Senzațiile

SENZAȚIA ESTE UN PROCES PSIHIC DE RECEPTARE ȘI PRELUCRARE A STIMULILOR DIN MEDIUL
EXTERN SAU INTERN CU AJUTORUL UNOR RECEPTORI SPECIALIZAȚI ÎN VEDEREA ELABORĂRII
UNEI IMAGINI SENZORIALE CU ROL ADAPTATIV. 

•SE PRODUC ÎN PREZENȚA OBIECTULUI, ”AICI ȘI ACUM” IAR REZULTATUL ESTE IMAGINEA PRIMARĂ
ASUPRA STIMULILOR DIN MEDIU
• SE BAZEAZĂ PE EXCITABILITATEA SIMPLĂ, REVERSIBILITATE CA PROPRIETĂȚI, IAR REZULTATUL
PROEICȚIEI CEREBRALE SPECIFICE ESTE O IMAGINE-COD SPECUALIZATĂ 
SENZAȚIILE AU URMĂTOARELE PROPRIETĂȚI SAU CALITĂȚI:

-INTENSITATEA,
-DURATA 
-CALITATEA IMAGINII SENZORIALE,
-VALOAREA COGNITIVĂ 
-TONALITATEA AFECTIVĂ A ACESTEIA 
CRITERII DE CLASIFICARE A SENZAȚIILOR:
1.CRITERIUL MORFOLOGIC – DUPĂ ORGANELE DE SIMȚ (CLASIFICARE MENȚINUTĂ PÂNĂ ÎN SEC. XIX) : S. VIZUALE,
AUDITIVE, OLFACTIVE, GUSTATIVE , CUTANATE) 
2. CRITERIUL FUNCȚIONAL – IDENTIFICAREA FUNCȚIEI SENZORIALE DETERMINĂ IDENTIFICAREA ORGANULUI
RECEPTOR CARE O ÎNDEPLINEȘTE (CLASIFICAREA A REUȘIT SĂ ADAUGE SENZAȚIILOR DEJA CUNOSCUTE UNELE NOI
CUM AR FI CELE VESTIBULARE, ORGANICE, KINESTEZICE) 
3. CRITERIUL CONDIȚIILOR ȘI DIRECȚIILOR RECEPȚIEI – C.S. SHERRINGTON PROPUNE DOUĂ CLASIFICĂRI ALE
SENZAȚIILOR.    
                              - DUPĂ TIPUL DE RECEPTORI : DE CONTACT (TANGORECEPTORI - S. CUTANATE, GUSTATIVE,
OLFACTIVE) ȘI DE DISTANȚĂ (TELERECEPTORI - S. VIZUALE, AUDITIVE)  
                              - DUPĂ LOCALIZAREA RECEPTORILOR : PE SUPRAFAȚA CORPULUI (EXTEROCEPTORI – S. VIZUALE,
AUDITIVE, OLFACTIVE, GUSTATIVE , CUTANATE), ÎN INTERIORUL ORGANISMULUI, ÎN VISCERE (INTEROCEPTORI – S. DE
FOAME, SETE, SEXUALE) ȘI ÎN TENDOANE, ARTICULAȚII, MUȘCHI (PROPRIOCEPTORI – S. KINESTEZICE) 4. CRITERIUL
ÎNSUȘIRILOR DETECTATE SENZORIAL – A.A. UHTOMSKI CLASIFICĂ DUPĂ NATURA STIMULILOR RECEPTAȚI: 
•STIMULII MECANICI – S. CUTANATE; 
•STIMULII FIZICI – S. VIZUALE ȘI AUDITIVE; 
•STIMULII CHIMICI – S. GUSTATIVE ȘI OLFACTIVE; 
•STIMULII FIZIOLOGICI – S. PROPRIOCEPTIVE ȘI INTEROCEPTIVE. 

5. CRITERIUL SPECIALIZĂRII ȘI CORELĂRII SENZAȚIILOR – APARE DIN NEVOIA DE ANALIZĂ MAI PROFUNDĂ ȘI
DIFERENȚIERE A SENZAȚIILOR, PRECUM ȘI DE DIN NECESITATEA DE ASOCIERE ȘI CORELARE A SENZAȚIILOR ÎNTRE
ELE.
MODALITĂȚI DE COLECTARE A INFORMAȚIILOR

CLASIFICAREA MODALITĂȚILOR SENZORIALE 

-SENZAȚIILE VIZUALE – DETERMINATE DE LUMINĂ
-SENZAȚIILE AUDITIVE – DETERMINATE DE SUNET
-SENZAȚIILE OLFACTIVE ȘI GUSTATIVE - DETERMINATE DE MODIFICĂRI CHIMICE 
-SENZAȚIILE DE PRESIUNE, TEMPERATURĂ, VIBRATILE, POSIBILELE PROBLEME DIN INTERIORUL CORPULUI ȘI
INFORMAȚIILE CARE SEMNALEAZĂ PERICOLELE PENTRU CORPUL NOSTRU – REUNITE SUB NUMELE DE SIMȚURI
SOMATICE 

