UNIVERSITATEA TEHNICĂ ,,GHEORGHE ASACHI” DIN IAȘI

FACULTATEA DE MECANICĂ

Corelarea performanțelor participanților

la traficul rutier
Tema: Posibilități de percepție pe cale auditivă

STUDENT:

ILINCA ALEXANDRU

SPCR, anul I

Iași 2020
 Cuprins

1. Fundamentele acustice ale recepției auditive.....................................................................................3

1.1. Tipuri de senzaţiile auditive.............................................................................................................6
1.2. Analiza sunetelor.............................................................................................................................7
2. Posibilităţi de percepţie pe cale auditivă.............................................................................................8
2.1. Noţiuni fundamentale de audiometrie.............................................................................................8
2.2. Percepţia auditivă a coliziunilor uşoare..........................................................................................11
3. Elemente de acustica.........................................................................................................................13
3.1 Inaltimea sau frecventa sunetelor...................................................................................................13
3.2. Taria sonora....................................................................................................................................13
3.3. Masurarea auzului..........................................................................................................................14

2
 1. Fundamentele acustice ale recepției auditive

Undele sonore. Sunetul se transmite sub formă de unde sonore prin mediul înconjurător. Energia
iniţială a sursei sonore determină moleculele din aer din preajma sursei sonore să se mişte împreună şi să
se comprime, această compresiune este transmisă moleculelor vecine şi tot aşa, mai departe. Benzile de
molecule comprimate se alternează cu benzile de rarefiere a moleculelor, rezultând un pattern în care
comprimarea alternează cu rarefierea.

Propagarea undelor sonore în spaţiu. Undele longitudinale reprezintă un tip de undă mai
important în înţelegerea sunetului, în care moleculele de aer se deplasează de-a lungul aceleiaşi axe ca şi
unda sonoră ce rezultă în urma aplicării unei forţe (Fraser, 1995), direcţia de propagare a undei coincide
deci cu distanţa de oscilaţie. Oscilaţia reprezintă deplasarea unui corp înainte şi înapoi. Un ciclu al
vibraţiei sau o oscilaţie începe în orice 187 punct al undei şi se încheie în punctul identic pe următoarea
undă. Aceste unde sunt denumite sinusoidale. Când un corp oscilează pe o anumită frecvenţă, sunetul
produs se numeşte ton pur. Numărul complet de sinusoide ce apar într-o secundă constituie frecvenţa
undei. Compresia unei unde sinusoidale este reprezentată de extensia curbei în sus, iar rarefierea, de
extensia curbei în jos (Tillery, 1993).

Frecvenţa. Dacă sursa sonoră vibrează rapid sau cu o frecvenţă mare, undele sonore transmise
prin aer vor fi mai apropiate decât dacă sursa sonoră vibrează lent sau cu o frecvenţă joasă. Dacă rata
vibraţiilor este rapidă, sunetul va fi perceput ca având o înălţime mai mare decât în cazul în care rata
vibraţiilor este lentă. Totuşi înălţimea este o senzaţie subiectivă, dependentă de frecvenţă (Sound and
Hearing, 1995). In momentul în care este lovit diapazonul, acesta se mişcă din poziţia de repaus până într-
un punct maxim. Anumite forţe determină diapazonul să revină Ia poziţia iniţială, dar energia primului
contact este atât de puternică încât, datorită inerţiei, el depăşeşte punctul de repaus dar în direcţia opusă,
după care încearcă să revină la poziţia de echilibru, continuând astfel până când energia iniţială este
consumată (Fraser, 1995). Mişcările diapazonului pot fi dispuse pe un grafic cu două axe, axa verticală
reprezentând mişcarea, iar cea orizontală, timpul. Se obţine o undă de formă regulată. Mişcarea de la
poziţia de repaus spre punctul maxim atins în ambele direcţii şi înapoi la poziţia iniţială reprezintă un
ciclu. Numărul de ciclii ce apar într-o unitate anumită de timp (de obicei secunda) reprezintă unitatea de
măsură a frecvenţei unui sunet. Dacă în trecut frecvenţa era exprimată în ciclii/secundă (cps) azi ea se
exprimă în Hertzi (Hz); 100cps=lOOHz. Cu cât numărul ciclilor pe secundă este mai mare, cu atât mai
înaltă este frecvenţa.

Urechea umană poate percepe sunete cu frecvenţă între 20Hz-20kHz. Mai bine percepute sunt
sunetele ce se află între 100 Hz şi 8 kHz, sunetele vorbirii încadrându-se în acest interval. Intervalele de
frecvenţă sunt denumite octave sau decade. Ambele exprimă relaţia între două frecvenţe.

