Psihologie experimentala

Curs 1.
10 februarie 2003

Metode si tehnici experimentale in studiul

sensibilitatii si senzoriomotricitatii

Metodele prihofizicii clasice si determinarea pragurilor senzoriale

Psihofizica obiectiva
G.T. Fechner a conceput psihofizica ca pe o modalitate de exprimare obiectiva a raportului dintre
psihic si fizic. Meritul esential consta in aceea ca a reusit sa stabileasca experimental si statistic matematic
procedee de cuantificare a senzatiei. El a pornit de la observatia ca nu dispunem de o unitate de masura a
senzatiei in sine, dar o putem raporta la parametrii fizici ai stimulilor si putem exprima astfel prim marimile
acestora. In baza cercetarilor sale asupra senzatiei tactile, de greutate, audutive si vizuale, Fechner a
formalizat matematic raportul excitate/senzatie.
Si E.H. Weber gasise un raport de proportionalitate intre excitatie si senzatie si anume
Δx/x=constant, unde Δx – cresterea excitatiei, x – intensitatea initiala a senzatiei.
Fechner da o semnificatie mai generala datelor obtinute de Weber si rezultatelor proprii, cuprinzandu-
le intr-o formula matematica. El stabileste legea cantitatii (intensitatii). Pe baza acestei legi intensitatea
senzatiei este egala cu logaritmul excitatiei
E = K logx + C
E – senzatia, x – excitatia, K si C – constante.
Psihofizica obiectiva, dincolo de obstacolele sau perioadele de umbra in care a intrat, in ultimii 20 de
ani se constata o reactivare a interesului fata de indicatorii fiziologici obiectivi si posibilitatea identificarii lor
cu precizie pentru a se cunoaste mecanismele fundamentale ale vietii psihice. De exemplu, neurostiintele
moderne cu aparatura complexa permit investigarea cu foarte mare precizie si finete a parametrilor bazali ai
reactivitatii psihice.

Psihofizica subiectiva
Psihofizicii obiective i s-a reprosat ca apeleaza la unitati de masura ale intensitatii senzatiei proprii,
stimulului. Astfel ca prin anii ’70 a aparut o noua orientare si anume psihofizica subiectiva.
Leontiev considara ca studiul sensibilitatii ar trebui sa se bazeze pe un criteriu subiectiv, pe evaluari
de genul mai tare, mai slab, mai dureros etc. Aceasta psihofizica subiectiva este o psihofizica a aprecierilor
afective, a judecatilor de valoare, a opiniilor. Ea este utila in studii de psihologie diferentiala si de psihologie
sociala.
Se utilizeaza scale de apreciere subiectiva care descriu intensitatea trairii subiective in atribute: foarte
slab, foarte mic... sau in adverbe foarte des, foarte rar...
S.S. Stevens a stabilit o serie de unitati conventionale de evaluare a raportului senzatie/excitatie cu
ajutorul interpolarii unor functi de putere pe baza unui exponent definit. El a introdus unitati subiective
de masura: sonia pentru sensibilitatea auditiva, vibrul pentru sensibilitatea vibratorie s.a. Din stabilirea
acestor exponenti, subiectul realizeaza legatura cu psihofizica fechneriana. Este necesar sa folosim si
evaluarea subiectiva pe care o face subiectul; se constata masura in care exista o diferenta intre ceea ce
subiectul simte, traieste in plan subiectiv si ceea ce exprima in realitate, ceea ce crede ca i se intampla
(important in studiul oboselii). Omul nu este reductibil la o suma de situatii, ci este foarte important cum
evoca el situatia prin care trece.
 Pragul senzorial