SENZAȚIILE VIZUALE 
•STIMULI – UNDELE ELECTROMAGNETICE CUPRINSE ÎNTRE 390 ȘI 700 MILIMICRONI
•RECEPTORI– RETINA CU ELEMENTELE CELULARE FOTOSENSIBILE, CONURILE (5-7 MILIOANE, SENSIBILE LA CULORILE
OBIECTELOR) ȘI BASTONAȘELE (125-130 MILIOANE, PENTRU VEDEREA NOCTURNĂ)
•EXPERIENTA SENZORIALA– TONUL CROMATIC DETERMINAT DE LUNGIMEA DE UNDĂ, LUMINOZITATEA DEPENDENTĂ DE
GRADIENTUL DE REFLEXIE, SATURAȚIA DEPENDENTĂ DE RAPORTUL DINTRE CANTITATEA RAZELOR LUMINOASE, CARE
CARACTERIZEAZĂ CULOAREA SUPRAFEȚEI DATE ȘI TORENTUL LUMINOS GENERAL REFLECTAT DE EA.
•ROL– CUNOAȘTEREA PROPRIETĂȚILOR OBIECTELOR, FACTOR INTEGRATOR AL EXPERIENȚEI SENZORIALE DE
CUNOAȘTERE, ORGANIZAREA ȘI COORDONAREA MIȘCĂRILOR VOLUNTARE ASIGURÂND UNITATEA
COMPORTAMENTULUI.
TEORII: TEORIA TRICROMATICĂ (YOUNG, HELMHOLTZ – RECEPTOR SCURT PT. GAMA DE CULORI ALBASTRE, RECEPTOR
MEDIU PT. GAMA DE CULORI GALBEN-VERZUI, RECEPTOR LUNG PT GAMA DE CULORI ROȘII ), TEORIA TETRACROMATICĂ
(HERING – SAU TEORIA CULORILOR OPONENTE – SISTEMUL VIZUAL CONTINE DOUĂ UNITĂȚI SENSIBILE LA CULOARE : 1.
ROȘU SAU VERDE, 2. GALBEN SAU ALBASTR U)
Senzațiile auditive 
STIMULI– undele sonore cu frecvențe curpinse între 16 Hz și 20.000 Hz
RECEPTORI– organul Corti cu celule receptoare dispuse în două straturi – intern
cu un singur rând de celule și extern cu trei, patru șiruri de celule
EXPERIENTA SENZORIALA– înălțimea senzației produsă de frecvența
sunetului, intensitatea senzației determinată de amplificarea sunetului, tonul
senzației dat de forma sunetului.
ROL – formarea limbajului (auzul fonematic), mijloc de contact cu lumea și de
implicare în ea, contribuie la dezvoltarea psihică generală – auzul verbal.
TEORII : teoria rezonanței (Helmholtz – fiecare loc specific de pe membrana
bazilară care răspunde va duce la o anumită senzaței de înălțime a sunetului –
orientare asupra locului în care membrana bazilară vibrează mai degrabă decât ce
sunet reprezintă aceasta), teoria undei mobile (von Bekesy – locul de pe membrana
bazilară care vibrează depinde de frecvența specifică emisă)
Senzațiile gustative
STIMULI– substanțele dizolvate în apă și salivă
RECEPTORI – mugurii gustativi situați pe pereții papilelor fungiforme și circumvolate de
pe limbă, mucoasa labială, palatină, amigdalină, faringiană, epiglotică.
EXPERIENTA SENZPRIALA– gusturile: dulce, amar, sărat, acru, UMAMI. Senzația
gustativă poate dispărea dacă stimulul persistă (pentru a se produce senzația stimulul
trebuie să atingă noi receptori)
ROL – cunoașterea însușirilor gustative ale obiectelor, reglarea apetitului, apărare. 

Senzațiile olfactive 
STIMULI– moleculele substanțelor odorante
RECEPTORI– celulele epiteliale receptoare și de susținere aflate în mucoasa nazală
EXPERIENTA SENZORIALA– acuitatea (mirosul este de 10.000 de ori mai sensibil
decât gustul), intensitatea , interacțiunea excitanților ce determină amplificarea sau slăbirea
reciprocă a mirosurilor
ROL– reglarea apetitului, apărare.
Senzațiile cutanate 
1.. Tactile (presionale) 
STIMULI – deformarea tegumentului
RECEPTORI – terminații nervoase libere, Corpusculii Meisner, Discurile Merkel,
Corpusculii Pacini
EXPERIENTA SENZORIALA– adaptarea negativă, reflectarea însușirilor obiectelor
ROL – cunoașterea însușirilor obiectelor 