Viteza sunetului. Viteza sunetului este dată de rapiditatea cu care acesta se deplasează de la sursa
sonoră la un alt punct. în cele mai multe cazuri viteza sunetului fluctuează, astfel încât se calculează
viteza medie, folosindu-se formula clasică: v = d/t. Când sunetul se propagă de la sursă, energia sonoră se
va împrăştia pe o suprafaţă tot mai mare, astfel încât presiunea sunetului va descreşte. Dacă sursa sonoră
se află într-o cameră, presiunea sunetului va respecta această lege numai dacă este foarte aproape de

3
sursă; la o distanţă între 0,4 şi 2 m, influenţa sunetului reflectat de pereţi, podea sau tavan devine
importantă. Cu alte cuvinte, presiunea sunetului, măsurată într-o cameră la o anumită distanţă faţă de
sursă, tinde să atingă un nivel constant, indiferent de distanţa faţă de sursă. Lângă pereţi, nivelul sunetului
poate să fie chiar mai puternic decât într-un alt punct considerat a fi mult mai aproape de sursă (Sound
and Hearing, 1995). Undele sonore călătoresc prin aer cu o viteză de aproximativ 340 m/sec. Această
viteză este relativ mică dacă este comparată cu viteza altor unde. Aceste diferenţe au implicaţii asupra
percepţiei şi producerii vorbirii cât şi asupra design-ului protezelor auditive.

Lungimea de undă. Lungimea de undă poate fi definită ca distanţa dintre două compresii sau
rarefieri succesive ale aerului; Viteza sunetului diferă în funcţie de mediul în care se propagă şi în funcţie
de caracteristicile acestuia. Exemplu: în aer, ia 16°C valoarea acestui parametru este V = 340 m/s Ia
100°C V = 386,5 m/s viteza creşte aproximativ cu temperatura.Viteza creşte cu umiditatea, nu. depinde de
presiunea atmosferică sau de calităţile sunetului: înălţime, intensitate, frecvenţă. Pe măsură ce frecvenţa
creşte, lungimea de undă scade (Tillery, 1993).

Intensitatea. Distanţa la care corpul se deplasează faţă de punctul de repaus este denumită
amplitudine. Dacă se aplică o forţă mai mare particulelor de aer ele se vor deplasa la o distanţă mai mare
faţă de punctul de repaus, determinând mărirea compresiilor şi rarefierilor, şi în consecinţă va rezulta şi o
creştere a amplitudinii (Fraser, 1995), O undă sonoră transportă în direcţia propagării sale o anumită
cantitate de energie, care este proporţională cu pătratul vibraţiei amplificării sau a presiunii undei.
Intensitatea sunetului se poate măsura cu diferite: măsurarea presiunii, măsurarea electrică. Cu cât forţa
va fi mai mare cu atât mai mare va fi şi amplitudinea undei sonore. Datorită sensibilităţii urechii umane,
este necesară o forţă foarte mică pentru ca auzul să fie stimulat (Tillery, 1993).

Puterea. Puterea reprezintă capacitatea de a exercita o forţă fizică. În acustică se folosesc cantităţi
foarte mici de putere. Puterea măsoară magnitudinea sunetului. Pe măsură ce distanţa faţă de sursă creşte,
energia sunetului scade după ce atinge un anumit punct maxim, deoarece puterea este răspândită pe o
suprafaţă mai mare (Tillery, 1993).

Presiunea. Presiunea este generată atunci când o presiunea creşte pe măsură ce forţa creşte.
Unitatea folosită în măsurarea presiunii este Pascalul (Pa). Această unitate de măsură este prea mare
pentru presiunile folosite în audiometrie şi este divizată în unităţi mai mici; o milionime dintr-un Pascal
este denumită micropascal sau uPa.

Decibelul. Dacă s-ar măsura sunetele în Pascali ar trebui să se opereze cu numere foarte mari.
Pentru aceasta se foloseşte o altă unitate de măsură, Bell-ul. Chiar şi aceasta prezintă o j serie de
inconveniente şi de aceea se foloseşte decibelul (a zecea parte) prescurtat dB. Decibelul reprezintă o
fracţie între o anumită cantitate măsurată şi un nivel de referinţă. Scara decibelilor este o scară
logaritmică. Ea compară două valori şi exprimă diferenţa dintre ele. De aceea 0 dB nu înseamnă că nu
există nici un sunet ci faptul că nu există nici o diferenţă între două sunete cu presiuni diferite. Scala
decibelilor are ca nivel de referinţă 20 uPa şi exprimă presiunea unui sunet (vezi tabelul 1) (Fraser,
1995). Nivele de intensitate în decibeli:

