INSTITUTUL DE FORMARE CONTINUĂ

CATEDRA PEDAGOGIE ȘI PSIHOLOGIE

ANATOMIA, FIZIOLOGIA, PATOLOGIA

ORGANELOR DE AUZ, VĂZ ȘI VORBIRE

Chișinău 2017

1
Cuprins:
I. ANATOMIA, FIZIOLOGIA, PATOLOGIA ORGANELOR DE
AUZ
1.1. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR
1.2. ANALIZATORUL VESTIBULAR
1.3. FIZIOLOGIA ORGANULUI DE AUZ
1.4. PATOLOGIA ORGANULUI DE AUZ
1.5. ETIOLOGIA SURDITĂŢII LA COPII. DIAGNOSTICUL
DEFICIENŢELOR DE AUZ
1.6. BOLILE URECHII
II. ANATOMIA, FIZIOLOGIA, PATOLOGIA ORGANELOR DE VĂZ
2.1. ANALIZATORUL VIZUAL
2.2. ANATOMIA OCHIULUI
2.2. FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VIZUAL
2.2.1. FORMAREA IMAGINII PE RETINA
2.2.2. MECANISMELE FOTORECEPȚIEI PENTRU LUMINA
NECOLORATA
2.2.3. ANALIZA CORTICALĂ A CULORILOR
2.3. PATOLOGIA ORGANULUI DE VĂZ
III. ANATOMIA, FIZIOLOGIA, PATOLOGIA ORGANELOR DE VORBIRE
3.1. ELEMENTE DE ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA LIMBAJULUI
3.1.1. APARATUL RESPIRATOR
3.2. CENTRII NERVOŞI IMPLICAŢI ÎN LIMBAJ
TULBURĂRILE DE LIMBAJ

2
 I. ANATOMIA, FIZIOLOGIA, PATOLOGIA ORGANELOR DE AUZ

1.1. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR

Urechea face parte din sistemul de analizatori și organe de percepție, fiind răspunzător de
unul din cele mai importante simțuri ale noastre și anume auzul.
Analizatorul acustico-vestibular este format din două componente: acustica și vestibulara
cu rolul de a asigura auzul, respectiv echilibrul. Sunt situate în urechea internă. Urechea umană
poate percepe undele sonore, repetate într-o anumită ordine (sunet) sau succedându-se neregulat
(zgomote).
Analizatorul auditiv deţine la unele animale roluri importante, legate de orientarea în
spaţiu, pentru depistarea surselor de hrană şi a pericolelor, iar la om serveşte şi la perceperea
vorbirii care stă la baza relaţiilor interumane. În ceea ce priveşte analizatorul vestibular, el are
funcţia de a furniza informaţii asupra poziţiei şi mişcărilor corpului în spaţiu, pe baza cărora
declanşează reflexele posturale şi gestuale.
Urechea este împărţită în trei segmente :
a. Urechea externă – formată din pavilion şi conductul auditiv extern. Conductul este
acoperit de piele, care se continuă la nivelul pavilionului. Urechea externă are rolul de a
capta şi dirija undele sonore din exterior spre membrana timpanită și transmiterea
acestora spre urechea internă
Prin elasticitatea și forma sa, pavilionul urechii asigură o bună captare a sunetelor
precum și o modulare a acestor fenomene prin care se poate distinge direcția din care vin
sunetele.
b. Urechea medie (casa timpanului) – Urechea medie situata în stânca osului temporar este
o cavitate pneumatică care comunică cu cavitatea nazală prin trompa lui Eustachio, un
canal care permite egalizarea presiunea dintre urechea medie și mediu exterior.
Ea este tapetată de mucoasă. Mucoasa acoperă şi cele trei oscioare de la nivelul urechii
medii (ciocanul, nicovala şi scăriţa).
 ciocanul este atașat pe fața internă a timpanului și se articulează cu nicovala
 nicovala se articulează cu scărița
 scărița este atașată de fereastra ovală a ductului cochlear.
Timpanul transmite vibraţiile sonore celor trei oscioare. Ciocanul şi scăriţa au fiecare
câte un muşchi, muşchiul ciocanului – care diminuează vibraţiile sonore puternice – şi
muşchiul scăriţei – care le amplifică pe cele slabe, reglând intensitatea undei sonore.

3
 Prin cele trei oscioare vibrația timpanului se transmite ferestrei ovale. Aceasta transmisie
poate fi modulată de contracția mușchilor stapedius și tensor al timpanului care produc o
rigiditate a sistemului de oscioare. Ca urmare a rigidității sistemului osicular al urechii
medii transmiterea sunetelor se diminuează protejând urechea internă de sunetele cu
intensitate mare. Mușchiul tensor al timpanului așa cum îi este denumirea tensionează
timpanul creând o membrană în perfecta stare de tensiune care să intre în rezonanță cu
sunetele transmise prin canalul auditiv extern.
Rolurile urechii medii sunt:
 Asigura corespondența impedanței între aer și apă prin:
- Scăderea amplitudinii undelor sonore dar cu creșterea forței acestora de 1,3
ori
- Prin raportul dintre suprafața timpanului și suprafața ferestrei ovale 55mm2
:3,2mm2 =17:1
- Forța totala creste de aproximativ 22 de ori (17x1,3)
- Aceasta amplificare a forței face ca sunetele cu frecventa cuprinsa între 300
și 3000 Hz să se transmită în proporție de 50‐75% (Doar 1‐3% din energia
acustică se transmite la trecerea undelor din aer în apă, restul undelor fiind
reflectate)
 Prin contracția mușchiului tensor al timpanului și stapedius se produce:
- Creșterea rigidității sistemului oscular determinând reducerea transmisiei
sunetelor în special al celor cu frecvență joasă atunci când acestea au o
intensitate foarte mare – reflexul acustic.
In mod cotidian presiunea din urechea medie este egală cu presiunea din exterior. Rolul
acesteia apare atunci când are loc o schimbare de altitudine (zbor, munte) sau la
scufundare.
Urcarea la înălțime diminuează presiunea exterioară și astfel apare o tensiune în timpan
prin presiune mai mare exercitată de ureche. Invers, scufundarea la adâncime mare și
fără să existe o comunicare prin trompa lui Eustachio creează o presiune crescută a
mediului cu tensionarea timpanului. In multe situații mai ales când apare o modificare
rapida a presiunii exterioare (aterizarea după un zbor la înălțime) apare durere în una sau
ambele urechi cauza fiind închiderea trompelor lui Eustachio. Prin mestecare sau inspir
profund în cele mai multe cazuri trompa se deschide și durerea încetează prin eliminarea
tensiunii din timpan.
c. Urechea internă - cuprinde atât organul de auz (cochilia sau melcul), cât şi aparatul
vestibular, un organ de echilibru format din trei canale semicirculare şi vestibul. Urechea
4
 internă este formată din mai multe cavităţi mici ce alcătuiesc labirintul osos. În cadrul
labirintului osos se află labirintul membranos ce conţine melcul membranos la nivelul
căruia se găseşte receptorul acustic (organul lui Corti).

Figura 1. Urechea externă și internă

Urechea internă este situată în stânca temporalului, în interiorul unor cavităţi săpate în osul
petros şi care poartă numele de labirint osos. Aceste cavităţi sunt umplute cu un lichid
(perilimfa) în care plutesc nişte vezicule şi canale de structură membranoasă, umplute cu
endolimfă şi care poartă numele de labirint membranos. Acest labirint membranos este
purtătorul organelor neuro-senzoriale acustice şi vestibulare.
Labirintul osos este format dintr-o cavitate centrală denumită vestibul În perete extern
al vestibulului se deschide fereastra ovală, în cel anterior un tub răsucit denumit cochlea sau
melcul, iar posterior cele trei canale de formă semicirculară (canalele semicirculare), situate
fiecare în câte un plan al spaţiului: frontal, sagital şi orizontal.
Tubul cohlear este împărţit în trei compartimente pe toată lungimea sa, de către lama
spirală (proeminenţă osoasă situată intern), membrana bazilară (care continuă lama spirală până
la peretele extern al cochleei) şi membrana lui Reissner (care se inseră pe lama spirală şi ajunge
la peretele extern al cohleei la un nivel superior faţă de membrana bazilară): scala sau rampa
vestibulară, scala sau rampa timpanică (ele comunică una cu cealaltă la vârful cohleei), iar între
cele două rampe se află canalul cochlear.

5
 Figura. 2 Cohleea

Intre membrana Reissner situata superior și membrana bazală situată inferior se află
ductul Cort sau rampa medie care conține organul senzorial Corti. Organul lui Corti, are ca
elemente fundamentale celulele ciliate neuro-senzoriale auditive, aşezate în 4 rânduri. În contact
cu cilii acestor celule se găseşte membrana tectorială, formaţiune gelatinoasă cu densitatea egală
cu cea a lichidului endolimfatic care umple canalul cochlear. Terminaţiile nervului cochlear
înconjoară partea bazală a celulelor auditive.
Rolul membranei Reissener este de a desparți conținutul scalei vestibulare care conține
perilimfa, un lichid asemănător lichidului cefalorahidian, de conținutul ductul cohlear care
conține endolimfa. Astfel, celulele organului Corti se „scaldă” în endolimfă. Din punct de vedere
vibrator membrana Reissner nu are importanță fiind foarte subțire și nu modifică transmiterea
undelor sonore. Membrana bazilară este o membrana fibroasa care are în componență 20000 ‐
30000 fibre bazilare fixate printr‐un singur capăt la columela (partea centrala a cohleei).
Membrana bazilară desparte rampa medie (ductul cohlear) de scala timpanică și interferă cu
undele sonore datorita caracteristicilor fibrelor bazilare pe care le conține.
Undele sonore cu frecvențe înalte întră în rezonanță la baza cohleei unde se găsesc fibre
groase și scurte și cele cu frecvențe joase la vârful cohleei se găsesc fibre lungi și subțiri.

6
 Figura 3 Organul lui Corti

Organul Corti. Situat în ductul Corti, este format din celulele senzoriale așezate in mai
multe rânduri pe membrana bazilară și acoperite de o membrană subțire numită membrană
tectorială.
Celulele senzoriale ale organului senzorial auditiv Corti se numesc celule păroase.
Aceste celule sunt aranjate în trei rânduri externe (celulele păroase externe) și un rând intern
(celule păroase interne). Aceste rânduri de celule păroase sunt în lungimea melcului și
perpendiculare pe fibrele bazilare. Celule păroase au un capăt bazal în jurul căruia se află
terminațiile nervoase și un capăt apical ce prezintă cili care se îndreaptă și, în cazul celulelor
păroase externe, se inclaveaza în membrana tectorială. Cele trei rânduri de celule păroase externe
sunt alăturate foarte aproape. Intre rândul celulelor păroase interne și rândurile de celule păroase
externe se formează un tunel numit tunel Corti.
Terminațiile externe ale celulelor păroase sunt fixate de lamina reticulata susținuta de
celulele cohleare triunghiulare Fibrele bazilare, lamina reticulata si celulele păroase formează o
unitate compacta.
Membrana tectorială este fixata la nivelul limbului spiral si nu se poate deplasa decât
prin marginea libera. Vârfurile cililor celulelor păroase sunt fixați in aceasta. Celulele păroase
prezintă un pol bazal orientat spre membrana bazala si un pol apical care prezintă
stereociliorientat spre membrana tectorială. Celulele păroase auditive sunt prinse ca intr‐un
sandviș intre membrana bazala si membrana tectorială . Deplasarea membranei bazilare este
7
însoțită de mișcarea celulele păroase apropiindu‐se sau îndepărtandu‐se de membrane tectorială,
mișcare însoțită de inclinarea sau îndreptarea stereocililor celulelor păroase. Totuși, prin acest
mecanism doar celulele păroase externe sunt stimulate. Pentru celulele păroase interne care trimit
majoritatea aferentelor auditive deplasarea membranei bazale nu poate inclina stereocilii si prin
urmare nici o informație auditiva nu este transmisa. Stimularea celulelor păroase interne este un
proces mult mai complex. Acesta implica mai multe etape:
- Rezonanta fibrelor bazale cu undele sonore.
- Deplasarea membranei bazale care conține fibrele bazilare împreună cu
celulele păroase spre si dinspre membrana tectorială.
- Inclinarea stereocililor celulelor păroase externe urmata de depolarizarea si
contracția acestor celule.
- Tractiunea membranei tectoriale spre membrana bazala si îngustarea
spațiului dintre cele 2 membrane (bazala si tectorială).
- Prin micșorarea acestui spațiu stereocilii celulelor păroase interne se inclina.
- Celulele păroase interne se depolarizează si descarcă glutamat cu stimularea
fibrelor aferente ale nervului cohlear.

