Nastase Stefan

Sunetul Muzical

Ca fenomen strict fizic, sunetul constituie efectul vibraţiilor produse în natura

de către corpurile elastice, idiferent de starea lor de agregare – fie ea solidă
(pământ, lemn, sticlă, metal, sau derivat din acestea), lichidă (apă sau orice lichid
newtonian sau non-newtonian) sau gazoasă (aer sau gaz supus la diferite influenţe).
În acelaşi mod îşi pot găsi explicaţia sunetele dar şi zgomotele produse şi elaborate
pe cale electrică şi electronică. Pentru ca un corp fizic să poată intra în vibraţie,
implicit să producă sunete, acestea au nevoie de o influenţă exterioară – de o
acţiune mecanică, cum ar fi: suflarea (instrumentele de suflat, unde viteza şi debitul
aerului provoacă instrumentul să vibreze), frecarea (o întâlnim la instrumentele cu
coarde şi arcuş), ciupirea (harpă dar şi instrumentele din familia chitării) sau lovirea
(instrumntele de percuţie sau instrumentele din familia pianului, unde ciocănelul
loveşte coarda). Totodată, vibraţiile corpurilor sonore poseda patru proprietăţi sau
calităţi naturale: frecvenţa, durata, aplitudinea şi armonicele. În funcţie de raportul
dintre aceste patru calităţi naturale ale virbatiilor avem sunetul muzical sau
sunetul nemuzical (zgomotul). Sunetul muzical este o vibraţie ce este considerată
muzicală numai dacă are frecvenţa (înălţimea) determinabilă, lucru ce-i conferă
capacitatea de a fi utilizat în sistemele muzicale de intonaţie – meldică sau
armonică. Totodată, avem aici sunetul muzical pur, fără armonice, şi sunetul
muzical compus numit şi sunet muzical timbrat, bogat în armonice, fapt ce-i conferă
un caracter individualist. Sunetul nemuzical sau zgomotul este produsul vibraţiilor
neperiodice ale corpurilor sonore, ce nu au o frecvenţă precisă şi constantă,
neputând de altfel a se determina un sunet fundamental. Prin natura lor, toate
sunetele muzicale sunt compuse, timbrate. Chiar şi muzica electornică
contemporană foloseşte în exclusivitate sunete timbrate.
Frecvenţa, durata, aplitudinea şi armonicele
Frecvenţa sonoră constituie numărul de vibraţii periodice cuprinse într-o secundă
astfel rezultând înălţimea acelui sunet. Măsurarea şi identificarea frecvenţei sonore
se face în hertzi (Hz), un hertz reprezentând o vibraţie dublă (completă). Sunetul cel
mai grav audibil de către urechea umană este situat undeva între 12 şi 16 Hz, iar cel
mai acut în jurul valorii de 20.000Hz. Evident, dacă urechea noastră nu aude acea
frecvenţa asta nu înseamnă că ea nu există sau că nu este percepută de către
corpul nostru. În cazul sunetului muzical, ca element structural avem aici scara
generală muzicală dar şi intervalele; iar ca element suprastructural avem scările
muzicale – melodia (omofonia sau polifonia) şi acordurile – armonia.
Durata, sau continuitatea în timp, este intervalul de timp, mai mic sau mai mare,
necesar pentru a produce vibraţiile. Acest interval se măsoară în timp – minute,
secunde şi subdiviziuni ale acestora. Ex: pentru un anume tip de instrument este
necesar pentru a produce sunetul do central (do1) pentru un interval de timp de
40ms, iar pentru altul 23ms. În cazul sunetului muzical, ca element structural avem
aici valorile notelor şi dar şi pauzele; iar ca element suprastructural avem ritmul şi
tempoul (agogica).
Aplitudinea este elongaţia maximă pe care o realizează mişcarea vibraţiei făţă de
poziţia de repaus. Aceasta mai poartă denimirea de intensitate (sau volum în cazul
staţiilor de aplificare). În cazul sunetului muzical, ca element structural avem aici
nuanţele şi accentele; iar ca element suprastructural avem dinamica.
Armonicele sau forma spectrală este forma complexă pe care o iau sunetele în
procesul lor de emitere. Explicaţia ştiinţifică a acestui fenomen constă în
următoarele: un corp sonor oarecare când este pus în mişcare vibrează nu numai în
toată lugimea sa, producând pe de-o parte sunetul fundamental auzit ca unul singur,
şi pe de altă parte, concomitent cu sunetul fundamental datorită vibraţiei segmentare
pe toată lungimea corpului şi alte sunete, respectiv jumătăţi de sunet, treimi, pătrimi,
cincimi, etc. Vibraţiile parţiale produc şi ele la rândul lor alte sunete cu alte frecvenţe
ce însoţesc sunetul fundamental în emiterea sa, numindu-se din această cauză
armonice. Numărul de armonice generează inevitabil timbrul, diferentand astfel
„aspectul” sonor al fiecărui instrument în parte. Făcând o scurtă analogie cu
domeniul plastic, sunetul rezultant este asemenea unei culori. După cum ştim, albul
nu se afla niciodată în stare pură, ci este compusul spectral al acelorlate culori. În
cazul sunetului muzical, ca element structural avem aici vocile umane şi
instrumentele muzicale; iar ca element suprastructural avem coloritul timbral –
orchestraţia.