4
 Tabelul 1.1.: Nivele de intensitate în decibeli

 Nivelul intensităţii. Uneori poate fi utilă exprimarea dB în relaţie cu o anumită intensitate

de referinţă. Intensitatea de referinţă i 0-4 într-un anumit sistem poate fi exprimată ca IR. Produsul
(output-ul) sistemului respectiv poate fi exprimat prin Io. Intensitatea de referinţă este în mod normal IO".
în acest caz se poate folosi termenul de nivel de intensitate, care se referă la intensitatea de referinţă. Dacă
IQ=IR raportul va fi de 1:1, logaritm zecimal de 1 este 0 şi deci numărul de dB va fi egal cu 0. în
concluzie, 0 dB nu presupune absenţa sunetului. Decibelii reprezintă o expresie logaritmică şi deci dacă
dublăm intensitatea undei sonore, număra! de decibeli nu se va dubla ci va creşte cu 10 dB.

Audiologii sunt obişnuiţi să realizeze măsurători ale sunetului în termeni de presiune mai degrabă
decât în termeni de intensitate. Datorită relaţiei existente între presiune şi intensitate: intensitatea este
aproximativ egală cu presiunea la pătrat, transformarea intensităţii în presiune se face după următoarea
formulă:

 Intensitatea de referinţă dB (IL) = 10 x log (IQ/IR)

 Presiunea de referinţă dB (SPL) = 10 x log (PO2/PR2),

5
 Unde:

 Po reprezintă presiunea produsă de sistemul

 PR reprezintă presiunea de referinţă.

Ultima relaţie poate fi scrisă şi altfel:

 dB (SPL) = 20 x log (PQ/PR),

un număr este ridicat la puterea a doua, logaritmul lui se dublează. Presiunea de referinţă este
20uPa. Cu alte cuvinte O db este echivalentul a 20uPa (se aplică aceeaşi regulă ca şi la intensitate; dacă
(PO/PR)).

 Nivelul audiţiei (Hearing Level sau HL) Audiometrele moderne au fost concepute pentru
a testa sensibilitatea auditivă la mai multe frecvenţe. La început audiometrele determinau presiunea
necesară unui sunet pentru a stimula auzul. Cea mai mică intensitate ce stimulează auzul a fost
denumită "pierdere auditivă de 0 dB" sau "OHL". Datorită faptului că urechea prezintă sensibilitate
diferită, vor fi necesare presiuni diferite pentru a obţine "OHL" la diferite frecvenţe (Martin, 1997).

Durata sunetului. Durata sunetului este determinată de mişcarea vibratorie. Se poate distinge doar
o durată foarte scurtă a sunetului; numai primele vibraţii pentru sunete cu frecvenţe mici şi un număr mai
mare de vibraţii pentru frecvenţele mari, caz în care urechea nu are timpul necesar să parcurgă sunetul.
Aceste începuturi de sunete se pot măsura precis în număr de vibraţii (Gârbea, Cotul, 1967).

Conţinutul în armonice. Armonice şi nearmonice care depind de frecvenţele fundamentale. Când

se produce un sunet, acesta este însoţit de un număr de vibraţii neregulate, supraadăugate,. Scara muzicală
cuprinde 10-11 octave. Sunetele din scara muzicală se împart în trei grupe după frecvenţa sunetelor sau
după locul pe care-î ocupă pe portativ: registrul grav cuprinde treimea inferioară de scară; registrul mediu
tromba treimea superioară.

1.1. Tipuri de senzaţiile auditive

Senzaţii auditive: sunete simple, sunete compuse, zgomote şi pocnituri. Acestea sunt descrise de
Gârbea şi Cotul (1967) astfel:

 Tonuri sau sunete simple sunt vibraţiile care înregistrate dau o sinusoidă regulată.
Sunete compuse sau complexe: sunt formate dintr-un sunet fundamental un număr variabil de
acompaniamente numite armonice, care se aud deodată constituind sunetul timbrat. Acest sunet se
reprezintă printr-o curbă modificată, în raport cu curbele constituenţilor, dar care îşi păstrează
periodicitatea.
 Zgomotele sunt vibraţii acustice complexe, neregulate. Percepţia lor este neplăcută. Aşa
numitele "zgomote plăcute": murmurul pâraielor, foşnetul frunzelor, etc. se presupune că ne par plăcute
din cauza conotaţiilor atribuite lor (socializarea senzaţiilor).
 Pocnituri sau detonaţii: aceste senzaţii auditive sunt produse de comprimarea subită a
aerului, căreia îi urmează o dilatare. Spectrul undelor este cuprins de la infrasunete cu lungimi de undă

6
de sute de metri (frecvenţe foarte, foarte mici) până la ultrasunete cu lungimi de undă de ordinul undelor
luminoase (7x10"5 m lungimea violetă), sau lungimi de undă şi mai mici decât ale luminii: oscilaţiile
termice ale moleculelor gazelor, lichidelor, solidelor.

