(i)

(ii) III. ELEMENTE DE PSIHOACUSTICĂ

Psihofizica este o disciplină care se găseşte la graniţa dintre fizică şi psihologie şi care se
ocupă de relaţiile existente între caracteristicile stimulului şi cele ale senzaţiei.
Comunicarea se defineşte ca un schimb de informaţii între 2 sisteme.
Comunicarea pe care omul o stabileşte cu mediul exterior se efectuează prin intermediul
unui proces compus din 3 elemente esenţiale:
▪ stimulul - formă de energie care aparţine unui spaţiu exterior conştiinţei
▪ receptorul – element senzorial sensibil la stimul, care se intercalează între obiectul fizic
şi percepţie
▪ senzaţia – rezultatul acţiunii stimulului asupra receptorului şi apoi a prelucrării
informaţiei furnizată de acest receptor senzorial.
Psihoacustica este partea din psihofizică care se ocupă de relaţiile dintre caracteristicile
sunetului şi senzaţia auditivă pe care acesta o provoacă.
Mărimile care caracterizează stimulul sunt denumite mărimi de excitaţie şi sunt exprimate
în unităţi fizice. Astfel, un sunet pur şi stabil este definit prin nivelul său de presiune acustică (dB),
frecvenţa sa (Hz), incidenţa sa (grade), durata sa (secunde) şi, eventual, faza sa (radiani).
Spre deosebire de cele de mai sus, senzaţia nu este măsurabilă obiectiv, iar evaluarea ei
nu este posibilă decât plecând de la descrierea pe care o face subiectul care primeşte stimulul.
Caracterul subiectiv al răspunsului şi variaţiile individuale ale senzaţiei produse de acelaşi stimul
ne obligă la utilizarea studiilor statistice pentru a obţine rezultate semnificative.
De exemplu, pentru obţinerea pragurilor normale de auz s-a făcut un studiu pe 51 de
subiecţi tineri, fără antecedente otologice sau neurologice.

1
 Deoarece în Audiologie acţionează legea generală a psihofizicii WEBER-FECHNER
(« Senzaţia creşte în progresie aritmetică atunci când excitaţia creşte în progresie geometrică »)
este necesar să se utilizeze unităţi logaritmice.

PENTRU CARACTERISTICA DE ÎNĂLŢIME

- unitatea fizică este Hz (un ciclu/sec)
- unitatea în audiometrie este octava.
Conform legii lui Weber, senzaţia de înălţime a sunetului creşte ca logaritm (în baza 2) a
frecvenţei:

64 128 256 512 1024 etc.

26 27 28 29 210 etc.

fig. 3.1 Câmpul auditiv normal în relaţie cu intensitatea, presiunea şi dB

PENTRU INTENSITATE (fig. 3.1)

- unitatea fizică de intensitate este W/cm2
- mărimea de referinţă corespunde intensităţii necesare pentru obţinerea pragului normal
în audiţie binaurală la frecvenţa de 1000 Hz şi corespunde la I0=10-16 W/cm2
- unitatea audiometrică aleasă este decibelul (dB), exprimat prin relaţia:
n Bell=log I/I0 sau n dB=10 log I/I0
În prezent, din motive de comoditate, dB-ul este exprimat de preferinţă prin raportul
presiunilor acustice. Intensitatea (I) fiind proporţională cu pătratul presiunii (P), relaţia devine

n dB=10 log I/I0 = 20 log P/P0

0 dB absolut (dB SPL):

P0 a fost fixat la 2x10-5 Pa (20 microPa) şi reprezintă presiunea acustică necesară pentru
un prag normal de auz la 1000 Hz. Când se spune despre un sunet că este de n dB, se subînţeleg
n dB deasupra sunetului de referinţă (0 dB absolut)

0 dB relativ (dB HL):

În practica audiometrică, este important să se considere pierderea auditivă în dB în raport
cu pragul unui subiect normal luat ca etalon de referinţă. Valoarea de presiune acustică necesară
pentru obţinerea pragului pentru o frecvenţă dată corespunde la 0 dB HL. Această presiune P1

