TEORIA MUZICII

Teoria muzicii este ştiinţa care se ocupa cu studiul formelor şi raporturilor dintre
sunetele muzicale. Ea are o întreită importanţă:
1. Este un studiu sistematic de introducere în universul muzicii.
2. Este un studiu fundamental al muzicologiei în care găsim noţiuni ce ne
ajută să înţelegem alte discipline muzicale.
3. Este un studiu ce se ocupă în mod deosebit de ritm şi melodie, iar
noţiunile acestea- ca şi a altor discipline muzicale – fiind înţelese, ne ajută să ne formăm
o sensibilitate şi un gust aparte în înţelegerea muzicii.
Conţinutul teoriei muzicale cuprinde: sunetul şi calităţile lui, scara muzicală,
sistemul de notaţie, dinamica muzicală, intervalele, ritmica, tempoul şi altele.

SUNETUL MUZICAL

Orice auzim poartă numele de sunet. Acest cuvânt vine din limba latină de la
termenul „sonitus” şi are bisemantism, determinând cauză – efect.
Ca fenomen fizic, sunetul ia naştere în urma vibraţiilor diferitelor corpuri sonore
de natură solidă (metal, sticlă, pământ etc.); lichidă (apa ş.a.); gazoasă (aerul) sau
biologică prin coardele vocale. Vibraţia (în lb. italiană „vibratio” = tremurare) este
oscilaţia unui corp elastic sonor asupra căruia s-a exercitat o lovire de către un corp
străin. Corpurile elastice au proprietatea de a se îndoi, deforma şi reveni la forma iniţială
când asupra lor acţionează o forţă exterioară.
Deci, din punct de vedere ştiinţific, prin sunete noi înţelegem două lucruri:
a. – Sunetul este un fenomen fizic produs printr-o vibraţie (obiectiv);
b. – Sunetul este un fenomen fiziologic cu efect asupra omului
(subiectiv).
Cel mai simplu oscilograf este pendulul, o greutate agăţată de un fir sau ax, care
are un capăt fix şi unul mobil. Când se află în nemişcare, datorită atracţiei gravitaţionale,
pendulul rămâne în poziţie verticală, adică în stare de repaus. Când greutatea este mişcată
se va produce oscilaţia stânga – dreapta, o mişcare uniform încetinită până când greutatea
va reveni încet, încet la starea de repaus.
Schematic pendulul se reprezintă astfel:
 Oscilaţiile unei coarde fixate la ambele capete (coarda unui instrument muzical:
chitară, vioară, pian, harpă etc.) grafic se reprezintă astfel:

Acţionând coarda, aflată în nemişcare, fixată pe instrument la ambele capete, prin

lovire, ciupire sau frecare, ea se va deplasa în jurul poziţiei de repaus (va oscila), iar dacă
această mişcare este destul de rapidă, atunci coarda respectivă va emite un sunet.
În acest fel se explică producerea sunetelor muzicale, dar şi a zgomotelor (sunete
cu înălţime determinată), care sunt cele mai numeroase şi variate. Cel mai important
factor creator de zgomote, ce produc senzaţii supărătoare asupra psihicului, este
activitatea omului. Dar şi liniştea dintr-o peşteră are acelaşi efect asupra psihicului.
Pe această bază au fost construite şi perfecţionate toate instrumentele muzicale
cunoscute. Şi tot acesta este mecanismul funcţionării celui mai minunat dintre
instrumente: vocea umană.

INSTRUMENTE CU COARDE DE APUCAT

2
 Citera Harpa
Chitara

INSTRUMENTE CU COARDE PRIN FRECARE

Viola d’amore (sec. XVII) Viola (alto) Vioară Violoncel (cello)

3
 Contra bas
INSTRUMENTE CU COARDE PRIN LOVIRE

4
Clavecin (strămoşul pianului)

Pian

Tamburină Tobă mică

5
 Tam-tam Castagnete Trianglu

Toba mare
Muzicant ambulant din sec. Al XV-lea

VIBRAŢIA

Vibraţia este oscilaţia unui corp sonor cu perioada de producere foarte scurtă,
deoarece numai în acest caz se obţin frecvenţe sonore mai mari, audibile. Ea se propagă
în atmosferă în toate direcţiile sub formă sferică, punând în mişcare moleculele de aer
vecine. Acestea împing fenomenul mai departe şi fac să vibreze alte molecule de aer,
formându-se o serie de straturi de aer alternativ, condensate şi rarefiate, care se numesc
„unde”. Deci undele sunt compresiuni şi răriri alternativeale mediului în care se
propagă.
O secţiune din fenomenul fizic al propagării vibraţiilor unui diapazon cu
compresiuni şi răriri ale mediului înconjurător, arată astfel:

6
 Undele se împrăştie cu aceeaşi viteză, au formă sferică (aidoma unei mingi din
cauciuc, bine umflată), iar deplasarea lor se face la fel ca undele produse de o piatră
aruncată într-o apă liniştită.
Schema împrăştierii undelor este următoarea:

Propagarea sunetelor se face cu atât mai bine cu cât materialul prin care se
transmit este mai dens. Cel mai bun mediu de propagare a sunetelor este metalul (oţelul
înalt aliat) şi cele mai slabe medii de propagare a sunetelor sunt pământul şi plumbul.
Sunetele nu se propagă prin vid, deoarece undele sonore nu pot circula fără o cale
de deplasare: mediu gazos (aerul), mediu lichid (apa) sau mediu solid (metalul, sticla
etc).
Viteza de deplasare a sunetelor este de : 340 m/sec. în aer; 1440 m/sec. în apă şi 3
la 5000 m/sec. în mediu solid.
Deci, propagarea sunetelor în aer se face cu o întârziere de 340 m/s, astfel că, din
momentul producerii lor până le auzim trece un anumit interval de timp, în funcţie de
distanţa la care ne aflăm faţă de sursa sunetului respectiv. De exemplu, din momentul
când vedem un fulger până auzim tunetul trec 5 secunde. Rezultă că distanţa de la noi
locul producerii descărcării electrice este de 1700 m (5 sec. x 340 m/s = 1700 m).
Sunetul producându-se în aer, aerul transmite vibraţiile, sub forma de unde
sonore, până la organul nostru auditiv, dar fără un mediu de propagare vibraţiile sonore
nu se aud. Undele sonore sub formă de vibraţii ajung la urechea noastră, impresionează
timpanul, care fiind elastic, vibrează la unison cu sursa care produce sunetul şi de acum
începe procesul fiziologic acustic.
Timpanul transmite impresia auditivă (excitaţia) prin fibrele lui Corti (coardele
transversale din urechea internă, în număr de aproximativ 24.000) la nervul acustic, care
o comunică la creier, unde se transformă în senzaţie sonoră denumită sunet.
Deci, noţiunea de sunet este de natură fiziologică, corespunzându-i din punct de
vedere fizic vibraţiile corpurilor. După ce creierul analizează şi prelucrează obiectiv
calităţile vibraţiei din punct de vedere fizic, acestea sunt transformate în senzaţii
subiective, adică în corespondentele lor fiziologice şi frecvenţa devine înălţime;
amplitudinea devine tărie şi compoziţia în armonie se transformă în timbru.

7
 Vibraţiile sonore sunt recepţionate din mediul înconjurător şi transformate în
senzaţii auditive de către majoritatea fiinţelor vii. Senzaţiile auditive sunt produse numai
de sunetele ce au o frecvenţă cuprinsă între 16,5 Hz (limita inferioară) şi 20.000 Hz
(limita superioară). Doar între aceste limite sunt cuprinse sunetele care constituie
domeniul de audibilitate.
Vibraţiile sub 16,5 Hz se numesc „infrasunete”, iar cele peste 20.000 Hz se
numesc „ultrasunete”. Nici unele, nici altele, nu pot fi percepute decât cu aparate
acustice speciale. Cele ce sunt sub 16,5 Hz nu se mai aud. Ele devin reci, iar cele de peste
20.000 Hz se transformă în energie termică.
Sunetele din natură sunt numeroase, dar muzica le foloseşte numai pe acelea care
au vibraţii regulate, numite sunete muzicale.
Sunetele care nu au precizată înălţimea (sunetele cu vibraţii neregulate), poartă
numele de zgomote şi sunt utilizate pentru a marca ritmul, dacă vrem să le dăm o
explicaţie în muzică

FRECVENŢA

În acustică (gr. Ακομειη – acuin - = a auzi), prin frecvenţă se înţelege numărul de