Sunete complexe. Tonurile pure sunt produse electronic şi sună artificial; ele sunt folosite în
audiometria tonală. Cele mai multe sunete existente nu sunt tonuri pure, ele conţin mai multe frecvenţe.
Există sunete complexe în care pattern-ul de bază se repetă. Acest sunet poate fi o notă cântată de un
anumit instrument sau de un cântăreţ. Aceste sunete sunt denumite periodice Fourier a sugerat faptul că
sunetele periodice pot fi privite ca un grup de tonuri pure, toate auzindu-se în acelaşi moment. O
asemenea reprezentare a unui sunet complex reprezintă spectrul acelui sunet. Metoda prin care se poate
măsura acest spectru se numeşte analiză Fourier sau analiză spectrală.

Conţinutul în armonice. Frecventa cea mai joasă este dominantă în tonurile complexe. Ea este
frecvenţa fundamentală. într-un sunet periodic complex, toate frecvenţele reprezintă multipîi ai
fundamentalei. Aceste tonuri ce apar peste fundamentală sunt denumite armonice sau supratonuri.
Spectrul unui sunet ce are fundamentala de 100 Hz va conţine doar frecvenţe mai mari decât 100 Hz (200
Hz, 300Hz, etc.) (Martin, 1997). Armonice şi supratonuri constă în felul în care sunt numerotate: prima
armonică este frecvenţa fundamentală, supraton este egal cu A doua armonică, al doilea supraton este egal
cu a treia armonică etc. Există şi sunete aperiodice, ce pot fi de natură impulsivă, cum ar fi zgomotul
produs de o împuşcătură, de trântirea unei uşi sau zgomote continue, cum sunt cele din vorbire, muzică,
zgomotul motorului. Şi sunetele aperiodice pot fi studiate prin analiză spectrală.

1.2. Analiza sunetelor

Analiza spectrală descrie nivelul sunetului în cadrai unor benzi de frecvenţă. Lăţimea benzilor de
frecvenţă influenţează rezultatul analizei. în mod normal se realizează două tipuri de analiză:

a) Analiza cu o bandă de o lăţime constantă de 100, 10 sau IHz. Deseori această analiză este
realizată de calculator folosindu-se o metodă specială, denumită "transformarea rapidă Fourier" (Fast
Fourier Transform sau FFT). Rezultatul analizei cu o bandă de IHz este cel mai folosit în acustică, fiind
numit "nivelul densităţii spectrului".

b) Analiza cu o bandă de lăţime relativă. Banda are de obicei o lăţime de o octavă sau de o treime
dintr-o octavă.

Spectrul unui sunet complex. Când două sau mai multe tonuri pure de diferite frecvenţe sunt
generate simultan, amplitudinile lor combinate trebuie sumate în fiecare moment. Undele complexe pot fi
sintetizate în laborator printr-un proces opus în esenţă analizei Fourier. Deşi frecvenţa fundamentală
determină toate armonicele, acestea nu au amplitudini egale. Astfel, chiar dacă frecvenţa fundamentală şi
armonicele sunt aceleaşi la mai multe sunete diferite, amplitudinea diferitelor armonice va varia de la un
sunet la altul, spectrele lor fiind diferite. în timpul vorbirii, datorită modificării mărimii şi formei
laringelui, vor apărea schimbări de intensitate şi frecvenţă, fapt ce va determina accentuarea unor
armonice şi suprimarea altora. Unda ce va rezulta va prezenta "văi" şi "vârfuri". Fiecare "vârf se numeşte
formantă. Vocalele conţin un anumit număr de formante.

