II.2.

Definirea sunetului ca fenomen complex

Tot ceea ce auzim poartă numele generic de sunet. El este produsul natural al
vibraţiilor materiei elastice care compune corpurile.
Aparent simplu ca sens, fenomenul sonor – prin care înţelegem atât sunetul
muzical, cât şi zgomotul – se prezintă însă mult mai complex în esenţa sa, de aceea, în
definirea sunetului, se are în vedere trei aspecte (laturi) ale sale: fizic, fiziologic şi
psihologic. Fiecare dintre aceste aspecte ale fenomenului sonor complex evoluează în
zone diferite: fenomenul fizic în natură, cel fiziologic în organism (la nivelul simţurilor),
iar cel psihologic în zona efectiv – afectiv emoţională a fiinţei umane.
Componentele ce definesc o latură sau alta a fenomenului pot fi desprinse din cele
ce urmează:
a) producerea vibraţiilor în natură şi propagarea lor în mediul ambiant, până la
organul auditiv, alcătuiesc fenomenul sonor fizic, ce se desfăşoară după legi obiective,
deci în afara conştiinţei omeneşti şi independent de ea. Sub acest aspect el se studiază de
către acustica fizică, disciplină care are în vedere originea (sursa) vibraţiilor generatoare
ale fenomenului sonor, modul lor de producere, calităţile fizice ale vibraţiilor, propagarea
şi transportarea acestora pe calea undelor atmosferice până la organul auditiv.
b) receptarea vibraţiilor de către auz şi comunicarea acestora sistemului nervos
central, constituie latura fiziologică a fenomenului. Acum vibraţiile materiale devin sunet,
îmbrăcând un caracter subiectiv, datorită prelucrărilor de ordin fiziologic la care le
supune organismul uman, ce reacţionează în mod diferit la impulsurile din afară, uneori
variind de la om la om.
c) reflectarea senzaţiilor auditive în conştiinţa omului şi traducerea lor în stări
afective, emoţionale, constituie latura psihică a fenomenului.

Sunetul ca fenomen fizic

Ca fenomen fizic, sunetul constituie efectul vibraţiilor produse în natură de către
corpurile elastice, indiferent de starea lor de agregare: solide (metalul, lemnul, sticla,
pământul), lichide (apa) sau gazoase (aerul).
Mişcarea vibratorie (oscilaţia) se produce după legi fizice obiective, ca în cazul
pendulului când este acţionat de o forţă. Oscilaţia se consideră simplă în cazul în care
deplasarea pendulului se face într-o singură direcţie faţă de poziţia zero (de repaus).

Oscilaţia (vibraţia) se consideră dublă în cazul în care deplasarea pendulului se

face simetric, în ambele direcţii ale poziţiei zero.

50
 Distanţa la care se află la un moment dat corpul vibrator faţă de poziţia zero, se
numeşte elongaţie (simbol E) şi se măsoară prin unghiul format între poziţia zero şi una
din poziţiile pe care le realizează corpul sonor prin vibrare.
Timpul în care se produce o oscilaţie dublă poartă numele de perioadă (simbol T)
având unitatea de măsură secunda.
Oscilaţiile (vibraţiile) produc sunete audibile numai dacă perioada în care
evoluează este foarte scurtă minim 16 vibraţii duble pe secundă.

Propagarea vibraţiilor
Vibraţiile, după ce au fost produse de către diversele corpuri elastice, se
răspândesc sub forma undelor sferice în mediul înconjurător, provocând comprimări şi
dilatări (rarefieri) ale mediului, denumite în fizică unde (sonore), formă sub care ajung la
urechea noastră. Se numeşte lungime de undă (simbol λ) distanţa dintre două compresii
sau rarefieri ale mediului, ea servind pentru stabilirea vitezei de propagare a sunetului.
Procesul de propagare al vibraţiilor în mediul ambiant se explică prin aceea că un
corp sonor atunci când vibrează pune în mişcare moleculele din jurul său, care transmit
apoi fenomenul din aproape în aproape către alte şi alte straturi moleculare, provocând
comprimări şi dilatări (rarefieri) ale mediului.

Viteza de propagare a undelor sonore este în funcţie de structura moleculară a

mediului ambiant, astfel:
- în aer vibraţiile se propagă cu o viteză de aproximativ 340 m/sec;

51
 - în mediul solid (metal, lemn, pământ) vibraţiile se propagă cu o viteză de
aproximativ 3000-5000 m/sec.
- în apă vibraţiile se propagă cu o viteză de aproximativ 1450 m/sec.
Mişcările vibratorii ajunse, sub forma undelor sonore, la urechea noastră,
impulsionează timpanul, care, fiind şi el un corp elastic, vibrează la unison cu sursa
sonoră.

Cât priveşte direcţia (sensul) în care se produc vibraţiile, acestea pot fi:
- vibraţii longitudinale aşa cum se prezintă vibraţiile aerului la instrumentele de
suflat ce iau aspectul unor comprimări şi rarefieri periodice în direcţia lungimii coloanei
de aer;

- vibraţii transversale dacă se produc perpendicular pe lungimea corpului sonor,

cum este cazul vibraţiilor produse de coarde, membrane şi bare metalice;

- vibraţii de torsiune ce apare în cazul în care corpul producător de sunete vibrează

elicoidal, având ca efect sunete de frecvenţe foarte joase (infrasunete);

Vibraţiile corpurilor sonore posedă patru proprietăţi: frecvenţa, continuitate în

timp, amplitudine şi formă vibratorie spectrală (compoziţie în armonice). În procesul de
prelucrare de către organul auditiv, frecvenţa devine înălţime (sonoră), continuitatea în
timp devine durată, amplitudinea devine intensitate, iar forma vibratorie spectrală
(componenţa în armonice) devine timbru.
Frecvenţa sonoră. Evaluarea periodică a unui fenomen oarecare într-un timp dat –
spre exemplu într-o secundă – poartă numele de frecvenţă, aplicând la domeniul sonor,
numărul de vibraţii periodice produs într-o secundă constituie frecvenţa sunetului
rezultant şi determină poziţia sau locul fiecărui sunet în scara acuităţilor. Măsurarea şi
identificarea frecvenţei sonore se face în hertzi, un hertz reprezentând o vibraţie dublă
(completă). Sunetul cel mai grav audibil se produce la o frecvenţă de 16 Hz, iar cel mai
acut la o frecvenţă apropiată de 20000 de Hz. Cu cât frecvenţa vibraţiilor este mai mare,
cu atât sunetul este mai acut şi invers cu cât frecvenţa vibraţiilor este mai mică cu atât
sunetul este mai grav. Când două sunete au aceeaşi frecvenţă se aud simultan (la unison)
elementul de diferenţiere între ele putând fi în acest caz oricare altă însuşire: durata,
intensitatea sau timbrul. Punctul de orientare pe plan acustic şi muzical pentru întregul
material sonor îl constituie sunetul la1 = 440 Hz, care, prin convenţii internaţionale a fost
desemnat ca diapazon oficial pentru construcţia şi acordarea tuturor instrumentelor
muzicale. În raport cu sunetul-diapazon se măsoară şi se identifică înălţimile tuturor
celorlalte sunete muzicale prin calcule acustico-muzicale.

52
 Din punct de vedere muzical, înălţimea stă la baza evoluţiei şi dezvoltării artei
sunetelor, din jocul variat de înălţimi sonore rezultând în muzică cele trei forme
principale ale expresiei intonaţionale: melodia, armonia şi polifonia.
Melodia – concepută ca formă primordială a expresiei artistice –se compune din
succesiuni de sunete de diferite înălţimi având un ritm propriu.
Armonia se compune din sunete de înălţimi diferite, dar într-o ordine artistică de
referinţă verticală.
Polifonia reprezintă arta îmbinării şi suprapunerii mai multor melodii, foloseşte de
asemenea înălţimile sonore în ambele sensuri ale realizării artistice: linii melodice în plan
orizontal şi suprapuneri acordice în plan vertical.
Amplitudinea (elongaţia). Din punct de vedere fizic amplitudinea unei vibraţii
depinde de doi factori:
- energia ce i se imprimă în momentul producerii, în funcţie de acest factor,
amplitudinea poate fi de dimensiuni variabile;

- mărimea (volumul) corpului vibrator, cu privire la acest factor, deşi se

acţionează prin impulsuri şi energii mecanice egale, amplitudinea poate fi totuşi diferită
dacă vibraţiile sunt produse de corpuri inegale ca mărime. Sonorităţile emise de un clopot
de dimensiuni mari sunt mai ample decât cele emise de un clopot mic, chiar dacă li se
imprimă aceeaşi energie vibratoare.