vibraţii produse într-o secundă şi se măsoară în hertzi, care au simbolul Hz. Un hertz
este egal cu o vibraţie dublă sau completă ce se produce într-o secundă. Exemplu: sunetul
do din octava 1 este produs de 264 de vibraţii pe secundă. Deci are 264 Hz.
Unitatea de măsură a frecvenţei poartă numele fizicianului german Hertz, care a
trăit între anii 1857-1894) şi a descoperit existenţa undelor electromagnetice, dar noţiunea
de frecvenţă a fost introdusă după ce Galileo Galilei (1564-1642), după ce a descoperit că
înălţimea sunetelor depinde de numărul vibraţiilor sursei sonore. Dar studiul sunetelor nu
începe acum, ci în antichitate Pitagora studia înălţimea intervalelor pe monocord.
Ca formă sunetele pot fi simple (seci, pure) cum sunt cele emise de ocarină, flaut
sau generatoarele electronice; sau complexe rezultate din suprapunerea mai multor sunete
simple de frecvenţe diferite, frecvenţa având un rol determinant în stabilirea înălţimii
sunetelor. Un sunet cu mai mulţi Hz este un sunet înalt, iar acelaşi sunet cu mai puţini Hz
este un sunet jos.
Posibilitatea de a măsura vibraţiile a permis oamenilor de ştiinţă să stabilească
precis locul fiecărui sunet folosit în muzică, de la cel mai grav (jos), până la cel mai acut
(înalt), încadrându-le în ceea ce se numeşte scara generală muzicală. Fiecare sunet are
un anumit număr de vibraţii pe secundă (un anumit număr de Hz) şi ca atare îşi are locul
bine stabilit pe scara generală muzicală. Astfel, sunetul „LA” din octava I (pe portativ
spaţiul 2) este produsul a 440 Hz, acest sunet constituind şi sunetul etalon de acordare a
instrumentelor (Standard internaţional la care a aderat şi ţara noastră la 1 octombrie
1951). De menţionat este faptul că la început sunetul „LA” din octava I era mult mai
coborât decât cel de astăzi (în 1783 avea 409 Hz, apoi a urcat treptat la 421 Hz în 1810;
din 1850 avea 424 Hz până în 1858 când a urcat la 435 Hz, iar astăzi are 440 Hz).
Vocea omenească este sursa sonoră cea mai bogată în armonice (32), iar flautul
este cel mai sărac.
Adoptarea sunetului etalon de acordaj are o mare importanţă în muzică. Fără acest
etalon universal nu este posibilă constituirea orchestrelor instrumentale cu muzicieni din

8
ţări diferite, după cum audierea aceleiaşi melodii ar suna diferit de la o ţară la alta, în
funcţie de acordarea instrumentelor.
La capitolul SCARA GENERALĂ MUZICALĂ vom vedea cum sunt aranjate
sunetele în ordinea lor suitoare şi coborâtoare în funcţie de numărul de Hz pe care-l au.
Dar pentru a ne forma o imagine mai clară asupra sunetului muzical, bază a înţelegerii
noţiunilor viitoare, este necesar să vorbim şi despre calităţile sunetului muzical, adică
însuşirile pe baza cărora un sunet se deosebeşte de alt sunet. Aceste calităţi ale sunetului
uzical sunt: înălţimea, durata, intensitatea şi timbrul.

ÎNĂLŢIMEA

Înălţimea sunetului este calitatea acestuia de a fi mai acut sau mai grav. Ea este
determinată, aşa după cum am mai arătat, de numărul vibraţiilor unui corp sonor în
interval de o secundă (numărul de Hz). Mai mulţi Hz/secundă = sunet mai înalt; mai
puţini Hz/secundă = sunet mai grav.
Pentru notarea înălţimii sunetului va trebui să învăţăm: portativul, cheile,
denumirea notelor, alteraţiile, semnele de trimitere la octavă.
Una din problemele deosebit de importante ale practicii muzicale este realizarea
sunetelor juste din punct de vedere al înălţimii.
Nenumărate sunt cazurile în care auzim sunete ce nu se încadrează corect
discursului muzical. De cele mai multe ori acestea fiind intonate sub sau peste înălţimea
reală, iar despre interpretul respectiv se spune că falsează, cântă prost!
O atenţie deosebită pe linia realizării unui sunet din punct de vedere al înălţimii,
trebuie să se acorde din partea studenţilor şi profesorilor tuturor disciplinelor muzicale
încă de la începutul studiului, dar mai cu seamă cei de la canto, instrumente de coarde şi
instrumente de suflat.

INSTRUMENTE DE SUFLAT

Din lemn:

Flaut
Piccolo

Corn englez

Oboi

9
 Oboi d’amore

Clarinet

Alt clarinet

Clarinet-bas

Fagot

Contra-fagot

Din metal: ALĂMURI

Trompetă simplă Corn natural

10
 Trompetă cu clape Trompetă-bas

Corn cu clape

Trombon-alto „à coulisse” Trombon-tenor cu clape Trombon-bas „à coulisse”