2
este variabilă în funcţie de frecvenţă. Dacă pentru frecvenţa de 1000 Hz, P1 corespunde presiunii
de referinţă (P0), pentru frecvenţele mai grave sau mai acute, sensibilitatea urechii este cu mult
mai mică şi presiunea acustică P1 care ar trebui să fie obţinută pentru atingerea pragului unui
subiect normal va fi mult mai mare.
0 dB relativ nu coincide cu 0 dB absolut decât pe frecvenţa de 1000 Hz.
Dacă un subiect prezintă o pierdere de auz la o frecvenţă oarecare, adică o creştere a
pragului său, presiunea acustică P2 necesară pentru obţinerea acestui prag va fi superioară
presiunii P1 (corespunzătoare subiectului normal).
Pierderea auditivă va fi definită prin:

n dB = 20 log P2 / P1

La modul general, decibelul este o unitate logaritmică, fără materializare, care reprezintă
un raport între o mărime măsurată şi o unitate etalon.
Decibelul poate exprima orice însuşire, cu condiţia să fie precizat etalonul.
În Audiologie, 1dB reprezintă cea mai mică diferenţă de intensitate care poate fi percepută
de o ureche normală.
Nu s-a ales ca unitate de măsură 1 Bell deoarece ar fi fost o unitate de măsură prea mare,
care ar fi îngreunat diferenţierea fină a diferitelor nivele de auz, caracteristice fiecărui subiect.
Decibelul, fiind o mărime logaritmică, poate descrie corect sensibilitatea urechii, având în
vedere că domeniul auditiv uman este cuprins între 0 şi 120 dB SPL.

Iată câteva din proprietăţile scalei în decibeli:

1. zero dB nu înseamnă absenţa completă a sunetului. Deoarece log1=0,0 dB SPL
înseamnă că sunetul are aceeaşi presiune ca cea de referinţă (20 microPa pentru decibelii
SPL)
2. deoarece log 0 nu există (sau este egal cu minus infinit), nu este posibil să se exprime un
nivel de 0 (sau absenţa sunetului) în dB
3. o valoare negativă în dB nu înseamnă un sunet negativ, ci că nivelul specificat este mai
mic decât referinţa
4. valorile în dB nu se adună şi nu se scad aşa cum suntem obişnuiţi, ci prin convertirea lor
în valori de presiune, efectuarea adunării şi recalcularea rezultatului în dB. Astfel, două
sinusoide de 1 kHz fiecare, având un nivel de 94 dB SPL, când se adună în fază nu au
împreună 188 dB, ci 100 dB. Cu alte cuvinte o dublare a presiunii creşte nivelul cu 6 dB.

În Audiologie sunt utilizate mai multe feluri de decibeli:

▪ SPL (re: 20 Pa) = ”sound pressure level” se referă la dB absolut
▪ HL =” hearing level”sau HTL =”hearing threshold level” se referă la pragul normal de
auz
▪ SL = ”sensation level” reprezintă nivelul situat peste pragul de auz individual
▪ p.e. SPL =”peak equivalent SPL”
▪ n HL =”normal HL”
Ultimele două unităţi de măsură se utilizează în probele de electrofiziologie. Pentru
majoritatea potenţialelor evocate se foloseşte ca stimul click-ul, care nu are specificitate
frecvenţială. De aceea, se măsoară comparativ amplitudinea de la vârf la vârf (peak equivalent)
a click-ului cu cea a unei sinusoide de 1 kHz.
Decibelii nHL reprezintă o scală particulară fiecărui laborator de potenţiale evocate şi se
determină făcându-se media pragului subiectiv al pacienţilor la stimularea cu click, la rata de
stimulare la care se execută testul respectiv.

