MECANISMELE PSIHICE INFORMAŢIONAL-OPERAŢIONALE

DE PRELUCRARE PRIMARĂ A INFORMAŢIILOR

(PROCESELE PSIHICE COGNITIVE SENZORIALE)

Sunt trei procese incluse în această categorie:

1. SENZAŢII
2. PERCEPŢII
3. REPREZENTĂRI
Ele se numesc procese de cunoaştere senzorială deoarece permit receptarea şi
prelucrarea de informaţii despre însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor (culoare,
formă, mărime, temperatură ...) prin intermediul simţurilor (văz, auz, miros, gust, pipăit).
Cunoaşterea senzorială = cunoaşterea prin simţuri (lat. „sensus” = simţ)

SENZAŢIILE
Def. Sunt procese psihice cognitive senzoriale elementare care ne informează
despre însuşirile concrete şi IZOLATE (SEPARATE) ale obiectelor şi fenomenelor
lumii, în timpul acţiunii directe a acestora asupra organelor de simţ (analizatorilor).

Caracteristici

a) Senzaţia este proces psihic SENZORIAL – face parte din prima treaptă a
proceselor de cunoaştere alături de percepţie şi reprezentare;

b) Senzaţia este proces psihic ELEMENTAR – este cel mai simplu proces psihic,
dar care stă la baza tuturor celorlalte procese psihice de cunoaştere; este prima
legătură informaţională cu mediul (în primele săptămâni ale vieţii avem senzaţii;
cunoaşterea începe prin senzaţii). Filosoful englez John Locke spunea că „nimic
nu există în intelect care mai înainte să nu fi fost în simţuri”.

c) Senzaţia este IMAGINE SIMPLĂ – reflectă separat însuşirile concrete ale unui
obiect, cuprinzând astfel informaţii despre câte o singură însuşire (ex: ceva este
roşu, ceva miroase frumos, ceva este cald, ceva este lung...); reflectarea obiectului
în senzaţie are un caracter fragmentar, unidimensional, nepermiţându-ne
identificarea lui (nu ştim despre ce obiect este vorba);

d) Senzaţia este imagine PRIMARĂ – se produce numai în condiţiile acţiunii

nemijlocite (directe) a stimulilor asupra analizatorilor;

e) Senzaţia are o anumită INTENSITATE – intensitatea senzaţiei depinde de

intensitatea stimulului, dar şi de starea generală a subiectului (în stare de
oboseală accentuată, chiar şi un stimul puternic va determina o senzaţie
diminuată); Intensitatea senzaţiei este direct proporţională cu intensitatea

1
 stimulului: cu cât intensitatea stimulului este mai mare, cu atât intensitatea
senzaţiei provocate este mai mare şi invers.

f) Senzaţia are o anumită CALITATE – aceasta este dată de tipul analizatorului

specializat în producerea unui anumit tip de senzaţii; astfel, vorbim de senzaţii
vizuale, auditive, gustative...

g) Senzaţia are o anumită DURATĂ – de obicei, senzaţia durează atâta timp cât
acţionează stimulul. Însă, există şi situaţii în care senzaţia persistă şi după ce
stimulul a încetat să mai acţioneaze (ex. un gust amar persistă şi după ce gura a
fost clătită cu apă). S-a demonstrat experimental că senzaţia nu apare imediat ce se
declanşează acţiunea stimulului, ci după o anumită întârziere, numită latenţă (care
este de 100-150 miimi de secundă). De asemenea, senzaţia nici nu dispare
imediat, ci mai continuă câteva miimi de secundă, fenomen numit post-efect sau
imagine consecutivă.

h) Senzaţia dispune de o TONALITATE AFECTIVĂ – fiecare senzaţie are un ecou

afectiv plăcut sau neplăcut. Satisfacerea /nesatisfacerea senzaţiilor de foame, sete,
sexuale... se asociază întotdeauna cu trăiri afective plăcute, de plăcere, relaxare
sau, dimpotrivă, neplăcute, de tensiune, insatisfacţie, disconfort.

