Sistemul auditiv

Natura şi caracteristicile specifice.

Burlacu Corina
 Apariţia şi evoluţia funcţiei auditive s-au produs sub acţiunea permanentă asupra organismelor
animale a energiei acustice, generate de mişcările vibratorii ale corpurilor prin atingere sau lovire.
Acestea formează domeniul sunetului.
În accepţiunea psihofiziologică, noţiunea de sunet desemnează acel registru al vibraţiilor (oscilaţiilor)
mecanice care, propagate printr-un mediu elastic oarecare (solid, lichid sau gazos) şi acţionând asupra
aparatului auditiv al omului, provoacă, reacţii şi senzaţii specifice.
Parametrul fizic în raport de valorile căruia se determină domeniul sunetului este frecvenţa.
În medie, auzul uman percepe registrul acustic cuprins între 16 (18) c/s (cicli/sec) şi 18.000 (20.000)
c/s. Sub 16 c/s se situează registrul infrasunetelor, iar peste 20.000 c/s – registrul ultrasunetelor (pe care
unele animale le percep – ex.: liliacul, câinele).
Orientativ, dăm mai jos frecvenţele diferitelor sunete produse de instrumente muzicale şi voci umane:
Cea mai joasă notă la pian ... 27,5 c/s
Cea mai joasă notă a unui cântăreţ-bas ... 100 c/s
Cea mai joasă notă a unui clarinet ... 104,8 c/s Un si mediu la pian ... 261,6 c/s
Frecvenţa standard a camertonului ... 440 c/s Registrul superior al sopranei ... 1.000 c/s
Cea mai înaltă notă la pian ... 4.180 c/s Armonicele instrumentelor muzicale ... 10.000 c/s
Limita superioară a audibilităţii la vârstnici ... 12.000 c/s
Particularităţile sensibilităţii auditive.
Sensibilitatea auditivă constă în capacitatea omului de a recepţiona sunetele şi de a
realiza senzaţii specifice în raport cu proprietăţile lor fizice principale: intensitatea,
frecvenţa şi forma.
Intensitatea este o proprietate fizică obligatorie pentru ca sunetul să poată fi auzit; ea
determină, de asemenea, întinderea fâşiei audibilităţii şi limita suportabilităţii stimulării
sonore a analizatorului auditiv.
Pragul absolut inferior este intensitatea minimă a tonului standard cu frecvenţa (F) de
1.000 c/s, necesară pentru a provoca o senzaţie abia conştientizabilă. Evaluată în scală
decibelică, această intensitate minimă (Imin) este de zero decibeli (Imin= 0 dB/ F=
1.000 c/s). La hipoacuzici şi la persoanele în vârstă, valoarea acestui prag este
superioară nivelului de 0 dB, pentru acelaşi sunet standard de 1.000 c/s.
Pragul absolut superior exprimă intensitatea maximă a sunetului (luat la frecvenţa
standard de 1.000 c/s), care continuă să provoace încă o senzaţie de tărie specifică
(suportabilă).
Dinamica sensibilităţii auditive.
Nivelul sensibilităţii în cadrul analizatorului auditiv nu se menţine permanent într-un punct fix, ci
variază mai mult sau mai puţin semnificativ, potrivit legilor psihofizilogice şi socio-culturale

Sensibilizarea în sfera auzului este pregnant realizabilă, folosindu-se stimularea adecvată a

analizatorilor: vizual, tactil şi olfactiv. Condiţia principală pentru obţinerea creşterii acuităţii
sensibilităţii auditive este ca intensităţile stimulilor luminoşi, tactili, termici, olfactivi să fie de nivel
mediu. Alegerea moderată a acestor intensităţi, în loc să optimizeze sensibilitatea, o inhibă (efectul
depresiei senzoriale). Contrastul în sfera sensibilităţii auditive este mai puţin pregnant decât în cadrul
altor modalităţi. Totuşi, el se manifestă şi poate fi evidenţiat cel mai uşor prin trecerea dintr-un mediu
puternic zgomotos într-unul mai liniştit, şi invers. O caracteristică a lui rezidă în faptul că se produce
numai în condiţiile prezentării succesive a sunetelor; prezentarea lor simultană determină alte fenomene
– mascarea sau alternanţa. Estetizarea şi semantizarea reprezintă caracteristici legice esenţiale ale
auzului uman, care se constituie şi se dezvoltă atât istoric cât şi ontogenetic în cadrul activităţii muzicale
– de creaţie şi percepţie a structurilor melodice – şi al comunicării verbale.
Sensibilitatea muzicală şi sensibilitatea
fonematică.
Spredeosebire de sensibilitatea auditivă generală, comună omului şi animalelor, 228 care s-a
dezvoltat în raport cu acţiunea stimulilor acustici naturali, aceste două submodalităţi speciale,
proprii cu precădere omului, s-au diferenţiat şi au evoluat în raport cu două categorii socioculturale
de surse sonore – muzica şi limbajul articulat.