7
 2. Posibilităţi de percepţie pe cale auditivă
Ca şi accidentele influenţate de percepţia vizuală şi cele legate de percepţia sonoră sunt dificil de
sesizat din motive oarecum similare. In schimb, reconstituirea condiţiilor din timpul accidentului este
mult mai anevoioasă, chiar imposibilă de multe ori, întrucât măsurătorile implică avarierea sau
distrugerea vehiculului. Expertizarea posibilităţilor de percepţie acustice este necesară în următoarele
situaţii: - şoferul declară că nu a sesizat lovirea unui alt vehicul sau a unui pieton şi de aceea nu a oprit
autovehiculul la locul accidentului; - şoferul susţine că nu a sesizat auditiv pe parcursul rulajului
manifestarea unei defecţiuni tehnice (slăbirea fixării unei roţi, desprinderea materialului de fricţiune de pe
saboţii de frânare, etc.) care ulterior a provocat un accident; - şoferul reclamă că nu a auzit semnalul sonor
al autovehiculului poliţiei sau al unei treceri peste linia ferată şi de aceea nu a oprit regulamentar
vehiculul; - există dubii ca un pieton în vârstă angajat în trecerea drumului să fi auzit semnalele sonore ale
unui vehicul aflat în circulaţie.

2.1. Noţiuni fundamentale de audiometrie.

Vibraţia aerului provocat pe diverse căi se transmite timpanului urechii şi este recepţionată nervos
sub formă de sunete (la oscilaţii sinusoidale cu frecvenţe constante) sau zgomote (combinaţii de sunete).
Urechea percepe nivelul zgomotului prin presiunea acustică care acţionează asupra timpanului. In
principiu, un zgomot este sesizabil numai dacă are o anumită tărie. Presiunea sonoră minimă care poate fi
percepută de urechea umană este de 20 μPa; presiunile sonore de 109 μPa sunt greu suportabile, din cauza
senzaţiilor dureroase care le provoacă . După cum se observă , domeniul presiunilor sonore sesizate de
urechea umană este deosebit de extins; de aceea, pentru măsurarea nivelului presiunii sonore se utilizează
scara logaritmică, unitatea de măsură fiind decibelul [dB] . Nivelul presiunii se măsoară în raport cu
presiunea minimă sesizabilă p0 = 20 μPa, adică :

p2
Z=10 lg [ dB ] (2.1.)
p 20

în care p [μPa] reprezintă presiunea sonoră măsurată efectiv. Limita minimă p0 = 20 μPa poate fi
percepută de persoanele tinere, cu vârsta de 18 ani. Deci, nivelul sonor minim perceptibil de către o
asemenea persoană este:

20 2
Z18=10lg =0 [dB] (2.2.)
20 2

Pragul de audibilitate creşte odată cu vârsta [16], conform relaţiei:

Z y =β ( Y −18 )2+ Z 18 [dB] (2.3.)

în care Y reprezintă vârsta persoanei în ani iar β [dB/an2] este un coeficient care depinde de
frecvenţa zgomotului şi sex (tab. 2.1.). De pildă , pragul de audibilitate pentru o frecvenţă de 8000 Hz
(aproximativ egală cu frecvenţa unui avertizor sonor auto), la un bătrân cu vârsta de 70 de ani, este:

8
 Z70=0,022∗( 70−18 )2+ 0=59,48 [dB] (2.4.)

Tabelul 2.1. Valorile coeficientului β pentru corecţia pragului de audibilitate în funcţie de vârstă .

Urechea umană poate percepe diferenţe de nivele sonore începând de la 1 dB; o creştere cu 6 dB
înseamnă dublarea presiunii sonore, aspect uşor sesizabil. Omul este capabil să perceapă zgomote în
cadrul unui spectru de frecvenţe cuprins între 16 Hz şi 20000 Hz; pe măsura instalării bătrâneţii, domeniul
auditiv se restrânge. Sensibilitatea auditivă depinde de frecvenţă , cea mai mare fiind între limitele a 2
KHz şi 5 KHz. Tăria zgomotului perceput de ureche se măsoară în foni. Fonul se defineşte similar ca şi
decibelul, dar se referă numai la frecvenţa sunetului de 1 KHz. Sensibilitatea urechii în funcţie de
frecvenţă poate fi dedusă din fig. 2.1. De pildă , un sunet cu frecvenţă de 80 Hz şi nivelul sonor de 40 dB
este perceput de ureche cu aceeaşi tărie ca un sunet cu nivelul sonor de 20 dB (foni) cu frecvenţa de 1
KHz. Aparatele de măsură a nivelului sonor (sonometre) pot reda nivelul sonor efectiv, conform cu rel.
(2.1.), dar şi corelat cu modul perceperii sunetului de către urechea umană.