Prin intensitate sonoră – în sens fiziologic – înţelegem senzaţia pe care o produce

asupra organului nostru auditiv amplitudinea (volumul) vibraţiilor. Între intensitate şi
amplitudine există un raport există un raport direct proporţional: cu cât amplitudinea
vibraţiilor este mai mare cu atât creşte şi intensitatea sunetului rezultat şi cu cât
amplitudinea vibraţiilor este mai mică cu atât scade intensitatea sunetului.
O coardă cu ambele capete fixe, vibrând în toată lungimea, va avea un ventru (la
mijloc) şi două noduri (capetele fixe).

53
 Aceeaşi coardă vibrând pe segmente va avea mai multe ventre şi noduri

Forma spectrală (armonicele). Cea de-a patra însuşire naturală a vibraţiilor o

constituie forma spectrală complexă pe care o iau în procesul emiterii sonore, din care
rezultă armonicele. Explicaţia ştiinţifică a acestui fenomen constă în următoarele: un corp
sonor oarecare când este pus în mişcare vibrează nu numai în toată lungimea sa,
producând sunetul fundamental, auzit ca unul singur, concomitent vibrează şi în părţi
(segmente). Vibraţiile parţiale produc la rândul lor sunete, cu alte frecvenţe, ce însoţesc
pe cel fundamental în emiterea sa, numindu-se din această cauză sunete armonice
(concomitente, parţiale). Armonicele se exprimă grafic prin suprapunerea liniilor
sinusoidale secundare peste cea fundamentală, numărul de ordine atribuit fiecărui
armonic reprezentând segmentul de care este produs. Fenomenul armonicelor poartă în
fizică numele de rezonanţa naturală a corpurilor sonore.

sunetul fundamental
(numit impropriu şi armonicul 1) este
produs de vibraţiile sursei sonore în toată
lungimea
armonicul 2
este produs de vibraţiile fiecărei jumătăţi
din lungimea sursei sonore

armonicul 3
este produs de vibraţiile fiecărei treimi
din lungimea sursei sonore

În procesul auditiv, forma complexă a vibraţiilor din care rezultă armonicele se

percepe ca timbru calitate fiziologică ce distinge sunetul după sursa care l-a produs
(coardă, coloana de aer, membrană, bară metalică sau din lemn). La oscilograf, aparat ce
se utilizează la studiul compoziţiei sunetului, primele trei armonice se prezintă astfel:

54
 Un sunet se consideră muzical dacă are frecvenţa (înălţimea) determinabilă, cea
ce-i conferă capacitatea de a fi utilizat în sisteme muzicale de intonaţie – melodice sau
armonice.

După forma vibraţiilor de care este produs , sunetul muzical se prezinte:

Sunetul muzical simplu (pur) rezultă din vibraţia de formă unică, simplă, neavând
armonice. El se exprimă grafic printr-o linie sinusoidală, de unde şi numele de sunet sinus
şi poate fi utilizat în realizarea mijloacelor de expresie de natură intonaţională, dar
lipsindu-i armonicele, nu este generator de timbre sonore (sunet monotimbral), el se
obţine numai în laborator. Sunetul muzical compus (timbrat) deţine armonice în
alcătuirea sa în seria cărora se distinge predominând auditiv sunetul fundamental.
Exprimarea lui grafică se obţine prin suprapuneri de mai multe linii sinusoidale
reprezentând sunetele simple componente.

Prin natura lor toate sunetele muzicale cu excepţia sunetului sinus sunt sunete
compuse, toate sursele de sunete emit sunete în a căror componenţă intră armonice
(sunete parţiale) deci emit sunete timbrate (compuse).
Zgomotul este produsul vibraţiilor neperiodice ale corpurilor sonore, nu are
frecvenţă precisă, în contextul acestor vibraţii neputându-se determina sunetul
fundamental.

Din punct de vedere muzical clopotele sunt corpuri sonore de diverse forme şi
dimensiuni care emit fie sunete cu frecvenţă precisă, fie sunete cu frecvenţă neprecisă.
Când un clopot este pus în vibraţie, parametri săi: înălţimea, diametrul, suprafaţa
exterioară, intră în diverse raporturi cu frecvenţa sunetelor emise, după următoarele legi
fizice:
Cu cât generatoarea suprafeţei exterioare este mai mare, cu atât sunetul produs
este mai grav şi invers (legea lungimilor);

55
 Cu cât peretelui clopotului este mai subţire, adică are o grosime mai mică, cu atât
sunetul este mai înalt şi invers,
Cu cât înălţimea clopotului este mai mare cu atât sunetul produs este mai grav şi
invers;
Cu cât diametrul clopotului este mai mare cu atât sunetul este mai grav şi invers
(legea diametrelor)
Cu cât pereţii clopotului sun mai tensionaţi (datorită tensiunilor remanente
nedorite de altfel) cu atât sunetul este mai înalt (legea tensiunii), acest lucru este folosit
pentru verificarea clopotelor.

fenomenul sonor natural fenomenul artistic corespunzător

fizic fiziologic
frecvenţă înălţime melodie, armonie, polifonie
continuitate în timp durată ritm
amplitudine intensitate dinamica muzicală
forma spectrală a vibraţiilor timbru coloristica timbrului

Domeniul de audibilitate
Se numeşte domeniu sau câmp de audibilitate totalitatea sunetelor ce pot fi
percepute de către organul auditiv al omului, acest domeniu mai poartă numele de spectru
– audio. Există două feluri de limite pe baza cărora se stabileşte câmpul sonor auditiv:
limita determinată de înălţimea sunetelor şi limita determinată de intensitatea lor, ambele
diferă de la individ la individ.

Limita de audibilitate determinată de înălţimea sonoră

Câmpul sonor perceptibil de către urechea omului, din punct de vedere al înălţimii
sunetului, este cuprins între 16 Hz sunetul cel mai grav şi aproximativ 20000 de Hz
sunetul cel mai acut. Orice sunet aflat între limitele acestui spaţiu sonor se numeşte sunet
normal. Sub limita inferioară a acestui spaţiu se află domeniul infrasunetelor, iar deasupra
limitei superioare se află domeniul ultrasunetelor.
Limita audibilă determinată de intensitatea sonoră
Intensitatea sonoră suportabilă auzului omenesc variază între un prag inferior,
dedesubtul căruia sunetele nu se mai aud şi unul superior, dincolo de care sunetele nu mai
pot fi auzite corect, deoarece volumul mare de intensitate distorsionează perceperea
auditivă, producând chiar senzaţii dureroase. Măsurarea nivelului de intensitate admisibil
auzului uman se face cu ajutorul unităţii numite decibel, limitele permise fiind cuprinse
într-o scară de intensităţi de la 0 la 140 decibeli. Sensibilitatea perceperii auditive nu este
egală pe toată lungimea scării frecvenţelor şi intensităţilor, mai avantajoasă fiind pentru
frecvenţele între 500 şi 3000 de Hz şi pentru intensităţile cuprinse între 10 şi 40 de
decibeli.

Rezonanţa superioară
Prin analiza matematică a modului cum se produc armonicele în rezonanţa
naturală a unui sunet fundamental s-a putut determina cu precizie armonicele superioare,
acestea producându-se la intervale fixe şi într-o anumită succesiune. Ca număr,
armonicele sunt infinite dintre care cu auzul liber pot fi sesizate primele 8…10 de la bază.

56
 Frecvenţa fundamentală constituie înălţimea cu care percepem sunetul respectiv,
armonicele avându-şi fiecare frecvenţa proprie, dar nesesizabilă cu auzul liber.

