Legile senzatiilor 6.1.

Legea intensitatii Existenta unui stimul n mediul nconjurator si chiar actiunea acestuia asupra organismului nu sunt suficiente pentru producerea unei senzatii. Pentru ca senzatia sa apara este necesar ca stimulul sa aiba o anumita intensitate. Cantitatea minima de intensitate a stimulului capabila a produce o senzatie poarta denumirea de prag absolut minimal. Acesta este extrem de diferit de la o senzatie la alta. n cazul senzatiilor vizuale pragul absolut minimal este de 1-2 cuante, n cel al senzatiilor auditive, de 16-20 vibratii pe secunda, in timp ce pentru senzatiile tactile este nevoie de o energie de 100-10.000 de ori mai mare dect energia luminoasa optica sau acustica. Diferente marcante exista si ntre pragurile liminare ale senzatiilor gustative si olfactive. Pentru a aparea o senzatie gustativa este necesara o cantitate de 25.000 de ori mai mare de molecule dect pentru senzatiile olfactive. In masurarea pragurilor senzoriale se folosesc mai multe metode: metoda stimulilor constanti, metoda limitelor, metoda punctului central (vezi Fraisse, 1968; Bruce, 1980; Reuchlin, 1988). Stimuiii care nu ating valorile de intensitate minimala, fiind subliminali, produc efecte fiziologice, dar nu sunt integrati senzorial dect daca sunt nsumati sau asociati cu stimuli semnificativi. Cantitatea maxima de intensitate a stimulului care produce o senzatie de acelasi fel, deci n cadrul aceleiasi modalitati senzoriale, poarta denumirea de prag absolut maximal. Depasirea lui declanseaza, ca urmare a suprasolicitarii analizatorului, fie durerea, fie neutralitatea aparatului n raport cu stimulul. La senzatiile vizuale acest prag are valoarea de aproximativ 1.000 milimicroni (undele ultraviolete), la cele auditive de circa 20.000 Hz (ultrasunetele), valori a caror depasire produce mai nti o senzatie de jena, apoi de disconfort psihic ce se accentueaza cu timpul si se transforma n durere. Capacitatea de admisie si de discriminare se nscriu ntre aceste limite. Zona optima de receptie se constata la acel nivel de intensitate a stimulilor care sunt statistic mai frecventi sau mai semnificativi n raport cu reperele existentei si activitatii. Dintre cele doua praguri, cel absolut minimal a fost luat drept indicator al sensibilitatii absolute, formulndu-se urmatoarea lege : So =- (1) P unde So = sensibilitatea absoluta a unui analizator iar p = pragul absolut minimal. Asadar, ntre sensibilitatea absolut&# 424f55e 259; si pragul absolut minimal exista un raport invers proportional: cu ct pragul absolut minimal este mai mic, cu att sensibilitatea absolut&# 424f55e 259; este mai mare si invers, cu ct el este mai mare, cu att sensibilitatea este mai mica. Omul dispune de capacitatea de a sesiza nu numai limitele minime si maxime ale intensitatii unor stimuli, ci si existenta unor diferente foarte fine ntre intensitatile variabile ale stimulilor, diferente masurate cu ajutorul pragului diferential. Capacitatea cu ajutorul careia se surprind astfel de diferente minime ntre stimuli poarta denumirea de sensibilitate diferentiala. Pragul diferential priveste valorile liminar discriminative ale stimulului, adica relatia dintre intensitatea initiala a stimulului si intensitatea ce trebuie adaugata sau scazuta de la aceasta pentru a produce o modificare abia sesizabila

