CUPRINS

➢PROCESELE PSIHICE ȘI ROLUL LOR ÎN EVOLUȚIA

PERSONALITĂȚII
★SENZAȚIILE……………………………………………. 2
★PERCEPȚIILE…………………………………………...6
★REPREZENTĂRILE…………………………………….8
★GÂNDIREA………………………………………………9
★MEMORIA………………………………………………13
★IMAGINAȚIA……………………………………………17
★LIMBAJUL………………………………………………19
★MOTIVAȚIA……………………………………………..22
★VOINȚA…………………………………………………24
★AFECTIVITATEA………………………………………26
★ATENȚIA……………………………………………….28
➢STRUCTURA ȘI DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII
★PERSONALITATEA……………………………………29
★TEMPERAMENTUL…………………………………...30
★APTITUDINILE…………………………………………32
★CARACTERUL…………………………………………34
★CREATIVITATEA………………………………………36

1
 SENZAŢIILE
Def:
Senzațiile sunt procesele psihice senzorial cognitive SIMPLE și PRIMARE prin care se
semnalizează SEPARAT informațiile despre însușirile concrete ale
obiectelor/fenomenelor (miros, gust, văz), în condițiile acțiunii directe a stimulilor asupra
organelor de simț sau analizatori (nas, limbă, ochi).

Simțurile sunt subsisteme ale corpului care fac posibilă reacția la acțiunea unui
stimul. Există cinci simțuri: văz, auz, miros, gust, simț tactil. Iar dacă se întreabă cineva
de senzațiile au o latură cognitivă, adică de cunoaștere, răspunsul este acela că, prin
intermediul simțurilor, culegem informații, acumulăm cunoaștere. Pentru a înțelege mai
ușor, imaginează-ți o persoană căreia îi lipsește simțul gustativ. Aceasta nu are noțiuni
legate de „dulce”, „sărat”, „acru” etc. Orice obiect este o sinteză de mai multe însușiri
concrete, iar senzațiile reflectă aceste însușiri separate. De exemplu, zăpada are
însușirile concrete „albă”, „rece”, „moale”. Ochiul ne dă doar senzația de „albă”.

Însușirile senzațiilor:
★ - CALITATEA senzației este însușirea care diferențiază senzațiile și astfel vorbim
despre senzații vizuale, auditive, oflactive.
★ - INTENSITATEA senzației este proporțională cu cea a stimulului. Dacă puterea
stimulului crește, atunci crește și intensitatea senzației. Intensitatea depinde și
de starea generală a organismului: oboseală etc.
★ - DURATA senzației corespunde, în general, duratei acțiunii stimulului. Totuși
trebuie avut în vedere că senzația nu apare imediat după acțiunea stimulului și
nu dispare o dată cu stoparea acțiunii stimulului.
★ - TONALITATEA AFECTIVĂ a senzației arată că senzațiile sunt însoțite de trăiri
afective plăcute sau neplăcute. Asta depinde de natura stimulului sau de
experiența subiectului cu stimulul. Avem o trăiere afectivă negativă când vedem
negru pentru că îl asociem cu doliul.
★ - VALOAREA INFORMAȚIONALĂ a senzației se referă la adaosul de cunoaștere
pe care îl aduce senzația.
★ - CARACTERUL CONȘTIENT al senzației apare doar după ce se dezvoltă
procese psihice precum: gândirea, memoria, adică după 1-3 ani.

MECANISMELE DE PRODUCERE A SENZAȚIILOR

Pentru ca o senzație să se producă este necesară acțiunea directă a unui stimul

(stimulul reprezentat de culoarea unei flori declanșează senzația numită văz asupra
analizatorului ochi). Stimulul este orice formă de energie la care noi reacționăm: unde
luminoase, unde sonore, presiune asupra pielii. Stimulul poate avea o intensitatea
redusă sau accentuată. Persoanele care reacționează la stimuli slabi au o sensibilitate
crescută.

2
Analizatorul este un ansamblu structural-funcțional care face posibilă apariția
senzațiilor. El este alcătuit din:
a. Receptor care transformă energia stimulului în influx nervos (ochiul, urechea etc)
b. Calea de conducere este alcătuită din fibre nervoase senzitive și centri subcorticali.
Ea analizează influxul nervos și lasă să treacă spre scoarța cerebrală doar anumite
influxuri nervoase.
c. Veriga centrală este zona corticală specializată în decodificarea influxului nervos,
adică în transformarea acestuia în fapt psihic. Fiecare analizator are o zonă corticală
proprie: mirosul în frontal, pipăitul și gustul în parietal, auzul în temporal, vederea în
occipital.
d. Conexiunea inversă asigură autoreglarea analizatorului, în vederea recepționării cât
mai bune a stimulilor.

LEGILE SENSIBILITĂȚII
★ A. Legea intensității sau legea pragurilor senzoriale
În legătură cu aceste aspecte, psihologii au explicat existența unor tipuri de
praguri senzoriale:
Pragul minim absolut este intensitatea cea mai mică a unui stimul care poate
produce o senzație specifică. (Exemplu: Pentru a produce o senzație auditivă,
pragul este de 16-20 cicli/secun
Pragul maxim absolut este intensitatea cea mai mare a unui stimul permisă de
funcționarea organului de simț. Dincolo de acest prag, nu se mai produce o
senzație specifică, ci apare durerea. (Exemplu: Leproșii se automutilează fără
să-și dea seama, deoarece nu mai au senzații de durere. Este știut faptul că
lepra distruge sensibilitatea părților afectate).
Pragul diferențial reprezintă valoarea cu care trebuie să varieze în plus sau în
minus un stimul pentru a produce o senzație deosebită. (Exemplu: Ce diferență
de înălțime este necesară între două sunete pentru ca o persoană să sesizese
că sunt diferite. Că nu se aude același sunet? SAU Dacă într-o încăpere sunt
aprinse 200 de lumânări, vor mai trebui aprinse 2 lumânări pentru a sesiza o
creștere a intensității luminii).

★ B. Legea contrastului senzorial constă în scoaterea reciprocă în evidență a unor

stimuli cu caracteristici opuse
Contrastul succesiv care presupune creșterea sensibilității pentru stimulul care
urmează ( un sunet înalt care urmează unui sunet jos va fi sesizat mai bine
datorită contrastului dintre cele două sunete).
Contrastul simultan care se manifestă când cei doi stimuli apar în același timp
(negru pe fond galben, verde pe fond roșu).
★ C. Legea adaptării analizatorilor se referă la modificarea sensibilității
analizatorilor sub acțiunea repetată a stimulilor.
Sensibilitatea unei persoane se poate modifica în funcție de diferite situații:

3
 a). dacă stimulii au o intensitate mică, sensibilitatea crește;
b). dacă stimulii au o intensitate mare, sensibilitatea scade pentru că intervine
fenomenul de adaptare la acțiunea stimulului.
Adaptarea vizuală este cea mai puternică (adaptarea la întuneric este rapidă în
primele 4-5 minute.) Adaptarea olfactivă are loc în 1-3 minute. Adaptarea tactilă
se produce în câteva secunde. Adaptarea auditivă este foarte slabă.

★ D. Legea interacțiunii analizatorilor: O senzație care se produce într-un

analizator influențează apariția senzațiilor și în alți analizatori.
Sinestezia este o formă specifică de interacțiune și constă în faptul că
stimularea unui analizator produce efecte și altui analizator, deși acesta nu a fost
stimulat. Mirosul unei mâncări ne creează senzația că și gustăm acea mâncare.

★ E. Legea semnificației stimulilor, care contrazice legea pragurilor, spune că, în

funcție de importanța stimulului pentru subiect, chiar dacă stimulul este slab, dar
este important pentru subiect, el este mai bine detectat și diferențiat de alți
stimuli

★ F. Legea compensației. Insuficienta dezvoltare a unei modalități senzoriale/lipsa

ei, determină perfecționarea alteia.

CLASIFICARE, TIPURI DE SENZAȚII

Senzațiile pot fi:
Exteroceptive, care aduc informații despre mediul extern (tactile, gustative, olfactive);
Interoceptive, care aduc informații despre mediul intern (foame, sete, oboseală);
Proprioceptive, care semnalizează postura membrelor, trunchiului şi a capului.

Senzațiile vizuale: Stimulii care determina senzațiile vizuale sunt undele

electromagnetice cu lungimea de unda cuprinsa intre 390 - 800 milimicroni. Acestea
sosesc la ochi de la sursele de lumina sau de la corpurile luminate. Ajută la
cunoașterea celor mai multe proprietăți ale obiectelor: formă, culoare. Proprietățile
culorilor: -luminozitate (cu cât reflectă mai mult lumina, cu atât este mai luminoasă)
-tonalitate cromatică (determinată de lungimea de undă care predomină) -saturație
(puritatea și omogenitatea culorii)
Senzatiile auditive: Stimulii care produc senzațiile auditive sunt undele sonore cu
frecvența cuprinsa intre 16-20 și 20.000 ciclii pe secunda. Ajută la formarea limbajului.
Proprietățile undelor sonore: -amplitudine (intensitatea sunetului: mai tare sau mai slab)
-frecvență (înălțimea sunetului: mai gros au mai subțire) -forma undei (dă timbrul).
Senzatiile cutanate: Senzatiile cutanate sunt de trei feluri: senzatii tactile, termice si de
durere.
-In cazul senzatiilor tactile (de atingere si presiune) stimulul este reprezentat de
suprafata obiectelor cu care pielea vine in contact si care produc senzatii de netezime,
asperitate, presiune.