Mecanismul de contracție al celulelor păroase externe: Celulele păroase sunt situate in ductul
Cohlear sau scala medie scăldată de endolimfa. Endolimfa este produsa de stria vasculara având
o compoziție diferita de perilimfa, fiind bogata in K+ (140 mEq/l) cu un potențial pozitiv de +80
– +100 mV. Acest potențial al endolimfei din ductul Corti este diferit de potențialul endolimfei
vestibulare care are aceași valoare cu potențialul perilimfei. Este cel mai înalt potențial
transepitelial si este principala forță implicata in transducția senzoriala a celulelor păroase
interne si externe. Stria vasculara este formata din doua straturi epiteliale funcționale. Dinspre
interior (endolimfa) spre exterior (perilimfa) avem: celulele marginale, celulele intermediare,
celulele bazale si fibrocitele. Mecanismul de formare a endolimfei are doua mari etape:
- prima etapa de generare a unui fluid cu potențial pozitiv cu o concentrație relativ scăzuta
de K si,
- o a doua etapa in care se formează endolimfa bogata in K, cu păstrarea potentialului
pozitiv.

In stria vasculara fibrocitele captează potasiu din perilimfa, si prin joncțiuni GAP K este
transferat in celulele bazale si apoi in celulele intermediare. Celulele intermediare eliberează K
in spațiu interstițial (spațiul dintre cele doua straturi epiteliale) cu formarea unui potențial pozitiv
de + 90 mV. Celulele marginale preiau K din lichidul interstițial (menținând prin extracție
permanenta un nivel scăzut al K) si‐l eliberează prin canalele de K in endolimfa.
8
 Potențialul de repaus al celulelor păroase este de ‐70mV. Stimularea celulelor păroase prin
inclinarea cililor determina deschiderea canalelor de K cu depolarizarea celulei. Ca urmare a
depolarizării se deschid canalele de Ca2+ care permit fuziunea veziculelor cu mediator cu
membrana si exocitoză glutamatului in fanta sinaptica. Totuși, semnalele transmise de celulele
păroase externe au relevanta minora in formarea senzației auditive. Rolul celulelor păroase
deriva din capacitatea de a se contracta. Contracția celulelor păroase externe este asigurata de
proteine transmembranare numite prestine. Prestina nu se găsește in celulele păroase interne. In
momentul depolarizări, Cl‐ se deplasează de pe membrana, prestina își modifica conformația cu
micsorararea ariei in planul membranei si scurtarea celulei păroase externe. Această contracție
este foarte rapida (100 microsecunde), non‐dependenta de Ca2+ si ATP.
Importanta contracției celulelor păroase
Contracția celulelor păroase externe este influențată de eferentele primite de la nucleii
olivari. Nucleii olivari pot inhiba contracția celulelor păroase externe, urmata de blocarea
scurtării acestor celule si tracțiuni ale membranei tectoriale spre membrana bazala.
Prin blocarea tracțiunii membranei tectoriale gradul de inclinare a stereocililor celulelor
păroase interne este diminuat si astfel sunetele fie nu mai sunt percepute, fie sunt percepute
foarte slab. Nu toate celulele păroase externe sunt blocate. Celulele păroase externe din banda de
frecventa din organul Corti care nu sunt inhibate vor putea sa se scurteze in urma stimulări, si
astfel sunetele din aceasta banda de frecventa se vor auzi clar. Acest fenomen se numește focus
auditiv.
Focusul auditiv permite pecetia sunetelor in una sau mai multe benzii de frecventa si
anularea sunetelor in afara benzilor de interes. Exemplu:. când suntem intr‐o încăpere cu aparate
care fac zgomot, o persoana care ne adresează câteva cuvinte o percepem clar. Explicație.
Celulele păroase externe sunt inhibate, cu excepția benzii de frecventa de 3000‐4000 Hz
specifica vocii umane. Prin urmare vocea se va auzi clar, iar zgomotele de însoțire se vor
estompa.
Labirintul membranos vestibular este alcătuit din două vezicule situate în cavitatea
vestibulară, utricula şi saccula, care au organe senzoriale, aşa-numitele macule, unde celulele
ciliate sunt acoperite de o masă gelatinoasă în care plutesc cristale dense de calciu, otoliţii. În
utriculă se deschid cele trei canale semicirculare membranoase: superior sau frontal, posterior
sau sagital şi extern sau orizontal. Fiecare canal prezintă două capete, dintre care unul dilatat
(ampula), unde se găseşte elementul neuro-senzorial format din celule ciliate acoperite de o
capsulă gelatinoasă ce obstruează lumenul canalului (cupula).
.De la aceste celule se formează nervul prin care se asigură senzații de echilibru.

9
 Figura 4. Labirintul membranos

Mişcările lichidului din canal, ocazionate de deplasări rotatorii ale capului în planul
canalului respectiv, determină deformări ale cupulei, care se transmit ca informaţii vestibulare.
Terminaţiile nervului vestibular înconjoară celulele neuro-senzoriale şi se adună pentru a forma
ramura vestibulară a nervului acustico-vestibular (perechea VIII). Toate veziculele şi canalele
labirintului membranos comunică între ele şi la rândul lor cu ductul şi cu sacul endolimfatic,
situat pe faţa posterioară a stâncii temporale, sub meninge.
Segmentul central al analizorului cochleo - vestibular
Ramura cochleară a nervului auditiv are ca prim neuron pe cel situat la nivelul
ganglionului spiral Corti (Nervul VIII). De aici fibrele ajung în conductul auditiv intern, străbat
unghiul ponto-cerebelos şi intră în trunchiul cerebral în nucleii auditivi (ventral şi dorsal) (bulb
sup). Apoi căile auditive urcă spre extremitatea centrală a analizorului, trecând prin mai multe
relee (oliva superioară (nucleul olivar), lemniscusul lateral, corpii geniculaţi interni, tuberculii
quadrigemeni posteriori) până la circumvoluţiunea temporală a lui Heschl.
Ramura vestibulară are ca releu ganglionul lui Scarpa, situat la fundul conductului
auditiv intern. Împreună cu cohlearul, ajunge în trunchiul cerebral, unde se distribuie la cei 4
nucleii vestibulari, extern, intern, inferior şi superior. Aceşti nucleii au conexiuni aferente şi
eferente cu cerebelul, cu nucleii oculo-motori, cu nucleul motor dorsal al vagului (X) şi cu
coarnele anterioare ale măduvei spinării (fasciculul vestibulo-spinal).
Cortexul auditiv
 Cortexul auditiv primar:
- Este situat in regiunea supratemporală a girusului temporal superior.
10
 - Răspunde la frecvente sonore unice
- Neuronii răspund la intervale scurte de frecventa ( prin fenomenul de inhibiție
laterala)
- Determina tiparele sonore simple
 Cortexul auditiv de asociație
- Asociază diferite frecvente sonore
- Asociază sunetele cu informații din alte regiuni senzoriale
- Determina tiparele sonore tonale sau secvențele complexe
- Transmit informația către aria Wernicke (parte a cortexului auditiv situata in
regiunea posterioara a girusului temporal superior
 Leziuni ale ariei primare:
- Unilateral: hipoacuzie ușoară CL, pierderea capacității de a determina poziția
sursei in spațiu
- Bilateral: hipoacuzie grava
 Leziuni ale ariei secundare:
- Păstrează capacitatea de a auzi si interpreta tipare sonore simple
- Incapacitatea de a percepe semnificația cuvintelor (lezarea ariei Wernicke).

1.2. ANALIZATORUL VESTIBULAR

Este format dintr‐un sistem de canale si cavități osoase (labirintul osos) care conține canale si
cavităti membranoase (labirintul membranos)
Partea funcțională este data de labirintul membranos:
- Canalele semicirculare anterior, posterior si lateral
- Doua cavități membranoase: utricula și sacula

In interiorul labirintului membranos se afla endolimfa asemănătoare lichidului cohlear si intre

labirintul membranos si pereții osoși se afla perilimfa asemănătoare LCR
Aparatul vestibular se poate împîrți funcțional in doua parți:
- detectarea accelerației liniare: utricula si sacula
- detectarea accelerației angulare: canalele semicirculare
Utricula si macula sunt implicate in:
– detectarea accelerației liniare
– stabilirea poziției capului (gravitația)

11
– Conțin fiecare o arie mica senzoriala (macula) de aproximativ 2 mm situata in plan
orizontal pentru utricula si respectiv in plan vertical (in plan sagital) pentru sacula
atunci când capul este inclinat cu 25 grade in jos (plimbare)
– Fiecare macula este formata din celule păroase acoperite de o membrana gelatinoasa
mucopolizaharidica (otolitică) care conține cristale mici de carbonat de Ca2+ si
proteine – otoliti. Cristalele de Ca2+ au dimensiuni mici, de 1‐5 microni. Membrana
gelatinoasa care conține acești otoliți are o densitate mai mare decât a endolimfei si
deci o inerție mai mare. Datorita inerției crescute a membranei otolitice in raport cu
endolimfa orice mișcare a capului determina o accelerație diferita a celor doua
structuri. Membrana otolitica are o accelerare mai lenta in raport cu endolimfa la
mișcarea capului astfel rezultând o viteza mai mare a endolimfei si o viteza mai mica
a membranei otolitice. Datorita vitezei mai mici a membrana otolitice, acesta rămâne
in urma endolimfei rezultând o deplasare „înapoi” a acesteia însoțită de inclinarea
stereocililor.
– In situația in care suntem in ortostatism si capul îl menținem drept, macula utriculei
situata in plan orizontal detectează mișcarea capului in plan orizontal, adică mersul
înainte/înapoi sau in lateral. Macula saculei in plan vertical detectează mișcarea
capului in plan vertical cum ar fi săriturile.

Celulele păroase vestibulare

– In interiorul labirintului membranos se afla endolimfa: produsa de un epiteliu
specializat care este format din celule vestibulare întunecate care secreta cantitatea
mari de K si HCO3. Concentrația ionilor de K in endolimfa este de 140 mEq/l si a
bicarbonatului de 30 mEq/l. Potențialul endolimfei este de aproximativ 0 mV.
Perilimfa scalda polul bazal al celulelor păroase, este distribuita in jurul melcului
membranos si are o compoziție asemănătoare LCR.
– Transducția semnalului vestibular este asigurata de celulele păroase vestibulare.
Arhitectura celulei păroase vestibulare permite detectarea muscarii membranei
otolitice. La nivelul maculei vestibulare celulele păroase au un pol apical îndreptat
spre membrana otolitică si un pol bazal orientat spre terminațiile nervoase dendritice
ale ggl Scarpa. Celule păroase vestibulara in polul apical prezintă stereocili legați
intre ei prin filamente fine numite legături de vârf (vizibile in microscopie
electronica):
- Kinocil – structura de cil - 9 perechi periferice si o pereche centrala de microtubuli
fără un rol clar definit

12
 - Microvil sau stereovil – 0.2 - 0.8 microni x 4-10 microni.