a senzatiei initiale. O asemenea relatie a fost intuita de fizicianul francez Pierre Bouguer (1698-1758), care a observat ca pentru a sesiza o diferenta de iluminare este necesara adaugarea unui lux la 64 lucsi, a 10 lucsi la 640 lucsi, Ernst Heinrich Weber (1795-1878) a redescoperit aceasta relatie n 1831 pentru senzatiile de greutate, iar n 1846 a generalizat-o si pentru alte categorii senzoriale. Legea Bouguer--Weber postuleaza existenta unei relatii constante ntre intensitatea initiala a stimulului si cea nou adaugata sau scazuta. La greutate acest raport este de 1/30, la senzatiile auditive, de 1/10, la cele vizuale, de 1/100. Exprimarea matematica este : f-K(2) unde AI = intensitatea diferentiala, I = intensitatea initiala, K = constant. Relatia stabilita de BouguerWeber nu se aplica nsa dect stimulilor de intensitate medie. Pentru intensitatile apropiate de pragul minimal, valoarea pragului diferential este mai mare dect n zona intensitatilor mijlocii; de asemenea, ea descreste cnd amplificam intensitatea stimulilor. Totodata, observam ca legea Bouguer-Weber nu spune nimic despre intensitatea senzatiei, ci doar despre capacitatea individului de a distinge ntre diferite intensitati. Cel care s-a ocupat cu relatia dintre intensitatea stimulului si intensitatea senzatiilor a fost Gustav Theodor Fechner (1801-1887), creatorul psihofizicii. Pornind de la legea formulata de Bouguer si Weber, pe care o considera universala, el a demonstrat n lucrarea Elemente de psihofizica, aparuta n 1860, validitatea legii dupa care intensitatea perceputa a unei senzatii, proces subiectiv de ordin psihologic, este proportionala cu logaritmul marimii fizice a stimulului, n timp ce procesele fiziologice aparute n corp ramn riguros proportionale cu intensitatea fizica (vezi Pieron, in Fraisse si Piaget, 1963, voi. II, p. 1). Mai nti, Fechner formuleaza postulatul potrivit caruia intensitatea diferentiala, la indiferent care nivel de intensitate, reprezinta marimea senzatiilor egale. Introducnd acest postulat n formula lui Weber el a obtinut urmatoarea ecuatie : Gustav Theodor Fechner unde C este o constanta de proportionalitate, S = intensitatea senzatiei, dS = cea mai mica schimbare perceptibila n intensitatea senzatiei. Aceasta este o ecuatie diferentiala care ne arata cum se schimba intensitatea senzatiei o data cu schimbarea intensitatii stimulului. Daca dorim sa cunoastem cantitatea totala de senzatie care corespunde la

indiferent ce intensitate totala a stimulului trebuie sa procedam la operatia matematica de integrare n urma careia obtinem : S - K log I + C (4) unde S = taria senzatiei; I = intensitate fizica a stimulului, iar K si C = constante. Aceasta nseamna ca intensitatea senzatiei este proportionala cu logaritmul intensitatii stimulului pornind de la supozitia referitoare la egalitatea subiectiva a unor diferente abia sesizabile dintre senzatii. Altfel spus : daca dorim ca senzatia sa creasca n progresie aritmetrica trebuie sa crestem intensitatea stimulului n progresie geometrica. n literatura de specialitate se apreciaza ca legea stabilita de Fechner a avut o influenta extraordinara asupra dezvoltarii teoriilor psihologice si a crearii unei psihologii experimentale riguros stiintifice" (Pieron, 1957, p. 75). Din pacate, legea lui Fechner a preluat limitele legii stabilite anterior de Bouguer si Weber, ea neverificndu-se dect n zona intensitatilor mijlocii a stimulilor. Totodata Fechner, ca de altfel si predecesorii sai, ramne Ia nivelul descriptiilor psihofizice nelund n considerare variabilele psihofiziologice care se interpun intre intensitatea stimulului si intensitatea senzatiei, Un asemenea demers a fost ntreprins de cercetatorul american W.J. Crozier, care, prin anii '40, a formulat teoria statistica a discriminarii intensitatii. El considera ca pragul absolut sau pragul diferential sunt rezultatul adaugarii unor frecvente particulare a influxului la frecventa care a fost deja provocata prin intermediu] intensitatii - etalon. n aceste conditii oricare ar fi intensitatea stimulului, frecventa influxului pe care el l poate declansa nu trebuie sa depaseasca o anumita limita. Mai exact, premisele sale sunt urmatoarele: intensitatea stimularii este determinata de frecventa totala a influxurilor care ajung la diferitele parti ale creierului unde se manifesta experienta senzoriala ; intensitatea liminala necesara declansarii influxului nervos variaza de la un neuron la altul si chiar n acelasi neuron dupa legea normala de eroare, adica ntr-o maniera fortuita; exista un maximum de frecventa pentru influxurile susceptibile de a se produce ntr-un numar determinat n neuroni. Pornind de la aceasta baza fiziologica, Crozier a stabilit un sistem de ecuatii care se aplica mai bine datelor recoltate n alte cercetari. Cea mai importanta ecuatie este urmatoarea: A = M - U (5) unde A = numarul influxurilor utilizabile (pe unitale de timp); M = maximum de influx posibil; U = numarul utilizat {pe unitate de timp) de intensitatea stimulului. Aceasta ecuatie se raliaza intru totul legii Weber-Fechner. n fapt, marimea pragului diferential va fi invers proportionala lui A (altfel spus : I/AIt = A); M poate fi masurat prin inversul pragului absolut (I/AI0) si atunci, daca I este egal cu zero, U se anuleaza si A = M. n aceste conditii formula devine: Integrala care rezulta n urma calcularii lui U va lua forma: AI, ~ AI0 J-~c 2a2 g