4
-In cazul senzatiilor termice, stimulul este reprezentat de diferenta de temperatura
dintre piele (320 - 330) si obiectele sau aerul cu care vine in contact.
Senzatiile olfactive: Stimulii senzatiilor olfactive sunt substantele in stare gazoasa care
patrund in fosele nazale. Ajută la reglarea apetitului și la apărarea organismului.
Senzatiile gustative: Stimulii sunt substante solubile care patrund in cavitatea bucala.
Receptorii sunt celulele gustative grupate in papile gustative. Există 4 gusturi principale:
dulce, acru, sărat, amar. Ajută la reglarea comportamentului alimentar.
Senzatiile interne (organice) semnalizeaza modificarile care au loc in interiorul
organismului. Stimulii sunt reprezentati de modificarile compozitiei chimice a sangelui si
tesuturilor. Asigură starea de sănătate a organismului.
Senzații de echilibru: Receptorii se află în labirintul nonauditiv. Aceste senzații
informează despre poziția corpului în raport cu central lui de echilibru.
Senzatiile kinestezice (de mișcare) care semnalizează postura membrelor, trunchiului şi
a capului. Receptorii se află în mușchi, tendoane, ariculații. Toate mișcările sunt
coordonate de creier pe baza informațiilor venite de la receptori

5
 PERCEPŢIILE
Def:
Percepțiile sunt procese psihice senzorial cognitive COMPLEXE și, totodată, imagini
PRIMARE care semnalizează totalitatea informațiilor despre însușirile
obiectelor/fenomenelor în condițiile acțiunii directe a stimulilor asupra organelor de simț
sau analizatori (nas, limbă, ochi).

PROCESUL PERCEPTIV
Procesul perceptiv este plurimodal: antrenează mai mulți analizatori; informația
obșinută este analizată și sintetizată la nivel central.
monomodal: percepții raportate strict la un anumit analizator
(vizual, auditiv, etc)
În percepție un rol deosebit îl au:
- activitatea: percepția depinde de relația activă a subiectului cu obiectul (dacă
percepția este integrată unei activități, ea se va realiza mai ușor: pilotul trebuie să
observe modificarea semnalelor de pe bordul avionului pe care îl pilotează).
- limbajul: acesta are rol integrator ghidând percepția („Privește cu atenție acea casă!”).
Cuvântul ajută la completarea imaginilor lacunare.
- experiența anterioară: ajută la crearea unor scheme perceptive a căror reactualizare
facilitează percepția actuală (dacă obiectul a mai fost perceput în trecut, percepția
actuală va fi mai fidelă).
- specializarea profesională asigură finețea percepției -gradul de cultură generală ajută
la perceperea unor obiecte complexe cum ar fi o pictură.

CARACTERISTICILE IMAGINII PERCEPTIVE

La fel ca senzațiile, percepțiile semnalizează însușiri concrete despre
obiecte/fenomene. Dar, spre deosebire de senzații, percepția reflectă TOTALITATEA
însușirilor în mod unitar și integral.

Percepția este:
1. O imagine primară pentru că apare numai în relație cu obiectul.
2. Reflectă obiectul în totalitatea însușirilor lui, unitar și integral.
3. Obiectuală, adică este întotdeauna imaginea unui obiect anume, fapt ce întărește
conștiința mediului înconjurător. De unde și expresiile de genul „Am văzut cu ochii mei”.
4. Bogată în conțiunut, adică ea cuprinde atât însușirile semnificative, cât și pe cele de
detaliu.
5. Se petrece aici și acum, în același timp cu percepția elementelor de context, ceea ce
ajută la adaptarea individului la mediu
6. Durata percepției corespunde duratei acțiunii stimulului.
7. Intensitatea percepției este proporțională cu intensitatea stimulului.
Imaginea perceptivă are o funcție informațională mai complexă decât a senzației, cu rol
reglator pentru activitatea omului.

6
 FAZELE PROCESULUI PERCEPTIV
a). detecția : sesizarea și conștientizarea prezenței stimulului fără a putea spune ceva
despre el („ceva este”);
b). discriminarea: sesizarea însușirilor stimulului care îl deosebesc de alți stimuli („acel
ceva este un măr”).
c). identificarea: subiectul deja recunoaște ceea ce percepe și integrează stimulul într-o
anumită categorie pe baza experienței anterioare („mărul este roșu”);
d). interpretarea: stabilirea semnificației obiectului („mărul roșu se află pe banca Mariei
și i-a fost dat de mama ei).

LEGILE PERCEPȚIEI
★ 1. Legea integralității percepției. Imaginea obiectului perceput este unitară și
integrală, cuprinzând atât însușirile esențiale cât și pe cele de detaliu.
★ 2. Legea structuralității perceptive. Imaginea perceptivă este organizată ierarhic,
însușirile cele mai importante ocupă locul principal, iar celelalte un loc secundar.
★ 3. Legea selectivității perceptive. Din multitudinea de stimuli exteriori care
acționează asupra omului, acesta trebuie să-i selecteze pe care se află în
legătură cu activitatea sa. Prin urmare, trebuie făcută distincția dintre „obiectul
percepției” și „fondul percepției”. Factorii de care depinde selectivitatea țin atât
de subiect (interesul acestuia pentru obiectul perceput, utilizarea integratorilor
verbali, reactualizarea schemei perceptive) cât și de caracteristicile obiectelor
(conturarea specială a unui obiect, mișcarea obiectului, contrastul cromatic al
obiectului în raport cu fondul).
★ 4. Legea constanței perceptive. Dacă se produc modificări ale condițiilor de
percepere a obiectelor, între anumite limite, imaginile rămân relative aceleași.
★ a). Constanța mărimii: în limita a 23-30 m, mărimea imaginii perceptive rămâne
constantă.
★ b). Constanța formei: indiferent de unghiul din care privim un obiect, acesta este
perceput ca având aceeași formă.
★ c). Constanța culorii: datorită experienței anterioare a subiectului cu obiectul,
indiferent de intensitatea luminii, culorile sunt percepute ca având aceeași
nuanță cromatică.
★ 5. Legea semnificației. Omul percepe cu preponderență obiectele care
corespund trebuințelor, intereselor sale.
★ 6. Legea proiectivității imaginii perceptive. Din punct de vedere neurofuncțional
imaginea se formează la nivelul retinei, în timp ce, din punct de vedere
psihologic, proiecția se realizează la nivelul obiectului

7
 REPREZENTĂRILE
Def:
Reprezentarea se defineşte ca proces cognitiv-senzorial de semnalizare în forma unor
imagini unitare, dar schematice, a însuşirilor concrete şi caracteristice ale obiectelor şi
fenomenelor în absenţa acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.

- reprezentarea are ca surse informaţionale senzaţiile şi percepţiile, în desfăşurarea ei

implicarea analizatorilor este latentă.
- calitatea reprezentărilor este condiţionată de cea a percepţiilor corespunzătoare şi de
frecvenţa contactului cu obiectul.
- reprezentările se aseamănă sub raportul conţinutului cu percepţiile
- reprezentarea se apropie de gândire din punctul de vedere al procesului de producere
Însuşirile reprezentărilor:
- reprezentarea este o imagine panoramică
- reprezentările sunt figurative
- în reprezentare imaginea este desprinsă de contextul spaţio-temporal : există
conştiinţa absenţei obiectului reflectarea trecutului ca trecut
- imaginea reprezentării atinge un nivel înalt de generalizare

CLASIFICAREA REPREZENTĂRILOR
a) după analizatorul dominant
1. reprezentări vizuale 2. Reprezentări auditive 3. Reprezentări chinestezice
b) după gradul de generalitate
1.reprezentări individuale 2.reprezentări generale
c)după nivelul operativităţii mintale
1. imagini reproductive 2.imagini anticipative

ROLUL REPREZENTĂRILOR ÎN ACTIVITATEA MINTALĂ

1.Reprezentările readuc în minte imaginea obiectelor şi fenomenelor care nu mai sunt
prezente.
2.Datorită însuşirilor lor de a fi configurative şi panoramice, reprezentările sunt un
sprijin necesar în construirea sensului cuvintelor noi.
3.Reprezentările pregătesc şi uşurează generalizările din gândire.
4.Reprezentările constituie un punct de plecare şi suport intuitiv pentru desfăşurarea
şirului de raţionamente în vederea rezolvării unor probleme.
5.Verificarea logică a generalizărilor din activitatea gândirii poate fi anticipată prin
aplicarea la situaţii reprezentate.
6.Reprezentările pot fi componente importante ale procesului de imaginaţie, atât în
forma ei reproductivă, cât şi creatoare.
7.Ca şi alte procese psihice, reprezentarea contribuie la reglarea mişcărilor şi acţiunilor
omului.

8
 GÂNDIREA
Def:
Gândirea este procesul psihic cognitiv superior care se desfășoară în plan mental,
intern, subiectiv, uzând de judecăți, raționamente, operații abstract formale, cu ajutorul
cărora se realizează o procesare profundă a realității (adică o înțelegere, explicare și
predicție a unor relații cauzale din realitate și o elaborare de concept, teorii ca modele
mintale).

În același timp, gândirea este un mecanism psihic informațional-operațional de

prelucrare superioară a informațiilor, alături de memorie și imaginație.