Pragul senzorial a constituit primul obiect de studiu al psihologiei experimentale. Cercetarile in acest
domeniu sunt legate in primul rand de psihologii germani Weber si Fechner.
Pragul absolut este valoarea sau marimea minima a unui stimul care poate sa detemine un raspuns.
Valoarea poate fi o anumita calitate a unui stimul si ea difera de la o modalitate senzoriala la alta.
Pragul absolut minimal reprezinta cantitatea minima de intensitate a stimulului capabila sa produca o
senzatie.
Pragul absolut maximal este cantitatea maxima de intensitate a stimulului care poate produce o
senzatie.
Pentru determinarea pragului absolut, fiecare valoare a stimulului trebuie prezentata de cel putin 50
de ori, desi Rosca spune ca in exercitiile de laborator se utilizeaza fecvent 20 sau doar 10 prezentari. Ultii
vorbesc de peste 100 de prezentari, dar in acest caz exista riscul monotoniei.
Fiind o valoare statistica, pragul se mai defineste ca marime aunui stimul care in 50% din
incercari va produce o senzatie.
Pragul diferential este cea mai mica diferenta intre doua valori ale aceleiasi stimulari care poate
determina o experienta senzoriala diferita, manifestata printr-un raspuns discriminativ. Statistic, se defineste
ca fiind cea mai mica diferenta perceputa in 50% din incercari. Datorita posibilitatii de ghicire a diferentelor
de catre subiect, proportia se fixeaza uneori la 75% din incercari.
Se prezinta doi stimuli: unul fix, numit etalon (standard) si celalalt variabil. Pentru stabilirea pragului
diferential se scade nivelul inferior din cel superior si se imparte la 2. Daca adunam cele doua praguri (cel
superior si cel inferior) si facem media, obtinem PES, adica pragul egalizarii subiective.
Exemple: Determinarea pragului minim absolut pentru sensibilitatea vizuala se face in urmatoarele conditii:
1. asigurarea conditiilor de maxima sensibilitate (cca 30 de minute adaptare la intuneric).
2. se proiecteaza un flash de o lungime de unda de 150 milimicroni si durata de expunere de o miime de sec.
pe o arie restransa la 10 minute diametru si situata la 20 de grade de axul orizontal in partea temporala.
3. valoarea minima de unitati energetice (intensitatea) care a evocat un raspuns senzorial al retinei ((si al
nervului optic) a fost de 3,89 x 10 la puterea –12 ergi. Se pune in evidenta cu ajutorul EEG. Pragul
diferential al sensibilitatii vizuale este 1/100.

Pragul temporal al acuitatii vizuale

sau frecventa critica de fuziune FCF

Tremenul de prag temporal a fost introdus de fiziologul american Allen in 1926. FCF reprezinta
numarul de licariri sau palpairi pe secunda la care ochiul nu mai percepe lumina ca fiind prezentata
intermitent, ci continuu (sensul ascendent), sau numarul de licariri pe secunda la care ochiul nu mai percepe
o lumina prezentata continuu, ci intermitent (sensul descendent). Tot Allen a inventat si aparatul denumit
ficker, cu ajutorul caruia se determica FCF.
Factorii care determina FCF:
1. intensitatea si culoarea licaririlor (indicatorul cel mai bun este culoarea rosie).
2. durata si pauza dintre licariri.
3. varsta subiectilor.
4. starea subiectiva si oboseala.
5. temperatura ambianta (influenteaza ritmul reactiilor fotochimice de la nivelul retinei).
6. ritmurile biologice individuale (legate de momentul zilei)
7. zona retinala extitata.
8. intensitatea flash-urilo
9. viteza de recuperare a substantei fotosensibile descompuse sub influenta luminii (pauza dintre licariri
afecteaza aceasta viteza).
 Se considera ca limita de sus care poate fi perceputa este dependenta mai mult de procesele fotochimice
decat de cele corticale. Astfel ca FCF semnalata verbal nu corespunde cu cea stabilita obiectiv EEG-ic.
Verbal se semnaleaza ca FCF are loc la o frecventa mai muca de 50 cicli/sec., iar real, ea are loc la 70
cicli/sec.
Aparatele nu apeleaza nici la electrozi, nici la semnalarea verbala. Subiectul apasa pe un buton de fiecare
data cand semnaleaza o modificare.
La nivelul sensibilitatii audutive exista o mare variabilitate a nivelului pragului absolut minimal si a celui
diferential (intre 2 si 13 hz).

Pragurile la nivelul sensibilitatii tactile

Pragul absolut minimal pentru diferite zone ale pielii a fost determinat cu foarte mare precizie de
catre Weber:
1. 3 grame/mm patrat pe varfurile degetelor;
2. 16 la gamba;
3. 33 pe fata posterioara a antebratului;
4. 8 pe fata anterioara a anetbratului;
5. 25 pe abdomen;
6. 47 in zona mijlocie a spatelui;
7. 200 – 250 la calcai.

