Sistemul auditiv

Natura şi caracteristicile specifice.

 Apariţia şi evoluţia funcţiei auditive s-au produs sub acţiunea permanentă
asupra organismelor animale a energiei acustice, generate de mişcările
vibratorii ale corpurilor prin atingere sau lovire. Acestea formează
domeniul sunetului.
În accepţiunea psihofiziologică, noţiunea de sunet desemnează acel registru
al vibraţiilor (oscilaţiilor) mecanice care, propagate printr-un mediu elastic
oarecare (solid, lichid sau gazos) şi acţionând asupra aparatului auditiv al
omului, provoacă, reacţii şi senzaţii specifice. Parametrul fizic în raport de
valorile căruia se determină domeniul sunetului este frecvenţa. În medie,
auzul uman percepe registrul acustic cuprins între 16 (18) c/s (cicli/sec) şi
18.000 (20.000) c/s. Sub 16 c/s se situează registrul infrasunetelor, iar peste
20.000 c/s – registrul ultrasunetelor (pe care unele animale le percep – ex.:
liliacul, câinele). Orientativ, dăm mai jos frecvenţele diferitelor sunete
produse de instrumente muzicale şi voci umane: Cea mai joasă notă la pian
... 27,5 c/s Cea mai joasă notă a unui cântăreţ-bas ... 100 c/s Cea mai joasă
notă a unui clarinet ... 104,8 c/s Un si mediu la pian ... 261,6 c/s Frecvenţa
standard a camertonului ... 440 c/s Registrul superior al sopranei ... 1.000
c/s Cea mai înaltă notă la pian ... 4.180 c/s Armonicele instrumentelor
muzicale ... 10.000 c/s Limita superioară a audibilităţii la vârstnici ...
12.000 c/s
Unda sonoră are o anumită particularitate de desfăşurare şi
organizare într-un interval de timp dat. Din acest punct de
vedere, vibraţiile sonore se împart în două grupe principale:
periodice şi aperiodice
Peste frecvenţa de bază se adaugă un număr mai mare sau
mai mic de frecvenţe suplimentare (mai înalte), care conferă
sunetului respectiv o trăsătură specială – timbrul. Dacă
vibraţiile suplimentare nu depăşesc un anumit nivel ca număr
şi
Sunetele în care nu poate fi „diferenţiat” tonul de bază sunt
denumite zgomote
În planul reflectării psihice, frecvenţa determină senzaţia de
înălţime a sunetelor
Pe lângă frecvenţă, unda sonoră posedă alţi doi parametri
importanţi: amplitudinea (A) şi faza (ϕ). Amplitudinea este
dată de distanţa dintre vârful unei oscilaţii şi linia de repaus
(undă). Ea exprimă forţa oscilaţiei şi, în planul reflectării
psihice, determină senzaţia de tărie a sunetelor. Unitatea de
măsură a intensităţii sunetelor este de tip logaritmic şi se
numeşte decibel (dB)
 Tipuri de stimuli sonori.
Criteriile cele mai relevante, după care putem obţine o
clasificare adecvată a lor, ar fi următoarele: • natura
substanţial-energetică a sursei, după care delimităm: a)
stimuli sonori generaţi de surse naturale (fenomene
meteorologice, diferite corpuri fizice din natură – metale,
pietre, lemn); b) stimuli sonori artificiali, produşi de obiecte
şi instrumente create de om (instrumente muzicale, aparate şi
maşini de diferite genuri şi utilizări); c) stimuli sonori
verbali – sunetele articulate ale vorbirii; • raportul dintre
timpul ciclic al frecvenţei fundamentale şi timpul ciclic al
frecvenţelor suprapuse (armonicilor), după care obţinem
două clase de sunete: a) sunete muzicale (oscilaţii periodice)
şi b) zgomote (oscilaţii aperiodice);
• frecvenţa, după care se delimitează: a) sunete de joasă
frecvenţă (16-300 c/s); b) sunete de frecvenţă medie (500-3.500
c/s); c) sunete de frecvenţă înaltă (peste 5000 c/s); • intensitatea,
după care delimităm: a) sunete puternice; b) sunete moderate
(medii) şi c) sunete slabe; • gradul de complexitate, dat, pe de o
parte, de numărul vibraţiilor suplimentare ce intră în structura unui
sunet individual, iar pe de altă parte, de numărul sunetelor ce intră
într-o stimulare concretă; după acest criteriu vom avea: a) stimuli
acustici simpli şi b) stimuli acustici complecşi.
Particularităţile sensibilităţii auditive.
Sensibilitatea auditivă constă în capacitatea omului de a recepţiona sunetele şi de a
realiza senzaţii specifice în raport cu proprietăţile lor fizice principale: intensitatea,
frecvenţa şi forma.
Intensitatea este o proprietate fizică obligatorie pentru ca sunetul să poată fi auzit; ea
determină, de asemenea, întinderea fâşiei audibilităţii şi limita suportabilităţii stimulării
sonore a analizatorului auditiv.
Pragul absolut inferior este intensitatea minimă a tonului standard cu frecvenţa (F) de
1.000 c/s, necesară pentru a provoca o senzaţie abia conştientizabilă. Evaluată în scală
decibelică, această intensitate minimă (Imin) este de zero decibeli (Imin= 0 dB/ F=
1.000 c/s). La hipoacuzici şi la persoanele în vârstă, valoarea acestui prag este
superioară nivelului de 0 dB, pentru acelaşi sunet standard de 1.000 c/s.
Pragul absolut superior exprimă intensitatea maximă a sunetului (luat la frecvenţa
standard de 1.000 c/s), care continuă să provoace încă o senzaţie de tărie specifică
(suportabilă).
Ca şi în cazul văzului, sensibilitatea în raport cu intensitatea sunetelor este o funcţie binaurală,
nivelul ei fiind condiţionat de interacţiunea celor două verigi receptoare – urechea stângă şi
urechea dreaptă – şi a celor două emisfere cerebrale. S-a demonstrat că nivelul sensibilităţii
monaurale (stimularea unei singure urechi) este inferior nivelului sensibilităţi binaurale.
Potrivit legii lateralizării, sensibilitatea la cele două urechi este 224 inegală, fiind mai crescută
la urechea dominantă din punct de vedere funcţional.
În literatura de specialitate se menţionează însă şi fenomenul de surditate faţă de înălţime,
persoane care ating valori extrem de ridicate ale pragurilor diferenţiale
Dinamica sensibilităţii auditive.
Nivelul sensibilităţii în cadrul analizatorului auditiv nu se menţine permanent într-un
punct fix, ci variază mai mult sau mai puţin semnificativ, potrivit legilor
psihofizilogice şi socio-culturale