CARACTERISTICILE GÂNDIRII
1. Caracter procesual. Demersurile gândirii se desfășoară pe verticala cunoașterii
(ascendent și descendent) și pe axa timpului (trecut, prezent, viitor). De aceea, cu
ajutorul gândirii se pot organiza și manipula informațiile stocate în memorie, în vederea
înțelegerii unei probleme ivite și a emiterii unor noi informații.
Procesarea ascendentă este dirijată de observație, de experiență, este inductivă (de la
particular la general), mai apropiată de procesele sensoriale cognitive.
Procesarea descendentă este dirijată de legi și norme, este deductivă (de la general la
particular), se realizează prin învățare și educație.
2. Caracter mijlocit. Gândirea este mijlocită prin intermediul percepțiilor, prin imaginile
din reprezentare, stocate în memorie și reactualizate și vehiculate cu ajutorul limbajului.
3. Caracter abstract – formal. Gândirea se focalizează pe caracteristicile esențiale cu
grad mare de generalitate, de unde provine caracterul ei abstract. Grație operației de
abstractizare, însușirile esențiale despre anumite fenomene pot fi generalizate la o
întragă categorie de fenomene. În același timp, gândirea se ghidează după reguli, de
unde provine şi caracterul ei formal. Gândirea are un grad ridicat de autonomie, gândul
„zboară”, se deplasează în plan temporal, este subiectiv și selectiv în raport cu
contextul în care se află subiectul.
4. Caracter finalist. Scopul gândirii este înțelegerea, explicarea și predicția unor relații
cauzale din realitate și elaborarea unor noțiuni, teorii ca modele mentale ale realității.
5. Caracter generic. Gândirea nu operează cu obiecte, fapte individuale, ci cu clase,
categorii care se situează la un nivel înalt de generalizare și abstractizare. Intelectul
operează nu numai asupra realului ci și asupra posibilului.

GÂNDIREA CA SISTEM DE OPERAȚII

Operațiile gândirii sunt instrumente dobândite și perfecționate prin învățare.
★ Analiza. Prin analiză au loc descompuneri, separări ale unor obiecte/fenomene
în părți componente. Exemplu: analiza gramaticală a unei propoziții, analiza
componentelor unei figuri geometrice.
★ Sinteza. Prin sinteză se realizează recompunerea mentală a
obiectului/fenomenului analizat, uneori după o altă schemă, cu scopul generării
de noi informații.

9
 ★ Comparația. Prin comparație două sau mai multe obiecte pot fi alăturate în plan
mental cu scopul de a stabili asemănările și deosebirile dintre ele. (Exemplu: se
pot stabili asemănările și deosebirile dintre două sau mai multe persoane).
★ Abstractizarea (operație analitică). Prin abstractizare se realizează extragerea
însușirilor esențiale ale unei clase de obiecte și renunțarea la ceea ce este
nerelevant pentru respectiva clasă. (Exemplu: în cazul florilor, abstractizarea
face trecerea de la elementele neesențiale cum ar fi coloritul petalelor la
elementele esențiale referitoare la funcția lor de înmulțire).
★ Generalizarea (operație sintetică). Prin generalizare însușirile extrase cu ajutorul
abstractizării sunt extinse la o întreagă clasă de obiecte, devenind definitorii
pentru clasa respectivă. (Exemplu: copilul învaţă despre noțiunea de fruct
pornind de la câteva exemple existente în clasă (măr, păr). Apoi, prin
generalizare, el poate extinde aceste însușiri și asupra altor fructe întâlnite „Și
ele sunt fructe”)
★ Inducția. Inducția este operația de trecere în plan mental de la particular la
general. (Exemplu: dacă o bombă este mortală, atunci toate bombele sunt
mortale)
★ Deducția. Deducția este operația de trecere în plan mental de la general la
particular. (Exemplul invers decât în cazul inducției: dacă toate bombele sunt
mortale, atunci fiecare bombă în parte este mortală

GÂNDIREA CA SISTEM DE NOȚIUNI

Noțiunea este elementul esențial al gândirii care reflectă însușirile și relațiile dintre
obiecte.
Orice noțiune cuprinde conținut și sferă. Conținutul se referă la ceea ce este
caracteristic și esențial pentru acea clasă de obiecte. Caracteristic și esenţial este ceea
ce definește clasa, ceea ce nu poate să lipsească. Sfera se referă la totalitatea
obiectelor care fac parte din categoria de obiecte reflectate de noțiune.
Exemplu: Pentru noțiunea „carte”, conținutul este reprezentat de caracteristici precum
„document cu pagini”, „document cu coperți”, „document cu informații”. Sfera noțiunii
„carte” cuprinde elemente precum: „manual”, „dicționar”, „roman” etc.

Noțiune(noțiuni) – JUDECATĂ - RAȚIONAMENT

CONCEPTE EMPIRICE și CONCEPTE ȘTIINȚIFICE

★ Conceptele empirice sunt trăsăturile concrete, particulare pe care omul și le
formează încă din copilărie pornind de la experiența personală. De aceea ele
sunt instabile, schimbătoare, încărcate afectiv și se bazează pe limbajul comun.
★ Conceptele științifice se obțin prin învățare, asimilare de cunoștințe. Se
formează în legătură direct cu legi și norme și se referă la trăsături esențiale,
generale. Uzează limbajul de specialitate și nu pot fi puse la îndoială.

10
 GÂNDIREA CA PROCES DE ÎNȚELEGERE ȘI REZOLVARE DE
PROBLEME
STRATEGII ȘI PROCEDEE ALE GÂNDIRII
★ Algoritmica. Algoritmica este strategia gândirii care utilizează algoritmi (serii de
operații ce intervin succesiv până se ajunge la îndeplinirea sarcinii). (Exemplu:
algoritmul înmulțirii.) – se folosește în rezolvarea problemelor bine definite
★ Euristica. Euristica reunește procedee menite să conducă la descoperire și
invenție. Ea cuprinde procedee de elaborare a ipotezelor și de testare a
acestora. (Exemplu: jocul de șah. Jucătorul de șah, pus în fața unei mutări
complexe, analizează toate variantele înainte de a muta (să nu blocheze
diagonala nebunului, să nu își descopere regele etc.), aici intervine deci
căutarea. – se folosește în rezolvarea problemelor slab definite
Procedeele euristice, verificate și completate, se transformă în algoritmi.
ÎNȚELEGEREA ȘI REZOLVAREA DE PROBLEME
Înțelegerea este modul natural de manifestare al gândirii.
★ Mecanismul înțelegerii are la bază un cuplaj informațional, adică nu putem
înțelege dacă nu folosim un set de cunoștințe anterioare, anticipări. Cele mai
multe situații din viața noastră sunt situații problematice , adică situații față de
care nu avem un bagaj de informații sufficient pentru a le depăși. Aceste situații
ne tensionează și ne activează tocmai pentru că vine în întâmpinarea unei nevoi,
trebuințe. În momentul înțelegerii, setul de cunoștințe anterioare este pus în
funcțiune și începe un adevărat process de tranzacție între subiect și obiect.
★ Mecanismul înțelegerii mai are la bază și anumite sisteme asociative. Acestea
fac legătura între cunoștințele anterioare și situația prezentă solicitantă pentru
subiect. De obicei, o situație prezentă declanșează în minte un proces asociativ
prin care situația prezentă este asociată cu o situație anterioară deja înțeleasă.
Formele de bază ale asocierii sunt: de asemănare, de contrast, de succesiune
temporală.
★ Mecanismul înțelegerii se bazează și pe analogie adică a înțelege un lucru în
relație cu alt lucru. De exemplu, memoria umană este analoagă cu o bibliotecă.
Înțelegerea se poate face, în general, prin două modalități:
1. înțelegerea prin intuiție, atunci când ne bazăm în înțelegere pe operarea
cu imaginea unei realități.
2. înțelegerea prin demonstrație pur logică, atunci când, în înțelegere,
operăm cu anumite simboluri pe baza unor reguli.

Înțelegerea ne conduce la o explicație, iar explicația ne permite elaborarea unui model

al realității.
Problema este definită ca un „obstacol cognitiv” în relațiile dintre subiect și lumea sa,
o „dificultate teoretică sau practică”, o lacună a cunoașterii, un ansamblu de întrebări
asupra unei necunoscute.
Orice problemă presupune:

11
 - situația problematică: neconcordanța între mijloace și scopuri. (Exemplu: Telefonul nu
mai funcționează chiar în momentul în care vreau să îl utilizez. Pentru a ieși din această
situație trebuie să definesc bine problema cu care mă confrunt, să găsesc și să utilizez
mijloacele necesare soluționării acestei probleme. Pe acest fond, problemele formulate
pot si multiple: telefonul nu mai are baterie, telefonul s-a defectat, telefonul s-a închis
întâmplător.)
- demersul rezolutiv: asumarea sarcinii de depășire a obstacolului cognitiv. Acest
demers conturează domeniul rezolvării de probleme.
A rezolva o problemă înseamnă a găsi o soluție pentru atingerea unui scop bine
definit.
Tipuri de probleme:
★ Probleme bine definite care se rezolvă prin strategii algoritmice. (Exemplu:
problemele de geometrie)
★ Probleme slab definite care necesită strategii euristice. De exemplu, problema
propusă de Szekely: Pe o balanță în echilibru se află diverse obiecte, printre
care și o lumânare. Să se dezechilibreze balanța fără a înlătura vreun obiect sau
a se adăuga.