Pentru sensibilitatea tactila se calculeaza un prag discriminatoriu sau spatial care se masoara intre doua
puncte ale pielii excitate simultan cu ajutorul esteziometrului. Iata unele valori:
- 1mm pe varful limbii;
- 2,3 mm pe fata interna a varfului degetului aratator;
- 4,5 mm pe buze;
- 6,7 mmpe suprafata dorsala a degetelor;
- 11,3 mm pe palme;
- 16 mm pe talpa;
- 54 mm pe ceafa
- cca 67 mm la mijlocul spatelui, pe brat si pe coapsa.
In ceea ce priveste pragul diferential al senzatiei de greutate, al doilea ca finete dupa cel vizual, Fechner
si Weber l-au stabilit ca fiind 1/40. Alte cercetari au aratat ca acest prag variaza in functie de greutatile date
spre masurare cu sau fara contact vizual. De obicei se masoara fara contact vizual.
exemple:
- 1/21 la greutatea de 250 de grame.
- 1/14 la 2500
- 1/19 la 2750 ...
Exista un optimum functional (situat intre 2000 si 2500 de grame) acolo unde valoarea pragului diferential
este cea mai mica spre extremitati. Aceste valori tind sa creasca.

Metodele de determinare a pragurilor senzoriale

1. Metoda reproducerii sau a erorilor medii. Consta in prezentarea subiectului a unui stimul etalon si i se
cere sa-l reproduca. se vor constata doua tipuri de erori:
- constante sau sistematice;
- variabile, ele fiind cele mai frecvente.
Pentru sunet se calculeaza media valorilor oferite de subiect si se compara cu etalonul. Diferenta
dintre valoarea media a raspunsurilor subiectului si valoarea etalonului ne ofera indicatorul de valoare bruta.
C= Rm – Re, unde Rm este valoarea medie, Re- valoarea etalonului. Eroarea variabila este abaterea fiecarei
incercari in parte.
2. Metoda limitelor sau a variatiilor minime. Se masoara pragurile absolute si diferentiale.
Determinarea pragului absolut. Pentru asta se prezinta subiectului atat serii ascendente, cat si serii
descendente. In cazul seriei ascendente se porneste de la un sunet subliminal, urmand ca intensitatea si
frecventa stimulilor sa creasca treptat pana cand subiectul declara ca a detectat stimulul. In cazul seriei
descendente, se porneste de la un stimul cu intensitate si frecventa supraliminala, urmand ca stimulul sa
descreasca treptat, pana cand subiectul nu-l mai detecteaza. Se obtine astfel pragul absolut descendent.
Aceste rezultate se pun intr-un tabel (+ / - ; detectare / nedetectare) Pe verticala se calculeaza opragurile
patiale (ascendente sau descendente). Acest prag partial este media pragurilor scendente si descendente.
Pragul total sau global se obtine prin calcularea pragurilor partiale. In mod normal pragurile ascendente si
descendente alterneaza, iar media pragurilor tuturor seriilor este media pragului absolut.
Situatiile experimentale au aratatca valorile pragurilor absolute din seriilor ascendente sunt mai mari
decat cele din seriile descendente.
Pentru determinarea pragului diferential subiectului i se prezinta doi stimuli, dintre care unul fix numit
etalon sau standard iar celalalt variabil. Stimulul variabil este variat atat peste cat si sub valoarea stimulului
etalon, masurandu-se in acest fel concomitetnt pragul diferential inferior si pragul diferential superior. Se
utilizeaza si in acest caz seriile asdendente si descendente.

3. Metoda stimulilor constanti. Aceasta metoda determina valori mai putin precise pentru
ca apeleaza la valori subiective. Se prezinta subiectului stimuli de valori diferite si i se cere sa aprecieze care
dintre ei este mai puternic si care este mai slab. Unul dintre stimuli poate fi considerat etalon, iar celalalt
variabil, fara ca subiectul sa fie informat de aceasta. El poate utiliza pentru evaluare termeni ca:
- superior, inferior, egal;
- de sus, de jos, din stanga, din dreapta...
Stimulul variabil se prezinta alternativ si aleator, dar nu in serii ascendente sau descendente.
Cand distanta dintre stimulul variabila si stimulul etalon este mai mare, subiectul va da mai mult sau
mai putin raspunsuri corecte. Frecventa acestora este proportionala cu valorile diferte dintre dintre valoarea
etalonului si valoarea primului stimul variabil.
Valoarea pragurilor discriminatorii facute de subiecti se obtine din evaluarile diferite ale mai multor
subiecti, in functie de valoarea etalonului.
Metoda se utilizeaza atat pentru determinarea pragului absolut, cat si pentru determinarea pragului
diferential.