3
 1. Metode de psihoacustică
Pentru evaluarea mărimilor de senzaţie se utilizează frecvent metoda pragurilor, care
constă în a căuta cea mai mică valoare a mărimii de excitare pentru care mărimea senzaţiei care
se studiază ia o valoare diferită de zero.
Pragul este limita între două stări: o stare 1 pentru care se manifestă răspunsul aşteptat şi
o stare 0 când acest răspuns nu există. Există mai multe feluri de praguri care sunt folosite în
psihoacustică sau în audiometrie:
1. pragul de detecţie – acesta este clasic: subiectul trebuie să diferenţieze starea de
percepţie de starea de non-percepţie.
Tehnica constă în a face să varieze stimulul în funcţie de una din componentele sale până
la determinarea celei mai mici valori care produce o senzaţie.
În audiometrie (tehnică derivată din psihoacustică), în acest fel se caută pragul de detectare
de intensitate, numit şi prag de auz.
Pragul de detecţie este exprimat în unităţi de mărime a stimulului care a constituit variabila
testului; de exemplu, în dB dacă s-a folosit variaţia intensităţii. Valoarea pragului de detecţie nu
este absolută – ea depinde de condiţiile testării: incidenţa undelor sonore, durata de prezentare
a semnalului etc.
Determinarea pragului în audiometria tonală este un exemplu clasic de variabilitate a
pragului de detecţie: pentru acelaşi subiect pragul este diferit după felul în care s-a realizat testul
– la cască sau în câmp liber, în prezentare monoaurală sau binaurală, după felul semnalului
(tonuri pure, tonuri vobulate).
2. pragul de identificare – sarcina de identificare este mai complexă decât sarcina de
detecţie, subiectul nu numai că trebuie să perceapă stimulul, dar trebuie să-l şi identifice. În
psihoacustică, în cazul în care stimulul este cuvântul, identificarea nu implică şi înţelegerea, ci
numai repetarea cuvântului. Un exemplu în acest sens îl constituie testele vocale cu liste de
logatomi (cuvinte fără înţeles, cu structură consoană-vocală-consoană) în care se exclude
intenţionat înţelegerea cuvântului.
3. pragul diferenţial – acesta separă, de asemenea, o stare de percepţie de o stare de non-
percepţie, numai că aici avem de-a face cu limita între starea de percepţie a unei diferenţe între
două valori ale stimulului şi starea de non-percepţie a acestei diferenţe.
Cea mai mică diferenţă perceptibilă între două valori ale stimulului este pragul diferenţial.
Raportul dintre pragul diferenţial şi valoarea stimulului reprezintă pragul diferenţial relativ.
4. determinări supraliminare – măsurătorile pragului (măsurători liminare) nu sunt suficiente
pentru a stabili scări de senzaţie şi, de aceea, psihoacustica foloseşte metode supraliminare de
comparare. Acestea constau în a cere unui subiect să compare un stimul A cu un stimul B căruia
i se va modifica o componentă în aşa fel încât senzaţia produsă de stimulul B să fie de 2 ori, de
3 ori mai puternică sau mai acută decât senzaţia produsă de stimulul A.

2. Senzaţia auditivă de intensitate (sonia)

Observaţia curentă arată că se califică ca fiind “tare” un sunet al cărui nivel este crescut şi
ca fiind “slab“ un sunet al cărui nivel este scăzut. Experienţe mai complexe au permis stabilirea
faptului că senzaţia de intensitate pe care o dă un sunet este aproape exclusiv dependentă de
nivelul de presiune sonoră.

4
 Mărimilor stimulului, care sunt presiunea acustică sau intensitatea acustică şi care se
exprimă prin nivelul lor în dB, le corespunde o mărime de senzaţie care se numeşte ”sonie” sau
”senzaţie auditivă de intensitate” sau ”intensitate subiectivă”.