FAZELE PROCESULUI DE REZOLVARE A PROBLEMELOR

I. Punerea problemei: se stabilesc legăturile dintre cunoscute și necunoscute;
II. Formularea ipotezelor și testarea lor: ipotezele sunt afirmații de forma
„dacă…atunci…” care pot fi verificate și care se pot dovedi a fi adevărate sau false.
III. Constituirea modelului rezolutiv în funcție de ipoteza adoptată.
IV. Execuția: aplicarea modelului rezolutiv;
V. Verificarea rezultatelor

12
 MEMORIA
Def:
Memoria este procesul psihic cognitiv superior care constii In întipărirea, stocarea și
reactualizarea informațiilor.

CARACTERIZARE GENERALA
★ • Memoria umană este cea mai complexă organizare si ierarhizare, semnificația
socială a obiectelor devenind esențiala;
★ • Este o capacitate absolut necesara, rară de care viața omului ar fi, practic,
imposibila;
★ • Asigura continuitatea vieții psihice, legand experi entele anterioare de cele ce
vor urma;
★ • Se află în strânsă interacțiune si interdependență cu toate celelalte procese si
capacități psihice, influentandu-le fiind influentata de ele;
★ • Conținutul informațional al memoriei este trecutul ca trecut, lnsa tinand cont de
condițiile schimbate ale prezentului.
Caracteristici ale memoriei:
- este activa: faptele memorate suferă modificări importante: reorganizari, sistematizari,
reconstructii; este un mecanism psihic structurant, constructiv, chiar creativ;
- este selectiva: omul reține și actualizează numai o parte din informații ( cele care
prezinta semnificatie);
- este situationala (contextuala): este influențată de particularitatile de timp si spațiu ale
situației de starea subiectului;
- este relativ fidela: memorarea și reactualizarea se fac cu oarecare aproximație,
deoarece intervin: caracterul activ al memorarii și păstrării, trăsăturile de personalitate
ale individului si uitarea;
- este mijlocită: rolul de mijlocitor poate fi îndeplinit de un obiect sau de un cuvânt, un
gand, o acțiune psihică internă;
- este logica/rationala si sistemica, deoarece presupune înțelegerea celor memorate
actualizate, organizarea materialului memorat după criterii de semnificație, de
asemanare-contrast, de subordonare și incluziune.

PROCESELE ȘI FORMELE MEMORIEI

1. Memorarea: este procesul de intiparire (fixare, engramare) a informațiilor
dobândite, a experientei.
★ Forme de memorare în funcție de prezenta intenție:
a. memorarea involuntara (neintentionata)
b. memorarea voluntara (intentionata)

★ Forme de memorare în funcție de prezenta înțelegerii

a. memorare mecanica
b. memorarea logica

13
 2. Păstrarea:este procesul memoriei care constă în reținerea (stocarea sau
conservarea) pentru un timp mai scurt sau mai îndelungat
a celor memorate
★ Memorie de foarte scurtă durată (senzorială): parcurgerea influxului nervos de la
organul de simț la cortex, 0,30 secunde.
★ Memoria de scurtă durată: fixarea stimulării senzoriale, care se păstrează cam
18 secunde.
★ Memoria de lungă durată: se obține prin repetiții, asociații, încărcătură
emoțională, înțelegere, legături logice.
În funcție de natura informației stocate:
a) memoria episodică: se referă la evenimente trăite personal de subiect (orașul
natal)
b) memoria semantică: se referă la fapte și idei generale (oraș).
În funcție de consecințele asupra activității umane:
a) memorie declarativă: cu referire la a ști ce;
b) memorie procedurală: cu referire la a ști cum.
3. Reactualizarea: se referă la aducerea la suprafață a informațiilor memorate
și păstrate, în vederea utilizarii lor.

Formele reactualizarii:
★ Recunoasterea
-se realizeaza în prezența obiectului;
- este mai simpla, presupunand procese de perceptie (suprapunerea
modelului actual peste modelul aflat în mintea subiectului)
★ Reproducerea
-se realizeaza în absența obiectului;
-este mai complexa, implicans procese de gandire

Între formele memoriei există o strânsă interacțiune: condițiile memorării și

păstrării influențează și conținutul reactualizării.

FACTORII SI LEGILE MEMORIEI

Eficienta memoriei este influențată de factori care țin de:
★ particularitățile materialului de memorat: natura, organizarea, volumul, gradul de
familiaritate, modul/timpul/situația de prezentare a materialului, locul ocupat de
material în structura activității subiectului;
★ caracteristicile ambiantei: aceasta poate fi stimulatoare, inhibitoare sau
indiferenta;
★ subiect: experienta anterioara, starea de sanatate, tipul de activitate nervoasa
superioara, motivatie.

Legile memoriei
Se memoreazii mai bine materialul:

14
• cu care subiectul operează activ;
•care constituie scopul acțiunii, decât cel ce reprezinta mijloc;
• apropiat de experiența anterioara a subiectului;
• ce corespunde intereselor subiectului;
• care este asociat cu stări afective, chiar dezagreabile.

DIFERENȚELE INDIVIDUALE ȘI CALITĂȚILE MEMORIEI

Memoria se organizează și se specializează:
● la nivelul proceselor memoriei (memorare usoara sau grea, păstrare de scurta
sau lunga durata, actualizare rapidă sau cu dificultăți);
● la nivelul organelor de simt (memorie senzoriala: vizuala, auditiva, olfactiva,
etc.);
● la nivelul conținutului activității psihice: memorie verbal-logica, memorie
imaginativa, afectiva, motorie, declarativa, procedurala, semantica sau
episodica).
Diferențele se datoreaza unor predispoziții înnăscute și experientei de viață a
individului.

Calitatile memoriei:
★ Volumul memoriei: cantitatea de material pe care iI reținem, pastram,
reactualizam; • Elasticitatea (mobilitatea sau supletea memoriei): capacitatea de
a acumula cunostinte noi, a le organiza, a le uita pe cele necorespunzătoare;
★ Rapiditatea intiparirii: engramarea se realizeaza repede, cu economie de efort si
repetitii;
★ Trainicia pastrarii: cele memorate sunt conservate corect o perioada îndelungată
de timp;
★ Exactitatea (fidelitatea) reactualizarii: gradul de corespondență între materialul
memorat si materialul reprodus; infidelitatea memoriei se poate manifesta sub
forma confabulatiei, (reproducerea unor evenimente ireale pe care subiectul
consideră că le-a invatat candva) si in sfera recunoasterii perceptive, sub forma
fenomenelor " deja vu, deja conu ";
★ Promptitudinea se referă la rapiditatea fixării si incadrarea in timp util a
reactualizarii;
★ Completitudinea reflecta raportul cantitativ, de volum, dintre materialul memorat
si cel reprodus la momentul dat.

MEMORIE SI UITARE
★ Uitarea este un fenomen necesar, normal.
★ Începutul și sfârșitul unui material se memorează mai repede decât mijlocul lui
(contracarare: a se repeta de mai multe ori partea de mijloc!).
★ Dacă un material se memorează, în volum mare, pentru a fi reactualizat la o
anumită dată (examen, teză etc.), o proporție mare se va uita imediat după data
respectivă (contracarare: a se memora, învăța eșalonat!).

15
★ Uitarea intervine în proporție mare imediat după memorare (contracarare: a se
repeta materialul în perioada imediat următoare memorării!).

16
 IMAGINAȚIA
Def:
Imaginația este procesul psihic cognitiv de elaborare a unor imagini și proiecte noi pe
baza combinării, transformării experienței anterioare.

PROCEDEELE IMAGINAȚIEI
★ 1.Aglutinarea constă dintr-o nouă organizare a unor părți ușor de identificat și
care au aparținut unor ființe, fenomene. (Exemplu: sirena, centaurul).
★ 2.Amplificarea / diminuarea se referă la modificarea dimensiunilor unei structuri
inițiale, obținându-se efecte noi. (Exemplu: Setilă, Tom Degețel).
★ 3.Multiplicarea / omisiunea se referă la modificarea numărului elementelor,
păstrându-se identitatea lor. (Exemplu: Coloana Infinitului).
★ 4.Diviziunea / rearanjarea: găsirea unor criterii de diferențiere a componentelor
unor obiecte, selectarea lor și transformarea acestora in altele noi. (Exemplu:
realizarea unor mașini cu motor în față).
★ 5.Substituirea: înlocuirea într-o structură existentă a unui element cu altul nou.
(Exemplu: înlocuirea mătăsii pentru ciorapi cu nailon).
★ 6.Modificarea: modificarea componentelor unor obiecte și păstrarea neschimbată
a altora. (Exemplu: laleaua neagră).
★ 7.Schematizarea: omiterea cu bună știință a unor însușiri pentru a servi mai bine
activității omului. (Exemplu: hărțile rutiere).
★ 8.Analogia: surprinderea elementelor comune a două obiecte/fenomene și a
celor cunoscute numai la unul dintre obiecte/fenomene. Pe baza însușirilor
comune se pot extrage concluzii referitoare și la prezența celorlalte însușiri ale
celui de-al doilea obiect, care nu poate fi cunoscut direct. (Exemplu: prin
analogie cu Universul, s-a elaborat modelul atomului).
★ 9.Empatia: transpunerea în planul perceptiv, intelectiv și afectiv al altcuiva pentru
a înțelege felul în care această persoană interpretează evenimentele care i se
petrec.

FORMELE IMAGINAȚIEI
- imaginația involuntară, cuprinzând visul din timpul somnului și reveria.
- imaginația voluntară înglobând imaginația reproductivă, imaginația creatoare și
visul de perspectivă.