Rezonanţa inferioară
Deşi un corp (agent) sonor când intră în vibraţie produce numai armonice
superioare, s-a emis totuşi teza existenţei unui proces de rezonare inferioară a sunetului,
din care rezultă subarmonicele sau armonicele inferioare. Conform acestei teze,
armonicele superioare se reflectă coborâtor, ca un obiect în oglinda unei ape, generând
seria de armonice inferioare care se produc într-o ordine simetrică inversă (la aceleaşi
intervale cu cele superioare). Observând fenomenul rezonanţei naturale descris mai sus,
se observă complexitatea sunetului în viziunea spectral armonică, în pofida faptului că,
din cauza imperfecţiunii noastre fiziologice, îl auzim ca unul singur. Concomitent cu
sunetul principal se emite în timpul vibraţiei un adevărat univers de sunete de diverse
frecvenţe ce constituie rezonanţa sa naturală.
Timbrul sonor poate fi variat ca expresie: catifelat, moale sau strident, dur,
metalic. Principalele caracteristici expresive ale timbrului se datorează, în primul rând,
numărului armonicelor din componenţa unui sunet. Sunetele bogate în armonice au un
timbru penetrant în pe când cele care conţin mai puţine armonice se caracterizează printr-
un timbru moale, dulce. Timbrul cel mai bogat şi mai amplu îl deţin clopotele, întrucât
acestea emit sunete având un număr foarte mare de armonice. Modul cum sunt distribuite
armonicele, deci locul lor în serie, imprimă anumite caracteristici specifice timbrului:
armonicele consonante, pare sau impare, conferă o mare frumuseţe sunetului, pe când
cele disonante, începând cu armonicul 7, dau sunetului multă stridenţă.
Intensitatea tonală a sunetului fundamental, precum şi cea cu care fiecare armonic
vine în componenţa sa, produce schimbări timbrale evidente, un armonic intens punându-
şi indiscutabil amprenta asupra caracteristicilor timbrului.
Înălţimea (frecvenţa) sunetului fundamental determină, de asemenea, caracteristici
de culoare, întrucât, pe măsură ce frecvenţa creşte, timbrul se deschide şi timbrul se
închide atunci când frecvenţa sunetului fundamental scade.
Modul de atac sau maniera de a emite sunetele conferă anumite caracteristici
timbrului, de asemenea, materialul din care sunt confecţionate sursele de sunet prin
caracteristicile fizice distincte (densitate, modul de elasticitate) influenţează natura şi
caracterul timbrului.
Fenomenul acustic al clopotului este neobişnuit. În cazul clopotelor întâlnim o
formă care generează sunete adiacente nu mai armonice, dar şi nearmonice şi parcă
include în sine ideea calităţii sunetului care are o deosebită putere de acţiune emoţională
asupra omului. Senzaţiile pe care ni le provoacă bătăile clopotelor sunt neobişnuite şi nu
se pot compara cu nimic altceva. Într-o clasificare generală a instrumentelor muzicale,
clopotele se încadrează în grupa celor de percuţie cu autosonorizare (idiofonuri).

II.2.1. Prezentarea scării muzicale

Scara muzicală a apărut în Europa Occidentală este alcătuită din opt note ce
formează o octavă, fiecare notă având o frecvenţă caracteristică, intervalul dintre două
note este determinat de un raport al frecvenţelor acestora de 2:1. Notele sunt notate cu
litere mari C, D, E, F, G, A, B, C. Două note de C pe claviatura de pian sunt despărţite de

57
şapte clape albe iar termenul de octavă se referă la opt clape albe. Dacă clapele albe şi
cele negre ale claviaturii sunt luate în consideraţie octava este împărţită în douăsprezece
intervale numite semitonuri. Notele redate de clapele negre au prefixul # sau „b”. Semnul
diez # indică faptul că nota este un semiton mai înaltă în comparaţie cu nota precedentă,
în schimb semnul „b” indică faptul că nota este cu un semiton mai joasă. Astfel nota
dintre C şi D poate să fie C# sau Db.

Fig. 1. Prezentarea unei octave pentru

claviatura unui pian.

Sunetele clopotelor sunt de obicei reglate în tonalitatea majoare, astfel încât

intervalul în semitonuri dintre două clopote consecutive dintr-un grup este acelaşi cu
intervalul dintre două note consecutive. Tabelul 1 arată intervalul în semitonuri între
sunetele clopotelor aranjate consecutiv în grupuri de la trei la şaisprezece clopote. Se
poate observa în cazul primelor 8 din cele 12 clopote distanţa dintre semitonuri 2, 2, 1, 2,
2, 1, 2 poate să formeze o octavă în tonalitate majoare, înlocuind sexta cu o sextă bemol.
Câteva clopote sunt reglate în tonalitate minoră astfel lăţimea semitonului dintre tenorul
şi înaltele sunetelor a cinci clopote este 2, 1, 2, 2 şi sunt notate A, B, C, D, E. Sunetele
clopotelor din tonalitatea minoră pot fi trecute la tonalitatea majoare prin adăugarea unui
clopot tenor a cărui înălţime este mai scăzut cu un ton decât al tenorului existent. În
exemplul de mai jos minorul 5 în tonalitatea minoră în nota A, a fost crescut la un tenor
în tonalitatea majoare prin adăugarea unui tenor în nota G.

Tabelul 1. Intervalul în semitonuri între sunetele clopotelor aranjate consecutiv în grupuri

de la trei la şaisprezece clopote.

58
 Sunt 12 semitonuri într-o octavă astfel un clopot tenor poate fi descris cu oricare
semiton din cele 12 semitonuri de bază.

Tabelul 2. Douăsprezece posibile combinaţii pentru o octavă în tonalitatea majoare.

Înălţimea unei note este descrisă exact cu frecvenţa măsurată în Hz ce reprezintă

numărul de vibraţii complete ale sunetului.
Scara Naturală uneori numită şi Scara Diatomică se bazează pe rapoarte simple
probabil derivate din vibraţiile corzilor de lungimi diferite, intervalul dintre fiecare notă
şi nota de bază este considerat un interval „perfect”. Intervalele dintre două semitonuri
într-o octavă nu sunt egale.
Scara Naturală este bine adaptată pentru muzica produsă de grupurile de clopote
de biserică, orologii sau cariloane.
O metodă apărută mai recent este cea în care intervalul dintre oricare două
semitonuri succesive este acelaşi existând acelaşi raport între frecvenţe. Orice interval
dintre două semitonuri de la sunetul de bază sunt temperate sau reglate diferit faţă de
intervalul „perfect” al Scării Naturale. Rezultatul este Scara Egal Temperată ce permite o
aranjare completă a melodiei şi armoniei în muzică şi modulare nelimitată în orice
tonalitate.
Intoducerea Scării Egal Temperată a fost esenţială pentru instrumentele cu clape
(pian, orgă, claviatură) dar a fost adaptată de fabricanţii de clopote pentru comoditate.
Frecvenţele date exemplu în tabelul 3 arată diferenţele de frecvenţă ce apar pentru
câteva note semnificative atunci când se compară două temperamente extreme. În ultima
coloană a tabelului se prezintă frecvenţa în Hz. corespunzătoare înălţimii sunetului astfel
încât nota A (cu înălţime mai mare decât nota C de mijloc pentru pian) corespunde unei
valori de 440 de Hz.

59
 Tabelul 3. Diferenţa dintre Scara Naturală şi Scara Egal Temperată.
Nota Scara Naturală Scara Egal Temperată
Frecvenţa [Hz] Frecvenţa [Hz]
C 261,63 261,63
C# 279,07 277,18
D 294,33 283,66
D# 313,96 311,13
E 331,22 329,63
F 348,84 349,23
F# 367,92 369,99
G 392,45 392,00
G# 418,61 415,30
A 441,32 440,00
A# 465,12 466,16
B 496,57 493,88
C 523,26 523,26

Standardizarea înălţimii sunetelor a suferit multe modificări de-a lungul istoriei

muzicii, mai puţin un semiton în ambele direcţii astfel încât nota dominantă pentru
sunetele clopotelor realizate în urmă cu mai mulţi ani să nu prezinte dezacorduri mari faţă
de sunetele clopotelor realizate astăzi. Urechea umană percepe sunete într-un domeniu de
9 octave, oricum prima şi ultimele două octave nu sunt semnificative pentru sunetul
clopotelor de biserică a orologiilor sau a cariloanelor.