2. Termice 
STIMULI– temperatura corpurilor
RECEPTORI– Corpusculii Ruffini (cald), Corpusculii Krause (rece)
EXPERIENTA SENZORIALA– homeotermia, adaptabilitatea termică accentuează
fenomenul de contrast
ROL– cunoașterea proprietăților termice ale obiectelor, mecanismele de termoreglare 
Senzațiile proprioceptive 
Somatoestezice
STIMULI – semnale venite de la tendoane, articulații, mușchi
RECEPTORI – Corpusculii Pacini, Ruffini, organe tendinoase Golgi, fusuri
neuromusculare, terminații nervoase libere aflate în mușchi, tendoane, ligamente, suprafețe
articulare
EXPERIENTA SENZORIALA – simțământul schemei corporale și în genere a Eului
ROL– informează scoarța despre postura corpului și modificările ei 
Kinestezice 
STIMULI– semnale venite de la tendoane, articulații, mușchi
RECEPTORI– Corpusculii Pacini, Ruffini, organe tendinoase Golgi, fusuri
neuromusculare, terminații nervoase libere aflate în mușchi, tendoane, ligamente, suprafețe
articulare
EXPERIENTA SENZORIALA– asigură informația de organizare și sancționare pentru
activitatea motorie voluntară
ROL– informează despre mișcările active și rezultatele propriei activități
Senzațiile organice 
STIMULI– semnale ce vin de la organele interne
RECEPTORI– existenți la nivelul fiecărui organ intern
EXPERIENTA SENZORIALA– coloratură afectivă (nu sunt obiectuale), controlare și
reglare voluntară (pot fi inhubate, diminuate, accentuate, reactualizate)
ROL – reechilibrează organismul, asigură starea de sănătate, se includ în dinamica generală a
personalității 
Senzațiile ortostatice și de echilibru 
STIMULI – semnale venite de la corp în legătură cu poziția lui și devierea acestuia
RECEPTORI– aparatul vestibular, canalele semicirculare, organele otolitice – utricula și
sacula 
EXPERIENTA SENZORIALA– gradul de intensificare, suprasolicitarea (se asociază cu
depresie, slăbiciune, senzații de vomă)
ROL– mențin echilibrul vertical, redresează echilibrul în az de alunecări, căderi 
Senzațiile vibratoare (palestezia) 
STIMULI – vibrații, trepidații
RECEPTORI– probabil terminațiile osoase din ligamentele articulațiilor, organele interne,
mușchii
EXPERIENTA SENZORIALA– funcționarea în zonele infra- și ultrasunetelor sau în
condiții de întuneric
ROL– asigură compensări în diferite deficiențe 
Senzațiile dureroase 
 STIMULI -orice stimul (mecanic, fizic, chimic) care produce leziuni celulare. La nivel
visceral – spasme, vasodilatația, vasoconstricția, inflamațiI
 RECEPTORI – terminațiile nervoase libere din tegumente și alte structuri (tendoane,
mușchi, periost, adventicea vaselor, submucoasa viscerelor)
EXPERIENTA SENZORIALA – calitatea (arderea mată, tăioasă, încordată, sfredelitoare),
localizarea și modul de răspândire al senzației (imediată, ascuțită, punctiformă, percutantă),
apariția în timp (fulgerătoare, ritmică, pulsatilă), intensitate (puternică, medie, slabă) 
ROL – semnalează tulburările funcționale ale organismului sau distrugerea țesuturilor
organice, apărarea organismulu
legile sensibilității 
- Pragurile senzoriale – există ceva ce nu putem vedea, auzi sau simți? -Prag minim
(p)/maxim, prag diferențial, prag operațional
- sensibilitate absolută
- Sҩ = 1/p 
-Adaptarea senzorială – putem trăi în mijlocul unui oraș zgomotos?
 - Contrastul senzorial – contrast simultan/succesiv 
-Interacțiunea analizatorilor – (creșterea sensibilității, descreșterea sensibilității și
sinestezia) 
- Compensarea simțurilor – văd cei care sunt nevăzători? Aud cei care sunt surzi? -
Semnificația senzorială – există stimuli preferați?
-Semnificația social –istorică – învățăm despre mai mulți stimuli? 
Perceptiile
 Percepția asigură conștiința unității și integralității
obiectului. -Rezultă din complexele polisenzoriale 
-Este un proces conștient, orientat și organizat care implică nenumărate
acțiuni cu obiectele (măsurare, descompunere, recompunere, grupare,
clasificare, transformare, modelare). 
Rezultatul percepției este perceptul: identic pentru toți indivizii care
percep, dar diferit de o fotografie. Perceptul este un construct, un
ansamblu de influențe selecționale și structurate în funcție de experiența
anterioară, de trebuințele, intențiile organismului implicat activ într-o
situație (Reuchlin, 1988)
Comparativ cu senzația percepția este (Bernstein et. All, 1991): -
Inferențială (completarea informațiilor lipsă) 
-Categorială (plasarea în aceeași categorie pe baza informațiilor
comune) 
-Relațională (compararea fiecărui stimul cu toți ceilalți aflați în mediul
înconjurător) 
-Adaptativă 
-Automată 
-Fondată pe cunoștințe anterioare
Caracteristici ale percepției: -Automată 
-Selectivă 
-Contextuală 
-Creativă (completarea informației lipsă) -Conștientă (intenționalitatea
subiectului) -Fondată pe experiența anterioară
Fazele percepției 
În mod clasic au fost evidențiate 4 faze ale percepției - detecția, discriminarea,
identificarea și interpretarea 
Alte cercetări : 
Bourdon, 1936 : Faze ale percepției – identificarea primară (recunoașterea
semnalelor) și identificarea secundară (înțelegerea semnalelor) - senzația brută,
percepția 
formei și conștiința unui sens 
Frances, 1962 : Conduitele perceptive - identificare și diferențiere 
Forgus, 1966 : Etapele percepției – detecția, discriminarea, rezoluția, identificarea și
manipularea formelor identificate
Determinanții percepției (Witting & Williams, 1984) 
Factorii externi ai percepției: 
1. caracteristicile stimulului (intensitate, durată, frecvență) 2.
particularitățile contextului în care apare  
Factorii interni ai percepției : 
1. setul, atitudinea (duce la asimilare pozitivă sau asimulare  negativă sau
transformare) 
2. atenția  
3. motivația 
Factorii relaționali ai percepției : relația dintre particularitățile  stimulului
și cele ale stării subiective
Percepțiile simple și percepțiile complexe. Învățarea  perceptivă 

Criterii de clasificare a percepțiilor (Petrescu, P., 2007, p. 63): 

A.Intenționalitate : spontane și organizate (observația) B.Analizatorul dominant : vizuale, auditive,
gustative, tactile,  olfactive, kinestezice, etc. 
C.Complexitate: simple și complexe (spațiu, timp, mișcare) D.Distorsiune: normale, iluziile, halucinațiile 
E.Canalul de recepție: comune și extrasenzoriale
Percepția asigură conștiința unității și integralității obiectului. 
Rezultatul percepției este perceptul: identic pentru toți indivizii care percep,
dar diferit de o fotografie. Perceptul este un construct, un ansamblu de
influențe selecționate și structurate în funcție de experiența anterioară, de
trebuințele, intențiile organismului implicat activ într-o situație (Reuchlin,
1988) 
În funcție de complexitatea lor percepțiile pot fi simple și complexe (spațiu,
timp, mișcare).
Percepțiile complexe 
I. Percepția spațiului vizual  
- Există spațiul bidimensional (plan) și spațiul tridimensional (în relief) -
percepția spațiului vizual: forma, mărimea, distanța, orientarea, relieful
Clande Lorrain (1600-1682), Un port de mare la asfințit
În percepția spațiului tridimensional localizarea obiectelor se face în
funcție de  volumul, distanța sau/și adâncimea la care sunt
poziționate.  
indici monoculari:  
-Înălțimea în plan, Superpoziția, Umbra , Gradientul de
textură. Perspectiva spațială, Perspectiva liniară,
Paralaxa de mișcare

Indicii binoculari: Disparitatea imaginilor , 

-Convergența mușchilor oculari
Percepția spațiului auditiv (Zlate, M. 2009)
 