★ Visul din timpul somnului reprezintă o formă inconștientă, involuntară și pasivă a

imaginației, o înșiruire de imagini, emoții, reflecții care apar în starea de somn
paradoxal, față de care subiectul este spectator, el neputând interveni în derularea
acestora chiar și atunci când își dă seama că visează. Deseori în timpul visului apar
dorințe neîmplinite în starea de veghe, imaginile putând fi deghizate, de aceea visul are
caracter simbolic și poate fi descifrat. Aceste dorințe apar când dormim deoarece

17
 autocontrolul slăbește, dorințele nu mai pot fi reprimate, iar inconștientul preia controlul
asupra conștientului.

De asemenea, în timpul visului pot apărea soluționări ale problemelor pe care subiectul
le are în starea de veghe. De aceea interpretarea viselor trebuie făcută în paralel cu o
amplă analiză a relațiilor și preocupărilor subiectului în timpul stării de veghe.

★ Reveria este o formă involuntară, semiconștientă și pasivă a imaginației, un

vagabondaj al gândurilor în starea de veghe și de relaxare, o „visare cu ochii deschiși”.
Pornind de la o idee sau imagine, subiectul poate țese o întreagă înlănțuire de imagini
și idei propulsate de dorințele și așteptările lui cu privire la ideea/imaginea de la care a
pornit. Povestea poate înainta într-o direcție fantezistă pe care persoana o urmărește
pasiv, uneori putând interveni cu o ușoară dirijare. În general, reveria de lungă durată
nu este recomandată deoarece încurajează tendințele autiste ale omului.
★ Imaginația reproductivă este o formă conștientă, voluntară și activă a imaginației care
ne permite să reconstituim anumite situații/imagini pornind de la descrieri pur verbale,
în lipsa contactului direct cu situația/imaginea reală. Această formă a imaginației este
diferită de memoria imaginilor deoarece nu este rezultatul experienței anterioare, ci al
unui proces activ de construire a unor imagini prin indicații verbale. De exemplu,
imaginația reproductivă lucreză foarte bine în crearea imaginilor potrivit unor descrieri
din limpul lecturării unei cărți.
★ Imaginația creatoare este o formă conștientă, voluntară și activă a imaginației și în
același timp cea mai complexă și valoroasă formă a acesteia. Ea este orientată spre
ceea ce este posibil și nou. Se caracterizează prin bogăția și noutatea procedeelor.
Printre stimuli imaginației cretoare se numără: interesul pentru nou, trebuința de
autorealizar, curiozitatea.
★ Visul de perspectivă este o formă conștientă, voluntară și activă a imaginației care
constă în proiectarea mentală a propriului parcurs al vieții, în conturarea idealului de
viață. Această formă a imaginației contribuie la formarea idealului de viață.

18
 LIMBAJUL
Def:
Orice formă de contact interuman implică o anumită formă de comunicare. Fie că
purtăm o conversație sau ne manifestăm gestual aprobarea/dezaprobarea față de un
obiect/persoană/eveniment, noi comunicăm.

Comunicarea este transferul de informații de la un sistem cognitiv la altul.

Elementele unei scheme de comunicare sunt:
1. emițătorul (cel care transmite mesajul),
2. receptorul (cel care primește mesajul),
3. mesajul (informația comunicată),
4. codul ( sistem de semne, simboluri prin care se semnifică ceva),
5. canalul (în ce mod se transmite informația),
6. feed-back-ul (reacția de răspuns a receptorului la informația primită de la emițător).
Limba este un sistem foarte complex de coduri prin care oamenii comunică între ei. Ea
cuprinde coduri fonetice, semantice (înțelesul cuvintelor) și gramaticale (sintaxa și
morfologia)

Limbajul este activitatea psihică umană de comunicare cu ajutorul limbii. Limba și

limbajul sunt strâns intercorelate dar nu sunt echivalente. Limba este aceeași pentru toți
locuitorii unei țări, este rezultatul evoluției societății. Limbajul constă în învățarea și
utilizarea limbii. Aspectul psihologic al limbajului este vorbirea. Cu ajutorul limbajului
oamenii comunică, aceasta fiind o activitatea simbolică. Caracterul simbolic al
comunicării este dat de faptul că aceasta

Cuvintele sunt instrumente mentale care simbolizează obiecte, imagini, persoane

situații. Prin cuvânt ne deprindem să manipulăm în plan mental
obiectele/persoanele/situațiile și imaginile acestora, să grupăm cunoștințele în categorii.
De asemenea, cu ajutorul cuvântului reflectăm, dialogăm cu noi înșine, medităm în
planul limbajului intern. Dacă am analiza cu atenție propria noastră experiență de viață,
am fi surprinși să realizăm că cea mai mare parte a timpului o petrecem „discutând cu
noi înșine”, povestindu-ne situația prin care am trecut, căutând rezolvări la problemele
noastre. Limbajul este instrumental el mai important al gândirii și al conștiinței.

FORMELE LIMBAJULUI
După criteriul orientării extern-intern a comunicării, limbajul poate fi extern și intern.

LIMBAJUL EXTERN (acesta cuprinde LIMBAJUL ORAL și LIMBAJUL SCRIS).

Limbajul oral sau vorbirea propriu-zisă, este adresativ și contextual și implică prezența
altor persoane cărora li se transmite un mesaj. Limbajul oral se realizează față în față
sau prin mijloace audio-video. El are un grad crescut de libertate, spontaneitate, nefiind
supus normelor. Are drept forme:

19
 ★ 1. Dialogul se realizează sub forma unor schimburi de replici între emițător și
receptori. Emiterea este vorbire, iar receptarea este ascultare. În dialog, rolurile
emițătorilor și receptorilor pot alterna.
★ 2. Monologul ia forma discursului public, este o comunicare unidirecțională. Este
o formă de limbaj mai riguroasă, trebuie să țină seama de anumite norme de
concizie, claritate, cursivitate și expresivitate.

Limbajul scris este strâns legat de citit. Această formă de limbaj presupune
stăpânirea unor reguli de scriere, a unor norme gramaticale. Limbajul scris este mult
mai riguros decât cel oral, iar mijloacele de expresivitate sunt clar stabilite. Scrisul este
centrat pe mesaj, pe informația transmisă, pe idei, cunoștințe. El este coordonat din
interior pe baza reflecțiilor și trăirilor prealabile ale subiectului cu ajutorul gândirii și al
limbajului intern.

LIMBAJUL INTERN este forma cea mai evoluată a limbajului. Ea reprezintă de fapt
o interiorizare a limbajului oral, prin urmare se desfășoară în plan mental. Este o vorbire
cu sine și un mijloc de elaborare a ideilor și judecăților. El este un instrument al gândirii,
construcțiile logice, raționamentele și judecățile realizându-se pe baza cuvintelor.
Limbajul intern se derulează cu rapiditate, fiind o formă comprimată și axată pe idei
generale.

Comunicarea nonverbală are un rol foarte important în psihologia modernă,

considerându-se că ea ne furnizează informații prețioase asupra
comportamentului. Un rol important in comunicarea nonverbală îl are contactul vizual.
De asemenea, foarte important este spațiul personal. Pentru europeni și
nord-americani, distanța optimă pentru comunicare este de 1,5 metri, dar la arabi
această distanță este mult mai mică.
Se consideră că prin semne, gesturi, omul comunică ceva, iar aceste mesaje
nonverbale demască intențiile și gândurile interlocutorilor chiar înainte ca aceștia să
rostească vreun cuvânt.
Dintre cei mai importanți indicatori ai comportamentului nonverbal amintim: contactul
vizual, apropierea corporală, poziția corporală, mimica feței, gestica,
vestimentația.

Dintre aceștia se consideră că cel mai important ar fi contactul vizual. Acesta reglează
dinamica dialogului (când încercăm să inițiem o conversație cu cineva, îi căutăm și îi
susținem privirea). În același timp, contactul vizual este o sursă permanentă de
feed-back, oferind indicii cu privire la modul în care a fost receptat mesajul, atenția,
interesul/ dezinteresul manifestat, iritarea, mirarea etc. De asemenea, contactul vizual
permite exprimarea emoției într-o manieră involuntară prin dilatarea pupilei (în cazul în
care ceea ce auzim ne produce plăcere).

20
 FUNCȚIILE LIMBAJULUI
★ 1. Funcția de comunicare. Prin limbaj se transmit mesaje ce au un anumit
conținut. Acesta poate fi informațional (idei, descrieri, concepte) sau emoțional
(transmiterea unor trăiri afective).
★ 2. Funcția cognitivă. Această funcție exprimă legătura limbajului cu gândirea.
Limbajul este instrumentul de lucru al gândirii deoarece operațiile acesteia se
realizează prin mijloace verbale. Operațiile gândirii se realizează prin mijloace
verbale, raționamentele au un character propozițional, înțelegerea și rezolvarea
de probleme dobândesc forma discursivă de la propoțiția 1 (punerea problemei)
la propoziția n+1 (soluția).
★ 3. Funcția reglatorie. Prin limbaj intern se pot controla conștient și voluntar
pornirile subiectului. De asemenea, o formă particulară de manifestare a acestei
funcții este persuasiunea, prin care se urmărește modificarea conduitei celorlalți,
inducerea de stări afective, convingeri, idei.
★ 4. Funcția emoțional – expresivă. Prin limbaj și mai ales prin mijloacele
specifice acestuia (cuvintele alese, ritm, intonație) se revelă stările emoționale
ale emițătorului.
★ 5. Funcția simbolică. Simbolul verbal înlocuiește obiecte, fenomene, persoane
prin cuvinte. Această funcție este cel mai des întâlnită în operele literare, în
special în poezii.
★ 6. Funcția expresivă. Prin vorbire se manifestă atitudini,idei.
★ 7. Funcția ludică. Prin acestea se realizează jocuri și asociații de cuvinte.
★ 8. Funcția dialectică. Grație acestei funcții, prin intermediul limbajului, omul
formulează și rezolvă conflictele și situațiile problematice.