Auzul muzical se formează ca mecanism specializat de recepţieevaluare-di-ferenţiere a raporturilor

de înălţime, temporare (ritmice) şi de periodicitate dintre sunetele generate de instrumente muzicale
şi de vocea umană. El cuprinde două componente: auzul melodic şi auzul armonic. Primul se
exprimă în capacitatea unui subiect de a diferenţia, recunoaşte, trăi şi reproduce o structură muzicală
simplă, monofonică. El se manifestă însă şi în cadrul procesului complex de percepţie a muzicii,
făcând posibil ca melodia să nu fie conştientizată şi trăită ca o serie de sunete disparate, ci ca o
structură unitară de înălţimi şi intervale, care generează o stare emoţională de natură estetică
(„plăcut”, „frumos”, „sublim”). ‘
 Calităţile şi importanţa senzaţiilor auditive
 Senzaţiile auditive reprezintă o formă de comunicare directă cu lumea externă, bazată pe codificarea-
decodificarea semnalelor sonore.
 orice senzaţie auditivă va pune în evidenţă trei calităţi fundamentale: tăria, înălţimea şi timbrul.
 Din punct de vedere comunicaţional şi cognitiv, fiecare calitate a senzaţiilor auditive devine purtătoare
de informaţie, care capacitează subiectul să diferenţieze sunetele şi să identifice indirect, prin
intermediul datelor furnizate de alte simţuri, obiectele-sursă. De asemenea, informaţia inclusă în
calităţile tăriei, înălţimii şi timbrului fac posibilă elaborarea unor comportamente, atitudini şi trăiri
emoţionale adecvate în raport cu universul sonor. Fiind semnale de distanţă, stimulii sonori permit
orientarea şi deplasarea în spaţiu pe traiectorii întinse, detectarea şi localizarea obiectelor care prezintă
importanţă pentru activitatea cotidiană.
 Pe de altă parte, în funcţie de natura şi însuşirile structurale ale undelor sonore, senzaţiile auditive au un
efect tonic-energizant asupra nivelului de vigilenţă şi a echilibrului funcţional al personalităţii. S-a
demonstrat că izolarea fonică absolută este mai greu de suportat şi produce efecte bulversante mai
puternice decât izolarea vizuală. Fiind legate de diferenţierea şi evaluarea duratelor şi intervalelor,
senzaţiile auditive se includ ca verigă esenţială în mecanismul de percepţie a timpului şi de structurare
în plan intern a orizontului temporal.
 Mecanismul senzaţiilor auditive: organizarea
structural-funcţională a analizatorului
auditiv
 Chiar dacă omul nu poate percepe frecvenţele înalte (peste 18.000 Hz) şi intensităţile foarte slabe, aşa
cum o face câinele, de exemplu, el nu are rival printre celelalte animale în ceea ce priveşte complexitatea
şi calitatea senzaţiilor şi percepţiilor auditive. Putem astfel afirma că analizatorul auditiv atinge nivelul
său cel mai înalt de organizare structural-funcţională la om. Ca şi ceilalţi analizatori, el este format din
cele trei verigi de bază – periferică, intermediară şi centrală – şi din veriga conexiunii inverse (de
autoreglare). Veriga periferică. Aceasta se compune din trei segmente anatomice distincte: a) urechea
externă; b) urechea medie şi c) urechea internă (fig. 14).
De funcţia sensibilităţii auditive nemijlocit se leagă melcul. Peretele melcului membranos, care vine în
continuarea lamei spirale, formează membrana bazilară (fig. 15). Peretele melcului membranos dinspre
rampa vestibulară formează membrana lui Reissner. De pe creasta spirală internă porneşte către interiorul
canalului cochlear o lamă articulară denumită membrana tectorială sau a lui Corti. Veriga receptoare
propriu-zisă a sistemului auditiv se află în aşanumitul organ al lui Corti, situat pe membrana bazilară. În
structura acestui organ intră mai multe tipuri de celule epiteliale. Unele din ele, denumite piliere (stâlpi),
sunt dispuse pe două şiruri de-a lungul membranei bazilare. În partea superioară, cele două şiruri se
sprijină unul de altul formând un tunel – tunelul lui Corti. Pe feţele interioare ale tunelului se găsesc
celulele epiteliale de susţinere. Între ele se inserează celulele senzoriale auditive (celule ciliate), un şir
intern şi trei şiruri externe. Segmentele anterioare ale celulelor ies prin orificiile membranei reticulate
(rezultate prin anastomozarea celulelor piliere interne) şi vin în contact cu membrana tectorială. În jurul
segmentului lor bazal se ramifică dendritele neuronilor din ganglionul spiral. Axonii acestor neuroni
formează ramura cochleară a nervului acustico-vestibular, care conduce informaţia către veriga
intermediară a analizatorului
Teoriile privind codificarea şi integrarea semnalelor sonore.
 Problema privind modul specific în care se realizează procesarea semnalelor sonore, din
momentul declarării lor de către sursă şi până în cel al apariţiei senzaţiei auditive propriu-
zise, a constituit preocuparea centrală a psihofizicii şi psihofiziologiei organelor de simţ.
Această problemă s-a dovedit însă a fi şi cea mai dificilă, nici până astăzi nereuşindu-se o
rezolvare completă a ei.
 Pentru prima dată, o teorie relativ închegată a mecanismului senzaţiei auditive a fost formulată de
H.Helmholtz (1877), pe baza principiului rezonanţei împrumutat din fizică. Potrivit teoriei rezonanţei,
membrana bazilară, neavând aceeaşi lăţime pe toată întinderea şi, în plus, prezentând şi o striaţie
transversală, în forma unor fibre elastice independente („strune”), ea rezonează şi reproduce vibraţiile
sonore de la nivelul lichidului din urechea internă.
Teoria lui Békésy este susţinută de date experimentale privind dinamica
activităţii bioelectrice de-a lungul verigilor componente ale analizatorului
auditiv – nerv, nucleul cochlear, cortexul central sub acţiunea sunetelor de
diferite frecvenţe. Cu toate acestea, se apreciază că ea este tributară, ca şi
cele două variante ale teoriei rezonanţei, concepţiei periferiste, care a
dominat psihofiziologia clasică.