Desi formula este complicata, ea arata ca, de fapt, curba pragului potential construita n functie de log I va fi o curba n forma de S, numita ogiva normala", care traduce cazurile n care variatiile sunt datorate hazardului. Mai trziu, prin 1961, savantul american Stanley Smith Stevens (1906-1973)a corijat legea lui Fechner aratnd ca ntre intensitatea senzatiilor si intensitatea stimulilor exista o dependenta exponentiala, nu logaritmica. El propune formula : S = K(l-I0)" (8) unde S = senzatia; I intensitatea stimulului; Io valoarea pragului senzorial; n = valoarea exponentului care variaza n functie de modalitatea senzoriala; K constanta de care depinde unitatea de masura folosita. Pentru stimulii luminosi valoarea exponentului este de 0,3, pentru zgomotele detectate binaural 0,6, pentru zahar 1,1, pentru sarea de bucatarie 1,3, pentru stimulentii electrici 3,5. Legea sensibilitatii diferentiale ia n considerare valoarea limita a intensitatii stimulului capabila sa produca o noua senzatie. Sub raport practic nsa, o mare importanta o are nu doar diferentierea posibila, ci si diferentierea optima, cea mai facila. De aceea, n psihologia inginereasca s-a introdus notiunea de prag operativ al senzatiei - ca marime minima a divergentei, o data cu atingerea careia precizia si viteza discriminarii devin maxime. 6.2. Legea adaptarii Sensibilitatea nu ramne nemodificata sub influenta ndelungata a unui stimul specific de intensitate constanta. Dimpotriva, ea si modifica parametrii functionali o data cu schimbarea conditiilor de mediu. Cresterea sau scaderea sensibilitatii ca urmare a actiunii repetate a stimulilor sau a modificarii conditiilor de mediu poarta denumirea de adaptare senzoriala. Intrarea n functiune a fenomenului adaptarii senzoriale poate fi cel mai usor demonstrata prin trecerea brusca dintr-un mediu n altul (de la lumina la ntuneric sau invers, de la cald la rece sau invers etc.) Trecerea de la lumina la ntuneric presupune cresterea sensibilitatii, pe cnd trecerea de la ntuneric la lumina, scaderea ei. Procesul de adaptare se realizeaza gradat. Adaptarea la lumina se produce mai repede (n cteva secunde), n timp ce adaptarea la ntuneric se produce mai greu, vederea aproape normala restabilindu-se n 20-35 minute, iar nivelul maxim intervenind dupa 2-3 ore. Adaptarea este un fenomen relational deoarece ia n considerare nivelul initial al sensibilitatii, porneste de la un nivel dat al acestuia, lund apoi valori diferite in functie de intensitatea si durata stimulului. Ea depinde si de anumite particularitati morfofunctionale ale organelor de simt, ca si de locul si rolul acestora n procesul reflectarii informationale. De obicei, la stimulii puternici sensibilitatea scade, iar la cei slabi creste. Scaderea sensibilitatii trebuie interpretata n doua moduri : ca diminuare treptata a senzatiilor fara a se ajunge nsa la disparitia lor (daca intram ntr-o camera n care s-a fumat mult, la nceput senzatiile odorifice par greu de suportat, cu timpul nsa sensibilitatea scade si senzatiile devin mai slabe); ca disparitie totala sau cvasitotala a sensibilitatii (ca urmare a adaptarii senzoriale la presiune nu mai simtim greutatea hainelor). Analizatorii au fost clasificati, dupa rapiditatea adaptarii lor, n usor si greu adaptabili, primii fiind cei tactili, termici, olfactivi, gustativi, vizuali, ceilalti - auditivi si algici. De exemplu, n sfera sensibilitatii olfactive adaptarea se face att de rapid,