21
 MOTIVAȚIA
Def:
Motivația este ansamblul stimulilor interni, o „cauză internă” a comportamentului și forța
motrice a activității și dezvoltării individului.
Motivaţia reprezintă toţi acei factori cu rol de stimulare şi activare, de sensibilizare
selectivă şi imbold.
FORMELE MOTIVAȚIEI
a). Motivaţia pozitivă şi motivaţia negativă
★ Motivaţia pozitivă este produsă de stimulări premiale (laudă,
încurajare) şi se soldează cu efecte benifice asupra activităţii şi
relaţiilor interumane.
★ Motivaţia negativă este produsă de stimuli aversivi (ameninţare,
blamare, pedeapsă) şi se soldează cu efecte de abţinere, evitare şi
refuz.
b). Motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă
★ Motivaţia intrinsecă are sursa generatoare în interiorul psihismului
subiectului.
★ Motivaţia extrinsecă are sursa în exteriorul psihismului subiectului
(subiectul este motivat de altcineva sau de altceva).
c). Motivaţia cognitivă şi motivaţia afectivă.
★ Motivaţia intrinsecă are sursa generatoare în interiorul psihismului
subiectului.
★ Motivaţia extrinsecă are sursa în exteriorul psihismului subiectului
(subiectul este motivat de altcineva sau de altceva).

COMPONENTELE MOTIVAȚIEI
a) Trebuintele sunt structuri motivationale bazale fundamentale ale personalității,
forțele motrice cele mai puternice care reflectă echilibrul bio-psiho-social al omului în
condițiile solicitărilor mediului extern
Clasificare:
-trebuinte primare, care sunt innascute;
-trebuinte secundare, care se formează în decursul vieții.
Piramida lui Maslow cuprinde cinci categorii de trebuinte:
• Trebuinte biologice
• Trebuinte de securitate
• Trebuinte de afiliere
• Trebuinte de stimă și statut
• Trebuinte de autorealizare
b) Motivele sunt reactualizări și transpuneri în plan subiectiv ale stărilor de necesitate.

22
c) Interesele sunt orientări selective, relativ stabile și active spre anumite domenii de
activitate
d) Convingerile sunt idei adanc implantate in structura personalității, puternic trăite
afectiv, care impulsionează spre acțiune
e) Idealurile reprezinta proiecții ale individului în sisteme de imagin și idei care îi
ghidează întreaga existență.
t) Concepția despre lume și viață este formatiunea motivationala cognitiv valorică de
maximă generalitate ce cuprinde ansamblul părerilor, ideilor, teoriilor despre om, natura,
societate.

23
 VOINŢA
Def:
Voința este procesul psihic de reglaj superior, realizat prin mijloace verbale și constând
în acțiuni de mobilizare și concentrare a energiei psihonervoase în vederea biruirii
obstacolelor și atingerii scopurilor conștient stabilite.
În general vorbim despre voință atunci când:
- există un conflict între două tendințe (să mai dorm dimineața sau să merg la
școală),
- cele două tendințe dispun de forțe inegale, una cedând celeilalte (este mai
important să iau o notă mare la teză, decât să ies în parc cu prietenii).
În ambele situații avem de-a face cu un act voluntar (aleg să învăț, în loc să merg în
parc).
Actul voluntar este comportamentul în care există o intenție și un control conștient. De
asemenea implică un efort voluntar, adică mobilizarea tuturor resurselor în funcție de
obstacolul întâmpinat. Actul voluntar stă la baza voinței.
Sau mai simplu, voința este capacitatea omului de a iniția în mod conștient acțiuni cu
scop și de a le finaliza
.
COMPONENTELE ACTIVITĂȚII VOLUNTARE
★ Scopul reprezintă proiecția mentală a finalității acțiunii, este ținta ce trebuie
atinsă. La elaborarea lui participă imaginația, reprezentarea (pentru proiectarea
lui mentală), limbajul (la conștientizarea lui) și gândirea (la anticiparea
mijloacelor prin care scopul va fi atins). În plus, afectivitatea și motivația ajută la
susținerea energetică a activității.
★ Obstacolul rezultă din confruntarea resurselor noastre cu condițiile atingerii
scopului. Dificultatea acestuia este percepută diferit de către persoane diferite în
momente diferite, de către persoane diferite chiar în același moment sau de
aceeași persoană în momente diferite.
★ Efortul voluntar este aspectul psihologic cel mai specific voinței. El reprezintă
felul în care voința este trăită în plan psihologic. A avea voință înseamnă a fi
capabil să investești un efort voluntar pentru atingerea unui scop. Mai simplu,
efortul voluntar este o focalizare, o concentrare a energiei psihonervoase, o
organizare, coordonare și dirijare realizată în sensul depășirii obstacolelor.

ETAPELE VOINȚEI
Trecerea de la dorință la intenție și de la intenție la scop este evidentă când în cadrul
actelor voluntare intervin cele 5 etape:
1. ACTUALIZAREA UNOR MOTIVE. Este momentul când apare impulsul, tendința
sau intenția de a face ceva. La început apar două motive opuse: elevul vrea să
învețe pentru teză, dar și să meargă la un film mult așteptat. Tendința este de a
dori să dai curs ambelor motive.
2. LUPTA MOTIVELOR. Apare în cazul în care concretizarea ambelor scopuri este
imposibilă. Subiectul trebuie deci să aleagă una dintre cele două tendințe. Aici

24
 intervine deliberarea, adică o analiză a situației și a consecințelor ce pot decurge
din alegerea uneia sau a celeilalte alternative.
3. LUAREA DECIZIEI. Este momentul în care subiectul trebuie să aleagă atingerea
unui scop și inhibarea (cel puțin momentană) a celuilalt. Decizia este de multe ori
dificil de luat, un rol important avându-l dorința de succes și teama de eșec.
4. EXECUTAREA DECIZIEI LUATE. Acest moment poate necesita timp și trebuie
controlată respectarea planului. Pe parcurs se pot accepta modificări ale planului
inițial. Din această perspectivă trebuie luați în calcul anumiți factori care
favorizează executarea optimă a acțiunii:
- confruntarea permanentă cu planul inițial,
- confruntarea cu problemele care se ivesc pe parcursul îndeplinirii sarcinii,
- eliminarea factorilor perturbatori,
- amplificarea calităților voinței: perseverența, curajul, puterea voinței,
independența în acțiune.
5. VERIFICAREA rezultatelor. Este etapa în care subiectul procedează la evaluări
de ordin cognitiv și pragmatic și trage concluzii pentru viitor.

CALITĂȚILE VOINȚEI
★ 1.Puterea voinței reprezintă intensitatea efortului voluntar depus de o persoană
pentru depășirea unui obstacol și atingerea scopurilor. Persoanele cu voința cea
mai puternică sunt cele care reușesc să învingă un obicei prost, un viciu
(dependența de tutun, alcool, droguri, comportamentele deviante). Opusul ei
este slăbiciune voinței, adică abandonul în fața obstacolelor ivite.
★ 2.Perseverența constă în răbdarea, tenacitatea, rezistența la eșec și revenirea
asupra scopului stabilit de cate ori este necesar până la atingerea lui cu succes.
Opusul ei este încăpățânarea, adică insistența în situații când nu există șanse de
izbândă.
★ 3.Curajul implică înfruntarea riscurilor într-o manieră responsabilă și conștientă.
Un factor important îl reprezintă experiență confruntării cu situații dificile. Teama
de obstacole/eșec care paralizează acțiunea subiectului este opusa curajului.
★ 4.Independența voinței implică responsabilitate față de deciziile luate și o
atitudine critică față de opiniile celor din jur. Opusă ei este sugestibilitatea,
acceptarea necritică a opiniilor celorlalți.
★ 5.Promptitudinea deciziei constă în rapiditatea luării deciziei adecvate. Contrară
ei este nehotărârea, manifestată prin lungi oscilații până la momentul luării
deciziei.
★ 6. Tergiversarea - (nehotarărea) se manifesta prin oscilații îndelungate și
nejustificate lntre mai multe motive, scopuri, mijloace, cu amar.area scopului.

25
 AFECTIVITATEA
Def:
Procesele afective sunt procese psihice care reflectă relaţia dintre subiect şi obiect sub
formă de trăiri.

PROPRIETĂȚILE PROCESELOR AFECTIVE

★ 1. Polaritatea constă în tendinţa proceselor afective de a gravita fie în jurul
polului pozitiv, fie în jurul celui negativ, ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii
trebuinţelor. Exemplu: bucurie-tristeţe , simpatie-antipatie, entuziasm-deprimare,
iubire-ură
★ 2. Intensitatea indică forţa, tăria, profunzimea de care dispune trăirea afectivă.
★ 3. Durata constă în întinderea sau persistenţa în timp a trăirilor afective.
Exemplu: un sentiment poate dura un an, doi ani sau toată viaţa.
★ 4. Mobilitatea exprimă fie trecerea de la o fază la alta în interiorul aceleiaşi trăiri,
fie trecerea de la o stare afectivă la alta.
★ Mobilitatea diferă de fluctuaţie care desemnează trecerea de la o stare la alta
fără motiv, fiind semn de patologie sau imaturitate.
★ 5. Expresivitatea- capacitatea proceselor afective de a se exterioriza.
Exteriorizarea se face prin intermediul expresiilor emoţionale: mimică,
pantomimică, gestică, modificări de natură vegetativă, schimbarea vocii.