Tabelul 4. Frecvenţele celor 5 octave corespunzătoare mijlocului

înălţimii sunetului standardizat internaţional.

60
 Există trei moduri diferite cu ajutorul cărora se poate arăta nota ce determină
înălţimea sunetului unui clopot şi anume prin notă, nota de lovire şi frecvenţa nominală.
Modul cel mai simplu este cu ajutorul notei de exemplu Ab. Acest mod de notare
este folosit în mod curent în multe camere de sunet. Din păcate această informaţie este de
obicei incompletă, în timp apare nevoia de a şti ce înălţime ce înălţime are sunetul şi în ce
scară muzicală şi chiar dacă acestea sunt cunoscute sunetul clopotului ar putea fi mai înalt
cu o jumătate de semiton bemol sau diez faţă de cel indicat de „notă”. Această deficienţă
este corectată în zilele noastre prin specificarea diferenţei între standardul internaţional şi
înălţimea existentă în sutimi de exemplu: nota Ab + 12 sutimi.
Nota de lovire este o frecvenţă aparentă, percepută de sistemul auditiv uman
imediat după ce clopotul a fost lovit. Urechea umană interpretează combinaţii de sunete
de scurtă durată şi intensitate mare, frecvenţa nominală şi cvinta mare parţială deoarece
nota are jumătate din valoarea frecvenţei parţialei nominale. Pentru a creşte claritatea
notei de lovire raportul frecvenţelor nominale cvarta mare şi octava mare parţială ar
trebui să fie 2:3:4.
Pentru un clopot frecvenţa notei emisă în timpul lovirii va avea jumătate din
valoarea frecvenţei corespunzătoare parţialei nominale şi aceeaşi frecvenţă ca prima
parţială. Sunetul unui clopot ce are frecvenţa nominală 798 Hz, înseamnă că are o notă de
lovire de 399 Hz.
Frecvenţa nominală. Frecvenţa este independentă de scara muzicală şi permite
realizarea unei comparaţii rapide între clopote. Este obişnuită utilizarea frecvenţelor
parţiale cu acelaşi rezultat ca şi în cazul utilizării parţialelor nominale. Această utilizare
poate fi însoţită de erori, diferenţe ce apar între parţialele sunetului clopotelor şi valorile
teoretice de reglare a clopotelor.
1200 f partial
Eroarea (în sutimi) = log(2) log f unde:
no min al  Ratio partial

f partial - frecvenţa parţială;

f no min ala - este frecvenţa nominală;
Ratio partial raportul armonios Simpson pentru parţiale. Raportul armonios
Simpson este: zgomot de fond (hum): 0,25, fundamental: 0,50, terţă: 0,60, cvinta: 0,75,
nominal: 1. De exemplu un clopot cu frecvenţa nominală de 800 Hz şi frecvenţa
zgomotului de fond de 215 Hz după o nouă acordare conform ipotezei lui Simpson acest
clopot ar trebui să aibă o notă a zgomotului de fond cu o frecvenţă de 200 Hz.

Definirea sutimii. După introducerea convenţiei de semne # şi „b” acestea sunt

folosite pentru a indica apropierea de o notă astfel C# arată o notă apropiată de nota C iar
Db indică apropierea de nota D. În zilele noastre muzicienii sunt mult mai exacţi în cea
ce priveşte bemolul sau diezul unei note în comparaţie cu o înălţime standard. Pentru
aceasta un semiton se divide în 100 de sutimi astfel cele 12 semitonuri dintr-o octavă se
vor divide în 12000 de sutimi. Ca urmare intervalul dintre două note consecutive
reprezintă o serie logaritmică şi intervalul dintre sutimile consecutive este de asemenea
logaritmic. Formula următoare estre folosită pentru a transforma frecvenţele în note:
1200 f notei
Rezultatul (în sutimi) = log unde:
log(2) f int ernationala
f notei - este frecvenţa ce trebuie transformată în notă;

61
 f int ernational - este frecvenţa indicată în Scara Internaţională a Notelor.
Rezultatul se obţine în sutimi conform Scării Internaţionale a Notelor.
De exemplu pentru de 798 Hz apropiată conform Scării Internaţionale a Notelor
notei G. Nota va fi:
1200 798
log  31 sutimi
log(2) 784
Frecvenţa de 798 Hz este echivalentă conform Scării Internaţionale a Notelor
notei G+31 de sutimi cea ce înseamnă că această frecvenţă este apropiată cu o treime de
semiton diez de nota G. De asemenea o frecvenţă de 762 Hz corespunde notei G-49 Hz
cea ce indică că această frecvenţă este aproape cu jumătate de semiton bemol de nota G
pe Scara Internaţională a Notelor. Rezultatul depinde întotdeauna de valoarea frecvenţei
internaţionale folosită în calcul. De exemplu dacă o frecvenţă ce trebuie transformată în
notă are o valoare corespunzătoare notei C este utilizată pentru a determina distanţa faţă
de nota G atunci rezultatul va fi:
1200 798
log  731 sutimi
log(2) 523,23
Acest rezultat indică faptul că frecvenţa de 523,25 este la 7 semitonuri şi 31 de
sutimi diez de nota C pe Scara Internaţională a Notelor.
Când un clopot este lovit întreg corpul clopotului vibrează cu excepţia coroanei
prin intermediul căreia clopotul este fixat pe un suport de prindere.
Clopotul vibrează atât radial cât şi axial, principalele moduri de vibrare sunt
prezentate în tabelul 5 clasificarea sa făcut folosind schema propusă de Perrin. Această
schemă prezintă modurile de vibrare (R.I.R. - vibrare inextensional radială, R.A. - vibrare
axială, R. - vibrarea segmentelor), numărul de meridiane (unde m reprezintă jumătate din
numărul meridianelor), şi numărul de cercuri nodale (n). Se prezintă ca principale moduri
de vibrare în ordine descrescătoare R.I.R. şi R=n moduri. Aceste moduri de vibrare sunt
descrise cu ajutorul nodurilor (puncte de mişcare minimă) şi ventre (puncte de mişcare
maximă) poziţionate la distanţe egale unul de celălalt dea lungul circumferinţei
clopotului. Fiecare mod este amplasat pe un meridian nodal situat între gura şi coroana
clopotului. Cele mai multe moduri de vibrare au unul sau mai multe cercuri nodale
paralele cu gura clopotului. Amplasarea exactă depinde de componentele parţiale ale
sunetului şi de forma clopotului.

Tabelul 5. Principalele moduri de vibrare a unui clopot.

Meridiane nodale Poziţia meridianelor nodale

4 meridiane nodale „Hum”, 0 cercuri nodale Prim, 1 cerc nodal

R.I.R., m=2, n=0 R.=1, m=2, n=1
Meridiane nodale Poziţia meridianelor nodale

62
 6 meridiane nodale Terţă, 1 cerc nodal Cvintă, 1 cerc nodal
R.I.R., m=3, n=1 R.=1, m=3, n=1

8 meridiane nodale Nominal, 1 cerc nodal Terţa mare, 1 cerc nodal

R.I.R., m=4, n=1 R.=1, m=4, n=1

10 meridiane nodale Cvinta mare,1 cerc nodal

R.I.R., m=5, n=1

12 meridiane nodale Octava mare, 1 cerc nodal

R.I.R., m=6, n=1

Modul de vibrare cel mai simplu este „hum” (zumzet, zgomot de fond) care are 4
meridiane nodale şi un cerc nodal ( clasificat R.I.R., m=2, n=0). Dacă considerăm că
clopotul este împărţit în 4 segmente egale atunci graniţa fiecărui segment este un
meridian nodal. În momentul în care este lovit clopotul primeşte un impuls dacă acest
impuls ce determină vibrarea clopotului nu este atenuată de contactul prelungit dintre
limba clopotului şi punctul de lovire, toate cele 4 segmente ale clopotului vor vibra în
mod egal. Segmentele vor alterna vibraţiile înspre interiorul clopotului cu cele în afara
acestuia, în momentul în care un segment vibrează înspre înăuntrul clopotului segmentele
învecinate vor vibra în afara clopotului şi invers. Aceeaşi teorie se aplică pentru toate