-Localizarea sunetelor, la determinarea direcției și distanței la care este situată o sursă
sonoră – funcție de trei planuri:  orizontal (sus/jos),  
frontal (față/spate),  
median (dreapta/stânga) 
Indici monoaurali: 
-Timpul exact în care ne parvine sunetul  
-Intensitatea sunetului 
-Înălțimea sunetului 
-Distanța la care se află sursa sonoră 
-”umbra acustică” a corpului 
-Pavilionul urechii externe, denivelările pavilionului urechii externe -Natura
reverberantă a sunetului 
Indici binaurali: 
-Scăderea aparentă a interferenței  
-Reducerea efectului de mascare
Percepția spațiului tactilo-chinestezic 
-Localizarea corectă a unei stimulări tactile – prin receptorii aflați în piele, mușchi, 
articulații, urechea internă (Zlate, M. 2009) 
Sursa imaginii:
Indici:  
-Schema corporală 
-Percepția deplasării propriului corp 
-Percepția amplitudinii mișcării date 
-Estimarea distanței pe baza datelor proprioceptive 
-Percepția verticalei gravitaționale în absența oricăror referințe vizuale
II. Percepția timpului 
-Timp real (cronologic, obiectiv) și timp subiectiv (psihologic, trăit) - studiul
tutror conduitelor omului în raport cu schimbările 
Percepția succesiunii 
- Intervin trei categorii de factori (P. Fraisse): fizici (legați de stimul și
mediu),  biologici (legați de caracteristicile organismului care percepe) și
psihologici (atitudine,  organizarea stimulilor etc.) 
Percepția și estimarea duratei  
-Intervalul obiectiv ce separă doi stimuli între ei 
-Prezentul psihologic (Pieron) 
-Timp vid/ timp plin  
-Percepția duratei/ estimarea duratei 
-Rolul vârstei în estimarea duratei (Piaget) 
Orientarea temporală  
-Situarea unei faze a schimbării în raport cu un întreg ciclu de schimbări -
Problema reperelor interne sau externe – trei sisteme cu acest rol: sistemul
fizic și  cosmic, sistemul biologic și sistemul socio-cultural
III. Percepția mișcării 
-Se percepe prezența mișcării, obiectul care se mișcă și direcția mișcării 
Tipuri de mișcare: 
-Reală 
-Aparantă (fenomenul phi) 
-Indusă 
-Autocinetică 
-Consecutivă (stroboscopică) 
Mecanismele percepției mișcării: 
-Analizatorul vizual 
-Iluziile – datorită absenței punctelor de reper 
-Paternul fluxului optic în stabilirea coordonatelor spațio-temporale
Învățarea perceptivă 
-Obiectele devin familiare după percepții repetate și indivizii  ajung să opereze
generalizări 
-Atât percepția cât și învățarea perceptivă suportă amprenta  personalității
Legile generale ale percepției 
1.Legea integralității perceptive 
-unitatea și integralitatea obiectului 
2. Legea structuralității perceptive 
- accent pe însușirile cu cea mai mare încărcătură informațională  3. Legea
selectivității perceptive  
-accent pe forța senzorială pe de o parte și semnificația pentru individ pe  de altă
parte 
4. Legea constanței perceptive 
-constanța formei, mărimii, culorii în cazul celor vizuale 5. Legea semnificației  
6. Legea proiectivității imaginii perceptive
Psihologia formei – Legile gestaltiste ale percepției 
Legile gestaltiste ale percepției se aplică doar pentru obiectele care  reprezintă ”forme bune” – adică au
următoarele caracteristici: sunt  simetrice, simple, regulate. 
a)Legea simetriei  
b)Legea similarității 
c)Legea proximității 
d)Legea închiderii  
e)Legea continuității
Iluziile perceptive 
-Sunt percepții deformate ca urmare a prezenței anumitor elemente  în câmpul perceptiv care influențează
percepția corectă a realității. 
Cele mai studiate sunt iluziile optico-geometrice: 
Cercuri egale care par a nu fi egale  
Linii sau segmente de dreaptă egale care par a nu fi egale  Linii paralele care par a nu fi paralele 
Iluzia mișcării 
Obiecte imposibile
Ce se întâmplă în câmpul perceptiv? 
J.Piaget – iluziile apar datorită efectului de centrare perceptivă și  pot fi corectate prin fenomenul de
decentrare perceptivă 
R.L. Gregory – multe iluzii optico-geometrice apar datorită  reducerii unei forme tridimensionale la o figură
bidimensională. 
Pressey – efectul tendinței centrale – subestimarea elementelor  mai mari și supraestimarea elementelor mai
mici din câmpul  perceptiv. 
Gh. Zapan – teoria relativității psihice
REPREZENTĂRILE
Teorii ale reprezentării 
❑ - Ebbinghaus (1885) – subiecții folosesc în descrierea amintirilor imagini și
descrieri chiar și pentru procesele abstracte 
❑ Gestaltismul – Wertheirmer – afirma că imaginea secundară ar rezulta dintr-o
reactualizare a schemei, a structurii, a gestaltului. Acest proces implică o
restructurare a imaginii după o nouă ierarhie. 
❑ Teoria acțiunilor mintale – Jacobson, 1931 (schițarea de micromișcări
musculare la reprezentarea mintală a acțiunii); Rey, 1948 (anestezia corzilor
vocale); Wallon, 1942 (acțiuni imitative interiorizate)
Teorii ale reprezentării 
❑ Structuralismul genetic (Piaget) – relația dintre reprezentare și dezvoltarea
intelligenței – reprezentarea este o reconstruire activă a experienței perceptive 
❑ Perspectiva cognitivistă – reprezentarea reprezintă o realitate fizică sub forma
unui cod symbolic la nivel cortical. Introduc termenul de reprezentare ca imagine
mintală ca înlocuitor pt imaginea schematică a unui obiect. 
❑ Neuropsihologia – imagistica mentală a reprezentării este asemănătoare cu a
percepției fiind mediate de aceeași zonă cerebrală (Atkinson și colab. 2002)
Definire 
Reprezentările presupun un process de elaborare a imaginii unui obiect în
condițiile absenței acestuia din câmpul perceptiv, în baza unei experiențe
perceptive anterioare. 
Produsul acesteia este imaginea secundară care față de cea perceptivă este: 
❑ mai ștearsă, mai palidă, cu vivacitate și claritate reduse 
❑ mai instabilă, fluctuantă, apărând și dispărând cu repeziciune ❑ mai
feagmentară, lacunară, lipsind din ea multe amănunte 
În specificul reprezentării intră procesarea directă a informației dirijată de datele
perceptive și o procesare indirectă dirijată de mecanismele cognitive 
-Alte caracteristici: generalitate, intuitivitate, schematizare, independență,