Mecanismul de stimulare a celulelor păroase. Stereocilii inclavați în membrana otolitică

se înclină odată cu mișcarea acesteia. Inclinarea stereocililor in direcția kinocilului deschide
canalele de K. Deplasarea in sens invers a stereocililor închide canale de K. Potențialul de
membrana al celulelor păroase este de ‐40 mV. Prin deschiderea canalelor de K gradientul
electric 0 mV in exterior si ‐40mV in interior permite trecerea K in interiorul celulei urmata de
depolarizarea celulei.
Canalele de K fac parte din superfamiliei TRP, respectiv sunt canale mecanosensibile de tip
TRPA1. Celulele păroase vestibulare si auditive nu sunt neuroni deci nu generează potențial de
acțiune. Stereocilii in stare de repaus au o poziție verticala si o parte din canalele de K sunt
deschise, celula paroasa fiind parțial depolarizata (‐40mV). La acesta valoare a potențialului de
repaus o parte din canalele de Ca voltaj dependente sunt deschise permițând un influx de ioni de
Ca2+ urmat de eliberarea de vezicule cu mediator (glutamat) in spațiul sinaptic care îl face cu
dendritele neuronilor ganglionului Scarpa. Aceasta stare de depolarizare parțială a celulei
păroase vestibulare permite transmiterea către creier a gradului de inclinare a stereocililor.
O inclinare înspre Kinocil a stereocililor deteremină un grad mai mare de depolarizare
prin deschiderea mai multor canale de K. Ca urmare a depolarizării celulei păroase, Ca2+
pătrunde masiv si concentrația crescuta de Ca2+ intracelular este urmata de eliberarea unor
cantități mari de glutamat in spațiul sinaptic.
Inclinarea stereocililor in sens invers este urmata de închiderea canalelor de K. Se produce o
hiperpolarizarea a celulei păroase si deci o încetare a eliberări de glutamat in spațiul sinaptic.
Experiențe recente arata ca celulele păroase sunt capabile de un răspuns motor, lent si rapid.
Răspunsul motor poate fi capabil de a regla precis poziția stereocililor si acest răspuns este strict
controlat de activitatea neuronala. Răspunsul lent este legat de concentrația K+ intracelular. O
creștere a K+ intracelular determina o scurtare a celulei păroase pe când o creștere a
concentrației determina o alungire a celulei.
Exista doua tipuri de celule păroase vestibulare tip I si II. Tipul I este de data recenta el fiind
identificat doar la pasări, reptile si mamifere. Tipul I se distinge de tipul II prin forma si tipul de
terminație sinaptica asociata. Tipul I are o forma flasca cu o terminație aferenta in forma de
calice. Tipul II are frecvent forma cilindrica cu terminații aferente butonate. Terminațiile eferente
ale ambelor tipuri de celule sunt butonate si descarcă Ach cu acțiune excitatori contrar acțiuni pe
care o au asupra celulelor păroase auditive. Diferențe mult mai subtile se pot identifica prin
microscopie electronica.
Detectarea miscării capului

13
 - Daca capul este in poziție ridicata sau verticala avem macula utriculei situata in
poziție orizontala si acesta va detecta mișcările in plan orizontal: stânga/dreapta si
înainte/înapoi . Macula saculei este situata in poziție verticala si va detecta mișcările
in plan vertical: sus/jos si înainte/înapoi.
- Daca capul este in poziție orizontala macula saculei este situata in poziție orizontala
si va detecta mișcările in plan orizontal: stânga/dreapta si înainte/înapoi Detectarea
accelerației liniare.
- Deplasarea capului determina o mișcare a otolitilor in sens opus datorita densității
de 2-3 ori mai mare decât a lichidului din jur.
- Se produce o inclinare o cililor si secundar o depolarizare respectiv hiperpolarizare a
celulelor păroase (in funcție de tipul de inclinare: spre kinocil sau invers)
- Deplasarea are loc atâta timp cat exista accelerație.

Canalele semicirculare
Sunt implicate in detectarea accelerației angulare. Organele cupulare ale canalelelor
semicirculare sunt stimulate de rotația capului in orice direcție. Structurile sunt extrem de
sensibile fiind necesara o rotație de 0,005 pentru a putea fi stimulate.
La baza fiecărui canal semicircular se afla creasta ampulară. Creasta amplulară prezintă zona
receptoare ampula care cuprinde celule păroase tip I si tip II iar stereocilii sunt inclavati in
membrana gelatinoasa laxa numita cupula. Aceasta nu conține otoliti si are aceeași densitate ca si
endolimfa. Rotația capului determina o mișcare „in sens opus” a lichidului din canalele
semicirculare (inerția) in raport cu canalul. Deoarece ampula este intim legata de canalul
semicircular, va urma mișcarea capului. Lichidul din canalul semicircular determina inclinarea
stereocililor celulelor păroase tip I si II.
Toate celule cu par sunt orientate in aceeași direcție astfel ca, rotația va determina fie
hiperpolarizare fie depolarizare in funcție de direcția rotației.
Canalele semicircular sunt in număr de trei:
- Canalul semicircular anterior situat in plan vertical si orientat spre anterior si exterior,
realizând un unghi de 45 cu planul sagital.
- Canalul semicircular posterior situat in plan vertical si orientat spre posterior si exterior,
realizând un unghi de 45 cu planul sagital.
- Orizontal: situat in planul transvers.

Detectarea sensului de rotație se realizează prin poziția pe care o au canalele si prin

organizarea celulelor cu par de la nivelul ampulei.
Etapele in determinarea accelerației angulare:
14
 - Rotația capului si a ductelor precum si inerția endolimfei determina o deplasare a
cupulei in raport cu ampula.
- Mișcarea de rotație a capului determina rotația endolimfei cu efect de inclinare a
stereocililor in sensul sau in sens contrar cililor din canalul semicircular implicat, si
cu efect invers in canalul omonim de parte opusa. Rotația capului spre stânga in plan
orizontal , intiază o stimulare a celulelor păroase (inclinarea cililor in direcția
kinocilului) in canalul semicircular orizontal stâng si o inhibare a celulelor păroase
(inclinare in sens opus kinocilului) in canalul semicircular orizontal drept.
- Inclinarea cililor urmata de o depolarizare sau o hiperpolarizare a celulelor păroase in
funcție de tipul de inclinare: spre kinocil respectiv in sens contrar kinocilului. Prin
inclinarea cilului in direcția kinocilului se produce o deschidere a canalelor de K cu
depolarizarea celulei. Canalele de Ca2+ voltaj dependente permit pătrunderea de
Ca2+ si secundar eliberarea de glutamat cu stimularea terminațiilor dendritice
- Deplasarea stereocililor are loc atâta timp cat exista accelerație angulara. Daca
mișcarea de rotație continua liniar stimulul încetează.

Reflexul vestibulo‐ocular
- La inclinarea capului se produce o modificare a poziției ochilor care ar duce la
pierderea imaginii.
- Pentru menținerea unei imagini stabile are loc o mișcare automata a globilor
oculari in sens opus miscării capului.
- Reflexul include: canale semicirculare - nervul vestibular - fasciculul medial
longitudinal - nucleii oculomotori.

Cai de conducere
Ganglion vestibular Scarpa - Nervul vestibulocohlear - Nucleii vestibulari
spre cerebel (NC fastigial si uvular si lobul floculonodular)
spre MS (fascicolul vestibulospinal)
spre nuclei ai TC (fascicolul longitudinal median)
spre nucleii reticulari
spre cortex, lob parietal in profunzimea sântului Sylvius.

1.3. FIZIOLOGIA ORGANULUI DE AUZ

Denumirea de analizor acustico-vestibular se datoreşte celor două funcţii pe care urechea le
îndeplineşte: auditivă şi vestibulară.
15
 Funcţia auditivă este realizată de toate cele trei segmente ale urechii. Pavilionul şi
conductul auditiv extern concentrează undele sonore şi le conduc spre membrana timpanică, care
vibrează sub presiunea energiei sonore. Vibraţiile sunt conduse până la urechea internă prin
lanţul de osişoare. Mecanismul delicat al urechii medii are rostul de a reduce pierderile enorme
de energie care se produc la trecerea acesteia din mediul gazos (aerul) în mediul lichid (lichidul
perilimfatic), de 999 ‰ sau, exprimat în unităţi fiziologice, de 45 dB.
Trompa lui Eustachio are menirea de a menţine aerul din casa timpanului la acelaşi nivel
de presiune cu cel din mediul extern, pentru ca membrana timpanică să-şi păstreze poziţia de
echilibru şi să poată vibra liber. Aerisirea urechii medii se face odată cu fiecare deglutiţie, când
trompa se deschide.
Urechea internă primeşte undele de presiune prin fereastra ovală. Aceste unde se transmit
prin rampa vestibulară, apoi prin cea timpanică până la membrana care închide fereastra rotundă,
care fiind elastică, permite deplasările lichidului. Mişcările se transmit şi canalului cochlear şi
organului lui Corti, unde celulele auditive ciliate transformă energia mecanică în impuls nervos,
prin mecanisme bio-electrice. Impulsul străbate nervul cochlear şi este condus până la aria
auditivă corticală. Atât în cohlee cât şi la nivelul scoarţei există o specializare pe frecvenţe a
celulelor.
Funcţia aparatului vestibular concură la păstrarea echilibrului, alături de sensibilitatea
proprioceptivă şi de văz. Funcţionarea aparatului vestibular este subconştientă, iar modalitatea sa
de intervenţie este reflexă şi are loc de obicei în etajele inferioare ale encefalului.
Excitanţii fiziologici sunt reprezentaţi de poziţia sau mişcările capului în spaţiu, receptorii
fiind astfel situaţi încât orice poziţie sau mişcare a capului determină impresionarea unei zone
senzoriale. Integrarea excitaţiilor periferice se face la nivelul trunchiului cerebral, unde nucleii
vestibulari au conexiuni multiple, fapt care explică complexitatea clinică a sindromului
vestibular. În ultimă instanţă, funcţionarea aparatului vestibular se exercită asupra reflexelor de
postură, prin intermediul modificărilor de tonus muscular, modificări care se manifestă clinic
doar atunci când excitaţia este prea puternică sau când se produce un dezechilibru între cele două
vestibule.

1.4. PATOLOGIA ORGANULUI DE AUZ

CLASIFICAREA DEFICIENŢELOR DE AUZ

Luând în consideraţie etiologia, simptomatica şi consecinţele dereglărilor de auz, metodele de

recuperare şi compensare a auzului deosebim câteva criterii de clasificare a surdităţii:

16
În funcţie de momentul apariţiei surdităţii, distingem:
 Surditate postlabică sau postlingvală: ea apare la copilul ce ştie a vorbi şi a citi. Practic
nu se constată un regres al limbajului care se datorează susţinerii prin lectură. Vocea este
bine formată;
 Surditate perilabică: apare la copii care încep a vorbi, dar nu ştiu a citi. În absenţa unei
educaţii specializate, limbajul va degrada rapid. Dar copiii au o memorie auditivă spre
deosebire de copiii cu surditate congenitală şi prelabică, ceea ce prezintă un avantaj
pentru dezvoltarea comunicării orale;
 Surditate prelabică sau prelingvală: este de cele mai dese ori congenitală sau apare în
primele luni după naştere. Tratarea ei este mult mai complicată din cauza dificultăţii de
structurare a limbajului în absenţa reperelor auditive. Vocea nu este formată.
Clasificarea BIAF (Biroul Internaţional de Audiofonologie):
 Hipoacuzie uşoară (deficit de auz lejer) – o pierdere de auz de 20 - 40 dB;
 Hipoacuzie medie (deficit de auz mediu) – o pierdere de auz de 40 - 70 dB;
 Hipoacuzie severă (deficit de auz sever) – o pierdere de auz de 70 - 90 dB;
 Surditate (cofoză) – o pierdere de auz de peste 90 dB;
Surditate: grupa 1 – o pierdere de auz de 90 dB;
grupa 2 – o pierdere de auz de 90-100 dB;
grupa 3 – o pierdere de auz de peste 100 dB.
În funcţie de lateralitate, deosebim:
1. Deficienţă unilaterală
2. Deficienţă bilaterală
În funcţie de momentul apariţiei:
1. Deficienţe ereditare;
2. Deficienţe dobândite.
Sau
1. Deficienţe prenatale;
2. Deficienţe perinatale (sau neonatale);
3. Deficienţe postnatale.
Compararea curbelor pragului de conductibilitate osoasă şi aeriană permite distingerea a 3
tipuri de surditate:
 surditate de transmisie (poate fi - congenitală
- achiziţionată);
 surditate de percepţie (poate fi - genetică
- neonatală
17
 - postnatală);
 surditate mixtă.
Surditatea de transmisie (de conducere). Are la bază dificultăţi ce apar în calea undelor sonore la
trecerea lor de la exterior spre urechea internă (malformaţiile urechii externe sau medii,
defecţiuni ale timpanului, obturarea sau blocarea canalului extern: corpuri străine, dopuri de
ceară, otite).
Surditatea de percepţie (surditate centrală sau senzorio-neurală) este determinată de leziuni la
nivelul urechii interne, a nervului auditiv sau centrelor nervoase de la nivelul scoarţei cerebrale,
fiind urmată de pierderea funcţiei organului receptor din urechea internă sau a nervului auditiv.
Surditatea mixtă include elementele celor două forme expuse mai sus. Este consecinţa unor
afecţiuni de tipul otosclerozei, sechelelor operatorii, traumatismelor.
Clasificare după Cletz:
1. Neînţelegerea vorbirii în şoaptă la o distanţă de 4-7 m – hipoacuzie uşoară;
2. Neînţelegerea vorbirii în şoaptă la o distanţă de 1-4m – hipoacuzie medie;
3. Neînţelegerea vorbirii în şoaptă la o distanţă de până la 1m – hipoacuzie severă.