63
modurile principale de vibraţie. Modul de vibrare „prime” (prim) de exemplu se
comportă similar cu modul de vibrare „hum” cu excepţia cazului când clopotul este
împărţit în 8 segmente, 4 până la mijloc (talie) şi 4 mai jos de mijloc. Dacă un segment
din partea de sus a clopotului vibrează înspre înăuntrul clopotului, celelalte 3 segmente
învecinate – incluzând aici şi segmentul de deasupra vor vibra în afara clopotului şi
invers. Modul de vibrare prim este un mod de vibrare intens şi este clasificat R=1, m=2.
Când clopotul vibrează el împrăştie energie în mediul înconjurător. Vibraţiile de
amplitudine ridicată determină parţiale individuale puternice în sunetul clopotului. Cu cât
suprafaţa clopotului care vibrează este mai mare cu atât mai puternic va fi sunetul
(considerând că diametrul şi grosimea clopotului rămân neschimbate) iar vibraţiile
intense determină frecvenţe înalte ale parţialelor sunetului. Un studiu recent a scos în
evidenţă prezenţa a peste 100 de parţiale în sunetul unui clopot. Foarte multe dintre
acestea nu se produc în cazul în care clopotul este fixat pe un suport acesta atenuând
astfel vibraţiile produse în corpul clopotului. Majoritatea parţialelor generate sunt de
amplitudine scăzută, durată scurtă şi pot fi ignorate.
Frecvenţa, intensitatea, ritmul de atenuare a fiecărei parţiale, depind de diametrul
gurii clopotului, forma clopotului, grosimea peretelui, compoziţia aliajului şi defectele de
turnare. Formulele generale ce guvernează sunetul sunt:
kt E 1
Ecuaţia 1 f  12   unde:
d  (1   2 )
f – frecvenţa sunetului;
kx – o constantă (diferită de zero);
t – modulul (grosimea peretelui clopotului în punctul de lovire);
d – diametrul gurii clopotului;
E – modulul Young;
σ – densitatea;
μ – raportul Poisson (contracţia laterală pe unitatea de lăţime împărţită la elongaţia
longitudinală pe unitatea de lungime).
Ecuaţia 1 arată că frecvenţa sunetului este proporţională cu grosimea peretelui şi
invers proporţională cu pătratul diametrului. Greutatea unui clopot depinde de înălţimea,
diametrul gurii, grosimea peretelui şi densitatea metalului. Turnătoriile toarnă clopote cu
înălţimea şi grosimea peretelui raportate direct la diametrul gurii clopotului. De exemplu
grosimea peretelui clopotului în punctul de lovire poate să aibă o valoare egală cu o
treisprezecime din diametrul gurii clopotului, iar între diametrul gurii clopotului şi
înălţimea acestuia poate exista raportul de 6/5. Dacă „t” din ecuaţia 1 este înlocuită cu
valoarea D/13 ecuaţia devine:
k E 1
Ecuaţia 2 f  2 
d  (1   2 )
Pentru o serie de clopote turnate dintr-un aliaj cu aceeaşi compoziţie, diametru,
valoare a modulului şi înălţime prin creşterea dimensiunilor dar păstrând aceleaşi
proporţii atunci greutatea va varia cu cubul diametrului gurii clopotului. Două clopote
astfel realizate (în serie) pot fi comparate folosind ecuaţia 3:
d
Ecuaţia 3 f1  2  f 2 unde:
d1
fx – frecvenţa clopotului „x”;

64
 dx – diametrul clopotului „x”.
Clopotele turnate în serie vor avea frecventa sunetului invers proporţională cu
diametrul. Pentru două clopote cu octave diferite diametrul clopotului mai mare va fi
dublu comparativ cu diametrul clopotului mai mic, iar greutatea clopotului mai mare va fi
de opt ori mai mare decât greutatea clopotului mai mic.
Cum intensitatea sunetului este dependentă de suprafaţa clopotului care vibrează
rezultă că sunetul produs de clopotul mai mic va avea o intensitate mai mică. Aceasta este
o problemă semnificativă din punct de vedere al auzului uman. Urechea umană percepe
sunetele cu o intensitate sonoră ce creşte de la 20 Hz până la un maxim de 450 Hz, apoi
scade la 1200 Hz unde creşte încă odată până la un maxim de 4000 Hz. pentru sunetele de
clopot cu o notă de lovire cuprinsă între 450–1200 Hz intensitatea sunetului trebuie să
crească pentru o bună audiţie fapt ce se realizează prin mărirea diametrelor clopotelor.
Uneori diametrele clopotelor tenore sunt reduse pentru a scădea intensitatea
sunetelor. Pentru a compensa mărirea diametrelor clopotelor trebuie mărită şi valoarea
modulului astfel sunetul produs de clopot va avea o tonalitate mai scăzută cu o notă. O
altă problemă apare atunci când se creşte valoarea modulului deoarece este necesară mai
multă energie pentru a menţine vibraţiile, ca rezultat durata sunetului se va micşora şi
parţialele înalte sunt atenuate rezultând un sunet inferior. Pentru compensare conţinutul
de staniu din cupru poate fi redus de la 23-24% la 20% pentru a crea un aliaj mai moale.
O altă tehnică constă în creşterea greutăţii prin alungirea taliei dar această metodă
prezintă dezavantajul că schimbă aspectul armonios al sunetului produs de clopot.
Amplitudinea relativă a fiecărui parţial depinde de locaţia impulsului dat de limbă
clopotului. Punctul normal de lovire este în locul unde grosimea peretelui clopotului este
maximă dar un sunet diferit şi adesea nearmonic poate fi auzit în urma lovirii clopotului
în locuri diferite. De exemplu prin lovirea clopotului pe talie cvinta mare şi terţa mare
parţială vor fi foarte puternice şi sunetul rezultat foarte neplăcut. Cvinta parţială este mică
în cazul în care limba rămâne în contact un timp mai îndelungat cu peretele clopotului.
Amplitudinea relativă a sunetului este dependentă de masa limbii clopotului, metalul din
care aceasta este confecţionată şi timpul de contact cu peretele clopotului.

II.2.2. Particularităţile producerii sunetului de clopot

II.2.2.1. Sisteme de suspendare şi lovire a clopotelor

Dimensiunile clopotelor turnate au crescut şi chiar în timpurile antice, chinezii

turnau clopote de câteva tone, care erau suspendate în faţa templelor şi a palatelor.
Clopotul era atârnat într-un punct fix sau ţinut în mână şi era lovit din exterior sau
interior. Datorită religiei budiste şi odată cu răspândirea ei în Asia, clopotul mare de
templu s-a dezvoltat în forme diferite adoptând forme specifice fiecărei regiuni din estul
Asiei şi sud-estul Asiei. În general au o formă cilindrică având grosimea peretelui mărită
spre baza clopotului. Clopotele budiste pentru a produce sunete sunt lovite cu baghete
lungi de lemn suspendate orizontal lângă clopot. Proeminenţele de la partea superioară au
apărut în Japonia şi Coreea iar detaliile de pe celelalte suprafeţe ale clopotului au o
importantă semnificaţie religioasă şi spirituală şi este foarte puţin probabil ca acestea să
modifice sunetul clopotului. Clopotele mari budiste sunt amplasate în locuri izolat şi din
acest motiv sunetul lor complex şi variat capătă o rezonanţă sporită. Clopote de aceeaşi

65
formă dar de dimensiuni mult mai mici şi neacordate sunt aranjate în seturi mari în jurul
templelor din Tailanda. Credincioşii şi pelerinii înconjoară templul şi lovesc fiecare
clopot în parte dând naştere unei extraordinare complexităţi de sunete, lovirea unui clopot
semnifică iertarea unui păcat. Clopotele asiatice sunt create în vederea obţinerii unui
anumit timbru al sunetului în timp ce pentru clopotele europene este foarte important ca
acestea să fie folosite într-un ansamblu de clopote. Practicile religiei budiste sunt diferite
de cele ale religiei creştine astfel atât forma cât şi sunetele emise de cele două tipuri de
clopote sunt diferite.

Fig. 2. Clopote muzicale chinezeşti. Fig. 3. Clopot coreean de templu.