nct nici nu sunt necesare experimente speciale. Cnd intram de afara intr-o camera n care s-a lucrat cu o substanta, la nceput simtim puternic mirosul substantei respective, pentru ca mai apoi, dupa un timp relativ scurt, mirosul sa dispara. La sulfura de amoniu adaptarea se face n 4-5 minute, la apa de colonie n 7-12 minute, la cauciuc n 0,2-23 minute etc. Cele doua faze ale adaptarii (scaderea sensibilitatii sub actiunea stimulului si restabilirea nivelului initial al sensibilitatii) au loc att de rapid, nct fenomenul oboselii nu apare. Cu totul altfel stau lucrurile n domeniul sensibilitatii auditive, unde adaptarea se produce greu si n timp. Bekesy (1929, 1948) a aratat ca la sunetele puternice, n primele 5 minute sensibilitatea se mentine la nivelul initial, apoi ncepe sa scada brusc, pentru ca n continuare scaderea sa fie lenta pna cnd se stabileste un plafon relativ constant. Chiar daca adaptarea are loc, ea se produce n limite reduse; iar daca actiunea stimulului continua, se instaleaza fenomenul oboselii, Adaptarea depinde nsa nu doar de nivelul initial al sensibilitatii, de natura, durata si intensitatea stimulului care actioneaza actual asupra organismului sau de particularitatile morfofunctionale ale organelor de simt, ci si de particularitatile contextului obiectiv si subiectiv n care are loc receptia. Din acest punct de vedere extrem de interesanta ni se pare a fi teoria nivelului de adaptare formulara de H. Helson (1964). Autorul american ia n considerare nu numai magnitudinea stimulului care actioneaza asupra organelor de simt, ci si magnitudinea altor stimuli din imediata lui apropiere. Teoria lui are att aspecte calitative, ct si aspecte cantitative. Primele se refera la explicarea capacitatii de adaptare a organismului o data cu schimbarea mediului. Pentru ca organismul sa se adapteze, considera el, este necesara stabilirea unui nivel de referinta cu ajutorul caruia stimulii sa poata fi judecati. Stimulii foarte apropiati de acest nivel sunt judecati ca fiind medii sau neutri, cei ce depasesc nivelul, ca fiind puternici, iar cei aflati sub nivel, ca fiind slabi. O asemenea formulare implica relativitatea judecatilor subiectilor. Un stimul nu este pur si simplu intens sau slab, ci este intens sau slab dependent de nivelul subiectiv de adaptare. Nivelul de adaptare este deci o constanta a fiecarui subiect, variabila de la un subiect Ia altul. Dupa Helson, exista trei clase de stimuli n functie de care se produce adaptarea: stimuli focali (notati cu F), care sunt cei ce urmeaza a fi evaluati, de exemplu, cei asupra carora se fixeaza privirea; stimuli de fond (notati cu B), care sunt formati din tot ceea ce nconjoara stimulii focali; stimuli reziduali (notati cu R), relativ constanti, care provin din experienta anterioara, oricum independenti de stimulii actuali. Nivelul de adaptare va fi constituit din media ponderata a acestor trei clase de stimuli, medie facuta de organism. Stimulul care urmeaza a fi evaluat va fi comparat cu acest nivel de adaptare iar rezultatul evaluarii l va conduce pe subiect la exprimarea unor judecati de valoare despre el (stimulul este mare", este mic" etc). Aspectele cantitative ale teoriei lui Helson se refera la exprimarea matematica a nivelului de adaptare, considerat a fi produsul celor trei clase de stimuli: NA = FW'BW'RW) (9) unde Wj, W2, W3 sunt simpli coeficienti de masurare care reflecta implicarea fiecarei clase de stimuli n determinarea nivelului de adaptare integral. Formula nu este total arbitrara, ea se bazeaza pe legea stabilita de Fechner" (Coren, Porac si Ward, 1984, p. 51). Unii autori atrag atentia asupra faptului ca modelul lui Helson este un exemplu de teorie care, nascuta ntr-un domeniu particular (cel al psihofzicii), a fost formulata n termeni suficient de generali pentru a fi utilizata n alte domenii foarte ndepartate"

