Senzaţiile

Definiţie:

Senzaţiile (S+) = procese psihice elementare prin care se semnalizează

separat în forma unei imagini simple şi primare, însuşirile concrete ale
obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunilor directe ale acestora asupra
analizatorilor.

constituie cea mai simplă legătură informaţională a omului cu realitatea (cu lumea şi cu sine)

prin procese senzoriale i se semnalează omului însuşiri ca lumină, sunete, vibraţii, care-i
orientează şi reglează acţiunile cu lucrurile sau îi semnalizează stări organice legate de
hrană, apărare
Senzaţiile au un rol foarte important pentru dezvoltarea unor procese cognitive complexe.

 de exemplu: persoanele cu deficienţe de auz sau de văz  probleme de dezvoltare psihică

 adoptarea unor programe speciale de instruire şi educaţie

S= procese psihice care se desfăşoară într-un timp foarte scurt  imaginea senzorială

 La oameni nu există S pure, ci sunt integrate în procese psihice mai complexe, cum ar fi:
percepţiile (P).

S pure se produc doar în laborator!!!

!!! – imediat după naştere copilul dispune doar de S  P – R

 calitatea: S vizuale, auditive, olfactive, kinestezice etc.

natura stimulilor: unde electromagnetice, vibraţii ale

aerului, substanţe volatile
depinde de
specificul funcţionării fiecărui analizator

intensitatea: este proporţională cu cea a stimulului

starea organismului
depinde de
gradul de sensibilitate a analizatorului
Însuşirile S
durata: corespunde duratei acţiunilor stimulilor
perioadă de latenţă
S = apare la 100-150 miimi de secundă după acţiunea stimulului
 după ce încetează acţiunea stimulului, S se mai menţine câteva miimi de
secundă  imagine consecutivă

efectul postacţiune
mobili – perioada de latenţă mică
 oameni
inerţi – perioada de latenţă mare

tonalitatea afectivă: S sunt însoţite de trăiri afective plăcute sau neplăcute

- depinde de natura stimulului, de experienţa anterioară a individului, de atitudine
de ex. - sunetele stridente, mirosuri neplăcute etc.
- incendiu -> roşu aprins; negru -> doliu (atitudini culturale)

valoarea informaţională: S reflectă: 1) însuşirile obiectelor;

2) gradul de încordare musculară;
3) stări interne legate de satisfacerea
trebuinţelor fundamentale

exteroceptive (auz, văz, miros, gust, tact)

S proprioceptive (stări tensionale din articulaţii şi sist. osteomuscular)
interoceptive (sete, foame, dureri viscerale)

caracter conştient: pare după dezvoltarea altor procese psihice, cum ar fi: gândirea,
memoria, mecanismelor limbajului
 la începutul vieţii S nu sunt conştientizate; între 1 – 3 ani, S încep să fie
conştientizate; la adult multe S rămân Ics, doar unele ajung să fie Cs
Mecanismele de producere a S
Definiţie:

Analizatorul = un ansamblu structural-funcţional care face posibilă apariţia S.

Componentele analizatorului:
receptor

calea de conducere

veriga centrală

conexiunea inversă
Legile generale ale S

Legea intensităţii

Legea adaptării

Legea contrastului senzorial

Legea sensibilizării

Legea sinesteziei

Legea compensaţiei

Legea semnificaţiei
1. Legea intensităţii

În laborator s-a constatat că un excitant produce o S numai dacă atinge o anumită

intensitate care depăşeşte un anumit prag, denumit prag minimal absolut.

Pragul absolut minim = cea mai mică intensitate a unui stimul care poate determina o S specifică
pentru un analizator.

sensibilitatea vizuală: 1-2 cuante

sensibilitatea auditivă: 16-20 cicli/ secundă

sensibilitatea tactilă: 3-4 gr/mm2

 cu cât pragul este mai mic cu atât sensibilitatea este mai mare; se stabileşte o relaţie invers
proporţională:

unde : E = excitabilitate; I = intensitate

E= 1/ I

Pragul absolut maxim = cea mai mare cantitate dintr-un care mai determină încă o S (dincolo de
acest prag nu se mai simte nicio S).
!!! Pragul diferenţial = cantitatea minimă de stimul/ excitant care adăugată la stimularea iniţială
determină o nouă S.

De ex.: - pt. o greutate de 100 gr, se va simţi o nouă S tactilă dacă se adaugă 1/30
din cea iniţială, adică 3,3 gr.