Fig. 4. Clopotul Emille din Kyong-ju Fig. 5. Clopote în stil japonez din Iwasawa
Coreea cel mai apreciat clopot budist fabricate în Kyoto (în prim plan se află un
pentru sunetul său. clopot în stil coreean).

Fig. 6. Clopote de templu Fig. 7. Clopot datat din Fig. 8. Clopote cambogiene
suspendate. timpul dinastiei Ming aflat aflate în Muzeul Clopotului
la Muzeul Clopotului din din Asten, Olanda.
Beijing.
În imaginile de mai jos sunt prezentate schiţele cu caracteristicile constructive ale
clopotelor realizate în stil german, francez şi rusesc (figurile 9, 10, 11). Se poate observa
că clopotele ruseşti au pereţi mai groşi (grosimea de perete mai mare) şi astfel sunt mai

66
grele decât clopotele omoloage lor construite în stil franţuzesc sau german. Dar aceasta
nu este singura diferenţă dintre clopotele ruseşti şi cele europene. Clopotele europene
sunt de obicei turnate pentru a se obţine un ton exact, prin micşorarea grosimii de perete
excesul de material fiind îndepărtat cu ajutorul unui strung. Mai mult pentru că stilul
rusesc ia în consideraţie clopotele mai mult pentru ritm decât ca instrument melodic
tonalitatea melodică precisă nu este atât de importantă (şi nici nu se doreşte a fi obţinută)
cea ce le deosebeşte de clopotele care se toarnă în stil european pentru a fi utilizate în
ansamblurile de clopote. Aceasta este principala diferenţă între clopotele ruseşti şi cele
europene.

Fig. 9. Clopot în stil Fig. 10. Clopot în stil Fig. 11. Clopot în stil
german. francez. rusesc.

Clopotele europene sunt exacte centrate şi acordate pe maşini speciale, sunt

proiectate ştiinţific să se potrivească în ansamblurile mari de clopote în care vor fi
folosite ce pot fi asemuite unor mari piane metalice.
Clopotele ruseşti sunt turnate pentru ton.
Fiind uşor de realizat ansambluri mari de clopote în cadrul cărora fiecare clopot
este acordat astfel încât să emită un sunet în baza unei note distincte se pot construi
clopotniţele enorme ca de exemplu Rockefeller Carillon din New York sau ansamblul de
clopote de la Universitatea Berkeley din California. Această practică a început să fie
aplicată pe scară largă în secolul nostru datorită eforturilor firmelor belgiene şi olandeze.

Folosind programe informatice schiţa clopotului poate fi proiectată astfel încât

tonul lui fundamental să fie maximizat. Fiecare zonă a clopotului emite sunete speciale
încadrate într-un anumit spectru atunci când acestea sunt lovite. Aceste zone pot fi
strunjite pe partea interioară a peretelui clopotului pentru a corecta sau schimba rezonanţa
sau tonul clopotului. Această operaţie nu se execută la clopotele ruseşti.
Clopotniţele conţin în mod frecvent 30-40 de clopote, uneori mai multe clopote
sunt aranjate în câteva octave care permit interpretarea celor mai complexe melodii.
Astăzi turnurile de orologiu sunt automatizate şi loviturile aplicate clopotelor sunt
controlate electronic. Sunetul unui clopot folosit într-o astfel de instalaţie trebuie emis
într-un anumit context de sunete, nici o notă nu ar trebui să „iasă afară” din ansamblu sau
să „sară” din spectru rezultând o dezarmonie. Dar întrucât clopotele ruseşti sunt
instrumente ritmice (de ritm, ca şi cum s-ar cânta la tobe) un grad mic al lipsei de

67
armonie estre acceptat şi într-adevăr devine chiar interesant. Atunci când este acţionat un
grup de clopote ruseşti acesta produce o melodie într-un mod special, clopotele de
dimensiuni mari este lovit încet şi emite un sunet asemenea unui bubuit iar clopotele de
dimensiuni mici sunt lovite puternic emiţând un zăngănit rapid. Această împletire de
sunete poate fi considerată doar în mod rudimentar ca fiind o melodie.
În Rusia grupuri de clopote având în componenţa lor clopote de mici dimensiuni
având o greutate de câteva zeci de kilograme şi clopote de mari dimensiuni de câteva zeci
de tone sunt folosite împreună alcătuind acelaşi ansamblu pentru că scopul principal nu
este melodia ci ritmul.
Sunetul clopotelor europene este puternic deoarece clopotul însuşi produce
sunetul în urma lovirii limbii ce se mişcă acţionată de rezultanta dintre forţa de lovire şi
forţa de atracţie gravitaţională, spre deosebire de metoda rusă unde sunetul este creat de
către limbă atunci când aceasta este trasă împotriva clopotului staţionar montat rigid pe
un suport. Acest stil de realizare a sunetului permit clopotelor mici să se audă mai mult şi
de asemenea determină unicitatea tehnicii ruseşti.

Fig. 12. Sistem de tragere a clopotelor.

În secolul al XVI-lea clopotarii au dezvoltat un sistem de rotire completă a

clopotului, astfel încât clopotul porneşte din poziţia de repaus „cu gura în sus” şi în
momentul acţionării frânghiei corespondente dispozitivului de rotire a clopotului, acesta
este scos din starea de echilibru şi descrie o rotaţie completă în jurul axei de simetrie a
dispozitivului de rotire în care este fixat clopotul, ajunge din nou în poziţie de repaus „cu
gura în sus” după care îşi va relua mişcarea în sens invers, descriind un nou cerc complet
(fig. 13). Unicul moment ce putea fi controlat era acel moment intermediar înainte de
pornirea mişcării de rotire în sens invers, în care clopotul putea fi reţinut cu ajutorul
frânghiei pentru o anumită perioada limitată de timp, perioadă ce putea fi folosită de un
clopotar cu experienţă, pentru a acţiona frânghia unui clopot alăturat, creând astfel un
scurt fragment muzical inteligibil.
Această pauză nu poate fi prea lungă deoarece clopotul nu putea fi utilizat în
alternanţă cu vecinii săi. Într-o melodie un clopot nu poate să „sară” două sau mai multe
lovituri la rând deoarece distorsionează melodia lucru ce nu se întâmplă în cazul
clopotelor fixe ce produc sunete în urma lovirii lor cu ciocane în exterior sau cu limbi în
interior. Când acest sistem a fost realizat sistemul de rotire al clopotului executa mişcarea
de rotire într-un singur sens, clopotarii au executat câteva mişcări de control iar rezultatul
a fost descurajator. In acest caz clopotele sunau dacă se făcea o pauză atunci când

68
clopotele ajungeau cu în poziţia de echilibru labil „cu gura în sus”. Alternând sensul de
rotire al clopotului se elimina necesitatea pauzei, sunetul rezultat fiind cadenţat.

Fig. 13. Sistem de tragere a clopotelor Fig. 14. Schimbarea succesiunii de

dezvoltat în secolul al XVI-lea. acţionare a clopotelor dintr-un grup
compus din şase clopote.

Clopotele sunt selecţionate astfel încât tonalitatea lor să acopere o gamă.

Clopotele încep să sune de într-o anumită succesiune fiind lovite în ordine de la mic la
mare de la tonalitatea joasă la cea înaltă. În cazul a opt clopote de diferite mărimi de la
mic la mare le notăm: 1, 2, 3, 4, 5, 6. din acest punct un clopotar (conducătorul) poate
schimba succesiunea de acţionare a clopotelor pentru a obţine o nouă succesiune (o nouă
melodie) de exemplu prin schimbarea succesiunii de acţionare a clopotelor 3 şi 4 se
obţine următoarea succesiune: 1, 2, 4, 3, 5, 6 (fig. 14). Dacă se ascultă cu atenţie secvenţa
produsă se coate constata că a intervenit o schimbare a melodiei clopotelor. Acest
fenomen poate fi observat cu uşurinţă şi datorită faptului că acel „conducător” lasă
clopotele să se „calmeze” înainte de a trece la o nouă modificare a succesiunii de
acţionare a clopotelor.