(Reuchlin, 1988, p. 541). Autorul citat arata ca pe baza ei putem explica nvatarea, generalizarea stimulilor, procesele cognitive, motivatia, afectivitatea, personalitatea etc. Pe fondul adaptarii se manifesta fenomenul contrastului, care consta n accentuarea sensibilitatii, cresterea ei ca urmare a interventiei excitantilor de diferite intensitati ce actioneaza succesiv sau simultan, de unde si doua forme de contrast. Contrastul succesiv consta n cresterea sensibilitatii la stimulul prezent ca urmare a actiunii ndelungate a unui alt stimul de aceeasi modalitate, dar diferit ca intensitate si calitate. De exemplu, sensibilitatea pentru substantele acide creste daca anterior analizatorul gustativ a fost supus actiunii dulcelui, sensibilitatea pentru cald creste daca anterior a existat o stimulare ndelungata cu rece etc. Contrastul simultan consta fie n accentuarea reciproca a claritatii si pregnantei stimulilor prezentati n acelasi timp n cmpul perceptiv, fie n evidentierea unui stimul sub influenta stimulilor nvecinati, de fond. O bucata de hrtie cenusie ni se pare a fi mai alba pe un fond negru dect pe unul alb; patratul si cercul par a fi mai mari pe un fond alb dect pe unul negru (vezi fig. 1.9); o hrtie cenusie pe un fond cromatic tinde sa ia culoarea complementara fondului (cenusiul pe rosu tinde sa devina verde). Contrastul simultan nu apare nsa n orice fel de conditii, ci numai atunci cnd stimulii se diferentiaza ntre ei dupa o serie de parametri (intensitate, saturatie, tonalitate). Diferentele dintre stimuli nu trebuie sa fie nici prea mari, pentru ca ar genera lupta cmpurilor, dar nici prea mici, pentru ca ar facilita amestecul. Contrastul are la baza modificarea functionala a sensibilitatii si se explica prin intrarea in actiune a mecanismelor de inductie reciproca si autoinductie. Acestea presupun interactiunea diferitelor cmpuri receptoare si a verigilor structurale ale sistemelor aferente. Cel mai plauzibil mecanism al contrastului se pare nsa ca este mecanismul inhibitiei laterale. Reteaua neuronilor care intra n functiune permite accentuarea contrastului ntre semnalele de intrare. Daca un semnal de intrare (SI) este mai slab dect un altul (S2), atunci neuronul care emite semnalul de iesire (Rl) va fi excitat mai slab si puternic inhibat comparativ cu neuronul care emite celalalt semnal de iesire (R2). Cu ct diferenta dintre doi stimuli la intrare este mai mare, cu att mai mare va fi diferenta dintre cele doua semnale la iesire. Mecanismul inhibitiei laterale poate fi mai bine explicat cu ajutorul figurii 1.10. Doua celule receptoare (A si B) sunt stimulate de regiuni nvecinate ale unui stimul. Celula A primeste o cantitate intensa de lumina. Excitarea celulei A serveste la stimularea neuronului urmator din lantul vizual, celula D, care transmite mesajul mai departe catre creier. Aceasta transmitere este nsa mpiedicata de celula B, a carei proprie excitatie intensa exercita un efect inhibitor asupra vecinilor sai. Celula B excita o celula laterala, C, care exercita un efect inhibitor asupra celulei D. Ca rezultat, celula D descarca impulsuri cu o rata redusa. n figura 1.10 efectele excitatoare sunt prezentate cu sageti verticale, iar cele inhibitoare cu sageata orizontala (vezi Gleitman, 1991, p. 185). Inhibitia laterala este baza contrastului de luminozitate. Ea explica de ce o pata gri plasata pe un fond ntunecat pare mai deschisa dect aceeasi pata nconjurata de alb. Inhibitia laterala este unul dintre cele mai simple mecanisme de tratare a informatiilor senzoriale. Potrivit lui, activitatea unei celule este modificata de activitatea celulei vecine. Prin intermediul notiunii de inhibitie laterala" se traduce operatia unul proces inhibitor responsabil de faptul ca raspunsurile unei celule se sustrag raspunsurilor") din alte celule, determinnd astfel diferenta dintre doua intrari (vezi Lindsay si Norman, 1980, p. 205).