2.1. Sonia tonurilor pure

LINIILE IZOSONICE
De la începutul secolului s-au realizat numeroase studii psihoacustice pentru a defini limitele
în frecvenţă şi în nivel ale percepţiei auditive umane şi, în particular, pentru a determina valoarea
celui mai slab nivel perceptibil sau pragul normal de auz. Evident că toate aceste studii s-au făcut
pe populaţii de subiecţi otologic şi neurologic normali, dar în condiţii diferite de prezentare a
stimulului şi după tehnici de măsurare care au variat în decursul timpului.
În prezent, se recomandă utilizarea normelor ISO 1987, care prezintă, sub forma unei reţele
de curbe, nivelele acustice care provoacă aceeaşi sonie la frecvenţe diferite.
Aceste curbe se bazează pe măsurătorile efectuate cu sunete pure de către Robinson şi
Dadson în 1956 pe 51 subiecţi normali, tineri (18–25 ani), testaţi individual într-o cameră anecoidă
cu ajutorul unui difuzor plasat în faţa lor.
Deci, este vorba de valori obţinute în condiţii de ascultare binaurală a tonurilor pure în câmp
liber şi în incidenţă frontală (fig. 3.1).

Fig.3.1. Reţeaua de linii izosonice

Curba cea mai de jos din fig. 3.1 reprezintă pragul normal de auz (MAF – ”minimal acoustic
field”) pentru condiţiile specificate de prezentare a semnalului (sunete pure, prezentare
binaurală).
Valoarea pragului normal de auz variază cu mai mulţi dB, în funcţie de condiţiile
experimentale, de exemplu:
- condiţii de percepere: ascultare monoaurală sau binaurală
- tip de stimul: sunet pur sau sunet de bandă îngustă
- condiţii acustice de ascultare: căşti, câmp liber, câmp difuz
- durata de prezentare a semnalului pentru durate inferioare unei secunde

5
 Forma generală a curbei este consecinţa funcţiei de transfer a sistemului de transmisie a
urechii, de asemenea, scăderea pragului şi “groapa” liniilor izosonice între 1000 Hz şi 3000 Hz
se datorează amplificării prin rezonanţă a CAE.
Pragul de auz al unui subiect oarecare este nivelul minim de presiune acustică care, la
frecvenţa considerată, provoacă senzaţie auditivă. Contrar a ceea ce se întâmplă în alte domenii
ale psihofizicii, determinarea acestui prag este destul de simplă în cazul auzului. În clinică,
această căutare prin tehnici de audiometrie tonală, a devenit un examen curent şi obligatoriu
pentru explorarea funcţiei auditive, permiţând diagnosticarea şi evaluarea deficienţei auditive.
Într-adevăr, diagnosticul de surditate sau deficienţă auditivă are ca singur criteriu de
apreciere creşterea permanentă a pragului de auz, ceea ce se mai numeşte, de asemenea,
pierdere auditivă. Pierderile auditive se exprimă în dB, care iau ca referinţă (zero audiometric)
pragul normal de auz la frecvenţa considerată.
Creşterea permanentă a pragului de auz pe cale aeriană este caracterul de definire şi cel
pe care se bazează clasificarea deficienţelor auditive.

PRAGUL DUREROS DE AUZ - DOMENIUL NORMAL DE AUZ

Pragul dureros de auz pentru un subiect oarecare la o frecvenţă determinată este nivelul
minim de presiune acustică care produce o senzaţie de durere în ureche. Pragul normal de auz
dureros este valoarea medie a pragului de auz dureros al unui număr mare de subiecţi care aud
normal. Linia cea mai înaltă a reţelei de linii izosonice este aproape de nivelul pentru care senzaţia
auditivă devine dureroasă, dar pragul normal de auz dureros nu a fost trasat deoarece această
valoare nu a putut fi măsurată cu precizie datorită marilor variaţii individuale existente.
Zona situată între pragul normal de auz şi pragul normal de auz dureros este aria acoperită
de reţeaua de curbe izosonice şi este suprafaţa normală de auz reprezentativă a ansamblului
sunetelor pure audibile (fig. 3.2).