1.5. ETIOLOGIA SURDITĂŢII LA COPII. DIAGNOSTICUL

DEFICIENŢELOR DE AUZ
Etiologia tulburărilor de auz este foarte variată şi include o diversitate de factori de risc
care, în funcţie de locul şi perioada când acţionează, determină forme şi grade diferite de
deficienţe ale analizatorului auditiv. O clasificare etiologică generală a deficienţelor auditive
include următoarele grupe cazuale:
Surdităţile ereditare:
 tipul Sibenmann – presupune lezarea capsulei şi leziuni secundare ale celulelor şi
fibrelor nervoase; tipul Sheibe – presupune atrofierea nicovalei, saculei, organului Corti;
 tipul Mandini, cu leziuni ale ultimilor spirale ale melcului, atrofierea organului Corti, a
nervului Cohlear şi a ganglionilor.
Desigur, în medicină sunt cunoscute şi alte tipuri ale surzeniei moştenite. Surditatea genetică
poate fi transmisă de la unul sau de la ambii părinţi, prin gene. Caracteristicile fizice (ale omului)
sunt determinate de aproximativ de 10 000 de gene, localizate în 23 de perechi de cromozomi
(moştenite de la părinţi) care declanşează transmiterea trăsăturilor fizice de la o generaţie la alta.
Genele individuale apar în perechi şi sunt moştenite de la fiecare părinte. Atunci când cele două
gene moştenite de la fiecare părinte sunt similare, individul este „heterozigot”. În cazul
heterozigoţilor, o genă este dominantă, iar cealaltă este recesivă – fapt ce explică transmiterea
surdităţii în lanţul generaţiilor.
Surdităţile dobândite pot fi de trei tipuri: congenitale, neonatale şi postnatale.
În perioada prenatală:
18
  infecţii virale sau bacteriene ale mamei (citomegalovirus, rubella – pojar german,
varicela, gripa, herpesul, sifilisul, toxoplasmoza);
 ingerarea de substanţe toxice, alcool sau a unor medicamente din grupul tranchilizantelor;
 tentative de avort prin consumul a unor substanţe ca: chinina, apa de plumb, ergotina sau
prin administrarea în exces de antibiotice;
 iradieri ale mamei în timpul sarcinii;
 incompatibilitatea Rh între mamă şi făt;
 anemia gravidelor gr. II şi toxicoza;
 traumatisme în timpul sarcinii.
În perioada neonatală (perinatală):
 traumatisme obstetricale cu produceri de hemoragii în urechea internă sau la nivelul
scoarţei cerebrale;
 anoxie sau asfixie albastră, urmată de insuficientă oxigenare a structurilor nervoase
cerebrale;
 scorul mic după Apgar (<7);
 masa corpului la naştere mai mică de 1500 gr;
 bilirubinemia sau icterul nuclear.
În perioada postnatală:
 boli infecţioase de tipul: otită, mastoidită, meningită, encefalită, rujeolă, febră convulsivă,
oreion etc.;
 traumatisme cranio-cerebrale;
 abuz de antibiotice şi alte substanţe medicamentoase;
 traumatisme sonore (acestea pot determina şi unele boli profesionale);
 stări distrofice, intoxicaţii, afecţiuni vasculare.
În funcţie de localizarea la nivelul urechii, putem identifica următoarele cauze:
La nivelul urechii externe:
 absenţa pavilionului urechii sau malformaţii ale acestuia;
 obstrucţionarea canalului auditiv extern cu dopuri de ceară sau alte corpuri străine;
 excrescenţe osoase.
La nivelul urechii medii:
 otite, mastoidite, corpuri străine;
 inflamarea trompei lui Eustache;
 leziuni sau malformaţii ale oscioarelor, otoscleroza;
 perforarea membranei timpanului.
La nivelul urechii interne:
 leziuni sau deformări ale labirintului cohlear;
 leziuni ale organului Corti, membranei bazilare şi nervului auditiv.

19
 1.6. BOLILE URECHII
A. Bolile urechii externe

 Otita –o inflamaţie prin infecţie bacteriană(pneumococ,streptococ, stafilococ), uneori

virală, care afectează de cele mai multe ori copiii de vârste între 6 luni şi 2 ani, în
particular copiii crescuţi în colectivitate. Infecţia este mai întâi faringiană, apoi se
propagă la ureche prin canalul trompei lui eustachio.
O otită acută se traduce printr-o durere violenta a urechii, asociată cu o febră de
aproximativ 37,50C.
Ea evoluează în patru stadii: otita congestivă, în care timpanul nu este decât roşu; otita
catarală, în care timpanul devine neted şi opac; otita purulenta, în care bombarea
timpanului dovedeşte prezenta puroiului în căsuţa timpanului; otita perforată, în care o
perforaţie în timpan lasă puroiul să se scurgă în exterior.
Otitele, cele mai frecvente afecţiuni ale urechii, pot fi externe (când afectează conductul
auditiv extern) sau medii ( când afectează urechea medie ).
 Furuncul otitic - formă de otită externă acută localizată, prin infectarea foliculilor piloşi
de la nivelul tegumentului treimii externe a conductului auditiv extern. Agentul bacterian
incriminat este stafilococul auriu.
Caracteristica este durerea spontană puternică în interiorul conductului auditiv, la
atingerea porţiunilor cartilaginoase ale urechii (fracționarea pavilionului în sus şi în
spate), sporită în timpul în cazul masticaţiei.
 Exostozele şi osteoamele
Exostozele sunt excrescenţe osoase în interiorul conductului auditiv extern, ce apar ca
răspuns la un factor iritativ. De obicei sunt multiple, bilaterale, şi cu bază largă de
implantare; pot avea diverse forme (rotunde, ovoidale) şi mărimi. Cauza apariţiei lor pare
a fi periostita reactiva, secundară expunerii la ape adânci şi reci, ipoteza explicată prin
incidenta crescută în rândul scufundătorilor.
Osteoamele sunt formaţiuni tumorale benigne ale osului timpanal (o parte a conductul
auditiv extern), de obicei fiind unilaterale şi pediculate (au o bază de implantare mică sub
formă de picioruş). Se deosebesc de exostoze din punct de vedere histologic şi prin
tendinţa de a fi unilaterale, în rest simptomatologia şi tratamentul fiind asemănător.

B. Bolile urechii medii

 Otoscleroza - boala cu transmitere genetică ce consta în apariţia unor modificări osoase la

nivelul urechii medii şi interne, antrenând blocarea articulaţiei dintre scăriţa şi urechea
20
 internă. Se produce astfel o anchiloza a lanţului de osişoare din urechea medie, care
împiedică transmiterea eficientă a sunetelor de la timpan la urechea internă. Osişorul
afectat este scărița. Otoscleroza se manifestă prin scăderea progresivă a auzului. Boala
este întâlnită mai des la femei. Apare la vârste variate, incidenta maximă fiind la
maturitate (25 – 50 ani), de regulă este bilaterală.
 Perforarea timpanului - lezarea timpanului se poate produce într-o mulţime de situaţii şi
este urmată de diminuarea auzului în diferite grade. Pe lângă afectarea auzului,
distrugerea integrităţii timpanului predispune la apariţia infecţiilor care pot degrada şi
mai mult structurile urechii şi calitatea auzului.
Situaţiile cele mai frecvente care conduc la perforarea timpanului sunt traumatismele şi
infecţiile. Traumatismele includ lovirea directă a urechii, fracturile de craniu, o explozie
puternică, pătrunderea unui obiect în canalul auditiv (de ex. beţişoarele de urechi) etc.
De cele mai multe ori dimensiunea perforaţiei determina gradul de afectare a auzului – o
perforaţie mai largă va produce o pierdere a auzului mai mare. Este de asemenea
importanţă localizarea rupturii timpanului. Dacă perforaţia a fost produsă de un
traumatism care disloca cele trei oase din urechea medie (ciocanul, nicovala şi scărița) ce
au rol în transmiterea sunetelor, pierderea auzului poate fi severă. La fel se întâmplă în
cazul în care, pe lângă perforaţie exista şi o afectare a structurilor din urechea internă.
 Disfuncţia tubară - patologia trompei lui Eustachio este una dintre cele mai frecvent
întâlnite afecţiuni în practică ORL. Organ de tranziţie, care leagă rinofaringele (partea din
spatele foselor nazale) de urechea medie, trompa lui Eustachio constituie un element cheie
în declanşarea patologiei otologice atunci când diferitele afecţiuni nazale capătă o evoluţie
cronică şi împiedica fiziologia tubară normală.
Urechea medie necesita pentru o bună funcţionare prezenta aerului în cutia timpanică, la o
presiune comparabilă cu cea atmosferică. Atâta timp cât timpanul este integru, singura sursă de
aerare a cutiei timpanite este reprezentată de trompa lui Eustachio.
Ea este un conduct virtual musculo-cartilaginos, care în repaus este închis, şi se deschide
doar prin mişcări active ale musculaturii tubare. Practic deschiderea trompei Eustachio se
realizează în mod fiziologic pentru câtva fracţiuni de secundă în timpul deglutiţiei, după care se
închide la loc. În acest scurt răstimp se realizează un pasaj pasiv al aerului din nazofaringe către
urechea medie (în care presiunea are tendinţa fiziologică să scadă), şi a eventualelor secreţii din
urechea medie în sens invers, către rinofaringe, de unde sunt apoi înghiţite.
Trompa lui Eustachio este un tub de 5 centimetri, cu două pâlnii la capete, spre ureche şi
nas. Tubul se deschide când se contractă muşchii vălului palatin – ale cerului gurii – atunci când

21
înghiţim, căscăm sau suflăm nasul. Când se inflamează mucoasa acestui canal nu mai pătrunde
aerul din nas în ureche.
Prin peretele vasului ies anumite lichide care se duc în căsuţa timpanului şi apar otitele
seroase. Este vorba despre disfuncţii tubare, adică de funcţionarearea a trompei lui
Eustachio. Cei care suferă de deviaţii de sept, de acea strâmbare a peretelui despărţitor dintre
nări, sunt predispuşi la disfuncţii tubare, la rinosinuzite. Cei care respiră pe gură fac mai des
aceste rele funcţionări ale trompei lui Eustachio.
Cauze:
Hipertrofia vegetaţiilor adenoide – reprezintă cea mai comună cauza a disfuncţiei tubare în
copilărie, datorită amplasării lor în imediata vecinătate a orificiului de deschidere a trompei
Eustachio. Uneori se pot reface după adenoidectomie.
Deviaţiile de sept sunt o cauză de asemenea.

C. Bolile urechii interne şi nervului auditiv

 Vertijul paroxistic poziţional benign (VPPB) - afecţiune ce determină vertij, ameţeală şi

alte simptome datorită acumulării reziduurilor la nivelul urechii interne. Aceste reziduuri,
denumite otoconii sunt formate din mici cristale de carbonat de calciu. Odată cu mişcările
capului, otoconiile îşi modifică poziţia şi transmit semnale false către creier.
Simptomele VPPB sunt aproape întotdeauna precipitate de o schimbare a poziţiei capului.
Ridicarea din pat sau întoarcerea de pe o parte pe alta sunt mişcări problematice. Unii
oameni se simt ameţiţi şi nesiguri când îşi ridică capetele să privească în sus. O apariţie
intermitentă a acestor simptome este frecventă.
La nivelul urechii interne se găseşte receptorul ce ne oferă informaţii legate de poziţia
noastră în spaţiu. Când apar disfuncţii la acest nivel, ne pierdem simţul de echilibru şi
adesea resimţim simptome precum vertij, greaţă, voma şi pierderea echilibrului.
 Boala Meniere- afecţiune vestibulară ce produce un set de simptome recurente ca urmare
a acumulării unor mari cantităţi a unui fluid denumit endolimfă la nivelul urechii interne.
Endolimfa este un lichid conţinut în structurile urechii interne (cohlea şi canalele
semicirculare) şi scalda celulele sensibile ale analizatorului auditiv şi vestibular. În situaţii
normale, volumul endolimfei şi concentraţia de electroliţi (magneziu, sodiu, clor şi altele)
sunt menţinute stabile. Hidroptizia endolimfatică este o afecţiune a părţii auditive şi/sau
vestibulare a urechii interioare, cauzată de creşterea volumului de endolimfa şi de o
schimbare a concentraţiei de electroliţi conţinuţi în această.