CLASIFICAREA TRĂIRILOR AFECTIVE

★ 1. Procese afective primare- apropiate de biologic, nefiind întotdeauna
controlate conştient:
a) Tonul afectiv al proceselor cognitive- reacţiile emoţionale ce însoţesc actele
cunoaşterii. De exemplu, o culoare sau un miros pot fi însoţite de trăiri afective de
plăcere sau neplăcere.
b) Trăirile afective de provenienţă organică sunt cauzate de buna sau proasta
funcţionare a organelor interne. De exemplu, în cardiopatii pot apare stări de alarmă
afectivă.
c) Afectele- trăiri afective simple, primitive, impulsive, cu apariţie bruscă, cum ar fi
groaza, mânia, frica, spaima, plânsul zgomotos sau râsul în hohote. Ele se supun
uneori controlului conştient.
★ 2. Procesele afective complexe au un grad mai mare de conştientizare.
a) Emoţiile curente sunt forme afective de scurtă durată provocare de însuşirile
obiectelor (obiect fizic, persoană, eveniment). Ele sunt modelate socio-cultural. De
exemplu: bucurie, tristeţe, simpatie, antipatie, admiraţie, speranţă, entuziasm, dispreţ
etc.

26
b) Emoţiile superioare sunt determinate de activităţile omului şi se supun învăţării
(învăţare afectivă). De exemplu emoţiile cauzate de activităţile intelectuale, artistice
ş.a.m.d.
c) Dispoziţiile afective sunt stări difuze cu intensitate variabilă şi durată relativă. Ele nu
sunt cauzate de un element precis, fiind mai vagi decât emoţiile. De exemplu: veselie,
anxietate.
★ 3. Procesele afective superioare se raportează la personalitate.
a) Sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile şi specifice
omului. Ele pot lua forma unor atitudini afective păstrându-se toată viaţa . De exemplu:
dragoste, ură, invidie, gelozie, admiraţie , îndoială etc.
b) Pasiunile sunt sentimente care antrenează întreaga personalitate. Ele pot fi pasiuni
pozitive sau nobile (în slujba adevărului, dreptăţii, progresului), care revitalizează şi
energizează individul, sau pasiuni negative, patimi sau vicii care devitalizează.

27
 ATENȚIA
Def:
Atenţia este fenomenul psihic de activare selectivă, concentrare şi orientare a energiei
psihonervoase în vederea desfăşurării optime a activităţii psihice, cu deosebire a
proceselor senzoriale şi cognitive.
FORMELE ATENȚIEI
1. În funcţie de natura reglajului (involuntar/voluntar), atenţia poate fi:
★ Atenţia involuntară, întâlnită şi la animale. Ea poate fi determinată de factori
externi (intensitatea stimulilor, apariţia sau dispariţia bruscă a stimulilor,
mobilitatea unui stimul, gradul de complexitate al stimulului) şi factori interni
(interesul faţă de un obiect, trăirea afectivă pozitivă a relaţiei cu obiectul);
★ Atentia voluntară, este intenţionată şi autoreglată conştient. Autoreglajul se
exprimă în orientarea intenţionată spre obiectul atenţiei, intensificarea activităţii
psihice, inhibarea altor preocupări, izolarea de excitanţi perturbatori, mentinerea
concentrării atenţiei pe durata necesară etc.
2.În funcţie de direcţia principală de orientare, atenţia poate fi:
★ Atenţia externă- obiectul atenţiei se află în exteriorul individului (observarea
unui peisaj, ascultarea unei conferinţe etc.);
★ Atenţia internă- obiectul atenţiei se află în interiorul psihicului individului:
suntem preocupaţi de rezolvarea unei probleme, suntem captivaţi de amintiri etc.

ÎNSUȘIRILE ATENȚIEI
★ 1) Volumul atenţiei- cantitatea de elemente asupra cărora se poate
orienta şi concentra atenţia simultan. Volumul mediu al atenţiei este de
5-7 elemente.
★ 2) Stabilitatea atenţiei- persistenţa în timp a posibilităţii de a menţine
atenţia asupra unui obiect, fenomen sau acţiune. Ea creşte odată cu
vârsta (12-15 minute la preşcolari, 40-50 minute la adulţi).
★ 3) Concentrarea atenţiei- focalizarea atenţiei asupra unui obiect şi
inhibarea altor factori perturbatori.
★ 4) Distributivitatea atenţiei- focalizarea atenţiei asupra mai multor
obiecte în mod simultan. De exemplu, un elev poate asculta ce spune
profesorul şi lua notiţe în acelaşi timp.
★ 5) Mobilitatea sau flexibilitatea atenţiei- deplasarea şi orientarea de la
un obiect la altul în intervalele cerute de desfăşurarea activităţii. De
exemplu, piloţii aparatelor de zbor trebuie să perceapă rapid o multitudine
de stimuli care variază în timp.

28
 PERSONALITATEA
Def:
Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural. Termenul de personalitate
denumeşte fiinţa umană considerată în existenţa ei socială şi înzestrarea ei culturală.
Personalitatea este întotdeauna unică şi originală.

FACTORII (TRĂSĂTURILE) DE PERSONALITATE

1. Dispoziţia spre comunicare implică nu numai un limbaj dar şi motivaţia,
2. trebuinţa de a comunica şi totodată un mod de a gândi şi de a simţi.
3. Factorii de personalitate dispun de o relativă stabilitate, cine este înzestrat cu
răbdare, cu stăpânire de sine şi calm, de cele mai multe ori dovedeşte aceste
calităţi şi numai excepţional abdică de la ele.
4. Factorii de personalitate caracterizează pe om în ansamblul său, de exemplu,
inteligenţa generală, fermitatea în atitudini se manifestă în cele mai diverse
situaţii şi independent de acestea.
5. Factorii de personalitate dispun totuşi de o oarecare plasticitate, nu sunt rigizi,
putându-se restructura şi perfecţiona sub presiunea condiţiilor de mediu.
6. Factorii dominanţi în sistemul de personalitate al subiectului sunt caracteristici
sau definitorii pentru el, îl exprimă în ce are el esenţial ca om cuminte sau
turbulent, talentat sau incapabil, respectuos sau insolent.

În centrul edificiului personalităţii se află conceptul de Eu.

Eul este subiectul la nivelul căruia se întretaie trei predicate: a fi, a avea, a face. În
dezvoltarea sa, Eul parcurge trei etape şi anume:
1. etapa Eului corporal
2. etapa Eului social
3. etapa Eului spiritual.
Personalitatea este un agregat de aptitudini care are în centrul său Eul

★ Personalitatea nu reprezintă un adaos la SPU (sistemul psihic uman) şi nici o

reducere la o funcţie sau la un proces psihic. Ea determină specificul SPU.
Aşadar, studiul psihologic al personalităţii constă în studiul programelor,
structurilor profunde şi organizării SPU.
Din punct de vedere sintetic, personalitatea este o rezultantă a următoarelor elemente:
★ temperamentul-latura dinamico-energetică a personalităţii;
★ aptitudinile- latura instrumental-operaţională a personalităţii;
★ caracterul- latura relaţional-valorică a personalităţii;
★ Creativitatea

29
 TEMPERAMENTUL
Def:
Temperamentul reprezintă latura dinamico-energetică
a sistemului de personalitate.
Trăsăturile şi tipurile temperamentale sunt cel mai uşor de constatat dintre celelalte
trăsături ale personalităţii.
Nu există tipuri temperamentale bune sau rele, pozitive sau negative.
Prin urmare, o profesie poate fi exercitată de orice tip temperamental. De exemplu,
profesia de scriitor: V. Alecsandri temperament sangvinic, I. L. Caragiale- temperament
coleric, M. Sadoveanu- temperament flegmatic, M. Eminescu- temperament melancolic.
Modul în care se exprimă temperamentul poate fi educat şi controlat.
Temperamentul este înnăscut.

TIPOLOGII TEMPERAMENTALE
1. Medicii antichităţii Hipocrate şi Galenus – prin combinarea – temperare, a celor
patru umori sau substanţe primare ale corpului uman:
★ sânge – sangvinic,
★ bila galbenă - coleric,
★ limfa - flegmatic
★ bila neagră – melancolic.
2. C.G. Jung – propune abordarea temperamentului în funcţie de orientarea
individului spre lume sau spre propria persoană.
★ EXTRAVERTUL – este individul orientat spre exterior, este sociabil, caută
emoţii puternice, îşi asumă riscurile, acţionează sub imboldul momentului,
este impulsiv şi îi place schimbarea, este un optimist, îi plac distracţiile,
este superficial cu propriile sentimente.
★ INTROVERTUL – este liniştit, introspectiv, izolat, rezervat, distant,
prudent, preferă o viaţă organizată, îşi controlează şi cenzurează
sentimentele.
3. Psihologul englez H.J. Eysenck – pornind de la teoria lui Jung, face relaţia cu
teoria fiziologică, a stabilităţii şi instabilităţii neuropsihice şi căutând să păstreze
şi noţiunile temperamentale preluate din teoriile antichităţii despre temperamente
a redat printr-o hartă temperamentală o viziune mult mai completă a acestora
★ Colericul- excitabil, eruptiv, năvalnic. Oscilează între entuziasm şi
decepţie. Are înclinaţii spre exagerare şi este neliniştit, nerăbdător,
predispus la furie violentă sau afecţiuni neobişnuite. Este extravert şi
comunicativ.
★ Sangvinicul- echilibrat şi rapid. Se adaptează repede şi este binedispus.
Are capacitate de stăpânire de sine şi uneori poate renunţa uşor la
activităţi importante
★ Flegmaticul- lent, neobişnuit de calm. Poate fi foarte perseverent. Deşi
pare indiferent afectiv, poate ajunge la sentimente foarte consistente. Sunt
introverţi şi puţin comunicativi.