6.3. Legea sensibilizarii Daca adaptarea senzoriala consta n cresterea sau scaderea sensibilitatii ca urmare a schimbarii conditiilor de mediu, sensibilizarea presupune cresterea sensibilitatii datorita interventiei unor fenomene de interactiune. Acestea din urma se produc la mai multe niveluri. Cel mai simplu nivel este cel al receptorului unui analizator, interactiunea avnd loc ntre diferitele lui elemente structurale diferentiate. De exemplu, stimularea bastonaselor din retina duce la cresterea sensibilitatii conurilor. Un al doilea nivel al interactiunii este cel al segmentelor unuia si aceluiasi analizator. Faptul se manifesta pregnant n cazul analizatorilor cu receptori perechi. Excitarea portiunii periferice a retinei unui ochi poate duce la cresterea sensibilitatii portiunii centrale a celuilalt ochi. In sfrsit, cel de-al treilea nivel al interactiunii este reprezentat de interactiunea dintre analizatori diferiti. Experienta curenta arata ca auzim mai bine la lumina dect n ntuneric. Acest fapt a fost remarcat nca din secolul al XVII-lea, de vestitul anatomist danez Th. Bartolinus. Cercetarile sistematice asupra efectelor interactiunii analizatorilor ncep sa apara spre sfrsitul secolului al XlX-lea. P.P. Lazarev, nca din 1904, a demonstrat n fata unui mare auditoriu influenta actiunii analizatorului vizual asupra celui auditiv. Sunetul constant al unui metronom era auzit cnd mai tare (n timpul aprinderii luminii), cnd mai ncet (n timpul stingerii luminii). Tot Lazarev a aratat ca sub influenta sunetului sensibilitatea vederii periferice (crepusculare) creste. Fenomenul interactiunii analizatorilor este ntlnit si n domeniul altor modalitati senzoriale. De exemplu, sensibilitatea cutanata se mbunatateste sub influenta stimularii luminoase a ochilor cu o lumina alba (vezi fig. 1.11); o greutate pe care o ridicam ni se pare a fi mai usoara sub influenta sunetului; mirosul uleiului de bergamota duce Ia cresterea frecventei critice pentru razele rosii-portocalii. n toate aceste cazuri este vorba despre efectul actiunii unui analizator asupra altuia. Ce se ntmpla nsa cnd stimulii actioneaza concomitent asupra mai multor analizatori? n aceste cazuri intrarea n actiune simultan a doi sau mai multi analizatori se soldeaza cu cresterea receptivitatii unuia dintre ei. Un experiment efectuat de S.V. Kravkov (1893-1951) este sugestiv din acest punct de vedere. Cercetatorul si-a pus problema daca este posibila cresterea sensibilitatii nocturne a aviatorilor. El a constituit doua grupuri de aviatori, unul experimental si altul de control, asupra carora a actionat diferentiat. Aviatorii din grupul experimental erau introdusi, nainte de a pleca n cursa, ntr-o camera cu o lumina violeta, jucau table si se spalau pe ceafa cu apa rece. Ca urmare a intrarii concomitente n actiune a sensibilitatii vizuale, a celei motorii si a celei termice, sensibilitatea nocturna a crescut, spre deosebire de cea a aviatorilor din grupul de control, care a ramas

nemodificata, acestia, de regula, odihnindu-se (prin somn) nainte de plecarea n cursa. Astfel de experimente au condus la formularea unei reguli practice: Atunci cnd un analizator este intens si ndelung solicitat, pentru mentinerea tonusului functional ridicat trebuie recurs la stimularea auxiliara, cu doze specifice de excitatie specifica, a altui analizator" (Popescu-Neveanu si Golu, 1970, p. 31).

6.4. Legea depresiei Consta n scaderea sensibilitatii ca urmare a legaturilor functionale intraanalizatori sau interanalizaton. Functioneaza exact dupa aceleasi mecanisme si la aceleasi niveluri ca si legea sensibilizarii. Primul nivel: stimularea ndelungata a ochiului cu o lumina rosie se soldeaza cu scaderea sensibilitatii pentru alte culori, ndeosebi pentru cele de unda lunga (500-780 milimicroni); cnd un fascicul galben este orientat asupra unei portiuni limitate a retinei, asistam la o scadere locala a sensibilitaiii fata de rogu si verde, excitarea prin lumina a conurilor duce la scaderea sensibilitatii bastonaselor. Al doilea nivel: functia localizarii spatiale a sunetelor n-ar putea fi explicata fara considerarea interactiunii dintre cele doua verigi perechi ale analizatorului auditiv, ca dovada ca oamenii surzi de o ureche au mari dificultati n localizarea spatiala a sunetelor. Al treilea nivel: sunetele cu intensitate mijlocie si mare coboara sensibilitatea bastonaselor (vezi fig. 1.12); acelasi efect se obtine si daca se folosesc sunete ritmice (bataile unui metronom) si monotone (zgomotul produs de un electromotor) ; nclinarea capului pe spate scade sensibilitatea pentru culoarea verde si pentru sensibilitatea auditiva; excitarea ntre anumite limite si n anumite conditii a analizatorului tactil sau kinestezic duce la scaderea sensibilitatii vizuale sau auditive; sensibilitatea termica pentru frig reduce sensibilitatea tactila ; sensibilitatea dureroasa reduce orice alt fel de sensibilitate. Cei care au studiat efectele de interactiune a analizatorilor (sensibilizare si depresie) au aratat ca acestea sunt dependente de o serie de factori, printre care mai importanti par a fi: relatia de intensitate dintre stimuli; procesele corticale si legile lor. ndeosebi inductia pozitiva si negativa; sistemul nervos vegetativ ; formatiunea re ticul a ta; formarea reflexelor conditionate. Informatii detaliate cu privire la rolul acestor factori pot fi gasite n Rosea, 1963, pp. 49-59.