9
Figura 2.1. Curbele de egală acustică a urechii umane

Astfel, măsurătorile trebuie raportate la frecvenţa de 1 KHz; pentru aceasta, în circuitul de măsură
se prevede un atenuator care are funcţia de a pondera rezultatul în raport cu frecvenţa după o funcţie
cât mai apropiată de cea a urechii umane. S-au definit în acest scop 4 tipuri de curbe de ponderare A, B, C
şi D (fig.2.2.), pentru măsurătorile obişnuite fiind recomandată curba A; unitatea de măsură a zgomotului
ponderat după curba A se notează [dBA]. In principiu, ponderarea constă în scăderea, corespunzător
funcţiei respective, a unui nivel sonor ΔZ cu o asemenea mărime încât rezultatul să fie echivalent
nivelului sonor de la frecvenţa de 1 KHz.

Figura 2.2. Curbele de pondere ale echipamentelor de măsură acustice

10
 Un zgomot specific unei anomalii funcţionale a autovehiculului sau unei eventuale coliziuni uşoare
poate fi perceput şi deosebit de alte sunete prin nivel sonor, durată şi prin frecvenţă. Zgomotul menţionat
este asociat de regulă cu alte zgomote sau sunete şi poate fi diferenţiat chiar dacă nivelul său sonor este
mai mic, când se identifică clar prin durată şi frecvenţă. Pentru aprecierea posibilităţilor de percepţie a
unor asemenea zgomote s-a elaborat metoda curbelor de acoperire sau limitelor auditive (fig.2.3.).

Figura 2.3. Curbe de acoperire pentru diverse frecvente și nivelul sonore

De exemplu, un sunet cu frecvenţa de 200 Hz şi nivelul sonor de 60 dB, acoperă sunetele a căror
tărie se află sub curba de acoperire 1; dacă nivelul sonor al aceluiaşi sunet este de 40 dB, se ajunge la
curba de acoperire 2. La fel, unui sunet cu frecvenţa de 3,5 Khz îi corespund curba de acoperire 3 pentru
nivelul sonor de 60 dB şi curba de acoperire 4, la nivelul de 40 dB. Se poate afirma că un sunet cu
frecvenţa de 1 KHz şi nivelul sonor de 30 dB este acoperit (nu poate fi perceput) de sunetul cu frecvenţa
de 200 Hz cu nivelul de 60 dB, dar nu şi de cel cu nivelul de 40 dB. De asemeni, sunetul cu frecvenţa de
1 KHz şi nivelul de 30 dB nu poate fi acoperit de sunetul cu frecvenţa de 3,5 KHz, indiferent dacă se
manifestă cu un nivel sonor de 40 dB sau de 60 dB.

2.2. Percepţia auditivă a coliziunilor uşoare.

Semnalele acustice produse de coliziunile uşoare sunt de multe ori acoperite de alte zgomote
(motor, frânare energică , etc.) şi de aceea evaluarea perceptibilităţii lor poate fi făcută după criterii
aproximative. Cercetările întreprinse în acest domeniu, prezentate sintetic în [4] permit clasificarea, din
punct de vedere al manifestărilor acustice, a coliziunilor în 4 categorii (tab. 2.2.). In mod obişnuit
zgomotele care însoţesc coliziunile din categoria I nu pot fi percepute acustic pe de o parte din cauza
nivelului sonor mai redus decât cel aferent transmisiei şi funcţionării motorului, iar pe de altă parte, din
cauza bunei insonorizări a habitaclului autoturismelor actuale. Zgomotele provocate de coliziunile din
categoria a IV-a au un nivel sonor ridicat şi se percep cu uşurinţă atât de cei aflaţi în exteriorul vehiculelor
cât şi de către cei din interiorul lor. Coliziunile din categoria a II-a pot fi considerate ca perceptibile
acustic, cu toate că nu sunt identificate de toţi pasagerii, mai ales în situaţia în care autoturismele sunt
foarte bine antifonate. A III-a categorie de coliziuni este perceptibilă pe cale acustică de toţi ocupanţii
autoturismelor. Declaraţiile martorilor oculari din exteriorul autovehiculelor implicate nu pot fi luate în

11
consideraţie din cauza zgomotului de fond stradal sau a aproximaţiilor generate de depărtarea faţă de
locul coliziunii.

Tabelul 2.2. Clasificarea din punct de vedere acustic a coleziunilor usoare

12
 3. Elemente de acustica
Denumim sunet orice variatie de presiune in aer, apa sau alt mediu. La om aparatul auditiv a
evoluat in asa fel incat poate reactiona la o gama foarte larga de sunete din mediul inconjurator, dar  
activitatea sa prezinta un maximum de sensibilitate pentru acele sunete care se inscriu in aria vorbirii
umane.

Sunetele pot fi caracterizate prin trei propietati principale: intensitate, frecventa si durata.
Intensitatea este perceputa ca tarie a sunetului iar frecventa ca inaltime a lui.