6
 Frecvenţa (Hz)
Pierderea auditivă (dB)

Prag dureros

Fig 3.2 Reprezentarea în câmpul auditiv normal a intensităţii şi frecvenţei

unor sunete familiare şi a fonemelor limbajului oral

7
 AUZUL BINAURAL
Auzul binaural este superior faţă de audiţia monaurală prin două particularităţi:
a) o creştere a soniei datorată dublării suprafeţei receptorului de energie constituit de
membrana timpanică
b) o funcţie particulară, funcţia binaurală, care se manifestă având ca punct de plecare
diferenţele care există între mesajele care sosesc la fiecare din cele două urechi.

a) creşterea soniei – audiţia binaurală scade pragul normal monoaural de auz cu 3 dB.
Această scădere teoretică rezultă din dublarea suprafeţei captatorilor timpanici de presiune. Se
va remarca că sonia este pur şi simplu crescută şi nu dublată (deoarece pentru aceasta ar fi fost
necesară o creştere de 10 dB).

b) funcţia binaurală – este realizată prin asimetria care există între mesajele sonore care
sosesc la cele două urechi. Ea nu poate deci să se exercite decât într-o ascultare cu două urechi.
Interesul major al funcţiei binaurale este de a permite să se situeze în spaţiu diversele surse
sonore din mediul nostru înconjurător şi de a conştientiza spaţiul sonor.
Localizarea se exercită esenţial asupra surselor primare, al căror nivel domină ambientul
sonor. Ea devine mai imprecisă când sunt prezente mai multe surse în ambientul respectivului
subiect şi când reflexia face să apară surse secundare. Localizarea constă în a repera azimutul
şi înălţimea sursei, adică direcţia, urmată de determinarea distanţei. Scăderea pragului datorată
audiţiei binaurale nu merită o dezvoltare particulară. Ne vom mărgini să discutăm despre funcţia
binaurală şi despre procesele de localizare a sursei sonore.
CÂMPURILE ACUSTICE LA NIVELUL CAE
Localizarea surselor sonore de către sistemul auditiv se efectuează plecând de la datele
conţinute în câmpurile acustice care există la intrarea celor două CAE. În această diferenţă între
câmpuri se găseşte informaţia care, tratată de sistemul auditiv central, permite localizarea
direcţiei surselor. Modificările spectrale ale mesajului sonor datorate atenuării selective a undelor
în curs de propagare şi care se exercită simetric asupra celor două urechi, participă la aprecierea
distanţei de la sursă, fără ca să intervină funcţia binaurală. Când o sursă punctuală unică este
situată la o distanţă suficient de mare de subiect, câmpurile acustice care ajung la cele două
urechi sunt diferite.
Asimetria este consecutivă mai multor fenomene de ordin fizic:
- atenuarea razei sonore care soseşte la urechea opusă de la sursă, datorită ecranului
format de cap;
- difracţia fasciculului sonor, parţial întrerupt de către cap şi corpul ascultătorului;
- diferenţa de drum a celor două raze sonore.
Aceste diverse fenomene fizice introduc diferenţe de nivel, de fază şi de timp.
a. diferenţele de nivel – studii experimentale şi teoretice arată că diferenţele de nivel între
câmpurile acustice măsurate la intrarea în CAE depind de morfologia subiectului, de frecvenţa
sunetului şi, mai ales, de azimutul sursei. La frecvenţe joase, diferenţele interaurale de nivele sunt
foarte slabe şi adesea inferioare pragului diferenţial al soniei şi ele nu sunt percepute. Studii
experimentale care s-au făcut asupra frecvenţelor superioare celei de 2000 Hz au dat rezultate
foarte dispersate. Pentru condiţii experimentale similare se găsesc diferenţe care variază de la
10 la 25 dB, în funcţie de autori.
b. diferenţele de fază – nu prezintă interes decât pentru frecvenţele cu lungime de undă
superioară diferenţei de drum a razelor care sosesc la cele două urechi. Calcule teoretice şi
măsurători experimentale arată că diferenţele de fază interaurale nu intervin decât pentru
frecvenţe inferioare frecvenţei de 1500 Hz.
c. diferenţele de timp - diferenţele temporale între sosirea la cele două urechi a celor două
raze sonore, se datoresc, ca şi pentru defazaj, diferenţei de drum. Diferenţele temporale par

8
interesate mai ales în cazul sunetelor impulsionale. În acest domeniu, studiile sunt complicate de
faptul că pentru sunete de durată între 10 şi 100 msec. sonia depinde de durată.