autoreglaj
Caracterizarea psihologică a reprezentării 
⮚ Conținut informațional 
-însușiri concrete, importante ale obiectelor 
-fenomenul îmbibat de esență 
-pregătește saltul spre esențial 
⮚ Forma ideal subiectivă 
-vizează producțiile imagistice cu care operează sistemul cognitiv în absența unor stimuli
vizuali asupra organelor de simț -reflectă conținutul informațional în spiritul individului -
existența imaginii din reprezentare a fost demonstrată cu ajutorul experimentelor legate de
rotațiile mintale (litere rotite) și privirea rapidă, fugitivă (insula).
⮚ Mecanismele psihofiziologice ce stau la baza funcționării lor 
-Dublă natură intuitiv-figurativă și operațional-intelectivă (Crețu, 2004) datorită mecanismelor
implicate – perceptive, mnezice, cognitive, verbale, imagistice și reglatorii (factori motivatori) 
-Sunt rezultatul unor prelucrări și sistematizări, ale unor combinări și recombinări ale însușirilor
senzoriale, interiorizarea experienței perceptive la nivel înalt abstract 
-Presupun selecția însușirilor obiectelor 
- cuvântul organizează reprezentarea 
-Sunt în consens cu activitatea pe care o desfășoară individul -Pot fi generate fie de realitate fie
de memoria de lucru 
-Categorie aparte : reprezentările semantice (determină înțelegerea unui discurs sau text scris)
Proprietățile reprezentărilor 
❑ Integralitatea (obiectele și lucrurile apar complete, sensibilitate și idee,
perceptibil și conceptual) 
❑ Figurativitatea (ceea ce este tipic pentru un obiect, tablou rezumativ) 
❑ Operativitatea (simultan devine succesiv, succesiv devine simultan) 
❑ Panoramizarea (îmbinarea într-un ansamblu mintal a dimensiunilor obiectului
care pot fi percepute doar succesiv) 
❑ Alte proprietăți: simbolic și semnificant (se substituie obiectului prezent),
constructiv, autonom și creativ (circulă în mediul social al subiectului), social
Clasificarea reprezentărilor 
Criterii de clasificare 
I. Criteriul informațional - Analizator predominant: vizuale, 
auditive, kinestezice, tactile, termice, palestezice, etc. 
II. Criteriul nivelului de generalizare : individuale și generale 
III. Criteriul nivelului de operativitate intelectuală implicate:  a.
reprezentări reproductive (rezultă din raporturile cu experiența
perceptive anterioară)– sunt statice, cinetice și de transformare b.
reprezentări anticipative (formate cu ajutorul gândirii și imaginației) –
sunt de asemenea cinetice și de transformare
❑ Ontogenetic: reprezentări primare, reprezentări conceptuale,
reprezentări  formale 
❑ Gradul de mobilitate: operaționale și neoperaționale 
❑ Grad de abstractizare : reprezentări cu grad moderat de
abstractizare,  reprezentări cu grad înalt de abstractizare
Procese psihice: reprezentări ale memoriei, reprez. ale imaginației,  reprez. verbale 
❑ Intenționalitate: involuntare și voluntare 
❑ Claritatea evocării: imagini eidetice, reminescențe
❑ Reprezentările fantastice (legate de mituri, basme, legende) ❑ Reprezentările
sociale (determină comportamentul social al subiecților) 
❑ Reprezentările topografice – drumul parcurs succesiv și harta vizuală  (se
folosesc de informația vizuală și kinestezică) 
❑ Reprezentările geometrice (corespondența totala intre imagine si concept) 
❑ Imaginile eidetice (se bazeaza pe un proces de receptie relaxat; sunt mai clare, mai
precise, pline de detalii, mai vii; precizia detaliilor)
Rolul reprezentarilor in cunoastere 
❑ Puncte de plecare si sprijin, material concret pentru majoritatea mecanismelor
psihice 
❑ Instrumente de planificare si reglare a conduitei umane 
❑ Rol foarte important in interactiunea umana – determina comportamentele sociale 
❑ Hartile mintale sau hartile psihologice bazate pe reprezentari spatiale
Gândirea
Abordări ale gândirii 
Antichitate – Aristotel și logica clasică – aici apar prima data termenii operațiilor –
analiză, sinteză, abstractizare, generalizare, comparație, inducție, deducție, precum și
judecăți, raționamente, silogisme 
Mai târziu Piaget (1963) afirma că ”logica este pentru cunoaștere ceea morala este pentru
conduită” 
Asociaționismul sensualist – gândirea este redusă la o serie de asociații senzoriale.
Rămâne de la ei faptul că asociațiile constituie un mod de lucru și operare al gândirii 
Instrospecționismul experimental - Școala de la Wurztburg – gândirea este explorată
și interpretată ca proces de rezolvare de probleme. Vor să demonstreze natura abstractă a
gândirii prin rezolvare de probleme de matematică, logică, lingvistică. Se subliniază rolul
aportului verbal în gândire
Gestaltismul – Psihologia formei – strategia încercării și erorii bazată pe legea efectului
– acțiunea însoțită de success tinde să fie repetată (Thorndike) 
Gândirea era explicate ca un process de reoganizare a câmpului perceptiv – intuiția
spontană (insight sau ”aha”)– experimentele cu cimpanzei a lui Kohler 
Rezolvarea de probleme – Wertheimer – problema lui Gauss la 6 ani 
Structuralismul genetic – adaptarea la mediu se realizează prin asimilare și acomodare –
se formează scheme de acțiune care sunt interiorizate și apoi adaptate la sistemele de
gândire. Se sugerează o dinamică evolutivă care a dus la conturarea cunoscutelor stadii
ale intelligenței. 
Modelul multidimensional al intelectului - Guilford – propune un model de
înțelegere al mecanismelor gândirii sub forma unui cub care are următoarele laturi 
- Operații (Evaluare, gândire convergentă, gândire divergentă, memorie și
cogniție) 
- Produse (unități, clase, relații, sisteme, transformări și implicații) - Conținuturi
(figurativ, simbolic, semantic și comportamental) 
Modelul cognitivist – Newell, Shaw, Simon (1958), Newell, Simon (1972) –
Modelarea cibernetică a intelectului printr-un system General Problem Solver
(GPS) – care foloseste operații de tipul conjuncției, disjuncției, implicației. Sunt
baza dezvoltării intelligenței artificiale.
Definire 
Gândirea este procesul psihic de reflectare a însușirilor esențiale și generale
