Elemente de psihofizică

• Introducere în psihofizică

• Mărimi de excitare şi mărimi de senzaţie

• Pragurile în psihofizică

• Legea lui Weber

• Legea Weber-Fechner

• Legea puterii (Stevens)

• Codificarea parametrilor excitanţilor

• Aplicație: Noțiuni de psihoacustică

 Psihofizică
– studiază relaţiile cantitative existente între caracteristicile
stimulilor şi senzaţiile produse de aceştia.

1. Stimul
2. Receptor
3. Senzatie
4. Perceptie
 1. Stimulul
– formă de energie care aparţine unei sfere
exterioare conştiinţei
– constituie un semnal pentru organele de simţ în
măsura în care anumite celule ale acestora sunt
sensibile la existenţa sa
– stimuli optici, acustici, chimici, termici
– pentru unii stimuli NU există organe specializate
(stimuli electrici, magnetici)
 2. Receptorii
• Celule specializate, sensibile la acţiunea stimulilor,
integrate uneori în structuri complexe
ANALIZATORII
• Rol: prelucrarea informatiei receptionate
– Traductori: transformă energia stimulului în energie
bioelectrică (generarea influxului nervos)
• Informaţii de ordin:
– Calitativ
– Cantitativ
 2. Receptorii
• Clasificare bazată pe proveniența stimulilor:
1. proprioceptorii - primesc informaţii din organism
(de la mușchi, tendoane, articulații);
2. interoceptorii - furnizează informaţii,
NEconştientizate,
NE asupra mediului intern (presiunea
sângelui, concentrația unor substanțe în sânge)
3. exteroceptorii - furnizează informaţii asupra
mediului extern: organele de simț
 2. ExteroReceptorii:
organele de simț
• Sistemele senzoriale
1. Analizatorul vizual
2. Analizatorul auditiv
• Părți principale ale sistemului senzorial:
1. Sistem periferic – receptorul senzorial
propriu-zis
2. Căile nervoase și ariile corticale
 Exemplu – sistemul auditiv
1. Sistemul periferic: urechea externă, medie și
o parte a urechii interne
– Rol:
• Amplificarea selectivă a semnalului acustic
• Transmiterea sa eficientă
• Analiza în frecvență
– Receptorul: celulele ciliate externe
2. Căile nervoase aferente și eferente
 3.Senzaţia
• reflectare psihică SUBIECTIVA a unor caracteristici
separate ale stimulilor, ce acţionează direct asupra
organelor de simţ sau asupra receptorilor

• conține informaţii calitative (culoare, tonalitate, timbru

sonor) sau cantitative (intensitate luminoasă, sonoră,

strălucire)
• nu permite cunoaşterea caracteristicilor stimulilor în
integralitatea lor
 4. Percepţia
• proces psihic prin care fenomenele lumii înconjurătoare
sunt integrate şi cunoscute în totalitatea însuşirilor
lor

• necesită intervenţia creierului, a memoriei şi a inteligenţei,

care asociază senzaţia unui stimul şi dau posibilitatea
identificării fenomenelor şi a diferenţierii lor în raport cu
alte fenomene
Senzaţia şi percepţia
- reflectare a unor fenomene obiective
- senzațiile produse de aceiași stimuli diferă de la un
subiect la altul, fiind influenţate de:

1. Experienţe anterioare
2. Starea psiho-afectivă
3. Nivelul de cultură
4. Starea fizică (de ex.: oboseala etc.)
 Mărimi de excitare şi
mărimi de senzaţie
• Caracterizarea stimulului se face prin mărimile
corespunzătoare acestuia - mărimi de excitare sau
de stimulare: exprimate prin caracteristicile şi unităţile
fizice consacrate
– un sunet – prin nivel de presiune acustică (dB) şi prin frecvenţă
(Hz)
– un semnal luminos – prin lungimea de undă (nm)
– un semnal termic – prin temperatură (oCelsius)
• Caracterizarea senzației (subiectivă) se face prin scări
de senzaţie
 Stabilirea scărilor de senzație
1. În urma studiilor statistice pe populații de oameni tineri și sănătoși
2. Subiectul este stimulat cu un factor excitant oarecare și descrie senzația
încercată
3. Descrierea senzației se face prin acordarea unui calificativ
– Stimul sonor: puternic, slab, înalt, grav
4. Compararea senzațiilor generate de două valori diferite ale aceluiași
stimul
5. Găsirea limitei inferioare corespunzătoare unei amplitudini minime a
stimulului care poate să genereze o senzaţie
6. Găsirea LIMITEI SUPERIOARE – stimul care depășește posibilitatile
organului de simț (produce durere sau saturație)
Proprietățile scărilor de senzaţie