3.1 Inaltimea sau frecventa sunetelor

O persoana tanara cu auz normal poate percepe sunete ale caror inaltimi corespund unei game largi de
frecvente incepand de la aproximativ 20 de variatii de presiune pe secunda (20 Hz),  pentru sunete joase
pana la 20.000 de variatii de presiune pe secunda (20khz), corespunzand limitei sunetelor inalte.
Presiunea variaza desigur in afara acestor limite,dar aceste variatii nu reprezinta stimuli auditivi pentru
om.Din gama de frecvente percepute de urechea umana, vorbirea ocupa un interval relativ limitat,
majoritatea sunetelor vorbirii fiind situate intre 250 Hz-8 KHz. Chiar daca acest interval este restrans la
500- 4.000 Hz, claritatea vorbirii nu sufera nici o alterare importanta. O scara utila in domeniul
frecventelor o ofera pianul care are cea mai joasa nota la 27,5 Hz iar cea mai inalta nota are frecventa de
4186 Hz. Nota Do din registrul mediu (situata central) are frecventa de 256 Hz. Pentru mai multa usurinta
la masurarea auzului se utilizeaza numai anumite frecvente, alese astfel incat fiecare din ele sa reprezinte
fie dublul, fie jumatatea valorii adiacente. Cea mai joasa frecventa care ne intereseaza din punct de vedere
al vorbirii este 125 Hz iar  frecventele urmatoare se situeaza la intervale de cate o octava, incepand de la
aceasta frecventa in sus, octava reprezantand intervalul cuprins intre o frecventa si dublul ei. Scara de
frecvente se  prezinta in felul urmator: 125 Hz, 250 Hz, 500, 1.000, 2.000, 4.000, 8.000

3.2. Taria sonora

Urechea umana este sensibila la presiuni ale sunetului inscrise intr-un interval foarte larg, diferenta dintre
cel mai slab sunet perceptibil si cel mai puternic sunet suportabil reprezentand un ordin de multiplicare
foarte mare (milioane). Acest interval de valori poate fi adus la o scara mai convenabila cu un sistem de
notatie simplu, prin folosirea unei scari logaritmice a carei unitate de  baza este decibelul (dB). Astfel
valori ale presiunii variind intre 1 si cateva milioane sunt comprimate in aceasta scara decibelica: Unei
presiuni de 20 microPascali ii corespunde un sunet de 0 dB. Intre 100 si 1.000 de mP avem 20 dB. Intre
1.000 si 10.000 avem 40dB caracteristica unei camere linistite. Un sunet de 60 dB ce constitue nivelul
conversatiei normale este cuprins intre 10.000 si 100.000 de mPa. La 80dB avem nivelul caracteristic
unui strigat puternic ce poate atinge 1.000.000 mPa. 100 dB sunt produsi de un ciocan pneumatic pentru
astfalt iar in mPa acest sunte poate atinge 10.000.000 . Un avion cu reactie care decoleaza produce
aproximativ 120dB si este situat in intervalul de pana la 100.000.000 mPa. Dupa acest nivelul intervine
pragul dureros al analizatorului auditiv. In cazul sunetelor slabe, urechea umana prezinta cea mai mare
sensibilitate la frecventele cuprinse intre 2.000 si 5000 de Hz, fiind mai putin sensibila la frecvente
extrenm de inalte sau  joase. Valoarea de referinta 0 dB (Organizatia Internationala pentru Standardizare)
corespunde celui mai scazut nivel la care subiecti tineri, sanatosi cu auz normal percep sunetul in doua

13
din trei  prezentari. Valoarea astfel obtinuta reprezinta o medie, anumiti subiecti putand decela sunete si
mai slabe, la nivele de –10 dB sau chiar – 20dB.

3.3. Masurarea auzului

Masurarea auzului si diagnosticarea pierderii de auz este extrem de importanta. Dupa McCormik
exista doua categorii distincte de teste folosite in evaluarea auzului, cele de triere (screening) si de
diagnosticare.

Testele de triere sunt teste ce urmaresc sa filtreze la un anumit prag nivelul pierderii de auz,f ara
insa a avea pretentia ca folosesc masuratori fine si stabilesc gradul exact al auzului deteriorat. Testul de
triere nu poate si nici nu trebuie sa confirme prezenta si gradul unei deficiente, ci trebuie sa fie o metoda
relativ simpla si economica de filtrare din populatie a cazurilor ce ar putea sa  prezinte un anumit grad de
deficienta, cazuri indrumate apoi spre teste de confirmare. In Marea Britanie acest tip de testare se
foloseste si pentru copii cu varste de pana la 1 an de zile, obiectivul  principal fiind acela de a identifica
cu probabilitate ridicata cazurile de tulburare de auz semnificativa din punct de vedere medical si
educational. Pragul de auz este stabilit la nivelul de 25-30 db .