Fig. 15. Poziţiile de rotire ale clopotului. Fig. 16. Modalitate de rotire a clopotelor în
timpul tragerii lor.
Este clar de ce tradiţia europeană şi în special cea din Anglia, este mult diferită de
cea din Rusia, în cea ce priveşte metoda de tragere a clopotelor. În tradiţia vestică în cazul
schimbării succesiunii de acţionare a clopotelor un grup compus din opt clopote ce
puteau acoperi o octavă muzicală, acordate crescător pe înălţime era considerat optim.

69
Grupurile de clopote necesită spaţii şi instalaţii montate de aşa manieră încât să permită
clopotelor rotirea completă şi acţionarea cât mai uşoară.
Bisericile mici pot avea mai puţine clopote şi de mai mici dimensiuni, schimbarea
modului de tragere a clopotului se poate face mai rapid dar într-un număr limitat de
posibilităţi sau datorită spaţiului redus rotirea completă a clopotelor nu este posibilă. Pe
de altă parte bisericile mari şi catedralele pot avea mai mult de opt clopote, numărul
maxim de clopote recomandat fiind 12, în unele cazuri se poate ajunge la 16 clopote,
însă în acest caz este necesară o îndemânare ridicată a clopotarilor, tragerea clopotelor se
realizează în condiţii dificile grupurile de clopote fiind deservite de adevărate echipe de
clopotari.

Fig. 17. Sisteme de tragere a clopotelor în stil englezesc (stânga) şi italian (dreapta).

Arta de schimbare a modului de tragere a clopotelor este specifică pentru Anglia

şi ca cele mai multe particularităţi englezeşti sunt greu de înţeles pentru restul lumii. În
Belgia un muzician foloseşte un clopot acordat cu grijă ce este considerat etalon al
înălţimii sunetului pentru a interpreta una sau mai multe melodii. În Anglia folosirea
corespunzătoare a clopotelor constă în utilizarea transformărilor şi combinaţiilor
matematice. În contrast, în tradiţia rusă, este posibilă folosirea unui număr mare de
clopote, ritmul poate fi schimbat în diferite variante, din această cauză există modele
distincte folosite în situaţii bine determinate de exemplu vizita patriarhului sau alte ocazii
bine stabilite.

Fig. 18. Clopotul Pacea Lumii - cântăreşte Fig. 19. Sisteme de tragere a clopotelor
32 de tone are un diametru de 3,6 metri şi fabricate de Brosamer`s Bell cea mai mare
este amplasat la Millennium Monument companie din S.U.A.
Pavilion din Niwport, Kentucky.
Producătorii italieni de clopote au aceeaşi metodă de tragere a clopotelor. Este
interesant cum s-a putut ajunge la un stil de tragere a clopotelor aproape identic în două

70
locuri atât de izolate unul de celălalt – în Anglia şi în Italia – astfel încât un clopotar
antrenat într-un sistem poate cu mare uşurinţă să se adapteze rapid cerinţelor deservirii
celuilalt sistem de tragere a clopotelor (fig. 17). O particularitate a sistemului italian este
că foloseşte tragere clopotelor în acorduri (mai multe clopote de înălţimi muzicale
diferite, trase în acelaşi timp). Clopotele au fost realizate ca instrumente muzicale în
occident în secolul al XVII-lea atunci când constructorii au învăţat cum clopotele turnate
pot fi acordate astfel încât să emită armonii parţiale.
Turnătorii din Ţările de Jos în special fraţii Hemony Francois şi Pieter şi Jacob
van Eyck, consideraţi lideri ai acelei vremi în turnarea clopotelor şi multe din clopotele
lor sunt descoperite în cariloanele de astăzi. Clopotele sună standard şi practic tehnicile
de turnare a clopotelor s-au schimbat foarte puţin din timpul lui Hemony până acum
câţiva ani în urmă când o echipă de oameni de ştiinţă şi turnători de clopote din Olanda
au dezvoltat un nou tip de clopot utilizat în cadrul cariloanelor, clopot în care terţa minoră
dominantă în cazul clopotelor tradiţionale este în locuită de o terţă majoră, dând astfel
posibilitatea de a se construi cariloane cu clopote cu terţe minore sau majore dominante
sau cu ambele terţe dominante.
Două principale regiuni din punct de vedere al tradiţiei construirii clopotelor sunt
Anglia şi Ţinuturile Commonwelth, unde se utilizează clopotul ca instrument singular,
cariloanele fiind răspândite pe scară largă pe continentul european cât şi în America.
Ansamblurile de clopote ce cuprind de la 6 până la 16 clopote î-şi schimbă
melodia în funcţie de modul cum sunt acţionate. Acţionarea putând fi automatizată sau
manuală. Clopotele sunt acţionate într-o succesiune bine determinată şi care este
schimbată în timpul interpretării unei melodii.
Clopotele sunt suspendate pe cadre rotative care se rotesc cu 360˚ când sunt
acţionate prin tragere prin intermediul unei frânghii (clopotele în timpul mişcării descriu
un cerc complet) acest sistem este utilizat în cadrul bisericilor din Ţinuturile
Commonwealth. Acelaşi sistem a fost automatizat iar clopotele în timpul mişcării descriu
arce de cerc iar controlul mişcării poate fi riguros controlată.
Una din posibilităţile de schimbare a ritmului sunetelor clopotelor este metoda
Doppler, aceasta constă în variaţia înălţimii până la care este acţionat clopotul, astfel atât
frecvenţa de emitere a sunetelor cât şi intensitatea acestora se poate modifica. Aceasta
constă în modificarea lungimii arcului de cerc descris de gura clopotului in timpul
acţionării. Dacă la un anumit efort aplicat un clopot se roteşte complet şi produce un
singur sunet atunci la reducerea efortului clopotul nu mai execută o rotaţie completă şi
astfel gura clopotului descrie un arc de cerc şi produce două sunete, astfel, cu cât
înălţimea este mai mică cu atât frecvenţa de producere a sunetului este mai mare.
Un aspect foarte important al acestui mod de acţionare este mişcarea clopotului cu
aceeaşi intensitate pentru a se obţine o acurateţe a ritmului. Realizarea acestui lucru este
împiedicată de dificultăţile fizice dar poate fi depăşită datorită relaţiei strânse dintre
clopot şi clopotar care cu cât capătă mai multă experienţă aduce această îndeletnicire la
rang de artă.

71
 Fig. 20. Schimbarea ritmului sunetului. Fig. 21. Carilon – ansamblu de clopote.

Fig. 22. Camera sunetelor, Fig. 23. Carilon acţionat de la claviatură.

Turnul Swan Bell.

Fig. 24.
În Rusia clopotele sunt fixe iar melodia
este realizată de una sau mai multe
persoane prin schimbarea ordinii şi a
ritmului de lovire a clopotelor.

Verdin Company a fost prima din lume care a dezvoltat producerea sunetului de
către clopotele turnate din bronz prin acţionare electrică în 1927 (fig. 25). Multe din
primele instalaţii funcţionează şi astăzi cu echipamentele originale, acest lucru fiind cu
siguranţă o certificare a calităţii în fabricare şi a măiestriei.

Fig. 25. Sistem electric de acţionare a unui clopot.

72
 Clopotarul acţionează un motor electric ce acţionează un sistem bielă manivelă şi
transformă mişcarea de rotaţie a motorului electric într-o mişcare de balansa clopotului,
balansul poate fi reglat şi odată realizată această operaţie motorul electric menţine
constantă mişcarea clopotului ce se întrerupe odată cu întreruperea alimentării cu energie
electrică a motorului.

II.2.2.2. Producerea sunetului prin lovirea clopotului fix.

Pentru producerea sunetului prin lovirea unui clopot aflat în poziţie staţionară s-au
realizat câteva tipuri de „ciocane” acţionate de un solenoid cu aplicaţii diverse datorită
metodelor de instalare pentru fiecare clopot.
Modelul 0-70 este construit să fie montat în afara clopotului pe un cadru ce
absoarbe şocurile (fig. 26). Acest model este în general folosit în condiţiile în care
clopotul anunţă orele zilei (sunetul trebuie să fie puternic). Ciocanul pentru lovire este
montat înclinat la un anumit unghi şi are o are o anumită greutate ce este calculată în
funcţie de dimensiunile clopotului pentru a lovi cu o forţă suficientă. Ciocanul este adus
în poziţia iniţială de arcuri din oţel. Toate componentele sunt rezistente la acţiunile
corozive ale factorilor de mediu.
Modelul SC-70 are numeroase aplicaţii fiind construit pentru a fi montat în partea
inferioară a clopotului (la baza clopotului) pe un cadru de oţel ce absoarbe şocurile (fig.
27). Acest sistem poate fi folosit atunci când limba clopotului nu mai există sau este
puternic deteriorată şi trebuie recondiţionată şi costul şi cantitatea de material ce trebuie
utilizată nu se justifică economic. Acest sistem poate fi folosit atunci când clopotul este
situat într-un turn a cărui structură este slăbită şi nu poate rezista la solicitările generate
de mişcarea de oscilaţie a clopotului.