22
 Cauza exactă a bolii Meniere nu este cunoscută. Teoriile include tulburări circulatorii, infecţii
virale, alergii, o posibilă reacţie autoimună, migrenă şi chiar posibilitatea unei determinism
genetic.
O dată cu aceasta afecţiune, poate să apară o gamă întreagă de simptome: o senzaţie de
compresie a urechii, zgomot, pierdere a auzului, crize bruşte de ameţeli şi vomă; sau numai o
senzaţie de ameţeală uşoară sau o senzaţie de incertitudine locomotorie.
Crizele bruşte de Vertij intens, ameţeală, voma, însoţite de zgomot în ureche şi o deteriorare a
auzului (de obicei numai pe o parte) sunt caracteristice ale afecţiunii primare (idiopatice). O criză
poate dura de la câteva ore până la câteva zile şi poate reveni în mod regulat (la fiecare 2 sau 3
zile).
 Hipoacuzia - diminuarea acuităţii auditive (cu cel mult 20 decibeli). Atunci când acuitatea
auditivă este diminuată foarte mult sau dispare complet, vorbim de surditate. Organul
auzului este alcătuit dintr-un aparat de percepţie şi dintr-un aparat de transmisie. În funcţie
de partea afectată, există două tipuri de hipoacuzie: de percepţie şi de transmisie.
Hipoacuzia de percepţie se caracterizează printr-o diminuare a acuităţii auditive în care
transmisia este bună, dar percepţia este defectuoasă. Hipoacuzia de transmisie reprezintă
diminuarea acuităţii auditive datorată unei atingeri a urechii externe sau medii.
Cauzele hipoacuziei de percepţie:
- vârsta – diminuarea acuităţii auditive datorită îmbătrânirii poartă denumirea de
prezbiacuzie;
- tumori cerebrale – un neurinom acustic (tumora benignă a nervului auditiv);
- intoxicaţie medicamentoasă – unele antibiotice, aspirină, diureticele;
- infecţiile – parotidita epidemică ( oreion ), meningita;
- boala Meniere;
- variaţiile bruşte de presiune – în timpul zborului, înotului, sau a exerciţiilor intense;
- infecţii virale ale urechii interne –labirintita.
Cauzele hipoacuziei de transmisie:
- colesteatom – tumora benignă situată în urechea medie cauzată de o infecţie;
- otita medie seroasa – infecţie a urechii medii cu efuziune lichidiană;
- obstrucţia conductului auditiv extern – din cauza unui dop de cerumen (ceară), unei
tumori sau a unei colecţii purulente antrenate de o infecţie;
- otospongioza – dezvoltarea unui os spongios în urechea media, care antrenează în timp o
surditate progresivă;
- perforarea timpanului.

23
 Tratamentul hipoacuziei depinde de cauză să. Hipoacuzia antrenată de o obstrucţie a
conductului auditiv (de ex. datorită unui dop de cerumen) se tratează cu ajutorul unor picături ce
dizolva cerumenul. În cazul unei efuziuni lichidiene în urechea medie, este necesară o
timpanostomie – inserarea unui tub în timpan pentru a drena secreţiile.
În cazurile în care cauza hipoacuziei nu poate fi eliminată, tratamentul consta în compensarea
pierderii funcţiei auditive. Majoritatea pacienţilor cu hipoacuzie moderată sau severă utilizează
proteze auditive. La pacienţii cu hipoacuzie profundă soluţia este implantul cohlear.
 Surditatea - prin surditate se înţelege scăderea uşoară sau gravă, unilaterala sau bilaterala a
acuităţii auditive mergând până la cofoza – adică abolirea completă a auzului. Surdităţile
pot fi tranzitorii sau definitive, uşoare, medii sau grave, unilaterale sau bilaterale, de
transmisie (cauza este localizată la nivelul urechii externe sau medii) sau de percepţie
(cauza este localizată la nivelul urechii interne şi/sau la nivelul sistemului nervos periferic
sau central).
Cauzele surdităţilor sunt numeroase şi pot fi împărţite sumar în două grupe:
– cauze directe – ce afectează în primul rând urechea ;
– cauze indirecte – ce afectează organe de vecinătate – nas, amigdale, sinusuri, etc. –
care la rândul lor vor afecta urechea.
Surditatea poate fi de 2 tipuri, în funcţie de modul ei de producere:
a) surditatea de transmisie – este produsă prin astuparea urechii externe sau a celei medii
(cauzată de exemplu de dopurile de ceară sau de un furuncul), de o leziune la nivelul
urechii medii ( ex. lipsa dezvoltării oscioarelor auditive, o afecţiune a timpanului sau o
inflamaţie a urechii medii) sau de o otită medie. În acest tip de surditate bolnavul aude
bine vocea de conversaţie, însă are probleme de percepţie a vocii şoptite.
b) surditatea de percepţie – este o formă mai gravă a bolii deoarece bolnavul nu aude deloc
vocea şoptită, iar vocea de conversaţie este percepută slab. De asemenea se va observa că
pacientul vorbeşte tare din cauză că nu se aude pe sine. Acest tip de surditate este cauzat
de lezarea urechii interne sau a nervului auditiv, lucru ce se poate produce din cauza
vârstei, a expunerii prelungite la zgomot puternic sau de o boală a vaselor de sânge care
poate reduce aportul de sânge la nervul auditiv.
Cauze principale:
- zgomotul: expunerea la zgomot puternic determina pierderea auzului şi poate afecta
persoanele de orice vârstă, dezvoltându-se de obicei progresiv pe parcursul mai multor
ani; în timp, zgomotul prezent la serviciu, cel din timpul liber (mersul pe motocicletă)
sau zgomotul din timpul activităţilor casnice ( cum ar fi tăierea ierbii cu motocositoare
), poate duce la pierderea auzului;
24
 - vârsta: diminuarea treptată a acuităţii auditive cauzată de îmbătrânirea sistemului auditiv
(prezbiacuzie) se caracterizează prin degenerescenta celulelor şi nervilor de la nivelul
urechii interne, care apare o dată cu înaintarea în vârstă şi determină scăderea auzului
progresivă dar ireversibilă; pierderea auzului poate fi uşoară sau severă, dar întotdeauna
este permanentă.
- acumularea de cerumen în canalul auditiv extern (determina formarea dopului de ceară)
sau prezenţa unui obiect în canalul auditiv extern; pierderea auzului datorită acestor
cauze este foarte frecvenţă şi poate fi tratată cu uşurinţă;
- medicamentele care determină ototoxicitate şi alte substanţe (cum ar fi arsenic, mercur,
cositor, plumb şi mangan) pot afecta auzul;
- rănirea urechii sau a capului: de asemenea, rănirea capului determina afectarea
structurilor de la nivelul urechii, cauzând astfel pierderea bruscă a auzului;

1.7. SUNETELE
Sunetul reprezintă o vibraţie a particulelor unui mediu capabilă să producă o senzaţie
auditivă. Sunetul se propaga sub formă de unde elastice numai în substanţe şi nu se propaga în
vid. În aer viteza de propagare este de 340 m/s.
Zgomotul este o suprapunere dezordonată a mai multor sunete. Este produs din surse
naturale dar mai ales antropice: utilaje, mijloace de transport, aparate, oameni.
Sunetul se propaga sub formă de unde elastice numai în substanţe (gaze lichide şi solide) dar nu
se propaga în vid. El se propagă cu 331m/s în aer. Caracteristicile lui sunt:înălţimea (exprimată
în frecvenţa vibraţiei), intensitatea (exprimată în energia vibraţiei) şi durată.
Infrasunetele sunt oscilaţii sonore de frecvenţe foarte joase, situate sub 16Hz, deci
urechea umană nu le aude. Fiinţele marine, cum ar fi peştii, meduzele aud infrasunetele şi simt
apariţia furtunilor şi uraganelor care coboară şi sub frecvenţa de 16Hz. Oamenii nu sesizează în
mod direct prezenta infrasunetelor dar unele modificări ale stărilor fizico-psihice confirma că şi
fizico-organismele umane sunt totuşi influenţate.
Infrasunetele sunt caracterizate de capacitatea acestora de a acoperi distanţe mari şi de a ocoli
obstacole fără multă disipaţie. Acestea sunt utilizate în special în seismologie la studiul
cutremurelor.
Este cunoscut faptul că animalele pot percepe infrasunetele care circulă prin pământ şi
pot servi ca un semnal de avertizare. Un exemplu este tsunamiul din 2004 din Asia. Animalele
au fost observate fugind cu mult înainte ca tsunamiul să ajungă pe coasta Asiei, însă nu se ştie
dacă acesta este motivul exact deoarece anumiţi cercetători au sugerat că poate fi influenţa

25
undelor electromagnetice şi nu a celor infrasonice care le-au determinat pe animale să fugă.
Elefanţii sunt cunoscuţi pentru capacitatea lor de a auzi infrasunetele de la 3 – 4 Km distanţă.
Infrasunetele sunt cunoscute pentru capacitatea lor de a crea o stare de nelinişte, de a induce frică
în oameni şi de a-i face pe aceştia să creadă că se întâmplă evenimente supranaturale.
Ultrasunetele sunt vibraţii mecanice cu frecvenţe mai mari de 20000 Hz. Ele au de obicei
intensitatea redusă. Ultrasunetele cu intensitate mare se obţin prin procedee electromecanice care
se bazează pe fenomenul piezoelectric şi/sau pe fenomenul magnetostricţiune (deformare a unui
corp sub acţiunea unui câmp magnetic). Pot fi generate, de asemenea, cu fluiere.
Ultrasunetele sunt utilizate în diagnosticarea şi tratamentul diferitelor afecţiuni:
- În scop diagnostic, ultrasunetele sunt întrebuinţate în ecografie şi în examenul doppler;
- În scop terapeutic, ultrasunetele sunt exploatate în tratamentul simptomatic al afecţiunilor
ţesuturilor moi (muşchi, ligamente, tendoane). Această tehnică permite reducerea
inflamației îmbunătăţind circulaţia locală;
- Litotripsie (operaţie constând în mărunţirea sau pulverizarea calculilor urinari, fragmentele
fiind apoi eliminate în mod natural prin urina ).
Dintre aplicaţiile utile face parte sondajul submarin pe bază de ultrasunete utilizat pentru
a stabili adâncimea apei sau pentru detectarea unor vase eşuate în adâncul mărilor.
O altă aplicaţie o constituie defectoscopia cu ultrasunete, care permite punerea în
evidenţă a unor defecte în elementele de beton armat sau în organele de maşini, fără a produce
nici cele mai mici deteriorări suplimentare ale acestor piese.
Intensitatea sunetului este caracterul cel mai important care depinde de trăsăturile sursei,
de distanţă şi posibilităţile de transmitere sau multiplicare. Ea se măsoară în decibeli sau foni.
Decibelul (d.B.)este o mărime fizică şi reprezintă unitatea logaritmică calculată pornind de la
pragul absolut de audibilitate 0 d.B. pentru un sunet de 1000Hz. Fonul este unitatea de măsură
fiziologica de percepţie de către urechea umană a celei mai slabe excitaţii sonore. Prin intensitate
sonoră (în sens fiziologic) se înţelege senzaţia pe care o produce asupra organului nostru auditiv
amplitudinea (elongaţia – valoarea, într-un moment dat, a unei mărimi care variază periodic în
timp – maximă pe care o efectuează mişcarea vibratore faţă de poziţia de echilibru) unei vibraţii
sonore, altfel spus, volumul vibraţiei.
Pragul inferior, dedesubtul căruia sunetele nu mai sunt sesizate de urechea umană este
însemnat prin 0 decibeli.
Limita superioară este de aproximativ 140 de decibeli, dincolo de care sunetele nu mai
pot fi auzite corect, deoarece intensitatea prea mare distorsionează perceperea auditivă,
producând chiar senzaţii dureroase.

26
 Cu cât amplitudinea vibraţiilor este mai mare, cu atât creşte şi intensitatea sunetului
rezultat, şi invers.
Amplitudinea este caracteristica undelor sonore pe care o percepem ca volum. Distanţă
maximă pe care o undă o parcurge de la poziţia normală, sau zero, este amplitudinea; aceasta
corespunde cu gradul de mişcare în moleculele de aer ale unei unde. Când gradul de mişcare în
molecule creşte, acestea lovesc urechea cu o forţă mai mare. Din cauza aceasta, urechea percepe
un sunet mai puternic.
Durata (sau valoarea) sunetului reprezintă caracteristica sunetului de a fi mai lung sau
mai scurt în timp. Aceasta se calculează din momentul impactului până la dispariţia ultimei
vibraţii sonore percepute. Efectul nociv al zgomotului este direct proporţional cu durata acestuia
iar peste anumite limite de suportabilitate se ajunge la o psihoza periculoasă.
Frecvenţa reprezintă numărul de vibraţii acustice într-o secundă şi se măsoară în număr
de perioade pe secunde sau Hz. Noi percepem frecvenţă ca sunete mai „înalte” sau sunete mai
„joase”.

Zgomotul şi surditatea
Degradarea auzului indusă de zgomot este frecventă. Apare de obicei ca rezultat al
expunerii cumulative la sunete de intensitate mare – 90 decibeli sau mai mult – pe perioade de
ordinul anilor. Zgomotul poate să ţină de ocupaţie, cum ar fi un şantier zgomotos, utilizarea
snowmobilelor sau ascultarea de muzică la volum mare, inclusiv la căşti.
Persoanele cu risc mare au şi o slujbă zgomotoasă şi un hobby zgomotos – de exemplu,
un mecanic care cântă într-o formaţie rock.
Degradarea auzului datorată zgomotului este o formă de surditate neurosenzorială,
produsă de lezarea cohleei sau nervilor senzitivi.
Vibraţiile intense produse de unde sonore puternice distrug celulele cu cili care căptuşesc
cohleea din urechea internă. Aceste stricăciuni împiedică impulsurile electrice să ajungă la
nervul auditiv, care transmite în mod normal aceste impulsuri la creier pentru a fi interpretate ca
sunete.