i) FUNCŢIILE SENZAŢIILOR:
▪ realizează legături informaţionale simple cu mediul;
▪ se pot integra în structura unor aptitudini complexe;
▪ contribuie la conştientizarea lumii şi a propriei fiinţe;
▪ interacţionează cu celelalte procese psihice;

j) În mod normal, senzaţii în stare pură nu există decât în primele zile după
naştere sau în stările patologice (de boală psihică). Lumea care ne înconjoară nu
este formată numai din pete de lumină ori din gusturi sau mirosuri. Ea este
formată din obiecte şi fenomene care au culoare, gust, miros... În realitate nu
există însuşiri separate („ceva este...”), ci însuşiri ale unui obiect. Asupra
organelor noastre de simţ acţionează obiectele în totalitatea însuşirilor lor
concrete şi ele vor fi reflectate ca atare prin intermediul percepţiilor. Senzaţia,
în forma ei pură, nu se poate obţine decât în condiţii speciale de laborator, unde
avem posibilitatea să izolăm anumite însuşiri şi să le prezentăm distinct ca stimuli.

ANALIZATORUL – structură şi funcţii

Senzaţiile sunt rezultatul activităţii reflexe a analizatorilor ca răspuns la stimulările

exterioare simple. ANALIZATORUL ESTE UN ANSAMBLU STRUCTURAL-FUNCŢIONAL CARE
FACE POSIBILĂ PRODUCEREA SENZAŢIILOR . Elementele componente ale analizatorului sunt:

1) RECEPTORUL transformă energia fizică într-o energie fiziologică numită influx

(impuls) nervos. Orice receptor este format din celule specializate pentru
detectarea unor stimuli specifici (vizuali, auditivi, tactili, termici...) şi reprezintă
adevărate „ferestre” prin care informaţia pătrunde spre sistemul nervos. De ex,

2
 receptorul vizual este retina cu conurile (unităţi receptoare care conţin iodopsină,
o substanţă care se descompune în prezenţa luminii).

2) CALEA DE CONDUCERE (AFERENTĂ de la analizator la zona centrală) este un

segment intermediar, alcătuit din celule şi fibre nervoase care „transportă” influxul
nervos spre centrii superiori (scoarţa cerebrală).

3) ZONA CENTRALĂ reprezintă aria (zona) corticală în care se fac analiza şi sinteza
informaţiilor venite prin fibrele nervoase. Aici se realizează decodificarea acestor
informaţii şi transformarea lor în fapt psihic, adică în senzaţie. Zona centrală este
cea mai importantă componentă a analizatorului. Fiecare analizator are zona sa
corticală (cel vizual în occipital, cel auditiv în temporal ...).

4) CONEXIUNEA INVERSĂ este de fapt tot o cale de conducere, dar eferentă, de la

zona centrală către un organ efector. Pe această cale se transmit mesaje pentru
realizarea autoreglajului (de ex, dacă lumina este prea puternică avem tendinţa de
a închide ochii şi în acest fel o mai mică cantitate de informaţie va fi receptată).

Este obligatoriu ca toate componentele unui analizator să fie în bună stare pentru ca
să apară senzaţia. Lipsa oricărei verigi (mai ales a celei centrale) face imposibilă apariţia
senzaţiei. De asemenea, funcţionarea insuficientă a unei componente perturbă realizarea
senzaţiilor corespunzătoare. Exemple:
- o răceală puternică ce conduce la inflamarea mucoasei nazale (deci afectează
receptorul) nu mai permite realizarea senzaţiei de miros, cu toate că celelalte
segmente ale analizatorului olfactiv sunt intacte;
- printr-o tăietură mai profundă la deget se poate constata uneori că, după refacerea
pielii (receptor tactil) nu mai avem totuşi senzaţii tactile din zona respectivă, aceasta
întrucât nervul (calea de conducere) a fost secţionat, întrerupând transmiterea
informaţiei spre centrul nervos;
- accidentele cerebrale (în zona centrală a analizatorului) pot să facă imposibilă apariţia
senzaţiei cu toate că celelalte segmente (receptor şi intermediar) sunt intacte;

LEGILE GENERALE ALE SENSIBILITĂŢII

Sensibilitatea se defineşte ca fiind capacitatea de a avea senzaţii.