Testul cel mai des folosit este cel de distragere a atentiei cand copilul este asezat pe  picioarele
mamei cu spatele la examinator. Copilul se joaca cu o jucarie plasata in fata lui in timp ce al doilea
examinator plasat in spatele copilului la distanta de 1m si un unghi de 45 grade produce un stimul sonor.
In conditii de liniste testarea poate incepe de la sunete de 5-10dB pana la atingerea  pragului de 25 dB
propus. Odata cu înaintarea copilului în varsta acest tip de teste comportamentale sau subiective
evolueaza in sensul ca se poate implica in mod activ copilul, cerându-i-se sa mute diferite obiecte la
comanda experimentatorului din spatele sau.

Testele de diagnosticare folosesc in general metode obiective de masurarea a auzului. Singura

metoda subiectiva ce poate fi insa folosita este acumetria fonica ce reprezinta testarea auzului cu ajutorul
vocii. Stanica, care prezinta aceasta tehnica, subliniaza faptul ca se poate afla doar gradul leziunii nu si
sediul ei. Pentru aceasta copilul de varsta scolara sau prescolara va fi  plasat pe un scaun intr-o camera
izolata fonic si examinatorul se va plasa in spatele lui la o distanta variabila incepand cu 1m pâna la 8m.
Se folosesc cuvinte fara sens bi sau trisilabice, comsemnul cerand copilului sa le repete. Vocea
examinatorului implicat poate fi soptita, obisnuita sau strigata.

Procedura de diagnosticarea obiectiva cea mai raspandita in zilele noastre este cea in care se
foloseste un semnal sonor de ton pur emis de un audiometru. Copilul va auzi semnalul sonor prin
intermediul unor casti situate pe ureche.Aceasta testare poate fi folosita incepand cu varsta de 2,5 ani.
Testul incepe prin a se da copilului un semnal sonor la un nivel de 40 dB. Apoi semnalul sonor  va fi
diminuat in trepte de cate 10 dB pana cand copilul nu mai raspunde. In acest caz semnalul va fi amplificat
cu cate 5 dB pana cand copilul va raspunde din nou. Semnalul sonor va fi redus din nou cu 10 dB pana la
absenta raspunsului si amplificat cu 5 dB pana la aparitia unei noi reactii din  partea copilului. Acel nivel
va fi considerat pragul auditiv. Practic pragul auditiv este inteles ca fiind cel mai scazut nivel la care
raspunde copilul la o serie de cel putin jumatate de incercari reusite cu cel putin 2 raspunsuri pentru
fiecare nivel sonor .

14
 Testarea se face pentru o singura ureche odata la o singura frecventa stabilita. Frecventele folosite
pentru testare sunt : 125 hz, 250, 500, 1000, 2000, 4000 si 8000. Pentru testarea conductibilitatii aeriene
se folosesc casti iar pentru conducerea pe cale osoasa se foloseste un mic vibrator plasat pe mastoida. In
momentul in care se aude semnalul, persoana testata apasa un întrerupator si astfel avem feed-back
privitor la nivelul auditiei.

Datele se noteaza pe un grafic avnd frecventa inscrisa pe abcisa si inaltimea sunetelor pe ordonata.
Scalarea volulmului este facuta din 10 in 10 iar frecventele inscrise sunt doar cele pe care se face testarea.
Graficul pentru conducerea aeriana se traseaza cu linie continua iar cel pentru conducerea osoasa cu linie
punctata. Standardele internationale impun folosirea culorii rosii si

simbolului O pentru urechea dreapta si culoarea albastra cu simbolul x pentru urechea stanga. Cele doua
tipuri de testari, aeriana si osoasa ne permit sa facem un diagnostic diferential in privinta tulburarii de auz,
sa deosebim o surditate de transmitere de una de perceptie sau neuro-senzoriala.

O alta cale de realizare a audiometriei este prin raspunsuri evocate. Teoria pe care se  bazeaza acest
din urma tip de testare este ca de fiecare data cand analizatorul auditiv percepe un sunet au loc modificari
electrice la nivelul nervului acustic si scoartei cerebrale. In acest scop pe capul copilului se pot aplica
electrozi care sa culeaga impulsuri electrice. Testarea se realizeaza doar in conditii speciale de laborator.

15