27
II. ANATOMIA, FIZIOLOGIA, PATOLOGIA ORGANELOR DE VĂZ

2.1. ANALIZATORUL VIZUAL

Peste 85% din informațiile pe care le primim din mediu sunt obținute pe cale vizuala.
Vederea recepționează cantitatea cea mai mare de informații din mediul înconjurător, de aceea
are o importanta fiziologica considerabila in viața omului, un numai in diferențierea
luminozității, formei si culorii obiectelor, dar si in orientarea in spațiu, menținerea echilibrului,
menținerea stării de veghe si a atenției, prin activarea corticala.

Ochiul realizează o imagine optică a lumii înconjurătoare. Din punct de vedere fizic
ochiul se aseamănă cu un aparat fotografic, colectând undele luminoase din mediu si
proiectându-le pe retina. In același timp ochiul este si un receptor senzorial foarte complex,
având capacitatea de a transforma imaginile de pe retina in impuls nervos care apoi îl transmite
ariilor corticale unde ele sunt prelucrate. Din întreaga gama a frecventelor radiațiilor
electromagnetice doar a opta parte stimulează retina. Aria spectrului vizual este cuprins intre
lungimile de unda de 375 nm si 760 nm.
In apropierea spectrului vizibil sunt radiații infraroșii si ultraviolete. Aceste radiații au
efecte biologice, primele fiind percepute ca radiații calorice, putând produce arsuri pe cornee, iar
celelalte determina fluorescenta cristalinului

Formarea imaginii

În cazul ochiului emetrop (vederea normală), imaginea se formează pe retină. Pentru ca

razele de lumină să se poată focaliza, acestea trebuie să se refracte. Cantitatea
de refracție depinde în mod direct de distanța de la care este văzut obiectul. Un obiect situat la o
distanță mai mare necesită mai puțină refracție decât unul situat la o distanță mai mică. Cel mai
mare procentaj din procesul de refracție are loc în cornee, restul refracției necesare având loc în
cristalin.
Lumina trece prin mediile transparente (cornee, umoare apoasă, umoare sticloasă) și
cristalinul și formează o imagine răsturnată pe retină. Pe retină, celulele specializate transformă
imaginea în impulsuri nervoase. Acestea ajung prin nervul optic până la regiunea posterioară a
creierului. Acesta din urmă interpretează semnalele printr-un mecanism complex care implică
milioane de neuroni.
Razele de lumină suferă la nivelul ochiului o refracție triplă:
1. razele de lumină își schimbă direcția;
2. o refracție are loc la nivelul corneei și câte una pe fiecare față a cristalinului;
28
 3. imaginea se formează pe retină, pe pata galbenă și este reală, mai mică și răsturnată.

2.2. ANATOMIA OCHIULUI

Analizatorul vizual este format din retina, la nivelul căreia se găsesc receptori sensibili
pentru radiațiile luminoase, din căile de transmitere (segmentul intermediar) și zonele de
proiecție corticale, unde se face analiza si sinteza informațiilor sosite de la ochi (segmentul
central).
Astfel, analizatorul vizual este un sistem multifuctional complex, ce cuprinde trei
subsisteme:
1. Subsistemul periferic – de recepție, format din globul ocular si anexele acestuia
2. Subsistemul de transmitere a imaginii vizuale:
- nervul optic, încrucișat parțial la nivelul chiasmei optice
- radiațiile optice ale lui Graziolet
3. Subsistemul de integrare a imaginii vizuale – aria corticala, câmpurile 17, 18, 19 ale lui
Brodman

Anatomia globului ocular si a anexelor

Globul oculareste adăpostit in cavitatea orbitei. Intre globul ocular si peretele osos al
orbitei se afla o capsula adipoasa in care se găsesc mușchii extrinseci ai globului ocular, mușchi
striați cu rol in motilitatea globilor oculari. Globul ocular este format din trei tunici concentrice
si din mediile transparente.

Figura 5 Globului ocular

Tunicile globului ocular sunt reprezentate de:

a. Tunica externa este fibroasa si formata din doua porțiuni inegale: posterior se afla sclerotica
și anterior, corneea. Intre sclerotica si cornee se afla sântul sclerocorneean, in profunzimea
29
 căruia se afla canalul Schlemm prin care este resorbita umoarea apoasa spre venele
scleroticii.
- Corneea este transparentă avasculă și puternic inervata.
- Sclerotica care ocupa suprafața cea mai mare este tunica opaca conjuctiv-fibroasă,
pe care se prind mușchii extrinseci ai globului ocular. Este perforata de vasele
sanguine si limfatice iar la nivelul polului posterior, in partea inferioara de fibrele
nervul optic. Pe fata ei interna se găsesc celule pigmentare.
b. Tunica medie vasculara prezintă trei segmente care dinspre posterior spre cea anterioara
sunt: coroida, corpul ciliar si irisul.
Coroida se afla situata spre partea posterioara a globului ocular, căptușind sclerotica pana
aproape de locul unde acesta se continua cu corneea (1—15 mm). In partea posterioară coroida
prezintă un orificiu care corespunde lamei ciuruite a scleroticei – locul de trecere al nervului
optic, iar in partea anterioara, puțin înaintea ecuatorului globului ocular, are un aspect festonat,
de unde si denumirea de ora serrata (margine ferestruita).
Coroida are o culoare bruna – negricioasa. In structura sa predomina vase sanguine si
celule pigmentare si se pot deosebi de trei straturi:
a) Stratul pigmentar se afla in raport cu fata interna a scleroticei da care adera. El este
format din țesut conjunctiv lax ce determina spatii lacunare, prin care circula limfa, si din
celule pigmentate, de unde si denumirea stratului.
b) Straul vascular sau țesut propriu al coroidei este format dintr-o rețea arteriala, provenita
din artere ciliare, ramuri ale arterei oftalmice si dintr-o rețea venoasa având vasele
dispuse in vârtejuri (vasa vorticosa). In acest strat deosebim doua zone: una a vaselor
mari, spre stratul pigmentar, si alta a vaselor capilare, spre partea interna.
c) Membrana bazala sau membrana vitroasa Bruch este transparenta si se afla in raport
strâns cu fata externa a retinei.
Datorita structurii sale vasculare, coroida are rol nutritiv pentru globul ocular si, in special,
pentru tunica nervoasa (retina).
Prin celulele sale pigmentare formează, in globul ocular, o camera obscura.
Corpul ciliar se afla imediat înaintea orei serata si prezintă in structura sa mușchii ciliari
si procesele ciliare.
Mușchii ciliari sunt formați din fibre musculare netede, unele radiale, altele circulare.
Mușchiul ciliar are rol important in procesele de acomodare la distanta, acționând asupra
cristalinului prin intermediul ligamentelor suspensoare care alcătuiesc zonula ciliara a lui Zinn,
care se insera pe fata externa a capsulei, pe cristaloida, pe care o tensionează, menținând astfel

30
forma de lentila biconvexa a cristalinului. Cristalinul lipsit de ligamentele suspensoare devine
sferic datorita compoziției sale gelatinoase.
Procesele ciliare sunt alcătuite din aglomerări de capilare cu rol in secreția umoarei
apoase.
Irisul este o diafragma in partea anterioara a cristalinului care prezintă in mijloc un
orificiu numit pupila. Culoarea, aspectul si structura irisului variază in funcție de individ. Din
punct de vedere structural, irisul apare format din mai multe straturi. Stroma irisului este bogata
in celule pigmentare. Un număr mare de celule pigmentare realizează culoarea închisa bruna, in
timp ce o cantitate mica de pigment determina o culoare deschisa, albastra. Tot in aceasta
porțiune a irisului, in jurul orificiului pupilar se găsesc fibre musculare orientate circular
(sfincterul pupilar) si radiar (dilatatorul pupilar). Acești doi mușchi, împreună cu mușchii ciliari
formează musculatura intrinseca a ochiului. Mușchiul sfincter este inervat de fibre parasimpatice
provenite din nucleul autonom al nervului oculomotor (III), iar mușchiul dilatator din fibre
simpatice care provin din cornul lateral al măduvei C8-T2 (centrul irido-dilatator). Irisul are rolul
unui diafragme ce permite reglarea cantității de lumina ce sosește la retina.
c. Tunica interna a ochiului este reprezentata de retina. Retina este o membrana fotosensibila
responsabila de recepția si transformarea stimulilor luminoși in influx nervos. Din punct de
vedere morfologic și funcțional i se disting doua regiuni: retina vizuala si retina iridociliară
care vine in raport cu irisul si corpul ciliar.

Structura retinei

Retina vizuala se întinde posterior de ora seratta si prezintă doua

regiuni importante:
a. Pata galbena (macula luteea) situata in dreptul axului vizual. La nivelul
ei se găsesc mai multe conuri decât bastonașe. In centrul maculei se afla o
adâncitura
de 1,5 mm2 numita foveea centralis, in care se găsesc numai conuri
b. Pata oarba (papila optica) situata medial si inferior de pata galbena si
care reprezintă locul de ieșire a nervului optic si intrare a arterelor globului
ocular.
La acest nivel nu se găsesc elemente fotosensibile.

Retina - structura microscopica

In structura retinei se descriu 10 straturi in care întâlnim 7 tipuri de celule aflate in relații
sinaptice intre ele. Acestea sunt: celulele fotoreceptoare cu prelungiri in forma de bastonaș sau in
forma de con, celulele bipolare si celulele multipolare sau ganglionare. In afara de aceste trei

31
tipuri de celule funcționale in retina întâlnim celulele de susținere (celule Müller) si celule de
asociație (celulele orizontale si celulele amacrine)
Cele zece straturi ale retinei sunt din spre coroida spre interiorul globului:
1. Stratul epiteliului pigmentar.
2. Stratul conurilor si bastonașelor format din elemente externe ale celulelor vizuale cu
conuri si bastonașe.
3. Membrana limitanta externa pe care se fixează aceste elemente, formata din prelungiri
ale celulelor Müller.
4. Stratul granular extern, care cuprinde corpul celular al celulelor cu conuri si bastonașe.
5. Stratul plexiform extern care reprezintă sinapsa dintre celulele vizuale si celulele
bipolare.
6. Stratul granular intern format din corpii celulari ai celulelor bipolare.
7. Stratul plexiform intern format din sinapsele dintre celulele nervoase bipolare si celulele
multipolare (ganglionare).
8. Stratul ganglionar sau stratul celulelor multipolare.
9. Stratul fibrelor nervului optic format din axonii celulelor multipolare.
10. Membrana limitanta interna care limitează retina de corpul vitros, format de asemenea
din prelungiri ale celulelor Müller.
Mediile refringente ale ochiului sunt reprezentate de cornee, umoarea apoasa,
cristalinul și corpul vitros. Ele au rolul de a refracta razele luminoase.
Corneea transparenta este un țesut avascular, care preia O2 necesar prin difuzie direct
din aerul cu care vine in contact, precum si din structurile înconjurătoare. Aprovizionarea cu
glucoza si transferul acidului lactic se face tot prin difuzie, in primul rând, din si in spre umoarea
apoasa.
Corneea este bogat inervata, având o bogata rețea de terminații nervoase libere, sensibile
la durere, la presiune, la tact, la cald si la rece. Inervația aparținând nervilor ciliari lungi si scurți
ramuri ale nervului trigemen. Fiind avasculara, transplantele de cornee se pot realiza ușor, fiind
ferite de pericolul respingerii histologice. In plus, ramurile nervoase se regenerează in câteva
săptămâni refăcându-se sensibilitatea corneei.
Cristalinul este o lentila biconvexa convergenta, avasculară, situata intre iris si corpul
vitros, constituit din mai multe straturi concentrice de fibre conjunctive, intre care exista o masa
amorfa interfibrilară. Este învelit la exterior de o membrana epiteliată numita cristaloida, subțire
si foarte elastica pe partea posterioara. Fibrele cristalinului sunt aranjate concentric. Cristalinul
se menține la locul sau printr-un sistem de fibre ligamentare care alcătuiește ligamentul
suspensor sau zonula ciliara Zinn.
32
 In compoziția sa chimica exista un conținut proteic ridicat ceea ce reprezintă 35% din
greutatea sa. Cristalinul absoarbe aproximativ 10% din lumina care pătrunde in ochi, absorbție
mai ridicata radiațiilor cu lungime de unda mai mica.
Puterea dioptrica a cristalinului se modifica cu vârsta. La naștere ea este in jur de 10
dioptrii. Cu înaintarea in vârsta se produce o pierdere a elasticității, ceea ce determina scăderea
acuității vizuale. Cristalinul utilizează O2, glucoza si produce acid lactic transportate din spre si
in spre umoarea apoasa difuzând prin cristaloida. Traversarea capsulei de către diferite substanțe
organice sau anorganice nu se face printr-o simpla difuziune, ci cu un consum energetic ca
rezultat al activității metabolice a stratului epitelial al cristaloidei.
Transparenta capsulei si a cristalinului depinde de starea fizico-chimica a proteinelor
constitutive si de proprietățile mediului lichidian din jurul cristalinului. Variația osmolarității
umorii apoase sau a corpului vitros vor atrage si variații de hidratare a cristalinului cu
modificarea complexelor proteice, pierderea transparentei si elasticității sale.
Corpul vitros este din punct de vedere fizic o substanța amorfa de consistenta unui gel,
transparenta si a cărui modalitate de formare nu este încă bine cunoscută. Are rol trofic, susține
si menține forma globuloasa a ochiului, furnizează retinei o serie de substanțe cum ar fi glucoza,
iar din retina se elimina in el cataboliți. Mai are rol termoizolator si protector al retinei fiind un
amortizor al șocurilor si mișcărilor oculare.
Umoarea apoasa este un lichid transparent, hiperton, ușor acid ce umple camerele
anterioara si posterioara a ochiului. Are o compoziție asemănătoare cu plasma sanguina, din care
lipsesc proteinele. Umoarea apoasa este principalul transportor al metaboliților pentru cornee si
cristalin si reglează presiunea intraoculara care depinde menținerea formei si transparenta
ochiului. Are un indice de refracție inferior fata de cristalin, dând astfel posibilitatea cristalinului
de a-si realiza puterea de refracție maxima. Umoarea apoasa se formează in cea mai mare parte
la nivelul capilarelor proceselor ciliare. Rata de formare a umoarei apoase este de aproximativ de
2 ml / min. Umoarea apoasa este drenata din camera posterioara delimitata de cristalin si iris,
prin pupila spre camera anterioara delimitata de iris si cornee si de aici trece in canalul Schlemm
si se resoarbe in sistemul venos al scleroticei. Gradientul de temperatura dinspre camera
anterioara unde corneea este mai rece, venind in contact cu mediul exterior, spre camera
posterioara determina o circulație continua a umorii apoase. Un circuit complet se realizează în
aproximativ o ora.
Intre cantitatea de umoare apoasa formata si cea resorbita în venele sclerei se menține un
echilibru constant, generând o presiune intraoculara normala de 23 mm Hg. Când se produce o
obstrucție în resorbția ei la nivelul venelor scleroticii, presiunea intraoculara creste prin formarea
continua a umoarei apoase, dând boala numita glaucom, una din principalele cauze de orbire.
33
Anexele ochiului
Anexele ochiului se împart în:
- anexe de mișcare
- anexe de protecție.