A. LEGEA INTENSITĂŢII sau LEGEA PRAGURILOR (absolute şi diferenţiale)

Doar simpla prezenţă a unui stimul în mediu nu este suficientă pentru a produce o
senzaţie. Stimulul trebuie să aibă o anumită intensitate pentru a produce o senzaţie
(numită intensitate-prag). Există:
- un prag minim absolut – cantitatea minimă de intensitate a stimulului
capabilă a produce o senzaţie (stimulii care se află sub acest prag se numesc
„stimuli subliminali”);
- un prag maxim absolut – cantitatea maximă de intensitate a stimulului care
produce o senzaţie de acelaşi fel, în cadrul aceleiaşi modalităţi senzoriale

3
 (dacă se depăşeşte acest prag apare durerea datorită suprasolicitării
analizatorului);
- un prag diferenţial – cea mai mică valoare a unui stimul care, adăugată sau
scăzută dintr-o senzaţie iniţială, produce o nouă senzaţie;

Pornind de la aceste praguri, s-au formulat două legi:

a) legea sensibilităţii absolute: între sensibilitatea absolută şi pragul absolut
minimal există un RAPORT INVERS PROPORŢIONAL (cu cât pragul absolut
minimal este mai mare, cu atât sensibilitatea absolută este mai mică şi invers).

b) legea sensibilităţii diferenţiale (formulată de Weber şi Fechner): între

intensitatea diferenţială a stimulului şi intensitatea senzaţiei există un
RAPORT LOGARITMIC. Astfel, dacă dorim ca senzaţia să crească în progresie
aritmetică (ex: 2, 4, 6, 8, 10...) trebuie să creştem intensitatea stimulului în
progresie geometrică (ex: 2, 4, 8, 16, 32...)
Cercetările ulterioare au arătat că legea se verifică numai pentru valorile medii ale
stimulilor. Pentru intensităţile extreme, prea slabe sau prea puternice, se aplică un
RAPORT EXPONENŢIAL: intensitatea stimulului trebuie să crească exponenţial
pentru ca intensitatea senzaţiei să crească abia sesizabil.
Exemple: Dacă cineva ne adaugă în cana de ceai un fir de zahăr nu vom avea o nouă
senzaţie de mai dulce; aceasta s-ar produce de la o anumită cantitate de zahăr în sus,
reprezentând pragul diferenţail pentru gust. La fel, nu vom sesiza imediat că este mai puţin
dulce dacă ne-a pus o picătură de apă (diluând ceaiul).
Dacă purtăm o sacoşă cu 3 kg de mere şi cineva, pe furiş, ne ia un măr sau ne pune o
pietricică, nu vom sesiza diferenţa; o nouă senzaţie va apărea abia atunci când cantitatea
adaugată sau scăzută va fi de circa 30% din cea iniţială, conform cercetărilor, acesta fiind
pragul diferenţial pentru simţul tactil.

B. LEGEA CONTRASTULUI SENZORIAL

Doi stimuli opuşi care acţionează împreună asupra unui analizator se scot
reciproc în evidenţă, contrastul putând fi simultan sau succesiv.
Contrast simultan (cei 2 stimuli acţionează în acelaşi timp): ex, percepem simultan o
persoană înaltă şi o persoană scundă; persoana scundă va părea şi mai scundă decât este în
realitate, iar persoana înaltă va părea şi mai înaltă decât este de fapt.
Contrast succesiv (cei 2 stimuli acţionează unul după altul): ex, suntem însetaţi şi
bem un suc dulce-acrişor care ni se pare bun; însă, dacă mâncăm înainte o prăjitură şi apoi
bem sucul, acesta nu ni se mai pare bun, ci acru; cel două gusturi (dulce şi acrişor) au acţionat
unul după celălalt şi s-au scos în evidenţă, s-au accentuat.
Contrastul simultan este mult valorificat în pictură şi arhitectură (ex, culoarea
/mărimea: negru pe fond alb, negru pe fond galben, albastru pe fond alb, roşu pe fond alb...),
iar cel succesiv în muzică (ex, un sunet mediu va fi perceput mai puternic dacă înainte a
acţionat un sunet mai slab).