Fig. 26. Modelul 0-70 Fig. 27. Modelul SC-70

Modelul CA-73 a fost proiectat pentru a automatiza grupurile şi ansamblurile de

clopote (fig. 28). Sistemul de reglare este confecţionat din tije de oţel prevăzute cu
menghine de mână ce permit ajustarea pentru a realiza lovirea precisă a clopotului. Acest
ciocan are o cursă mică a miezului solenoidului şi o revenire foarte rapidă.
Modelul IS-70 este de obicei fabricat pentru clopotele folosite ca sonerie sau a
clopotelor care sunt expuse privirii condiţii în care aspectul estetic este foarte important
(fig. 29). Ciocanul este proiectat să reziste forţei mari cu care va lovi clopotul în acest
scop folosirea unui solenoid de curent continuu conferă ciocanului puterea necesară şi o
frecvenţă mare de lovire. Sistemul de absorbţie a vibraţiilor păstrează toate vibraţiile în
materialul clopotului şi împiedică propagarea acestora spre cadrul de susţinere.

73
 Fig. 28. Modelul CA-73 Fig. 29. Modelul IS-70

Dispozitivele de lovire electrice moderne sunt proiectate pentru a satisface cerinţe

impuse de condiţiile de exploatare. Sunt construite pentru a fi folosite atât ca dispozitiv
de lovire internă sau externă, sunt acţionate de mecanisme electromagnetice tip solenoid
alimentate de la surse de 220 V, sunt prevăzute cu mecanisme de prindere reglabile şi
ciocane de lovire de diferite dimensiuni în funcţie de mărimea clopotului, de asemenea,
construcţia şi materialele utilizate sunt rezistente la acţiunea corozivă a factorilor de
mediu.

Fig. 30. Dispozitiv intern de lovire. Fig. 31. Dispozitiv de lovire

specific cariloanelor.

Fig. 32. Dispozitiv de lovire clasic. Fig. 33. Dublu dispozitiv de lovire.

Un grup de clopote format din 2 până la 8 clopote care emit numai împreună un
sunet armonios prin combinarea sunetului caracteristic emis de fiecare clopot în parte,
sunetul provenind din schimbarea continuă a ordinii în care sunt lovite clopotele redând
astfel o configuraţie armonioasă de tonuri.

74
 Fig. 34. Clopot realizat de Fig. 35. Grup de 7 clopote Fig. 36. Grup de 14
turnătoria Bell Verdin. realizate de turnătoria clopote.
Bell Verdin.

Un ansamblu de clopote turnate ce reprezintă un instrument muzical compus din 2

până la 20 de clopote aranjate pe scară diatomică (a tonalităţii). O scară diatomică
porneşte de la acordul (înălţimea) clopotului cel mai mare (care este asemenea clapelor
albe de la pian), adăugându-se unul sau mai multe semitonuri (clapele negre ale pianului)
permiţând interpretarea de melodii complexe. Un astfel de grup de clopote permite
interpretarea melodiilor simple melodii de imnuri şi melodii asemănătoare. Cele mai
populare sunt cele alcătuite din 14 clopote cu ajutorul lor se pot interpreta 90 de imnuri şi
melodii. Cu un grup de clopote format din numai 10 clopote pot fi interpretate doar 50 de
melodii. Cu tehnologia şi capacitatea de a regla clopote existente, aproape orice clopot
sau combinaţie de clopote pot fi introduse într-un carilon. Carilonul reprezintă un
ansamblu de clopote se compune din 23 sau mai multe clopote se deosebeşte de un grup
prin acea că el are un domeniu muzical mult mai larg. Un carilon cuprinde cel puţin două
octave după care se reglează tonalitatea celorlalte clopote şi include aproape toate
semitonurile şi este acţionat de la o claviatură asemănătoare cu cea a unui pian.

Fig. 37. Claviatură cu care se acţionează
sistemul de tragere al clopotelor dintr-un
carilon.
Fig. 38. Clopot turnat din bronz şi
echipamentul unei sonerii.
1. cablul de tragere a clopotului, 2. limbă
de clopot (pivot), 3. jug, 4. clopot de
bronz, 5. roată de clopot, 6. suport, 7.
amortizor, 8. sistem de închidere.

75
 Carilonul (grup de clopote) este un instrument popular special, capabil să creeze o
atmosferă odihnitoare şi relaxantă. El poate fi acţionat manual „instrumentistul” creând
sunete cu ajutorul unei tastaturi (claviaturi asemănătoare pianului) ataşată carilonului sau
acţionarea lui poate fi automatizată (fig. 37). Carilonul poate fi programat să cânte în mod
automat proces ce poate fi controlat de un calculator. Un carilon cu 3 sau mai multe
octave poate produce melodii diferite de la pianissimo la fortissimo.

Fig. 39. Claviatură Fig. 40. Carilon în Fig. 41. Carilon în cadrul căruia
asemănătoare cu cea a cadrul căruia clopotele clopotele emit sunete în urma
pianului. emit sunete în urma acţionării automatizate a ciocanelor
acţionării automatizate fixate în exteriorul clopotului.
a limbii.

Fig. 42. Sistem de

automatizare a modului de
acţionare a limbilor Fig. 43. Clopote cu acţionarea automatizată atât a limbilor
clopotelor. cât şi a ciocanelor exterioare.

Carilonul din Berlin conţine 68 de clopote cu o greutate totală de 47 de tone, cel

mai mare clopot cântăreşte aproximativ 8 tone. Carilonul din Turnul Saint Rombold's din
Michelen Belgia conţine 49 de clopote cu o greutate totală de 39 de clopote. La acestea
trebuie adăugate cariloanele din impresionante de la Universitatea din Michigan şi
Universitatea din Denver, statul Colorado ambele din S.U.A. Naţional War Memorial
Carillon din Wellington, Noua Zeelandă include un clopot ce cântăreşte 12,5 tone acesta
fiind turnat la Turnătoria Eijbouts în Olanda. Carilonul Bisericii Mari din Dordrecht,

76
Olanda conţine 67 de clopote ce au o greutate totală de 49,4 tone însă conţine şi 4 clopote
de bas suplimentare cel mai mare dintre acestea cântăreşte 10 tone.
Cariloanele sunt instrumente muzicale „de turn” . Orice turn de biserică, turnurile
sau podurile diferitelor construcţii din oraş constituie o locaţie ideală pentru cariloane,
acestea por fi de asemenea montate în turnuri proiectate special şi amplasate în cadre
naturale, parcuri, pieţe, centre comerciale sau încorporate în cadrul ansamblurilor
arhitecturale moderne. Distanţa de propagare a sunetului produs de cariloane joacă un rol
esenţial în alegerea locaţiei în care va fi amplasat carilonul.
Un carilon automatizat poate fi programat să interpreteze anumite melodii la
momentul dorit, posedă un stil de exprimare diferit de cel al unui carilon clasic acţionat
de la o claviatură manuală, totodată, prezintă avantajele atât în cea ce priveşte
schimbările rapide de ritm şi posibilitatea interpretării cu uşurinţă a melodiilor alerte
imposibil de interpretat de la o claviatură clasică cât şi funcţionarea neîntreruptă.
Carilonul automatizat este un instrument muzical cu propriile caracteristici muzicale,
duce lipsa expresivităţii ce poate fi redată numai de claviatura clasică dar dispozitivele de
programare adaugă noi dimensiuni caracteristicilor muzicale, au în general un număr mai
mic de clopote cea ce determină şi o greutate totală mai mică.

77