- pt. sensibilitatea vizuală ac. prag este 1/100

- pt. cea auditivă 1/10

K = Dx/x – legea lui Weber-Fechner

 se respectă doar pentru valori medii ale stimulilor

Gh. Zapan  prag operaţional (cu valoare de câteva ori mai mare)
2. Legea adaptării

se referă la modificarea sensibilităţii analizatorului sub acţiunea repetată a stimulului

 dacă un stimul slab acţionează 20-30 min, atunci creşte sensibilitatea

analizatorului [adaptare]

 dacă un stimul puternic acţionează 20-30 min, atunci scade sensibilitatea şi nu

se mai simte durerea [adaptare]

 legea acţionează la nivelul tuturor analizatorilor, dar este mai deosebită la văz, tact,
olfacţie

 cea mai puternică adaptare este cea vizuală

 S auditive şi de durere se adaptează cel mai puţin

3. Legea contrastului senzorial

scoaterea reciprocă în evidenţă a doi stimuli

contrast succesiv
 
contrast simultan
4. Legea sensibilizării

creşterea sensibilităţii unui analizator datorită interacţiunii sale funcţionale cu ceilalţi

analizatori

de ex.: spălatul feţei cu apă rece  creşte acuitatea vizuală

consumul de subst. acrişoare  creşte sensibilitatea vizuală

5. Legea sinesteziei

stimularea unui analizator produce efecte la nivelul altui analizator

de ex.: muzică/ pictură  senzaţia de cald / rece

 Paul Popescu-Neveanu: „Sinestezia = o premisă a dotării artistice în muzică, artă,

pictură.”
6. Legea compensaţiei

insuficienta dezvoltare a unei modalităţi senzoriale (sau lipsa ei)  perfecţionarea

alteia care îi preia funcţiile

de ex.: văz  tact

7. Legea semnificaţiei

un stimul foarte important pentru o persoană este repede şi bine recepţionat, chiar
dacă are o intensitate mai redusă

biologică la animale
 semnificaţie
socio-culturală la om
 Principalele modalităţi senzoriale

Clasificarea S se face după două criterii:

a) după tipul aparatului specializat pentru recepţie:

S auditive

S vizuale

S olfactive

b) după natura conţinutului informaţional

S despre fenomene şi obiecte ale lumii externe (S vizuale; S auditive; S olfactive;

S gustative; S cutanate)

S despre poziţia şi mişcarea propriului corp (S proprioceptive, S kinestezice,

S de echilibru)

S despre modificarea mediului intern (S de foame; S de sete; S de durere)

Tipuri de S:

S vizuale

S auditive

S cutanate

S olfactive

S gustative

S proprioceptive

S kinestezice

S organice

S de durere
 Percepţii
Definiţie :

Percepţiile = procese senzoriale complexe şi totodată imagini primare,

conţinând totalitatea informaţiilor despre însuşirile concrete ale
obiectelor şi fenomenelor, în condiţiile acţiunii directe a acestora
asupra analizatorilor.

Relaţia S – P:

 spre deosebire de senzaţii, percepţiile reflectă obiectele şi fenomenele în totalitatea

însuşirilor lor, în mod unitar şi integral

Percepţia = imagine primară

 interacţiunea directă cu obiectele = obiectuală
 bogată în conţinut
 realizată „aici şi acum”
 durata percepţiei corespunde duratei acţiunii stimulului
 intensitatea percepţiei este proporţională cu intensitatea stimulului
Fazele percepţiei:

1.Detecţia  pragul de minimum vizibile

2. Discriminarea  pragul de minimum separabile

3. Identificarea  pragul de minimum cognoscibile

Identificare:
1. categorială
2. individuală

4. Interpretarea  intervin mecanismele înţelegerii

Legile percepţiei:

1. Legea integralităţii = însuşirile obiectelor sunt semnalate nu separat, ci în interrelaţii

complexe, alcătuind o imagine unitară.

2. Legea structuralităţii = în structura imaginii unitare însuşirile care comunică cea

mai mare cantitate de informaţii ocupă primul plan, iar
celelalte trec în plan secund.

3. Legea selectivităţii = exprimă caracteristica omului de a fi o fiinţă activă şi de a

realiza raporturi diferenţiate cu lumea.

4. Legea constanţei perceptive = arată că dacă se produc în anumite limite modificări

ale condiţiilor de percepere a obiectelor, imaginile rămân relativ aceleaşi.

5. Legea semnificaţiei = ceea ce are semnificaţie pentru subiectul uman, este mai
uşor de perceput, chiar dacă este mai puţin intens.

6. Legea proiectivităţii = imaginile perceptive acţionează numai în desfăşurarea

percepţiilor, în contrast total cu ceea ce se întâmplă în optică.
Observaţia şi spiritul de observaţie

Definiţie:
Observaţia = activitatea perceptivă intenţionată, orientată spre scop, reglată prin
cunoştinţe generale, organizată şi condusă sistematic, conştient şi voluntar.