6.5. Legea semnificatiei fortei de semnalizare a stimulului Ceea ce conteaza n noua lege nu este att forta (intensitatea) fizica a stimulului, ct valoarea, semnificatia acestuia pentru individ. Observatiile curente si cercetarile experimentale au demonstrat ca un stimul slab ca intensitate dar foarte semnificativ pentru organism este mult mai bine receptionat dect un stimul puternic dar nesemnificativ. Legea semnificatiei actioneaza, asadar, n sens contrar legii intensitatii senzatiilor. Ea a fost descoperita de I.P. Pavlov (1849-1936), care atragea atentia asupra faptului ca n studiul activitatii nervoase superioare trebuie sa se tina seama nu doar de intensitatea absoluta, ci si de intensitatea relativa a stimulului. ntre intensitatea fizica si intensitatea reactiei relatiile nu sunt att de simple cum le considera Fechner. Legatura dintre cele doua variabile este mediata de procesele de iradiere si concentrare, de legea inductiei reciproce, de forta fiziologica proprie diversilor analizatori, de nsusirile tipologice, de valoarea de semnal a stimulului. Daca la toti acesti factori de natura fiziologica adaugam si factori de natura psihologica (scopuri, trebuinte, aspiratii, stari afective etc), vom ntelege si mai bine complexitatea relatiei dintre intensitatea stimulului si intensitatea reactiei. Iata de ce Pavlov vorbea de legea fortei relative, care nu este altceva dect legea semnificatiei fortei de semnalizare. Noua lege explica o serie de comportamente aparent paradoxale, de pilda, de ce o mama aude scncetul copilului sau ntr-o ambianta zgomotoasa, n schimb, nu aude un sunet oarecare, chiar puternic, ntr-o ambianta sonora normala. 6.6. Legea sinesteziei

Se refera la efectele de intermodeiareprimara informationala, adica la transpunerea" unei forme de sensibilitate fntr-o alta modalitate senzoriala. Sunt situatii cnd un stimul, desi este aplicat pe o anumita modalitate senzoriala, poate produce efecte proprii unui alt analizator fara ca acesta sa fi fost stimulat. De exemplu, stimulii auditivi (acustici) produc efecte de vedere cromatica, asa-numita auditie colorata". La fel, stimulii optici produc efecte auditive sau ceea ce se numeste vedere sonora". De asemenea, culorilor si sunetelor le pot fi atribuite si calitati tactile sau gustative. Vorbim de culorimoi", de sunete dulci" etc. Toti ceilalti stimulenti produc efecte kinestezice. Unul dintre primii autori care s-au ocupat cu studiul sinesteziei a fost psihologul romnEduard Gruber (1861-1896). Avnd ca subiect un caz cu totul exceptional, N. Beldiceanu, poet si n acelasi timp om de stiinta (arheolog), ce dispunea de capacitatea de cromatizare a sunetelor (vocale, consoane, diftongi, silabe, substantive comune), Gruber a investigat fenomenul sinopsiei (auditie cromatica), expunndu-si rezultatele obtinute la primele doua congrese internationale de psihologie (Paris, 1889; Roma, 1894). Cercetarile psihologului romn n problema sinesteziei au trezit un interes att de mare, nct au fost amplu citate n lucrarile unor renumiti psihologi, cum ar fi Wundt (Grundzuge derphysiologischePsychologie, editia a FV-a) si Th. Flournoy (Desphenomenes de synopsie). Investigatiile ulterioare asupra sinesteziei au condus spre ideea ca acest fenomen aparent neobisnuit sta la baza talentului artistic.

6.7.

Legea compensarii

Insuficienta dezvoltare a unei modalitati senzoriale sau lipsa ei conduce la perfectionarea alteia att de mult, nct aceasta din urma preia pe seama ei functiile celei dinti. La orbi si la surzi se dezvolta sensibilitatea tactila, vibratorie, olfactiva. Compensarea este o lege mai generala a psihicului, ea actionnd nu numai la nivel senzorial; totusi, cele mai numeroase cercetari s-au facut n acest domeniu. Exista n literatura de specialitate descrieri ale unor cazuri celebre de compensare senzoriala. De pilda, extrem de cunoscute si citate sunt cazurile a doua femei (Hellen Keller din Boston si Olga Skorohodova din Moscova) cu un multiplu handicap (oarbe, surde, mute) care au ajuns, ca urmare a dezvoltarii altor forme de sensibilitate (ndeosebi a celei vibratorii), la performante deosebite (sa asculte muzica, sa scrie etc). Cartile lor, Optimismul si Cumpercep lumea exterioara, stau marturie despre posibilitatile nebanuite ale compensarii. Sunt nca multe alte cazuri de compensari aproape de nebanuit: un elev cu ambele mini amputate si-a elaborat transferul functiilor minii drepte la picior, reusind sa scrie si sa deseneze. Cercetari interesante asupra compensarii la orbi, soldate cu propunerea unui aparat acustic menit a facilita orientarea orbilor n spatiu, au fost facute de psihologul romn Dorin Damaschin (1914-1977). Dupa opinia lui, compensarea exprima n cel mai nalt grad ultrasensibilitatea sistemului biologic. [...] Din elemente relativ instabile, usor perturbabile, se obtine un sistem, cu o mare rezistenta la perturbatii, cu o mare plasticitate si cu o foarte mare mobilitate" (Damaschin, 1973, pp. 34-35). Compensarea este capacitatea organismului, n cazul nostru capacitatea sistemului senzorial, de a se autoconstitui structural si functional. Interpretata ca fenomen interior psihofiziologic, ea presupune restructurari functionale, substitutii, comutari nervoase si autoreglari, ce se soldeaza cu reechilibrarea organismului si cu refacerea potentelor lui adaptative care asigura echilibrul dintre subiectiv si obiectiv. 6.8. Legea conditionarii social-istorice

