea duratelor esteinfluentata de starea emotionala a
subiectului. Astfel, sa ne gandim la aprecierea duratei care il desparte pe
un om de anumite evenimente. Daca evenimentele asteptate sunt
neplacute, timpul pare a se scurge foarte repede. Daca acestea sunt
placute, durata i se pare lunga pana ele vor aparea. La trairea acestor
momente, aprecierile se inverseaza: perioadele fericite par scurte, cele
incheiate cu evenimente neplacute par lungi. La fel, daca uninterval de timp
este saturat cu activitati, va fi apreciat ca fiind foarte scurt, in timp ce unul
gol va parea mai lung.

         Observatia se defineste ca activitate perceptiva intentionata, orientata

spre un scop, reglata prin cunostinte generale, organizata si condusa
sistematic, constient si voluntar. Asadar, observatia presupune formularea
unui scop pe baza caruia se vor selecta din campul perceptiv elementele
corespunzatoare. Ea presupune, de asemenea, si elaborarea unui plan de
desfasurare a observatiei, in care sa fie specificate fazele care vor fi
urmate. In activitatea observativa, un rol foarte important il au mecanismele
verbale. Astfel, prin intermediul limbajului se stabilesc scopul observatiei si
planul desfasurarii acesteia. Daca perceptia spontana are caracteristice
verbe precum a vedea, a auzi, a simti un miros, a simti o
atingere, observatia foloseste verbele a privi, a asculta, a mirosi, a palpa.

         Spiritul de observatie se dezvolta ca urmare a repetarii si organizarii

activitatii de observatie (adica prin experienta) si reprezinta aptitudinea de
a sesiza rapid si precis ceea ce este slab, ascuns, nerelevant,
dar semnificativ pentru scopurile omului.

         Iluziile perceptive sunt perceptii care deformeaza unele aspecte ale

realitatii. Majoritatea iluziilor sunt explicate prin efectul de camp. Unele
componente ale campului perceptiv actioneaza concomitent cu obiectul
central al perceptiei si determina (in plan
neurofunctional)  subestimarea sau supraestimarea unor elemente ale
obiectului perceput. Supraestimari sau subestimari pot fi cauzate si de
relatiile de contrast intre excitanti. Astfel, o persoana de statura mijlocie
poate parea inalta intre altele scunde si poate parea foarte mica intre cele
care o depasesc cu mult. Pe baza intelegerii efectelor de camp s-au
construit, mai tarziu, asa-numitele iluzii optico-geometrice; unele din ele au
mare aplicare in scenografie.

         Ex.: segmentele care se deschid in unghi spre exterior exercita o

influenta “dilatanta” asupra dreptei pe care o delimiteaza la cele doua
extreme; invers, unghiurile care se deschid spre interior exercita o actiune
“comprimanta” asupra dreptei.

Reprezentarile

         Reprezentarea este un proces psihic cognitiv-senzorial prin care sunt

semnalate, in forma unor imagini unitare si schematice, insusirile concrete
si caracteristice ale obiectelor si fenomenelor, in absenta actiunii lor directe
(concrete)  asupra analizatorilor.

         Principalele caracteristici ale reprezentarilor sunt urmatoarele:

-          este un proces superior perceptiei, fiind secundara (ulterioara)

acesteia si formandu-se pe baza ei (a perceptiei); numele
reprezentarilor semnifica, de altfel, re-prezentarea, adica o prezentare
din nou, realizata in absenta obiectului respectiv.

-          are o intensitate mai slaba in comparatie cu perceptia;

reprezentarea unui arbore este mai stearsa decat perceptia lui, dar
cuprinde in mod accentuat toate componentele sale semnificative:
radacina, tulpina, coroana;

-          nu cuprinde detaliile, dar contine, cu necesitate, insusirile

caracteristice pentru un obiect sau o clasa de obiecte, manifestandu-se,
 prin aceasta, ca intermediar in formarea notiunilor, pastrand in imagine
ceea ce este important;

-          poate fi desprinsa de contextul spatio-temporal in care a avut loc

perceperea unui obiect (imaginea unui trandafir este aceeasi, fie ca a
fost perceput initial intr-o gradina, iar apoi intr-o florarie);

-          este influentata de actiunile practice ale subiectului cu obiectele; cu

cat am perceput un obiect mai activ, implicandu-ne mai multe simturi, cu
atat imaginea lui ne va reveni in minte cu mai mare claritate;

-          limbajul are un rol important in reprezenatri; pronuntarea

unui cuvant evoca imaginea respectivului obiect; cuvantul asigura
inlantuirea si organizarea unor serii de imagini (cartea este pe biroul din
sufragerie, langa vaza de flori);

-          prin continutul ei, reprezentarea se aseamana cu perceptia, iar

prin modul de producere, se apropie de gandire; spunem, astfel, ca
reprezentarea are o dubla natura: una intuitiv figurativa, care o apropie
de perceptie si una operational-intelectiva, care o apropie de gandire;