Anexele de mișcare sunt reprezentate de mușchi extrinseci ai globului ocular. Sunt patru
mușchi drepți (dreptul intern, extern, superior si inferior) și doi oblici (unul superior si altul
inferior), formând un trunchi de con cu baza pe sclerotica si vârful la nivelul unui inel fibros
situat la vârful orbitei. Mușchii oblici sunt unul superior si altul inferior si se găsesc pe peretele
superior si inferior al orbitei.
Mișcările globului ocular sunt mișcări conjugate prin conlucrarea bilaterala a mai multor mușchi.
De ex. mișcarea de lateralitate se efectuează prin contracția dreptului extern de la un ochi,
împreună cu dreptul intern de la ochiul opus

Figura 6. Anexele globului ocular

34
 Figura 7. Anexele globului ocular
Mișcarea de convergenta a ochilor se realizează prin contracția ambilor mușchi drepți
interni. Mișcarea în sus se realizează prin contracția mușchilor drepți superiori și a celor oblici
inferiori. Mișcarea în jos se realizează prin contracția drepților inferiori și a oblicilor superiori.
Nervul oculomotor (III) inervează oblicul inferior și mușchii drepți superior, inferior si
intern. Nervul trochlear (IV) inervează oblicul superior iar nervul abducens (VI) inervează
dreptul extern.
Anexele globului ocular sunt: sprâncenele, pleoapele cu genele, conjunctiva si aparatul
lacrimal.
Cele doua pleoape sunt terminate printr-o margine ciliara unde se insera 1-2 rânduri de
cili care au rol de protecție a globului ocular.
Conjunctiva are doua porțiuni:
- bulbara
- palpebrala – de la marginea pleoapei, ea căptușește fata interna a pleoapelor,
răsfrângându-se printr-un spațiu virtual (fundul de sac conjunctival superior si
inferior) cu conjunctiva care își termina inserția la nivelul limbului clero-cornean
pe globul ocular.
Aparatul lacrimal, care este format din:
- aparatul de producere a lacrimilor = glandele lacrimale principale si 30-40 de
glande lacrimale accesorii. Glandele accesorii secreta secreția continua de
lacrimi, glandele principale au o secreție intermitenta. Lacrimile umectează
corneea si se elimina prin aparatul de drenaj al lacrimilor, format din:
- punctele lacrimale – superior si inferior

35
 - canaliculele lacrimale
- sacul lacrimal
- canalul lacrimo-nazal care drenează lacrimile in nas
Calea optica
Segmentul de conducere al analizatorului vizual este reprezentat prin calea optica, care este
alcătuita, la rândul sau, din doua parți: una de la globul ocular pana la corpii geniculați externi
(talamus), numita calea infrageniculată, și alte de la corpii geniculați externi pana la scoarța
cerebrala, numita calea suprageniculată.
a. Calea infrageniculată este reprezentata prin: nervul optic, chiasma optica, bandeleta
optica si corpul geniculat extern.
b. Calea suprageniculată este reprezentata de radiațiile optice care pornesc de la corpul
geniculat extern si ajung la centrul cortical.
Segmentul central sau cortical se afla in jurul scizurii calcarine. Aici se deosebesc: aria striata 17,
unde are loc analiza exitației vizuale, aria peristriată 18, unde se face sinteza si aria parastriata
19, unde se elaborează senzația vizuala conștienta.
Pentru o normala funcționare a analizatorului este absolut necesara integritatea anatomică și
funcționala a tuturor segmentelor sale.

►Calea vizuala

Figura 8. Calea vizuală

2.2. FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VIZUAL

Funcțiile principale ale analizatorului vizual sunt percepția luminozității, a formei si
culorii obiectelor din lumea înconjurătoare.
Recepția vizuala se petrece la nivelul ochiului cu ajutorul aparatului optic al ochiului. Ea
reprezintă cea mai mare parte a globului ocular, fiind prevăzut cu elemente optice puternice, care
au capacitatea de a focaliza pe retina, razele luminoase ce cad pe cornee. Acest sistem este
asemănător cu un aparat fotografic format din trei sisteme optice: o camera obscura formata din

36
porțiunea posterioara a globilor oculari, un sistem de lentile, aparatul dioptric al ochiului si o
suprafața fotosensibila unde se desfășoară procesele fotochimice si bioelectrice ale recepției.
Ochiul este un aparat dioptric cu efecte convergente asupra luminii, reprezentat de cornee
si cristalin si un ecran pigmentat, reprezentat de iris. Ochiul reflecta si refracta lumina in
proporție de 91%. Puterea totala de refracție a ochiului este de circa 60 de dioptrii, din care
corneea are o putere de refracție de 45 d, iar cristalinul in stare relaxata de 15 d si in stare
contractata de 30 d.
Mecanismul vederii este un proces extrem de complicat care cuprinde următoarele etape
succesive: formarea imaginii pe retina, fotorecepșia si formarea imaginii la nivelul SNC.

2.2.1. FORMAREA IMAGINII PE RETINA

Imaginea se formează pe retina cu ajutorul sistemului dioptric al ochiului. Imaginea care
se formează este o imagine reala, răsturnata si mai mica decât obiectul vizat.
Ochiul are toate punctele cardinale situate pe axa optica. Toate suprafețele de refracție ale
ochiului se comporta ca si cum ar fi o singura lentila cu centrul la 17 mm înaintea retinei si cu o
putere de refracție totala de cca 60 dioptrii. Multa vreme s-a considerat ca echivalenta acestei
lentile este cristalinul. Dar cea mai mare putere de refracție nu o are cristalinul, ci fata anterioara
a corneei. Diferența maxima de densitate a mediilor transparente străbătute de razele luminoase
se întalnește la interfața aer-cornee.
Totalitatea proceselor prin care se formează imaginea clara pe retina, a obiectelor situate
la distante diferite de ochi formează acomodarea ochiului si presupune trei aspecte care se
realizează prin mecanisme diferite:
1. reglarea cantității de lumina ce pătrunde in ochi se realizează prin reflexul pupilar;
2. acomodarea ochiului pentru vederea clara a obiectelor apropiate se realizează prin
creșterea puterii de refracție a cristalinului;
3. convergenta axelor globilor oculari in scopul suprapunerii in cortexul vizual a
imaginilor de la cei doi ochi se realizează prin contracția diferențiata a mușchilor
extrinseci ai globilor oculari – se obține vederea stereoscopica.

1. Reglarea cantității de lumina în ochi

Pupila limitează cantitatea de lumina care intra in ochi, având diametrul variabil intre 2 si
8 mm, cu un optim intre 2 si 3 mm (diametrul mai mare favorizează aberațiile sferice si
cromatice, iar diametrul mai mic modifica difracția si degradează imaginea). Sfincterul muscular
neted al irisului modifica diametrul pupilar producând mioza, adică reducerea diametrului

37
pupilar. Contracția sfincterului se produce prin stimularea parasimpaticului. Dilatatorul pupilar
produce midriaza prin stimularea simpaticului, determinând creșterea diametrului pupilar.
Reducerea sau mărirea diametrului pupilar joaca rolul de protejare a ochiului fata de
intensitatea variabila a luminii, așa cum am văzut când am descris irisul.
Prin modificările de curbura, cristalinul funcționează ca o lentila biconvexa convergenta
ce refracta si concentrează razele de lumina pe retina.
Pentru ca imaginea sa se formeze pe retina, deci pentru ca ochiul sa posede o acuitate
vizuala normala, indiferent de distanta la care se afla obiectul fata de ochi, acesta prezintă
fenomenul de acomodare la distanta.
Prin acuitate vizuala se înțelege precizia cu care sunt percepute detaliile si contururile
obiectelor, distingerea clara a formelor, dimensiunilor si reliefurilor acestora, precum si a
distantelor pana la obiectul vizat. Acuitatea vizuala se caracterizează prin doi parametri:
Minimum separabil, definit ca distanta cea mai mica dintre doua puncte sau linii care se percep
separat si minimum vizibil definit ca linia sau punctul cel mai fin care poate fi perceput pe un
fond omogen.
Cea mai mica imagine perceputa este cea a unui punct cu un diametru de 1,4 mm la o
distanta de 5-6 metri. In aceasta situație imaginea perceputa este foarte clara deoarece se
formează pe macula lutea, îndepărtarea sau privirea sub aceasta distanta face ca imaginea sa nu
se mai formeze clar pe macula . Pentru ca imaginea sa se formeze pe retina si ochiul sa aibă o
acuitate vizuala normal indiferent de distanta la care se afla obiectul fata de ochi, aceasta
prezintă fenomenul de acomodare la distanta.

2. Acomodarea

Procesul de acomodare se realizează de către cristalin, care își modifica raza de curbura a
suprafeței anterioare. Aceasta va determina creșterea sau scăderea puterii de refracție a
cristalinului.
Acest lucru îl putem remarca prin experiența Purkinje: se așează o lumânare în fața
ochiului unei persoane într-o cameră obscură, ochiul privind un obiect aflat la o distanta de peste
6 m. Imaginea lumânării se reflecta pe cornee ca intr-o oglinda convexa, pe care imaginea este
mai mica, dreapta si anterioara; pe fata anterioara a cristalinului ca intr-o oglinda convexa in care
imaginea lumânării este mai mare, dreapta, situata in mijloc si pe fata posterioara a cristalinului
ca intr-o oglinda concava in care imaginea lumânării este posterioara, mai mica si răsturnată.
Când subiectul privește in apropiere, imaginea din mijloc se apropie de cornee si se micșorează.
Acest fapt este dat de bombării fetei anterioare a cristalinului.