Degi senzatiile sunt comune pentru om si animal, la om ele sunt superioare tocmai datorita faptului ca suporta conditionarea din partea factorilor socio-istorici si mai ales culturali. Conditionarea socialistorica a senzatiilor poate fi pusa n evidenta n mai multe planuri: adncirea, cizelarea, perfectionarea unor modalitati senzoriale ale omului (este adevarat ca vulturul vede de la o distanta mai mare dect omul, dar el nu poate distinge nuantele unui stimul; implicarea omului n diferite profesiuni modifica extrem de mult sensibilitatea lui; un pictor sau o persoana care lucreaza n industria colorantilor vor ajunge sa distinga sute de nuante de gri si nu doar cele sapte culori ale spectrului); schimbarea ponderii diferitelor modalitati senzoriale (trebuind sa se adapteze mai ales solicitarilor sociale, omul si-a dezvoltat mult sensibilitatea vizuala si auditiva; el nu se mai orienteaza preponderent prin intermediul olfactiei, ca n cazul ani malelor; esentiala pentru om este sensibilitatea auditiva, deoarece aceasta permite achizitia limbajului, instrument specific uman); aparitia unor modalitati senzoriale noi, specific umane (pipaitul, ca explorare activa a obiectelor, n cadrul modalitatii tactile, diferite forme de auz - verbal, muzical n cadrul modalitatii auditive).

Interventia factorilor socio-istorici si socio-culturali este att de mare, nct ei conditioneaza nu doar senzatiile omului, ci modifica nsasi simtirea umana. Mihai Ralea (1896-1964) facea o analiza magistrala a conditionarii sociale a senzatiilor ntr-unui dintre studiile Iui publicat nca din 1926. Conditionarea social-istorica a senzatiilor poate fi pusa n evidenta cel mai bine prin referirea la diferentele culturale si etnice existente n experienta senzoriala. Se pare ca aceasta variatie socioculturala este cel mai evidenta n cazul senzatiilor algice (de durere). Diversi cercetatori (Laguerre, 1981; Weisenberg, 1982; etc.) au facut observatii interesante cu privire la modul de suportare a durerii sau referitor la diferite comportamente provocate de durere. Iata cteva dintre ele : ntr-un ritual vechi de sute de ani practicat n anumite zone din India, un om, legat cu frnghii de un stlp si cu doua crlige mari de otel nfipte n spate, binecuvnteaza copiii si recoltele fara a suferi, ba chiar fiind cuprins de exaltare, vindecarea producndu-se rapid dupa ndepartarea crligelor si cu un minim de ngrijire medicala (vezi fig. 1.13); pacientii evrei ezita n a lua analgezice pna dupa stabilirea diagnosticului si a viitoarelor prognoze, n timp ce pacientii italieni pretind imediat leacuri pentru durere ; americanii haitieni reactioneaza imediat la simptomee unei boli de care au suferit si au murit unele dintre rudele lor, dar nu reactioneaza la simptomee unor boli care nu au existat n istoria familiei lor; americanii navajo si cei de origine chineza sunt mai stoici ca pacienti (un navajo sau un chinez pot emite un tipat de 50-60 decibeli dupa ce si-au zdrobit degetul cu ciocanul) dect americanii (un american alb ar raspunde cu un tipat de 90 decibeli) (vezi Halonen si Santrock, 1996, p. 110). Factorii care determina asemenea variatii senzorio--comportamentale sunt legati de specificul cultural, de educatie, traditii, obiceiuri, mentalitati ce modifica n timp trairea si expresia senzoriala.