ale obiectelor și fenomenelor, a relațiilor dintre acestea, în mod mijlocit,
generalizat, abstract și cu scop, prin intermediul noțiunilor, judecăților și
raționamentelor. 
Gândirea este un proces cognitiv superior prin intermediul căruia avem acces
la însușirile esențiale ale realității. 
 Invarianții cognitivi sunt însușirile esențiale care condensează ceea ce
este constant și invaiabil în manifestarea unui fenomen 
❑ Gândirea se desfășoară într-un plan intern, subiectiv, mintal 
❑ Gândirea are o desfășurare procesuală – pe verticala cunoașterii și axa
timpului (procesare ascendentă și descndentă). 
Procesarea ascendentă (de jos în sus – bottom up) – dirijată de observație și
experiențele individului, un demers de tip inductiv, de la particular la general și e
modul natural de evoluție al G umane 
Procesarea descendentă (de sus în jos, top-down) – de la reguli, definiții spre
datele particulare. Este dirijată de reguli, norme principii, este un demers deductiv
– din legi rezultă atributele obiectelor și fenomenelor. Evoluția gândirii bazate pe
învățare, pe instrucția școlară. 
-
Caracterizarea psihologică a gândirii 
- caracterul informațional-operațional – este procesul și produsul
coordonărilor prin care invarianții obiectuali și relaționali sunt organizați,
actualizați, corelați între ei și referiți la realitate 
- caracterul mijlocit – S, P, R, imaginație, limbaj, propriile produse -
caracterul mijlocitor 
- caracterul generalizat și abstractizat 
- caracterul acțional 
- caracterul finalist 
- caracterul multidirecțional 
- caracterul sistemic
Conceptele și conceptualizarea: 
-Conceptul – o imagine simplificată, scheletică, redusă la trăsăturile esențiale, formalizate ale
obiectului desemnat (Changeux, 1983) 
-Conceptele (Noțiunile) empirice (spontane, cotidiene): -decurg din experiența practic-intuitivă și
cea operantă a individului -țin de comunicarea interumană și învățarea spontană, latentă -Însușiri
neesențiale, accidentale, restrictive ale obiectelor și fenomenelor, însușiri concrete, particulare,
locale 
-Sunt limitate, puternic individualizare cognitiv, afectiv și acțional -Automate și rigide 
-Rol important în cunoaștere
Conceptele (Noțiunile) științifice 
-Presupun deliberări conștiente, inserție voluntară și coordonări raționale înlăuntrul sistemului
intelectual 
-Conțin însușirile esențiale ale obiectelor și fenomenelor, cele obiective și necesare, legitățile
acestora, invarianții 
-Condensări și corelări ale notelor definitorii ale obiectelor și fenomenelor facilitând formularea
definițiilor,
Nu dispun de suport intuitiv 
-Caracter mobil, flexibil, dinamic, structurat și organizat 
Concepte – individuale și generale 
Conceptele se organizează în struccturi piramidale
Prototipul 
-Membrul care posedă cele mai multe atribute ale categoriei -Cel mai bun exemplu
pentru concept
Latura operațională a gândirii 
-Ansamblul operațiilor și procedeelor mintale de transformare a  informațiilor, de
relaționare și prelucrare, combinare și recombinare a  schemelor și noțiunilor în vederea
obținerii unor cunoștințe noi sau  rezolvării unor probleme 
-Analiza și sinteza – A- dezmembrarea mintală a obiectului în elementele  sau părțile lui
componente în vederea determinării proprietăților esențiale, a  semnificației fiecărui
element al întregului. S- reconstrucția mintală a  obiectului. 
- Abstractiarea și generalizarea. Abs – reținerea a ceva și lăsarea la o parte  a altceva.
G reprezintă fie a trece de la însușiri concrete și specifice pentru  un obiect la însușiri
caracteristice lui și altor obiecte, fie a extinde însușirile  unui obiect asupra unei
categorii de obiecte. 
Comparația – stabilirea mintală a asemănărilor și deosebirilor  esențiale dintre obiecte
și fenomene pe baza unui criteriu - Concretizarea logică – proces de ilustrare sau
lămurire a unei  teze generale cu ajutorul unui exemplu 
-Serierea 
-Clasificarea  
-Suprageneralizarea
Raționamentul 
- Structură informațională desfășurată și ierarhizată în care  gândirea pornește de la
anumite date și ajunge la obținerea altora  noi sub forma unor concluzii.  
-Este specific gândirii propoziționale în care secvențele de idei  sunt orgamizate.  
- există două tipuri mari de raționament – inductiv și deductiv  (lant)
Înțelegerea 
-A sesiza existența unei legături între setul noilor cunoștințe și setul  vechilor
cunoștințe deja elaborate  
-A stabili efectiv și uneori rapid natura și semnificația acestei legături -A încadra și
încorpora noile cunoștințe în cele vechi care în felul  acesta se modifică și se
îmbogățesc prin subsumare derivată (ideea  nouă este un caz particular al celei vechi),
subsumare corelativă (ideea  nouă presupune o transformare a celei vechi),
supraordonare (ideea  nouă este mai generală decât cea veche), relaționare
combinatorie  (noile idei sunt congruente cu un fond cuprinzător de idei relevante) 
-Proces analitico-sintetic 
-Caracter conștient, mijlocit și activ
-Forme:  
-Elementară și superioară (extensia conceptelor și simbolism),  -Implicită și explicită
(bazată pe exprimare)  
-Spontană și discursivă  
-Înțelegere empatică, înțelegere contextuală, înțelegere socială 
-Factori facilitatori/inhibitori ai înțelegerii:  
-Ideile-ancoră sau structurile cognitive existente 
-Particularitățile noului material: asociativitatea, substanțialitatea și  strucurarea
logică 
-Prezența intenției
Rezolvarea de probleme 
Problema – este considerată o barieră, un obstacol, o dificultate teoretică  sau practică, lacună cognitivă –
toate intervenite pe traseul gândirii care se  cer a fi înlăturate, depășite, rezolvate.  
- Rezolvarea de probleme este domeniul performanțial al gândirii.  
-Montajele de învățare - Einstellung (Luchins, 1942) 
- Rigiditate (Kohler ) – principiul închiderii, fixitatea funțională 
-Etapele rezolvării problemelor:         
1.Înțelegerea problemei  
2.Planificarea unei strategii 
3.Aplicarea strategiei 
4.Verificarea rezultatelor
           