C. LEGEA ADAPTĂRII SENZORIALE

4
 Un stimul care acţionează un timp îndelungat asupra unui analizator modifică
sensibilitatea acestuia faţă de el (ne adaptăm la acel stimul).
Exemple: La intrarea în apa mării, după ce ne-am încălzit la soare, avem senzaţia de
frig, dar după un timp pielea îşi reduce sensibilitatea termică şi nu mai simţim răceala apei la
fel de puternic.
Când intrăm într-o cameră în care s-a fumat mult, venind de la aer curat, iniţial avem
senzaţia de sufocare, dar rămânând în continuare în cameră, nu ne mai deranjează fumul
pentru că ne-a scăzut sensibilitatea olfactivă (ne-am adaptat).

D. LEGEA INTERACŢIUNII ANALIZATORILOR

Producerea unei senzaţii într-un analizator poate influenţa producerea altei

senzaţii în alt analizator.
Ex: auzim nişte lovituri puternice şi ritmice în timp ce privim spre un bec aprins; după
un timp vom avea impresia că lumina becului „pulsează” în ritmul loviturilor (senzaţia
vizuală a fost influenţată de cea auditivă).

E. LEGEA SINESTEZIEI (sinestezie = simţire împreună)

Este un caz special de interacţiune a analizatorilor: stimularea unui analizator

produce efecte specifice unui alt analizator fără ca acesta să fi fost stimulat.
Ex: simţim mirosul unui aliment (= stimul olfactiv) şi spunem că „nu este bun” (=
senzaţie gustativă); stimulăm analizatorul olfactiv, dar obţinem o senzaţie gustativă.
Ex: expresiile „culori calde”, „culori reci”, „sunete catifelate” etc.

F. LEGEA SEMNIFICAŢIEI SENZORIALE

Un stimul slab, dar semnificativ (important) va fi mai uşor detectat decât un

stimul puternic, dar nesemnificativ.
Ex: suntem la o petrecere zgomotoasă la care „persoana cea mai importantă pentru
noi” n-a venit; sunetul soneriei poate să nu fie auzit de ceilalţi din jur, dar noi îl auzim,
tocmai pentru că are o anumită semnificaţie.
O căprioară rămâne indiferentă la multe zgomote puternice, dar devine atentă şi
recepţionează altele mai slabe, dar care-i semnalează pericolul.

G. LEGEA CONDIŢIONĂRII SOCIAL-ISTORICE

Senzaţiile omului sunt influenţate de factorii de mediu; de aceea, ele sunt

superioare senzaţiilor animalelor.
Ex: vulturul vede la distanţe foarte mari, dar nu poate distinge nuanţele cromatice ale
unui stimul. Ex: omul nu se orientează predominant prin intermediul mirosului ca în cazul
animalelor; esenţailă pentru om este sensibilitatea auditivă pentru că ea permite achiziţia
limbajului.

5
 H. LEGEA COMPENSĂRII

Insuficienta dezvoltare a unei modalităţi senzoriale sau lipsa ei conduce la

perfecţionarea alteia care îi preia funcţiile.
Ex: la orbi – este afectat analizatorul vizual, dar se dezvoltă alţi analizatori (auditiv,
tactil, olfactiv) care compensează lipsa analizatorului vizual.

În realizarea oricărei senzaţii toate legile acţionează corelat.

PRINCIPALELE MODALITĂŢI SENZORIALE

(CLASIFICAREA SENZAŢIILOR)

1. Senzaţiile EXTEROCEPTIVE – ne oferă informaţii despre obiectele şi fenomenele

lumii externe; se împart în:

a) VIZUALE. Stimulii care produc senzaţiile vizuale sunt undele electromagnetice

cuprinse între 390 şi 800 milimicroni (ele acţionează asupra analizatorului vizual). Ochiul
uman receptează lungimile de undă cuprinse între 300 şi 760 milimicroni. Între aceste valori
găsim lungimile de undă ale culorilor fundamentale (roşu, oranj, galben, verde, albastru,
indigo şi violet). Dincolo de aceste lungimi de undă se trece la infraroşu (lungimea de undă este
mai mare de 760 milimicroni) sau ultraviolet (lungimea de undă este mai mică de 390 milimicroni) –
acestea nu sunt vizibile cu ochiul liber, ele au însă efecte chimice, calorice etc.
Undele electromagnetice provin de la surse de lumină (naturale sau artificiale) ori de
la corpuri luminate. Corpurile luminate absorb o parte a radiaţiilor, iar altă parte o reflectă.
Omul vede obiectele colorate într-o nuanţă cromatică corespunzătoare lungimilor de undă
reflectate. Dacă obiectul absoarbe toate undele luminoase, atunci este văzut negru. Dacă le
reflectă pe toate, atunci este văzut ca fiind alb. Dacă le reflectă selectiv, atunci este văzut în
una din cele şapte culori fundamentale.
Senzaţiile vizuale au trei proprietăţi (calităţi) de bază:
▪ TONUL CROMATIC reprezintă felul (tipul) culorii şi este dat de lungimea de
undă (ex: pentru roşu 760 milimicroni, pentru verde 500, pentru violet 390).
▪ LUMINOZITATEA (INTENSITATEA RADIAŢIEI) reprezintă locul pe care îl
ocupă fiecare culoare pe o scală în care cel mai luminos ton este albul, iar cel
mai întunecat este negrul.
▪ SATURAŢIA (PURITATEA) este dată de cantitatea de alb amestecată în culoarea
dominantă. Prin amestecul celor şapre culori fundamentale se obţine culoarea
alb. Cu cât o culoare este amestecată cu mai puţin alb, ea este mai pură, iar cu
cât conţine mai mult alb, ea tinde spre cenuşiu.
Rolul culorilor în viaţa şi activitatea oamenilor:
- semnalizează existenţa unor obiecte;
- au încărcătură energetică, calmează sau activează omul (roşul este o culoare
antrenantă, negrul este o culoare mohorâtă);
- au semnificaţii socio-culturale (albul semnifică puritatea, negrul doliul);

6
 b) AUDITIVE. Stimulii sunt undele sonore care acţionează asupra analizatorului
auditiv. Urechea umană receptează undele sonore cu o frecvenţă cuprinsă între 16 şi 20.000
vibraţii pe secundă. Sub 16 vibraţii pe secunsă sunt infrasunete, iar peste 20.000 vibraţii pe
secundă sunt ultrasunete – pe care nu le auzim decât cu aparate speciale.
Proprietăţi (calităţi) ale senzaţiilor auditive:
▪ ÎNĂLŢIMEA este dată de frecvenţa vibraţiilor (numărul de vibraţii pe
secundă). Din acest punct de vedere, sunetele pot fi înalte (subţiri), cu o
frecvenţă mai mare, sau joase (groase), cu o frecvenţă mai mică.
▪ INTENSITATEA este dată de amplitudinea (energia) undei; din acest punct de
vedere, sunetele pot fi: puternice, medii, slabe.
▪ TIMBRUL este dat de forma undei. Un sunet muzical, pe lângă tonul dominant,
este însoţit şi de alte tonuri mai slabe. Acestea modifică forma vibraţiei undei
sonore. Astfel de sunete sunt numite armonice şi diferă de la un instrument la altul.
Undele periodice generează sunetele muzicale, iar cele neperiodice generează
zgomotele. Sunetele au şi o influenţă neurofuncţională, fiind folosite în psihoterapie (ex:
terapia prin muzică sau meloterapia).

c) CUTANATE sunt de două tipuri: TACTILE şi TERMICE

Senzaţiile tactile (de contact sau de presiune). Stimulii sunt suprafeţele obiectelor
care vin în contact cu pielea. Ei dau informaţii despre netezimea, duritatea, asperitatea etc.
obiectelor. Cele mai sensibile zone tactile sunt: vârful degetelor, regiunea buzelor, vârful
limbii. Cele mai puţin sensibile sunt fruntea şi spatele.
Senzaţiile termice (de temperatură). Stimulul este diferenţa de temperatură dintre
corpul propriu şi cea a obiectului exterior cu care intrăm în contact. Receptorii sunt în piele şi
sunt diferiţi pentru cald şi rece. Senzaţia este cu atât mai intensă cu cât modificarea
temperaturii pielii are loc mai repede (ex: fierul ne apare mai rece ca lemnul deoarece, fiind
bun conducător de căldură, corpul îi cedează mai repede căldura). Senzaţiile termice ne dau
informaţii despre proprietăţile calorice ale obiectelor. Ele includ şi mecasnisme de
termoreglare (adaptare termică).

d) OLFACTIVE. Stimulii sunt substanţele volatile care pătrund în fosele nazale.