30
★ Melancolicul- are tonus scăzut, este sensibil şi emotiv. Dacă este solicitat
foarte mult, are înclinaţii spre depresie. Se adaptează cu dificultate la
viaţa socială

31
 APTITUDINILE
Def:
Latura instrumental-operațională a personalității. Ansamblul de însuşiri de ordin
instrumental-operaţional care diferenţiază oamenii între ei în ceea ce priveşte maniera
de desfăşurare a diferitelor activităţi şi, mai ales, în ceea ce priveşte randamentul
cantitativ şi calitativ al acestora.

CARACTERISTICI ALE APTITUDINILOR

★ Nu orice însuşire psihică este aptitudine, ci numai aceea care favorizează
desfăşurarea unei activităţi cu rezultate supramedii;
★ Aptitudinea diferenţiază indivizii între ei, elementul principal constituindu-l
randamentul cantitativ şi calitativ;
Nivelul de dezvoltare şi funcţionare a aptitudinilor poate fi analizat şi evaluat
după următorii indicatori ai comportamentului acţional: rapiditate, volum, precizie,
originalitate, eficienţă;
★ Aptitudinile conduc la dezvoltarea eficientă a deprinderilor, priceperilor şi
cunoştinţelor.
★ Talentul este forma superioară de dezvoltare a aptitudinilor, precum şi
combinarea lor originală care asigură creaţia de valori noi şi originale;
★ Geniul – genialitate este nivelul cel mai înalt de dezvoltare a aptitudinilor
manifestate într-o activitate creatoare de importanţă istorică pentru viaţa
societăţii şi procesului cunoaşterii.

Rolul eredităţii şi mediului în formarea şi dezvoltarea aptitudinilor

- Aptitudinea arată ce poate individul, nu ce ştie el.
- Aptitudinea rezultă dintr-un potenţial înnăscut şi se manifestă prin facilitatea de
învăţare şi de exerciţiu. Pentru a se dezvolta aptitudinea, este necesară educaţia,
instrucţia. O aptitudine nu se dezvoltă de la sine.

CLASIFICAREA APTITUDINILOR
★ După structura şi gradul lor de complexitate:
1. Aptitudini simple – se referă la o serie de însuşiri dezvoltate peste medie,
care permit desfăşurarea cu un randament sporit a unor activităţi. Exemple:
sensibilitate kinestezică, acuitate vizuală, distribuţia atenţiei, discriminarea
culorilor etc.
2. Aptitudini complexe – rezultă din îmbinarea şi organizarea specifică a unor
aptitudini simple şi nu doar din însumarea acestora. De exemplu, aptitudinea
muzicală presupune acuitate auditivă, auz muzical
★ După specificul activităţii solicitante:
1. Aptitudini speciale – sunt necesare pentru desfăşurarea anumitor activități.
Exemple: aptitudini tehnice, ştiinţifice, matematice, artistice, sportive, literare etc.

32
2. Aptitudini generale – sunt cele care participă şi ajută la desfăşurarea cu
succes a mai multor forme de activitate. Exemple: inteligenţa, spiritul de
observaţie etc

33
 CARACTERUL
Def:
Latură relaţional-valorică a personalităţii, caracterul se defineşte, în principal, prin
valorile pe care fiecare persoană le împărtășește, le exprimă în raporturile faţă
de ceilalţi sau faţă de sine.

★ În sens larg, caracterul este un mod de a fi, un ansamblu de particularităţi

psihoindividuale ce apar ca trăsături ale unui „portret” psihic global.
★ În sens restrâns, caracterul reuneşte însuşiri sau particularităţi privind
relaţiile pe care le întreţine subiectul cu lumea şi valorile după care el se
conduce.
Caracterul este în totalitate dobândit

COMPONENTELE CARACTERULUI
Componentele caracterului sunt:
★ Trasaturile de caracter
★ Atitudinile

a. Trăsăturile de caracter exprimă ceea ce este constant, relativ invariabil, stabil și

definitoriu pentru personalitatea umană.
Dintre elementele ce caracterizează o persoana, devin trăsături de caracter cele care
dispun de anumite cerințe:
• sunt esentiale, definitorii pentru om;
• sunt generale, se manifestă în cele mai multe din situațiile cu care este confruntat
individul;
• sunt constante, se manifesta stabil in comportament;
• plasticitatea caracterului permite adaptarea omului la situații variate de viață.

b. Atitudinile exprimă poziția omului față de ceva anume

Caracterul este un ansamblu de atitudini-valori.
Fiecare atitudine a unei persoane reprezintă o trăsătură caracterială, DACĂ ACEASTA
ESTE CONSTANTĂ ÎN TIMP.

Pentru a schița PORTRETUL PSIHO-MORAL al unei persoane este necesar să fie

luate în calcul și trăsăturile voluntare de caracter (ex: fermitate, perseverența, stăpânire
de sine, curaj, spirit hotărât, eroism

G. Allport propune următoarea organizare sistematică a caracterului:

★ trăsături cardinale > sunt 2-3 trăsături definitorii
★ trăsături primare > în număr de 10-15
★ trăsături secundare > mii de dispoziții, trăsături circumstanțiale, conjuncturale

34
 CARACTERISTICILE PORTRETULUI CARACTERIAL
★ - unitatea caracterului --> conduita nu se modifică în mod esențial
★ - expresivitatea caracterului --> nota specifică pe care i-o imprimă trăsăturile
dominante
★ - originalitatea caracterului --> coerența lăuntrică ce rezultă din modul unic de
armonizare a trăsăturilor cardinale cu cele primare și secundare
★ - bogăția caracterului --> este dată de multitudinea relațiilor pe care persoana le
stabilește cu semenii
★ - statornicia caracterului --> manifestarea constantă, în conduită, a trăsăturilor
caracteristice
★ - plasticitatea caracterului --> capacitatea de restructurare, de evoluție în raport
cu noile cerințe
★ - tăria de caracter --> forța cu care sistemul caracterial își apără unicitatea

ROLUL CARACTERULUI ÎN STRUCTURA PERSONALITĂȚII

★ – caracterul este expresia întregului sistem al personalității => are un rol
deosebit de important în adaptarea și integrarea individului în viața socială
★ – fiind dobândit, acesta poate fi modelat în funcție de cerințele mediului în
care trăim, dar și în funcție de ce vrea fiecare dintre noi să fie și să devină
=> acceptarea sau respingerea celor din jur se face pe baza trăsăturilor de
caracter manifestate
★ – caracterul reprezintă o sumă de principii care oferă consistență interioară
individului în câmpul social

35
 CREATIVITATEA
Def:
Creativitatea reprezinta ansamblul unitar al factorilor subiectivi si obiectivi care
duc la realizarea de către indivizi sau grupuri a unui produs original si de valoare
pentru societate.

FACTORII PSIHOLOGICI IMPLICAȚI

ÎN PROCESUL CREATIV
Factorii psihologici implicați în procesul creației:
A. Factori intelectuali:
★ Factorii de fluență, fluiditate
★ Flexibilitatea gândirii
★ Originalitatea
★ Inteligența
★ Imaginația
B. Factori non intelectuali:
★ Factori aptitudinali
★ Factori motivaționali și atitudinali
★ Factori temperamentali
★ Factori sociali și psihosociali

PROCESUL CREATIV
Etapele procesului creativ:
A. Prepararea sau pregătirea
★ Sesizarea problemei
★ Analiza și definirea prolemei
★ Acumularea materialului informational
★ Formularea de ipoteze preliminare, încercarea de restructurare a
materialului, schițarea primelor soluții
B. Incubația (perioada frustrației)
C. Iluminarea
D. Verificarea

NIVELURILE CREAȚIEI
★ 1. Creativitatea expresivă este forma fundamentală de creativitate care se
manifestă în comportamentul nostru, în gesturi, mimică, desenele copiilor mici.
★ 2. Creativitatea productivă este cea care se materializează în anumite produse
originale.
★ 3. Creativitatea inventivă duce la invenții și descoperiri. Ea pune în evidență
capacitatea de a sesiza relații noi şi neobișnuite în cadrul unor fenomene
cunoscute. 4. Creativitatea inovativă presupune înțelegerea principiilor

36
 fundamentale ale unui domeniu (artă, ştiinţă) şi îmbunătățirea într-un mod
semnificativ a unui produs.
★ 5. Creativitatea emergentă este nivelul suprem al creativității la care ajung
foarte puțini indivizi şi care presupune descoperirea unui principiu, a unei idei
care revoluționează un întreg domeniu al cunoaşterii.

Conceptul de creativitatea are trei accepţiuni:

★ de comportament şi activitate psihică creativă;
★ de structură a personalităţii sau stil creativ;
★ creativitatea de grup în care interacţiunile şi comunicarea mijlocesc
generarea de noi idei. De exemplu, activitatea de grup „Brainstorming”.

37