După extirparea verigii corticale a analizatorului auditiv, stimulii sonori

încetează să mai provoace răspunsuri bioelectrice în vreo arie corticală.
Responsivitatea bioelectrică a neuronilor corticali auditivi este selectivă şi
variabilă în raport cu însuşirile temporo-spaţiale şi spectrale ale sunetelor.
Experimental, s-au identificat:
a) neuroni care răspund numai la declanşarea sunetului;
b) neuroni care răspund pe toată durata de acţiune a sunetului;
c) neuroni care răspund atât la începerea, cât şi la încetarea acţiunii
sunetului;
d) neuroni care răspund la stimulare prin blocarea activităţii bioelectrice
spontane;
e) neuroni care-şi modifică pattern-ul activităţii bioelectrice ca urmare a
modificării frecvenţei stimulilor;
f) neuroni care-şi modifică pattern-ul activităţii bioelectrice ca urmare
aschimbării intensităţii sunetului
Codificarea formei undelor sonore şi senzaţia
timbrului
 Majoritatea stimulilor sonori au o structură spectrală complexă la frecvenţa fundamentală, care determină
senzaţia de înălţime, adăugându-se un număr mai mare sau mai mic de frecvenţe complementare, care
determină senzaţia de timbru. Codificarea acestora din urmă are un caracter global, constând în stabilirea
diferenţei generale dintre ele. Să presupunem că un subiect percepe un ton alcătuit din frecvenţele 700,
800, 900 şi 1.000 Hz. Prin definiţie, frecvenţa de bază (fundamentală) va fi de 100 Hz. Diferenţa dintre
componente va fi tot de 100 Hz. În acest caz, va fi dificilă discriminarea înălţimii corespunzătoare
frecvenţei de bază (100 Hz) şi a timbrului, determinat de diferenţa dintre componente (care este egală tot
cu100 Hz).
 Codificarea duratei sunetelor se realizează prin interacţiunea dintre cele trei tipuri de neuroni: „on”, „off”
şi „on-off”, prezenţi atât în veriga subcorticală, cât şi în cea corticală.
 Operatorii logici care primesc semnale despre începutul, întinderea şi sfârşitul acţiunii sunetului
integrează informaţia corespunzătoare în scarastandard de cantificare a timpului, facilitând astfel
diferenţierea fină a duratei lui. Intervalul vid dintre două sunete care poate fi perceput distinct nu
depăşeşte 2 milisecunde
 Localizarea spaţială a sunetelor.
 Una din funcţiile importante ale auzului este aceea de a permite orientarea şi reglarea
comportamentului motor în raport cu direcţia şi locul surselor sonore. Astfel că, pe lângă
mecanismele de codificare a intensităţii, frecvenţei şi formei undelor sonore, trebuie să existe şi
mecanisme specializate în evaluarea coordonatelor spaţiale ale sursei generatoare: direcţie,
distanţă, poziţie. Acestea din urmă au la bază interacţiunea dintre cele două verigi – urechea stângă
şi urechea dreaptă –, fiind prin excelenţă un mecanism binaural
 Distanţa de la care vine sunetul este evaluată după intensitate şi claritate: cu cât acestea au valori
mai ridicate, cu atât distanţa de la care porneşte sunetul este mai mică, şi invers, cu cât distanţa este
mai mare, cu atât intensitatea devine mai slabă, iar claritatea – mai difuzăun mecanism binaural..
 Orice deviaţie a poziţiei sursei generatoare în raport cu linia mediană, care împarte în două
segmente perfect egale distanţa dintre cele două urechi, creează o diferenţă în timpii de sosire a
sunetului la fiecare din cei doi receptori.După estimările făcute, este suficientă o diferenţă în timpii
de sosire de doar 0,0003 sec. pentru ca localizarea sunetului să fie lateralizată.