Fiecare etapă presupune un număr de opțiuni din care mai importante sunt: 
reprezentarea problemei și strategia. 
⮚Reprezentarea problemei – permite stabilirea unor puncte nodale în rezolvare, 
formează harta mintală pe care se va deplasa strategia. 
⮚Strategia – algoritmică sau euristică.  
Algoritmii – ansamblu finit de reguli, simboluri și operatori, folosit în matematică  și logică, care aplicat asupra unor date,
după un număr finit de operații permite  rezolvarea unei probleme sau sarcini 
Euristicile – combinări neobișnuite de algoritmi, care însă nu duc întotdeauna la  rezolvarea problemei  
Euristici frecvent folosite :  
-spargerea problemei – împărțirea problemei în mai multe subobiective,  (Gazzaniga, 1989); 
-urcarea dealului – se ia un reper care se potrivește cu stilul celui care rezolvă; -insight-ul (Poincare 1921) –
viziune bruscă în care elementele se leagă între ele.
Tipuri de gândire
1. Gândirea direcționată și gândirea nedirecționată 
-după orientare – Freud (1900) procesele primare ale gândirii ghidate de principiul
plăcerii, gratificării imediate, corespunzătoare gândirii nedirecționate și procesele
secundare ale gândirii ghidate de principiul realității corespunzătoare gândirii
direcționate 
- Sandra Scarr & James Vander Zanden (1987) - G. Direcționată este sistemică și
logică, deliberată și intenționată, ghidată de scop, cu ajutorul ei se formulează legi,
se rezolvă probleme și se realizează obiectivele propuse prin folosirea simbolurilor,
conceptelor și regulilor. G. Nedirecționată presupune mișcarea liberă, spontană a
gândurilor, fără a fi orientată de un scop sau de un plan, având la bază imagini pe
care le vehiculează. 
2. Gândirea algoritmică și gândirea euristică 
- G.Algoritmică – rigidă, strict determinată, maximnal automatizată și stereotipizată,
fixă și reproductivă , univocă și coercitivă, rutinieră, având un mare grad de
standardizare. Eficientă în situații familiare, obișnuite, în care individul este bine
informat. 
- G.Euristică – flexibilă și în curs de determinare, implică analiza prealabilă și
decizia fiind plastică și inovatoare, plurivocă și noncoercitivă, evolutivă,
optimizatoare, cu un mare grad de flexibilitate. Eficientă în situații noi, neobișnuite,
incerte, când individul este puțin informat, nu cunoaște rezultatele, metodele ci
acestea trebuie descoperite.
3. Gândirea reproductivă, productivă și critică 
G. Reproductivă este simplistă, liniară, neproductivă din punct de vedere calitativ,
reflectând un nivel extrem de scăzut de integrare activă a operațiilor, fiind stereotipizată și
automatizată. 
G. Productivă presupune descoperirea unui nou principiu de relaționare a datelor
problemei decât cel însușit deja . Presupune elaborarea cât mai multor soluții posibile, a cât
mai multor explorări posibile ale fenomenelor și problemelor. 
G. Critică se centrează pe testarea și evaluarea soluțiilor și a explorărilor posibile.
4 . Gândirea divergentă și gândirea convergentă 
G. Divergentă – presupune căutarea cât mai multor soluții sau îndepărtarea în cât mai
multe direcții în raport cu punctul inițial de plecare. 
G. Convergentă – se mișcă de la diversitate la unitate, de la disociație la sinteză
5. Gândirea inductivă, deductivă și analogică 
G. Inductivă – mișcarea cunoașterii se realizează de la particular la general, de la
multitudinea trăsăturilor, atributelor la concepte relații, legi. Facilitează extragerea și
formularea unei concluzii generale dintr-o multitudine de cazuri particulare. 
G. Deductivă – mișcarea cunoașterii de la general la particular. Presupune extragerea unui
adevăr particular dinntr-un principiu foarte general. 
G. Analogică – stabilirea similitudinilor dintre diverse obiecte, fenomene, idei, acolo unde
ele par a nu exista, transferul de informație de la un obiect cunoscut, asimilat, la altul
necunoscut, neasimilat încă, elaborarea unor sisteme noționale și procedee metodologice
unitare pentru studiul și explicarea unor entități substanțial- calitativ diferite.
6. Gândirea verticală și gândirea laterală 
G. Verticală – se stabilește un punct de plecare și pornind de la acesta se construiește pas
cu pas. Exemple : G. Algoritmică, reproductivă, inductivă, deductivă 
G. Laterală – a vedea și interpreta în moduri și expresii diferite lucruri și idei care erau
văzute și interpretate în același fel, a ajunge la o soluție concretă nouă, interesantă, chiar
dacă pașii au fost eronați, a încerca să se rezolve problemele prin metode aparent
ilogice. Nu se confundă cu creativitatea fiind o parte a acesteia. Exemple: g. productivă,
creatoare, într-o oarecare măsură și cea euristică.
7. Gândirea pozitivă și gândirea negativă 
G. Pozitivă determină o implicare ofensivă, activă și constructivă în rezolvarea
problemelor. 
G. Negativă determină o atitudine pasivă, defensivă și neconstructivă a individului față
de probleme. Uneori are valențe benefice protejând imaginea de sine a individului.
8. Gândirea vigilă și gândirea autistă 
-După conținut G. Vigilă cuprinde toate fenomenele care intră în  câmpul conștiinței,
este legată de prezent și actual, este în acord cu  lumea externă și cu solicitările ei , iar
G. Autistă cuprinde fenomene  refulate, dorințe și aspirații nesatisfăcute ale
individului care tind a se  satisface în plan imaginativ, este legată de imaginație, este
fantezistă,  ireală. 
- după orientare G. Vigilă este orientată spre lumea externă, spre  acomodare și
adaptare la realitatea înconjurătoare, iar G. Autistă este  îndreptate spre interioritate și
subiectivitate.  