-          reprezentarea este o imagine panoramica, adica reconstituie in plan

mental si apoi reda integral si simultan toate informatiile depre un obiect;
cu alte cuvinte, reda obiectul pe toate fetele, de parca s-ar roti cumva in
mintea noastra; perceptia cuprinde doar insusirile la care subiectul are
acces in mod direct din pozitia in care se afla, in timp ce reprezentarea
trece dincolo de aparente (sa ne gandim la reprezentarea extrem de
complexa a unui motor cu ardere interna fata de perceptia lui);

-          implica, asa cum deducem din cele prezentate, operatii

intelectuale si semnificatii verbale; ea pregateste generalizarea
conceptuala, dar nu se confunda cu ea;

-          este lipsita de fond, spre deosebire de imaginea perceptiva care are

intotdeauna un fond (cand imi reprezint o nuca, aceasta imi apare, in
primul moment, singura, izolata, de parca ar fi suspendata in aer);

-          reprezentarile au o functie importanta in procesul imaginatiei

reproductive si a celei creatoare; productia imaginativa are la baza
combinarea si recombinarea imaginilor din experienta anterioara;
 bogatia si varietatea reprezentarilor favorizeaza activitatea imaginativa
si activitatea mentala in general;

-          este instabila, se pierde sau revine;

-          actul deciziei, in general, este precedat de reprezentarea diferitelor

posibilitati, cu avantajele si dezavantajele lor;

-          readuce in minte imagini ale obiectelor care nu mai sunt prezente,

permitand gandirii sa prelucreze in mod complex o multime de date ale
experientei anterioare;

-          reprezentarile nu ne permit inca accesul la esenta obiectelor si

fenomenelor, lucru ce va fi realizat prin intermediul intelectului, care
lucreaza cu notiuni (un copil mic isi poate reprezenta fulgerul, dar nu
cunoaste aceasta notiune in sens stiintific, pentru ca nu stie ce fel de
fenomen este acesta, cum ia nastere etc., operatiile gandirii sale nefiind
inca dezvoltate).

         Rezumand, se poate spune ca reprezentarile contin in ele

caracteristici ale celorlalte procese senzoriale, dar si ale notiunilor, motiv
pentru care nu sunt inca notiuni, ci seminotiuni
(semiconcepte). Reprezentarile sunt considerate o punte de trecere intre
senzorial si logic in cunoastere.

         Este important de semnalat si urmatorul aspect: reprezentarile sunt

interpretate de subiectul normal ca fiind imagini ale trecutului, raportandu-
se la ele ca atare. La unii bolnavi psihici, imaginile mintale sunt interpretate
ca reale (halucinatii), subiectul cautand sa actioneze asupra lor; de
exemplu, intinde mana dupa o “cana” inexistenta, se adreseaza unei
“persoane” inexistente etc.

         Clasificarea reprezentarilor

         Exista mai multe criterii de clasificare a reprezentarilor.

1.      Dupa analizatorul dominant, distingem: a)reprezentari vizuale,

b)auditive, c)kinestezice, d)gustative, e)olfactive, f)tactile.

2.      Dupa gradul de generalizare, intalnim: a)reprezentari individuale si

b)reprezentari generale.
3.      Dupa nivelul operatiilor implicate in geneza lor, sunt:
a)reprezentari reproductive si b)reprezentari anticipative.

4.      Dupa tipul de activitate in care se integreaza, distingem:

a)reprezentari literare, b)istorice, c)geografice etc.

5.      Dupa procesul psihic mai complex in care se integreaza, sunt:

a)reprezentari ale memoriei si b)reprezentari ale imaginatiei.

6.      Dupa prezenta sau absenta intentiei si a efortului voluntar, intalnim:

a)reprezentari voluntare si b)reprezentari involuntare.

         Sa analizam pe rand cele mai importante dintre aceste reprezentari.

1.a. Reprezentarile vizuale exprima cel mai bine calitatile generale ale

reprezentarilor. Imaginea este detasata de fond, lipsesc detaliile cromatice,
culorile se reduc la cele fundamentale. Este o imagine bidimensionala; cea
tridimensionala se realizeaza mult mai greu. Aceste reprezenatri cunosc o
dezvoltare deosebita la pictori, arhitecti, constructori.

1.b. Reprezentarile auditive reproduc zgomote, sunete muzicale si verbale

singulare, dar mai ales structurile melodice sau verbale. Melodiile sunt
reprezentate sub forma ritmului, a variatiei de intonatie sau a inaltimii
sunetelor. Reprezentarile verbale se refera la ritmuri, intensitati si
particularitati fonetice. Aceste tipuri de reprezentari sunt importante in
invatarea limbilor straine si in munca dirijorilor si a compozitorilor.

1.c. Reprezentarile kinestezice sunt imagini mentale ale propriilor miscari.

Ele sunt insotite de micromiscari (miscari ideomotorii) ce se produc in
grupele de muschi corespunzatoare si care pregatesc desfasurarea
miscarilor viitoare. Rezultate importante s-au obtinut, pe aceasta cale, in
activitatea sportiva. Cei care au realizat inainte un antrenament ideomotor
si-au elaborat apoi mai repede si mai bine deprinderile necesare. Miscarile
ideomotorii (miscari doar la ideea de miscare) pot fi utile si celor imobilizati
pentru o perioada la pat.