!!! observaţia este în strânsă legătură cu limbajul [intern!], gândirea şi voinţa

 se desfăşoară în timp: are mai multe faze!
 presupune un plan şi control

Definiţie:
Spiritul de observaţie = aptitudinea de a sesiza cu uşurinţă, rapiditate şi precizie ceea
ce este mai puţin, mai ascuns, indistinct, dar semnificativ pentru scopurile omului.
Deformări ale percepţiei

1. Iluziile perceptive
Iluziile perceptive = percepţii care deformează, denaturează unele aspecte ale
realităţi Sunt abateri mai mult sau mai puțin semnificative de la realitate, cunoscute şi
sub denumirea de efecte de câmp. Efectele de câmp sunt rezultatul interacțiunii
imediate ce se produce între elementele percepute simultan, ca urmare a unei singure
fixări a privirii.

Există trei categorii de iluzii:

 optico-geometrice
 optico-chinestezice
 tactilo-chinestezice

2. Halucinaţiile
Halucinaţia = tulburare psihică în care o persoană percepe evenimente sau lucruri
care nu există, iar experienţele senzoriale nu sunt provocate de stimularea organelor
senzoriale. Halucinațiile implică auzul, văzul, simțul tactil, mirosul şi chiar gustul unor
lucruri care nu sunt reale. Cea mai comună formă de halucinaţii sunt cele auditive
(voci, sau alte sunete care nu au nici o sursa fizică).
Definiţie:
Reprezentări
Reprezentarea = proces cognitiv-senzorial de semnalizare în forma unor
imagini unitare, dar schematice, a însuşirilor concrete şi caracteristice ale
obiectelor şi fenomenelor, în absenţa acţiunii directe a acestora asupra
analizatorilor.

 sursele informaţionale ale reprezentărilor sunt senzaţiile şi percepţiile

 calitatea reprezentărilor este condiţionată de cea a percepţiilor
corespunzătoare

R  S
+
 +

unde R = reprezentare
S = senzaţie

 Jean Piaget:
 avem mai multe percepţii, decât reprezentări
 percepţiile apar la 2-3 luni, iar reprezentările la un an
 specific procesului reprezentării este implicarea mecanismelor verbale
 reprezentarea se sprijină pe memorie, dar cele două procese sunt diferite

memoria conservă informaţia percepută şi apoi o pune la „dispoziţia”

reprezentării
rezultatele procesului constructiv al reprezentării sunt conservate în
memorie

Reprezentările presupun strânse interacţiuni cu

inteligenţa
operativitatea gândirii

!!! Reprezentările ating un grad avansat de generalitate.

De exemplu:
• schemele figurative ale unor dispozitive tehnice
• conceptele figurale (figurile geometrice)
Reprezentările:
1.sub raportul conţinutului se aseamănă cu percepţiile
2.sub raportul procesului de producere se aseamănă cu gândirea

Reprezentarea are o dublă natură:

 intuitiv-figurativă şi alta
 operaţional-intelectivă şi de aceea face trecerea spre procesele
cognitive superioare

Însuşirile reprezentărilor:
R = imagine panoramică = reconstituie în plan mintal şi apoi redă
integral şi simultan toate informaţiile despre obiect
R = figurative = simbolizează însuşiri concrete, intuitive, de formă,
culoare şi mărime.
R = se caracterizează prin conştiinţa absenţei obiectului şi a
reflectării trecutului ca trecut

Reprezentările au un nivel înalt de generalizare (schematizare) intuitivă.

 R = un simbol generalizat
Clasificarea reprezentărilor:
după analizatorul dominant (1)
după gradul de generalizare (2)
după nivelul operativităţii mentale (3)
După analizatorul dominant
 vizuale = sunt cele mai numeroase; configurative, detaşate de fond şi proiectate pe un
ecran mintal uniform; cele mai multe sunt bidimensionale; cele tridimensionale sunt mai
greu de realizat
 auditive = reproduc zgomote sau sunete
 chinestezice = imagini mentale ale propriilor mişcări

După gradul de generalizare

 individuale = ale obiectelor şi fenomenelor care au o anumită semnificaţie pentru o
persoană
 generale = însuşiri comune şi caracteristice pentru o clasă de obiecte
 cel mai înalt nivel de generalitate (de exemplu: conceptele geometrice sau figurale)
 cele mai importante pentru formarea conceptelor

După nivelul operativităţii mentale

reproductive = evocă obiecte sau fenomene percepute anterior
anticipative = se referă la transformări sau mişcări ce nu au fost percepute niciodată
Rolul reprezentărilor în activitatea mentală:
1.reproduc în plan mintal imaginile obiectelor şi fenomenelor care nu mai sunt
percepute; sunt simboluri figurative;

2.datorită caracterului de a fi configurative şi panoramice sunt un sprijin important

în construirea sensului cuvintelor noi;

3.cuprinzând însuşiri comune şi caracteristice, reprezentările pregătesc şi

facilitează generalizările din gândire;

4.constituie un punct de plecare şi suport intuitiv pentru desfăşurarea

raţionamentelor (de exemplu, în gândirea tehnică);

5.sunt componente importante ale procesului de imaginaţie reproductivă şi

creatoare;

6.contribuie la reglarea mişcărilor.