Mirosurile nu au putut fi clasificate, de aceea poartă denumirea sursei (miros de oţet, de
benzină, de trandafir etc). Sunt însoţite de o tonalitate afectivă (miros plăcut sau neplăcut).
Rolul senzaţiilor olfactive:
- semnalizează proprietăţile odorifice (de miros) ale obiectelor;
- sunt implicate în mecanismele de apărare (evităm substanţele nocive);
- reglează apetitul (pofta de mâncare);
- contribuie la buna sau proasta dispoziţie a omului;
Senzaţiile olfactive şi gustative se influenţează reciproc.

e) GUSTATIVE. Stimulii sunt substanţele solubile care pătrund în cavitatea bucală.

Receptorii sunt papilele gustative de pe mucoasa cavităţii bucale (mai ales pe limbă).
Există patru gusturi fundamentale: sărat (clorura de sodiu), amar (chinina), dulce
(zaharina), acru (acid acetic). Combinarea acestor gusturi în diferite proporţii contribuie la
formarea celorlalte gusturi.
Rolul senzaţiilor gustative:
- cunoaşterea însuşirilor substanţelor;

7
 - apărarea împotriva substanţelor nocive;
- reglarea comportamentului alimentar;
- au o tonalitate afectivă pozitivă sau negativă (gust plăcut sau neplăcut);

2. Senzaţiile PROPRIOCEPTIVE şi KINESTEZICE (chinestezice).

Senzaţiile proprioceptive ne dau informaţii despre poziţia (starea de postură)

membrelor, a corpului şi a capului. Stimulul care le produce este tensiunea musculară a
muşchilor antrenaţi în poziţia staţionară.
Senzaţiile kinestezice ne informează despre direcţia, durata şi intensitatea mişcării.
Stimulul este tensiunea muşchilor ce produce mişcarea. Au rol în reglarea fină a mişcărilor şi
în integrarea mişcărilor în acţiuni voluntare complexe.

3. Senzaţiile STATICE sau DE ECHILIBRU.

Receptorii sunt în cavităţile urechii interne. Ele ne informează despre schimbarea

poziţiei capului faţă de corp şi a corpului în întregime, când se fac mişcări de rotire şi
balansare. Au rol în:
- stabilirea centrului de greutate a corpului;
- menţinerea echilibrului vertical în timpul mersului şi a direcţiei de deplasare;
- redresarea stării de echilibru în alunecări, căderi;

4. Senzaţiile INTEROCEPTIVE – ne dau informaţii despre mediul intern;

se împart în:

a) Senzaţii ORGANICE sunt determinate de schimbări ale chimismului intern (foamea,

setea, sufocarea...). Au un rol adaptativ (semnalizând deficitul, omul acţionează
pentru refacerea echilibrului); de asemenea, au rol în menţinerea stării de sănătate şi
în realizarea bunei dispoziţii.

b) Senzaţii DE DURERE (algice) sunt determinate de tulburările funcţionale sau

distrugerile de ţesuturi (dureri musculare, dureri intestinale...).

8
 Bibliografie

1) Buzdugan, T., Psihologia pe înţelesul tuturor, E.D.P., Bucureşti, 1999.

2) Cosmovici, A. (coord.), Psihologie. Compendiu pentru bacalaureat şi admitere în
facultate, Ed. Polirom, Iaşi, 1999.
3) Golu, M., Păiş-Lăzărescu, M., Psihologie – manual pentru clasa a X-a, Ed.
Economică, Bucureşti, 2000.
4) Popescu-Neveanu, P., Zlate, M., Creţu, T., Psihologie – manual pentru clasa a X-a,
E.D.P., Bucureşti, 1998.
5) Zlate, M. (coord.), Psihologie – manual pentru clasa a X-a, Ed. Aramis, Bucureşti,
2005.
6) Zlate, M., Psihologia mecanismelor cognitive, Ed. Polirom, Iaşi, 1999.