LOCALIZAREA UNEI SURSE SONORE

Să considerăm un subiect care ascultă o sursă punctuală în câmp liber. Localizarea sursei,
bazată pe asimetria câmpurilor auditive la nivelul pavilioanelor, necesită luarea în calcul a trei
parametri:
- azimutul (sau poziţia sursei în raport cu un plan orizontal care trece la nivelul CAE).
Poziţiile înainte şi înapoi sunt un caz particular de determinare a azimutului.
- înălţimea sau poziţia sursei în raport cu un plan vertical
- distanţa
Trebuie, de asemenea, să subliniem că mişcările capului fac să se modifice asimetria
câmpurilor acustice la nivelul pavilionului şi participă foarte mult la localizarea surselor.

Determinarea azimutului
Diferiţi autori au demonstrat experimental că determinarea azimutului se datora esenţial
defazajului pentru frecvenţe inferioare frecvenţei de 1500 Hz, în timp ce, peste 4000 Hz, este
preponderentă diferenţa interaurală de nivel. Observaţia este confirmată de faptul că în zona
frecvenţială situată în jurul frecvenţei de 2000 – 3000 Hz apare o zonă imprecisă în determinarea
azimutului. Această imprecizie provine de la o diferenţă interaurală de nivel prea slabă pentru a
putea fi percepută şi de la ineficacitatea defazajului pentru frecvenţele superioare frecvenţei de
1500 Hz.
Diferenţele interaurale sunt deci insuficiente pentru a permite o localizare precisă a sursei
sonore. În cazul unui sunet impulsional, unii autori au arătat că decalajul temporal între sosirea
razelor sonore joacă un rol în determinarea azimutului.

Înălţimea sursei
Înălţimea unei surse de ton pur este dificil de determinat şi se pare că pavilionul, asociat cu
mişcările capului, joacă un rol în această situaţie. În cazul sunetelor complexe, compoziţia
spectrală şi înălţimea tonală a sursei afectează de o manieră importantă această determinare.

Aprecierea distanţei
Funcţia binaurală se pare că nu intervine în determinarea distanţei. În condiţiile de câmp
liber, intensitatea care este împrăştiată de o sursă de undă sferică se modifică de o manieră
invers proporţională cu pătratul distanţei. De aici rezultă că atunci când o sursă se depărtează
sau se apropie de un ascultător, variaţiile de nivel permit să se detecteze cu precizie mişcările
sursei. Când sursa este imobilă, evaluarea absolută a distanţei de către o ureche, datorită lipsei
de repere, este destul de imprecisă. Aprecierea distanţei absolute, în special în cazul surselor
cunoscute şi identificate este fondată pe conţinutul spectral. Observaţia curentă scoate acest fapt
în evidenţă în timpul ascultării surselor sonore familiare. De asemenea, noi putem situa poziţia
unei maşini cu atât mai de departe cu cât sunetul motorului este situat spre frecvenţe mai grave.
Într-adevăr, în timpul propagării în mediu aerian, sunetele acute sunt absorbite mai mult decât
gravele, ceea ce antrenează o alterare a proporţiei grave/acute.
Compararea cu spectrul memorizat este un element de apreciere a distanţei absolute.
Acest fenomen este, de asemenea, confirmat prin testări făcute asupra fonemelor. Vocea
şoptită, cu dominantă spectrală acută, conduce la erori de apreciere, în sensul unei mai mari
apropieri, în timp ce vocea strigată este percepută ca fiind mai îndepărtată.