11
Bassflügelhorn Althorn

Flügelhorn

Sopran-Saxhorn Tenor-Saxhorn

12
 Bas-Saxhorn (Tuba) Helikon

SAXOFOANE

Sopran Alto Tenor

13
 Bas

DURATA

Durata este calitatea sunetului de a se produce într-o unitate de timp mai scurtă
sau mai lungă. Ea depinde de continuitatea vibraţiilor, adică de fragmentul de timp ce
trece din momentul producerii sunetului şi până la completa lui dispariţie. Există, deci,
sunete cu durate mai lungi şi cu durate mai scurte. Între ele se stabileşte un anumit raport
din care ia naştere ritmul muzical, care nu este altceva decât o diversitate infinită de
valori, de combinaţii de durate, de note şi pauze.
Pentru a nota pe portativ durata sunetelor va trebui să ne însuşim valorile de note
şi pauze: legato-ul de prelungire, punctul de prelungire şi coroana (fermata). Dacă din
punct de vedere teoretic aceste noţiuni pot fi înţelese mai uşor de unii, de alţii mai greu,
însuşirea lor deplină se va face pe baza nenumăratelor exerciţii ritmice-melodice teoretice
şi practice de specialitate.

INTENSITATEA

Intensitatea este calitatea sunetului de a fi mai tare sau mai slab. Ea este rezultatul
unui volum mai mare sau mai mic al declanşării vibraţiilor. Din punct de vedere fizic,
intensitatea se explică prin amplitudinea (lărgimea) vibraţiilor şi anume: cu cât

14
amplitudinea vibraţiilor este mai mare, cu atât şi intensitatea sunetului este mai mare şi
invers. Dar, să ne lămurim ce este această amplitudine.
Am reţinut din exemplul privind emiterea sunetului, că pentru a produce sunetul,
coarda (de vioară, de chitară, de contrabas, de pian etc.) este pusă în mişcare dacă se
acţionează asupra ei. În acest moment, ea se deplasează în jurul poziţiei sale de repaus,
iar distanţa maximă pe care o atinge faţă de această poziţie de repaus este amplitudinea.
Înţelegem deci, că această coardă lovită sau ciupită mai energic se va deplasa mai mult,
va avea o amplitudine mai largă şi ca atare va emite un sunet mai puternic. Pe aceleaşi
coordonate se înscriu toate instrumentele muzicale, precum şi vocea.
Intensitatea sunetelor are o largă aplicare în interpretarea muzicală, unde
frecventele schimbări de notaţie (piano – forte, ş.a.) împreună cu accentele fac înţeleasă
muzica, în conformitate cu cerinţele compozitorului. Marii interpreţi au devenit idolii
publicului meloman nu numai pentru tehnica şi îndemânarea lor nemaipomenită, ci şi
pentru ştiinţa aplicării elementelor ce compun dinamica muzicală.

TIMBRUL

Timbrul este calitatea care face ca sunetele să se distingă între ele după sursa care
le-a produs.
Acelaşi sunet „LA” din octava I (440 Hz) poate fi uşor recunoscut dacă este emis
de vioară, de chitară, de o voce de copil, de o voce de femeie sau de orice alt instrument
ori voce, chiar dacă are aceiaşi intensitate şi durată.
Nu vom insista prea mult asupra acestui aspect, dar vom arăta că acel sunet de
care vorbim („LA” din octava I) este format, de fapt, dintr-un conglomerat de alte zeci
de sunete denumite armonice, al căror număr este determinant în formarea timbrului.
Sigur că acest lucru este influenţat de natura corpului sonor (lemn, metal, aer ş.a.), de
forma şi mărimea instrumentelor – fapt care a determinat permanent construcţia şi
perfecţionarea acestora.
Cert este că sunetele bogate în armonice au un timbru tăios, pătrunzător (oboiul),
iar cele cu mai puţine armonice au un timbru moale, dulce (flautul). Cel mai bogat timbru
îl au clopotele, care emit un număr foarte mare de armonice.
Cunoaşterea şi stăpânirea efectelor timbrale este necesară în orchestraţie şi nu
numai pentru muzica simfonică! Dacă analizăm componenţa oricărui grup instrumental
sau vocal vom observa prezenţa unor voci sau instrumente care, pe lângă performanţele
de tehnică şi diapazon (întindere), au şi timbre diferite, ccare fac şi mai plăcută muzica
interpretată.
Iată, pe scurt, câteva informaţii privind sunetul, ţinând seama de faptul că la
originea lui stă vibraţia, care determină calităţile acestuia:
* înălţimea – numărul de vibraţii;
* durata – timpul de producere a vibraţiilor;
* intensitatea – amplitudinea vibraţiilor;
* timbrul – numărul de armonice produse de vibraţii.
Reprezentarea grafică a sunetelor (scris – cititul muzical) se face pe portativ prin:
note, chei, semnul de trimitere la octavă şi alteraţii (după cum am mai arătat anterior),
aceasta făcând obiectul capitolului următor.

15