Sensibilizarea în sfera auzului este pregnant realizabilă, folosindu-se stimularea

adecvată a analizatorilor: vizual, tactil şi olfactiv. Condiţia principală pentru
obţinerea creşterii acuităţii sensibilităţii auditive este ca intensităţile stimulilor
luminoşi, tactili, termici, olfactivi să fie de nivel mediu. Alegerea moderată a acestor
intensităţi, în loc să optimizeze sensibilitatea, o inhibă (efectul depresiei senzoriale).
Contrastul în sfera sensibilităţii auditive este mai puţin pregnant decât în cadrul altor
modalităţi. Totuşi, el se manifestă şi poate fi evidenţiat cel mai uşor prin trecerea
dintr-un mediu puternic zgomotos într-unul mai liniştit, şi invers. O caracteristică a
lui rezidă în faptul că se produce numai în condiţiile prezentării succesive a
sunetelor; prezentarea lor simultană determină alte fenomene – mascarea sau
alternanţa. Estetizarea şi semantizarea reprezintă caracteristici legice esenţiale ale
auzului uman, care se constituie şi se dezvoltă atât istoric cât şi ontogenetic în
cadrul activităţii muzicale – de creaţie şi percepţie a structurilor melodice – şi al
comunicării verbale.
Pe fondul sensibilităţii primare se formează şi se individualizează două submodalităţi specifice
– auzul muzical şi auzul verbal (fonematic). Funcţionarea lor se subordonează principiilor
estetice şi schemelor logicogramaticale. Graţie funcţiei sale semantico-verbale, analizatorul
auditiv va juca un rol major în dezvoltarea psiho-intelectuală, surditatea având cele mai grave
consecinţe asupra procesului de socializare şi enculturare al individulu