1.d.e.f. Putem vorbi si despre reprezentari gustative (imi reprezint gustul

lamaii), olfactive (imi reprezint mirosul de brad) si tactile (imi reprezint
finetea catifelei).
a. Reprezentarile individuale sunt imagini ale unor obiecte, fiinte, fenomene
foarte semnificative pentru o persoana (imaginea mamei, a casei parintesti,
a scolii, a primei prietene etc.). Aceasta categorie de reprezentari cuprinde
multe detalii, iar insusirile caracteristice nu se detaseaza prea usor si
evident.

b. Reprezentarile generale cuprind in structura lor insusirile comune pentru

o clasa de obiecte; pe baza acestora, orice nou exemplar poate fi
recunoscut ca apartinand aceluiasi grup. Figurile geometrice ating cel mai
inalt grad de generalitate si sunt foarte apropiate de concept. Ele au cea
mai mare importanta in formarea conceptelor. Reprezentarile generale sunt
imagini aparute prin interventia operatiilor intelectului.

3.a. Reprezentarile reproductive sunt cele care redau obiectele sau

fenomenele percepute anterior. Intalnim imagini statice, care reflecta
obiecte nemiscate (o bila care sta pe masa), imagini cinetice (bila se
rostogoleste pe masa) si imagini de transformare (deformarea bilei daca
aceasta ar fi din plastilina). Imaginile cinetice si de transformare sunt
posibile dupa varsta de 7-8 ani. Aceste reprezentari fac trecerea
catre memorie, care este un fenomen logic, mai complex decat simpla
redare a imaginilor concrete, intrucat memoria retine si reda si notiuni
abstracte, si produse ale imaginatiei etc.

3.b. Reprezentarile anticipative se refera la miscari sau schimbari care inca

nu au fost niciodata percepute. Ele sunt rezultatul interventiei operatiilor
gandirii si procedeelor imaginatiei. Sunt, la randul lor, cinetice si de
transformare. Ele sunt deosebit de utile in activitatea mentala. Ex.:
pot sa imi imaginez cand arunc bila cum vor arata popicele rasturnate.
Intrucat si acestea apar tot dupa 7-8 ani, intelegem de ce copiii mici se
atarna de coada tigaii incinse sau trag fata de masa cu tot ce este pe ea,
ori baga mana in cusca ursului, intrucat ei nu pot anticipa ceea ce
va urma., ceea ce li se poate intampla.

SINTEZA SENZATII-PERCEPTII-REPREZENTARI

1.Senzatiile ne informeaza despre insusiri concrete, izolate ale obiectelor

(culoare, temperatura etc.), fara a ne permite sa stim despre ce obiect este
vorba.

   Perceptiile ne informeaza despre obiecte in intregime, aducandu-

ne un plus de informatii cu privire la forma, structura (alcatuirea), marimea
lor, pozitia in spatiu etc. Astfel, perceptia nu rezulta din simpla insumare a
senzatiilor.

Senzatiile prelucreaza informatiile concrete, simple, prin functionarea

separata (relativ) a analizatorilor si conduc la producerea unei imagini
simple, nonfigurale..

   Perceptiile prelucreaza informatii provenite din corelarea functiilor mai

multor analizatori si duc la obtinerea unei imagini complexe, bogate in
continut (cu toate detaliile structurale si cromatice), situata pe un fond.

    Reprezentarile, utilizand operatii intelectuale (analiza, comparatia,

generalizarea), prelucreaza informatii deja pastrate in urma perceptiilor
anterioare, facand posibila aparitia unor imagini secundare, schematice,
panoramice.

3.Toate aceste 3 procese sunt numite senzoriale, deoarece prelucreaza

informatiile provenite prin simturi. Totusi,

-senzatia vizuala ne “spune” ca ceva este rosu, galben, luminos, intunecat

-perceptia vizuala ne permite sa identificam obiectele din preajma

noastra:masa, dulap

-reprezentarea vizuala ne pune la dispozitie obiecte absente; ele exista

numai in mintea noastra si numai dupa ce au fost percepute anterior.

4.Toate aceste procese permit omului doar o cunoastere superficiala a

lumii, insuficienta activitatilor complexe, constructive pe care le desfasoara.
Bazandu-se pe aceasta cunoastere senzoriala, omul poate face pasi mai
departe si accede la intimitatea obiectelor si fenomenelor, la esenta lor,
ajungand sa dobandeasca cunostinte despre cauzalitatea si utilitatea
obiectelor si fenomenelor pe care le ia, astfel, in stapanire. Numai prin cele
3 procese discutate, omul nu ar fi ajuns niciodata sa cunoasca si sa
inteleaga structura materiei, cauzele bolilor etc. Astfel de informatii nu pot fi
dobandite decat printr-o seama de alte procese psihice, numite cognitive
superioare (logice), anume: gandirea, memoria, imaginatia (acestea 3 din
urma facand parte dintr-un ansamblu numit intelect).