1. să aibă unităţi de măsură (unitatea de măsură a tăriei

senzației corespunde intervalului minim dintre
intensitățile a doi stimuli de valori apropiate dar
percepuți ca distincți);
2. treptelor să li se asocieze indici a căror valoare să fie
proporțională cu senzația
3. corespondenţa dintre mărimea de excitaţie şi treaptă să
fie unică
 Pragurile în psihofizică
• Pentru construcția unei scări a senzațiilor se folosește metoda
pragurilor

• Prag - limita dintre starea pentru care apare răspunsul aşteptat şi

starea pentru care răspunsul nu mai apare

• Prag de detecţie - intensitatea minimă a unui stimul

(excitant) care poate genera o senzaţie (stimul liminar)  - prag
absolut sau inferior
• Prag dureros - intensitatea MAXIMĂ a unui stimul care
poate fi prelucrat de către un organ de simţ
 Pragurile în psihofizică
• Prag diferenţial absolut - cea mai mică diferență perceptibilă dintre
intensitățile a doi stimuli percepuți ca distincți
– dacă E este intensitatea finală a excitantului, iar E0 intensitatea iniţială,
pragul diferenţial absolut este:

E = E – E 0  
• Pragul diferenţial relativ E/E (putere de rezoluţie)
simţ pragul diferenţial relativ reprezintă
– În cazul unui organ de simţ,

puterea de rezoluţie a acestuia

– Un acelaşi organ de simţ poate detecta stimuli ale căror intensităţi baleiază
intervale de până la 12 ordine de mărime
 Măsurarea obiectivă a tăriei senzatiilor
Exemple de relații stimul-senzație:

a) Pentru ca unui observator să i se pară ca lumina dată de 10 becuri a fost redusă

la jumătate, este necesar să se stingă 9 becuri.

b) Pentru ca unui om care ține în mână o greutate să i se pară că aceasta s-a

înjumătățit, ea trebuie redusă cu numai 38%
Între intensitatea stimulului excitant și tăria senzației
provocate NU există o relație de proporționalitate
directă.
 Legea Weber-Fechner
Weber și Fechner : există o relație consistentă între tăria
senzației S și intensitatea excitantului E.

Weber a arătat că ceea ce se percepe este nu diferența absolută

ΔE dintre intensitățile E ale excitanților ci raportul dintre
această diferență și intensitatea excitantului (ΔE / E).
Acest raport se mai numește diferență relativă între intensitățile
excitanților sau putere de rezoluție a organului de simț respectiv.

Weber a constatat experimental constanța puterii de

rezoluție a organelor de simț
ΔE/E = ct
pe un interval de valori
 Legea Weber-Fechner

- relația dintre tăria senzației S și intensitatea excitantului E –

Fechner arată că variației relative a intensității excitantului (ΔE/E) îi

corespunde o variație ΔS a tăriei senzației :
ΔS = k ΔE/E  
sau 
dS = k dE/E
unde dS si dE sunt variații infinitesimale ale tăriei senzației (dS) și
ale intensității excitantului (dE) iar E este intensitatea excitantului.
Prin integrare se obține :
    S = k ln E
 Legea puterii (Stevens)

S = k (E-E0)n
n – constantă, depinde de tipul de receptor
Tăria senzaţiilor se codifică
• Prin frecvenţă:
– Intensitatea semnalelor luminoase
– Distanţa
– Tăria sonoră a semnalelor acustice

• Spaţial:
– Forma şi dimensiunile obiectelor
– Culoarea
– Frecvenţa semnalelor acustice

• Temporal:
– direcţia
 Codificarea parametrilor excitantilor,
exemple
Direcţia de unde vine semnalul
acustic se codifică temporal,
deoarece semnalul acustic nu ajunge
în acelaşi moment la cele două urechi

Frecvenţa fundamentală şi
compoziţia în frecvenţe a
semnalelor acustice se
codifică spaţial, deoarece
diferitelor frecvenţe acustice
le corespund regiuni diferite
ale melcului.
 Aplicaţie: noţiuni de
psihoacustică

1. intensitatea sunetului – determină

tăria sonoră

2. frecvenţa sunetului – determină înălţimea

tonală

3. compoziţia în armonice – determină timbrul

sonor
 1.Tăria sonoră

• reprezintă intensitatea subiectivă a sunetelor

• senzaţia auditivă de intensitate este aproape în

întregime determinată de nivelul presiunii acustice.