- după rolul lor în existența umană G. Vigilă are rol în pregătirea  organismului pentru
adaptare și comunicare, iar G. Autistă îi oferă  individului posibilitatea de a-și
satisface dorințele în plan imaginativ,  de a se compensa afenctiv prin fantasme. 
9. Gândirea eficientă și gândirea neeficientă 
Există două criterii care trebuie luate în considerare pentru ca un stil de gândire să fie
eficient. Încălcarea sau ignorarea lor duce la ineficinetă. Cele două criterii sunt: 
o Urmărirea într-un mod rezonabil, a procedeelor stabilite o Utilizarea așa cum este de
așteptat a informației complete - G. Neeficientă – exemple: reproductivă, negativă,
autistă 
- G. Eficientă – este creatoare și critică, este obiectivă. exemple : toate celelalte tipuri
de gândire nemenționate la g neeficientă
Inteligența 
Abordări ale inteligenței 
Francis Galton 1892– primul care încearcă să înțeleagă și să măsoare în mod
științific intelligența. Acesta considera că diferențele individuale la nivelul
intelligenței reflectă diferențe de operare ale proceselor neuronale. Vizează mult
aspectul genetic al intelligenței (studiază arborele familial) 
Studiază de asemenea atribute fizice (ex circumferința craniului, înălțimea) și
intelectuale (ex viteza de reacție) 
Charles Spearman 1904 – măsoară intelligența copiilor din școală prin evaluarea
domeniilor în care sunt performanți. El concluzionează că este o inteligență
generală care facilitează performanța în sarcini diferite și care era înnăscută. El a
numit-o viteza procesării informaționale. Teoria bifactorială – factorul g general și
factori specifici (s) 
Alfred Binet 1916– fundamentul intelligenței este reprezentat de raționamentul/
judecata formală – o capacitate de adaptare la propriile circumstanțe (Binet și
Simon, 1916). În 1904 Binet în asociere cu Theodore Simon construiește primele
teste de inteligență bazate pe schimbările pe care le suferă inteligența odată cu
avansarea în vârstă
Stern 1914– vorbește de o măsură a inteligenței și apare formula : vârsta
mentală/vârsta cronologică x 100 (VM/VCx100) 
Piaget – evidențiază structurile cognitive la diferite etape de dezvoltare ale
inteligenței copilului. El măsoară inteligența copiilor din școală prin evaluarea
domeniilor în care sunt performanți. 
- Piaget cosidera că evoluția intelectului se realizează pe baza ”Adaptării la mediu
care are loc prin asimilare și acomodare”. 
- Stadiile dezvoltării intelligenței propuse de Piaget sunt : 
▪ senzorio-motor (0-2 ani), 
▪ preoperațional(2-7 ani), 
▪ operații concrete (7-11 ani), 
▪ operații formale (peste 12 ani))
Thurstone (1941) – abilități mentale numite factori –factorul numeric, fluență
verbală, comprehensiune verbală, factorul spațial, memorie, raționament inductiv și
viteză perceptivă.
Exemplu de planșă pentru testul de inteligență
Inteligența generală 
Diferențelede inteligență între genii (ex Albert Einstein, Mark Twain)
au de a face mai de grabă cu domeniile în care acștia și-au pus în
practică ideile, la nivel de coeficient aceștia obținând rezultate
similare (toate testele lor de abilități corelează pozitiv). 
Putem dezvolta inteligența la un nivel foarte înalt prin crearea
unor condiții de mediu facorabile ? -Carolina abecedarian project
(1972) 
-
 inteligența generală (factorul g)- se referă la abilități mentale primare
(Thurnstone) și este constituită conform lui Horn și Cattell din inteligența fluidă
(preponderent capacitatea de procesare informaționlă) și inteligența cristalizată
(diverse abilități și cunoștințe dobândite pe parcursul vieții) 
Anii 70 - Arthur Jensen introduce în măsurarea inteligenței timpul de reacție (RT - timpul
necesar de procesare pentru un singur bit de informație: de la detectarea stimulului la decizie
și completarea execuței) 
După anii 90 încep studiile legate de corelatele fiziologice și scanarea cerebrală 
1983 - Gardner lansează teoria inteligențelor multiple (lingvistică, logico-matematică,
spațială, muzicală, kinestezică, interpersonală) 
Sternberg - 1984 - teoria triarhică a inteligenței - inteligența analitică (tradiționalul factor
g), inteligența creativă (implică insight-ul, sinteza și abilitatea de a răspunde la situații noi)
și inteligența practică (abilitatea de a rezolva probleme reale de viață). 
Provocarea de viitor este realizarea unei viziuni unitare care să cuprindă toate abordările.
Teoriile actuale anii 90 (Detterman,1986, 1987, 1996 și Anderson 1992 ) explică
înteligența raportată la extremele acesteia retardul intelectual (QI sub 70) și sindromul
savantului pe de o parte, dar și copii supradotați și talentați la extrema superioară (eng
Prodigy, gifted children) 
Retardul intelectual se asociază cu limitări în abilitățile funcționale ca și auto îngrijirea,
abilități de comunicare și abilități sociale. Savanții (cunoscuți anterior ca savanți idioți) care
deși au un QI corespunzător retardului prezintă o abilitate unică excepțională. 
Detterman consideră că inteligența generală este o proprietate
supraordonată a unui sistem complex format din inteligențe
multiple (”Să luăm ce e mai bun din ambele lumi”) 
Anderson consideră măsurarea inteligenței înseamnă a măsura
ce cunoștințe are persoana, însă aceste cunoștințe sunt
achiziționate prin două căi - una relaționată cu diferențele
individuale și a doua cu referire la dezvoltarea cognitivă (cele
două căi spre cunoaștere)
Controversa ereditate-mediu 
Indiferent dacă mediul de dezvoltare a fost comun cu alții, cei
mai mulți indivizi vor găsi o cale să își împlinească potențialul
genetic, dependent de efectele situațiilor complexe de viață.