 Precizia cea mai mare în localizare se realizează în plan orizontal: deviaţia în stânga sau în dreapta
în raport cu linia mediană faţă-spate, spatefaţă; în plan vertical, localizarea devine mult mai
dificilă.
 În mod obişnuit, percepţia auditivă se însoţeşte de vizualizarea sursei sonore. Între auz şi văz se
stabileşte astfel o complexă interacţiune, care influenţează localizarea spaţială a sunetelor.. Foarte
puternic, fenomenul de inducţie vizuală a localizării spaţiale a sunetului se pune în evidenţă într-o
sală cu amplificare. Fixându-ne privirea asupra oratorului de la tribună, avem convingerea că
receptăm cuvintele direct de pe buzele lui, fără nici o verigă intermediară; de îndată 250 ce ne
întoarcem privirea asupra unui difuzor lateral sau în spate, localizarea sursei se schimbă imediat,
plasându-se în difuzor. Şi mai uimitor este faptul că iluzia de localizare se manifestă şi în cazul
când difuzorul considerat nu funcţionează.
Efectele psihofiziologice ale acţiunii sunetelor.
 acţiunea sunetelor determină o gamă întinsă de efecte psihofiziologice
acompaniatoare :vegetative, bioelectrice şi psihice
 Vegetative- modificări ale pulsului, ale sistemului respirator, ale diametrului vaselor
sangvine, ritmului arderilor în organism, modificări ale concentraţiei sucurilor gastrice,
variaţii ale ritmului de activitate a glandelor endocrine;
 Bioelectrice – aici se includ modificări ale tonusului muscular, variaţii ale rezistenţei
electrice a pielii, modificări ale ritmurilor bioelectrice ale creierului;
 Psihice – a fac parte variaţii ale ritmului de desfăşurare a proceselor mentale, ale nivelului
de concentrare a atenţiei, reacţii şi trăiri emoţionale.
 efectele pozitive, contribuie la facilitarea, potenţarea şi optimizarea desfăşurării proceselor
fiziologice în organism:
 la menţinerea şi îmbogăţirea tonusului şi echilibrului psihic, la relaxarea şi atenuarea unor
focare tensionale (stări de supărare, de depresie), la stimularea asociaţiei de idei, a fluxului
imaginativ, a capacităţii generale de lucru, la înlăturarea insomniilor şi la facilitarea
instalării somnului după oboseală cumulată, sau
 Poluarea sonoră, în marile oraşe, tinde să devină la fel de gravă sub aspectul consecinţelor
patologice ca şi cea chimică.
Un zgomot puternic sau ţipătul agresiv provoacă stare de
spaimă, de încremenire.
o muzică ritmată determină exaltare, euforie;
o muzică simfonică într-o gamă minoră induce trăiri
pesimiste;
o muzică simfonică într-o gamă majoră induce trăiri
vesele, optimiste;
o muzică funebră provoacă trăiri dure, de durere, tristeţe
sau disperare;
zgomotul naturii (foşnetul copacilor, susurul izvoarelor,
ciripitul păsărelelor, zumzetul albinelor etc.) are
întotdeauna un efect relaxant, liniştitor, predispunând la
contemplare şi visare, în timp ce zgomotul străzii sau al
unei hale industriale generează întotdeauna efecte
stresante, senzaţii şi trăiri dezagreabile
S-a demonstrat experimental că infrasunetele cu o structură spectrală mai complexă,
produse de tuburi de diametre şi lungimi diferite, tot din cauza rezonanţei, dobândesc
o forţă de distrugere extraordinară, capabilă, în câteva secunde, să transforme într-o
grămadă de moloz un bloc cu 10 etaje. Se ştie, de asemenea, că zgomotul de joasă
frecvenţă al motoarelor autovehiculelor grele poate sparge geamurile clădirilor din
apropiere şi vibraţiile lor provoacă în timp crăparea zidurilor