• mărimii de excitare (presiunea acustică,

acustică
exprimată prin nivelul său în decibeli) îi corespunde
mărimea de senzaţie (tărie sonoră)
sonoră
 Reţeaua de linii izosonice
• 1933 Fletcher și Munson au stabilit în urma unor
studii psihoacustice efectuate asupra unei populatii
de subiecți otologic normali curbele de egală tărie
sonoră (curbe izosonice)
• Unesc punctele de coordonate:
– Abscisa – frecvență (Hz)
– Ordonata – nivel de presiune acustica (dB)
• Pentru sunetele pure care dau urechii umane o
aceeași senzație de intensitate
 Reţeaua de linii izosonice

 Reţeaua de linii izosonice normalizate (după Robinson şi Dadson).

MAF- Minimum Audible Field - curba normalizată a pragului absolut
de audibilitate în câmp liber.
 Praguri

Prag absolut de audibilitate (normal)

Prag dureros
Prag diferenţial
Aria normală de audibilitate (arie auditivă,
câmp auditiv)
Câmpul auditiv (aria auditivă)

Nmaxim = 120 dB; Nminim = 0 dB

 Scara fonilor şi scara sonilor
(Scări fizice şi scări de senzaţie)

Fonul exprimă nivelul de izosonie. Scara fonilor coincide

cu scara decibelilor pentru un sunet de 1.000 Hz. Fonul
reprezintă un indice de tărie sonoră

Scara de senzaţie prin care se evaluează tăria sonoră este

scara sonilor

S=2(F-40)/10
F - nivelul de izosonie în foni
2. Înălţimea tonală a sunetului auzit
• componenta senzaţiei auditive asociată cu frecvenţa semnalului acustic,
aşa cum tăria sonoră este componenta asociată cu intensitatea acestuia.

Divizarea spectrului sonor

În funcţie de frecvenţa semnalului sonor:

• < 150 Hz - grave extreme

• 150 Hz - 400 Hz - grave

• 400 Hz - 1.500 Hz - medii

• 1.500 Hz - 3.500 Hz - înalte

• > 3.500 Hz - înalte extreme

• Aceasta impărțire nu ţine seama de capacitatea de

discriminare în frecvenţă a urechii umane.
 Intervale muzicale
• Înălțimea tonală este caracterizată prin notele
gamelor
• Muzica occidentală : gama cromatica
temperata
– Divizată în octave
– Octava armonică = 12 semitonuri
• Frecvența notei “la” a octavei a treia este
440 Hz
 3. Timbrul şi înălţimea tonală
a sunetelor complexe

• Timbrul – componentă a senzaţiei auditive

care permite diferenţierea a două sunete cu
aceeaşi înălţime tonală şi aceeaşi tărie sonoră.

– două note interpretate de două instrumente muzicale

diferite, la un nivel de intensitate identic, vor produce
senzaţii diferite; au sonoritate diferită

– în cazul vocii umane se poate vorbi de timbru sonor, care

permite recunoaşterea vocii unei persoane
 Unda, frecvența, amplitudine

Amplitudine

T (Perioada) in secunde
Frecventa in Hz (F=1/T)
Sumare de unde simple => unde complexe

+ =

+ =
Orice unda complexa poate fi descompusa (aproximativ) in frecventele fundamentale
(Analiza Fourier discreta)

Frecventa fundamentala Frecvente adaugate

Spectrul de frecvente – informatii despre undele componente si amplitutdinea lor

Frecventa fundamentala Frecvente adaugate

Amplitudine (dB)

Frecvente (Hz)
1. Muzica = combinație de frecvență
fundamentală cu armonici superioare
2. Zgomot
3. Fenomenul “fundamentalei absente”:
absente”
capacitatea sistemului uman auditiv de a
percepe înălțimea tonală asociată cu frecvența
fundamentală fără ca aceasta să se regăsească
explicit în sunetul fundamental complex
respectiv
 Exemple de spectre sonore

Spectrul sunetului unui clopot.

.

Spectre de linii ale unor sunete

complexe emise de vioară şi
corn:
 (a) vioară coarda re3; (b)
vioară coarda la3; (c) corn nota
re3 (d) corn nota la3 Spectrul coardei mi a
unei viori