38
 Acomodarea la distanta se datorează elasticității cristalinului, ligamentului suspensor si
mușchiului ciliar. Organul activ este mușchiul ciliar. Când ochiul privește la o distanta mai mare
de 6 m, mușchiul ciliar este relaxat iar ligamentul suspensor este ținut sub tensiune. Acesta va
pune sub tensiune si cristaloida, aplatizând cristalinul. Ca urmare raza de curbura a cristalinului
creste, iar puterea de convergenta scade la valoarea minima de 15 dioptrii. Aceasta este
acomodarea la distanta, care permite ochiului emetrop sa vadă clar, fără efortul mușchiului ciliar
obiectele situate la distante mai mari de 6 m.
Când privim obiectele situate in apropiere, mușchiul ciliar se contracta si relaxează
ligamentul suspensor. Tensiunea din cristalin scade, iar datorita elasticității, convergenta
suprafeței anterioare creste de la 15 la 30 de dioptrii. Acomodarea pentru vederea de aproape se
face cu efort contractil din partea mușchiului ciliar si se face pentru distante mai mici de 6 m.
Deci aceasta modificare a cristalinului se realizează prin contracția sau relaxarea mușchilor
ciliari.
Acest mod de acomodare este propriu numai omului si unor mamifere. Din cele relatate
pana aici rezulta ca mușchiul ciliar determina modificarea cristalinului in cursul acomodării la
distanta. Acest mușchi este format de fapt din doua porțiuni, una cu dispoziție circulara numita si
sfincterul ciliar, inervat de parasimpatic si alta porțiune cu orientare radiala numita tensorul
coroidei, inervat de simpatic. Fibrele circulare au rol in acomodarea de aproape, iar fibrele
radiale intervin in acomodarea la distanta. Acomodarea este un proces reflex a cărei cale aferenta
se propaga prin nervul optic.
Acomodarea se câștigă in cursul vieții prin autoînvățare. Ea se realizează in jurul vârstei
de doi ani când funcționarea mușchilor s-a dezvoltat complet. Prin contracția fibrelor musculare
circulare se slăbește tensiunea ligamentelor asupra cristaloidei. Aceste fibre circulare au rol in
vederea de aproape.
Prin contracția fibrelor radiare se produce creșterea tensiunii ligamentelor suspensoare,
care joaca rol in vederea la distanta.
Calea eferenta a reflexului de acomodare de aproape este parasimpatica. Aceste impulsuri
ajung in zona posterioara a nucleului mezencefalic care este centrul acomodației. Partea
anterioara a acestui nucleu reprezintă centrul pupilo-contractor. Căile aferente sunt prin nervul
oculomotor (III), a cărui impulsuri ajung la ganglionul ciliar si apoi prin nervii ciliari scurți se
termina pe fibrele sfincterului ciliar.
Calea eferenta a acomodării la distanta este simpatica, care se termina in coarnele laterale
C8 - L2, după ce au trecut in prealabil prin hipotalamus. Căile aferente trec prin lanțul ganglionar
laterovertebral si anume in ganglionul cervical superior si de aici prin plexul pericarotidian, prin

39
ramura oftalmica a nervului trigemen, se termina prin nervii ciliari scurți pe fibrele radiale ale
mușchiului ciliar (mușchiul tensor al coroidei).
Prin jocul contractil al celor doi mușchi ciliari, cristalinul se bombează din ce in ce mai
mult pe fata sa anterioara, cu cat obiectul este privit mai aproape de ochi. Contracția maxima a
mușchilor ciliari duce la creșterea maxima a puterii de refracție a cristalinului.
Aceasta acomodare a ochiului la distanta se face cu mare cheltuiala de energie,
consumata de contracția mușchiului ciliar, pe când privirea obiectelor in îndepărtare duce la o
cheltuiala minima de energie. Așa se explica de ce ochiul obosește foarte repede când privește
obiectele din apropiere (de ex. scrisul, cititul, cusutul etc.).
Oboseala generala, insomniile si hipoxia prelungita, diminua puterea de acomodare a
ochiului. Punctul remotum corespunde celei mai mari distante de la care ochiul vede clar un
obiect. La un ochi emetrop el se afla la o distanta mai mare de 6 m. Punctul proxim, este punctul
cel mai apropiat de ochi la care un obiect se vede clar. El se afla la o distanta de 10 cm fata de
corneea transparenta, iar după vârsta de 75 de ani se confunda cu punctul remotum situat la
infinit.
Miopul va avea punctul remotum mai aproape de ochi decât emetropul, iar
hipermetropul îl va avea mai îndepărtat. Distanta dintre punctul proximum si punctul
remotrum, exprimata in metri poarta denumirea de parcursul acomodării, iar modificările
refracției oculare exprimate in dioptrii reprezintă amplitudinea acomodării.
La procesul de acomodare mai participa pe lângă contracția mușchiului ciliar convergenta
axelor oculare si modificările diametrului pupilar. Acomodarea se face egal si simultan la ambii
ochii. Acomodarea scade progresiv in medie de 24 mm cu vârsta datorita diminuării elasticității
cristalinului. Se produce un proces de coagulare si aglutinare a proteinelor cristalinului in
prezenta Ca+. In aceasta situație punctul proximum se îndepărtează ducând la presbiție, defect
corectabil cu lentile biconvexe convergente.

2.2.2. MECANISMELE FOTORECEPȚIEI PENTRU LUMINA

NECOLORATA.

Mecanismele fotorecepției pentru lumina necolorata. De aceasta fotorecepție sunt

responsabile celulele cu bastonaș.
Geneza potențialelor bioelectrice in celulele fotoreceptoare
Modificările de potențial care inițiază potențialele de acțiune in retina sunt generate de
acțiunea luminii asupra componentelor fotosenzitive din bastonașe si din conuri. Când lumina
este absorbita de aceste substanțe, structura moleculara a acestora se modifica, iar aceste

40
modificări declanșează o serie de secvențe care vor determina inițierea activității neuronale.
Potențialul generator al fotoreceptorilor si răspunsurile electrice ale celor mai multe elemente
neuronale din retina sunt potențiale locale si gradate. Numai celulele ganglionare transmit
potențiale conform legii “tot sau nimic” la distante apreciabile. Răspunsurile bastonașelor,
conurilor si celulelor orizontale sunt. Răspunsurile celulelor bipolare sunt fie hiperpolarizante fie
depolarizante. Celulele amacrine produc potențiale depolarizante, iar potențialului de vârf din
aceste celule poate acționa ca un potențial generator pentru producerea potențialelor de vârf
propagate, produse de celulele ganglionare.
Potențialul de receptor al conului are o invazie brusca si compensata, pe când potențialul
de receptor al bastonașului are invazie brusca dar sunt slab compensate. Curba relației intre
amplitudinea potențialelor de receptor si intensitate a stimulului este la fel de brusca in bastonașe
si conuri, dar in schimb bastonașele sunt mult mai sensibile comparativ cu conurile.
Răspunsurile bastonașelor sunt proporționale cu intensitatea stimulului la nivele ale
iluminării care sunt sub valoarea prag pentru conuri. Pe de alta parte, răspunsurile conurilor sunt
proporționale cu intensitatea stimulului la nivele ridicate ale iluminării in timp ce în aceste
condiții răspunsurile bastonașelor sunt maximale si nu produc modificări. Iată de ce conurile
generează răspunsuri la schimbarea intensității luminii deasupra nivelului fondului, dar nu scoate
bine in evidenta iluminarea absoluta, pe când bastonașele detectează iluminarea absoluta.
Aceste proprietăți ale bastonașelor determina vederea scotopică care definește
capacitatea de a discrimina intre alb si negru sub un nivel critic al intensității luminii,
caracteristica vederii crepusculare.

Componentele fotosensibile ale celulelor cu bastonaș

Componentele fotosensibile in bastonașele ochiului uman si al celor mai multe mamifere

sunt formate dintr-o proteina numita opsină și din retinen, aldehida a vitaminei A. (Folosim
termenul de retinen1 pentru a-l deosebi de retinenul care se găsește in retina unor specii de
animale. Retinenul este o aldehida care se mai numește si retinal. Vitaminele A sunt alcooli care
mai sunt denumiți retinoli).
Pigmentul fotosensibil din bastonașe se numește rodopsina sau pigment visual și este de
culoare purpurie. Opsina lui se numește scotopsină. Rodopsina are vârful de sensibilitate la
lungimea de unda de 505 nm, ce corespunde aproximativ culorii galben-verzui din spectru. De
aceea se explica de ce aceasta culoare generează cea mai puternica senzație de lumina. Puterea
de absorbție a rodopsinei scade spre albastru pana la 40% fiind foarte mica pentru roșu, astfel
purtarea ochelarilor roșii de către persoanele car lucrează in camere obscure (radiologi, fotografi
etc.) permite adaptarea bastonașelor la întuneric.
41
 Rodopsina umana este o proteina cu o greutate moleculara de 41 kD). Rodopsina se
găsește in membrana discurilor bastonașelor si reprezintă cca 90% din totalul proteinelor
membranale, reprezentând 4% din greutatea unui bastonaș. Rodopsina este de fapt in ultima
instanța un receptor serpentinic cuplat cu proteina G. Ea are șapte domenii prin care pătrunde
prin membrana discului bastonașului (având capătul C terminal intracitoplasmatic, iar cel N
terminal la suprafața intradiscală).
Retinenul este atașat la trei domenii transmembranale ale rodopsinei, plasându-se intr-o
poziție paralela cu suprafața membranei.
La întuneric, retinenul din rodopsina este din punct de vedere chimic in configurația 11-
Cis. Lumina modifica forma retinenului, transformându-l in izomerul trans. Aceasta activare a
rodopsinei se realizează prin formarea a o serie de derivați intermediari, intre care,
metarodopsină II, pare sa fie componentul cheie care inițiază închiderea canalelor de Na+. In
final se produce o modificare conformaționala a moleculei de rodopsina care duce la separarea a
retinenului1de obsina decolorând pigmentul.
Când energia luminoasa este absorbita de rodopsina începe in câteva fracțiuni de secunda
sa se decoloreze, parcurgând mai multe etape intermediare.
După degenerarea sa retinenul se regenerează printr-o cale inversa. O parte din rodopsina
este regenerata in mod direct. O alta parte are loc in celula epiteliala pigmentara unde este redusa
de enzima alcooldehidrogenaza (in prezenta NADH) in vitamina A si de aici reacțiile se reîntorc
la forma de rodopsina.

Vederea scotopică

Înseamnă capacitatea de a discrimina nuanțele intre alb si negru sub un nivel critic al
intensității luminii. Deși acuitatea vizuala este mai mica in regiunea periferica a retinei
comparativ cu cea din macula luteea, vederea nocturna este mai buna, din cauza densității mai
mari a celulelor cu bastonașe, elemente adaptate specifice pentru vederea nocturna. Bastonașele
sunt sensibile la un nivel inferior de iluminare, comparativ cu conurile, însa au un nivel scăzut de
acuitate vizuala, a 1/20-a parte fata de cea din fovea centralis. Impulsurile descărcate de
bastonașe prezintă însă un mare grad de convergenta (90-180 de bastonașe converg pe o celula
multipolara).
In cazul iluminării slabe, crepusculare, numai bastonașele sunt capabile sa fie excitate,
este caracteristica vederii scotopice.

42
 Adaptarea retinei la întuneric

Retina are capacitatea de a-si regla sensibilitatea. Sensibilitatea bastonașelor este in

relație exponențiala cu concentrația rodopsinei. Aceeași relație o vom întâlni si in cazul
conurilor. Scăderi mici ale concentrației rodopsinei reduc foarte mult sensibilitatea bastonașelor.
La întuneric sau la lumina puțin intensa, ochiul se adaptează prin următoarele procese: dilatarea
pupilei de aproximativ trei ori, creșterea sensibilității retinei prin regenerarea rodopsinei,
producerea unor modificări structurale ale fotoreceptorului si o deplasare a reacției din celulele
receptoare de la acid la alcalin. După un minut de ședere la întuneric sensibilitatea retinei creste
de 10 ori, iar după 40 de minute de 25.000 ori, deci adaptarea la întuneric se face intr-un timp
relativ mare. In circa 15-60 s se produce adaptarea. Se produc fenomenele in sens invers celor
petrecute in adaptarea la întuneric.
Studiul adaptării la întuneric a arătat ca la început se adaptează conurile, care au
capacitate mai rapida de adaptare comparativ cu bastonașele. Ele își măresc sensibilitatea de 20-
50 de ori in primele 5 minute. Din acest motiv la întuneric putem sa începem sa percepem
obiectele însă ele ne apar neclare. Adaptarea bastonașelor se face mai lent, dar adaptarea este
completa la 30 de minute, fiind intensa la 40 de minute. Acest lucru face ca sa fie distinse si
detaliile obiectelor in întuneric. Adaptarea bastonașelor poate continua si după acest interval încă
multe ore, daca se menține întunericul. In aceste condiții creste sinteza rodopsinei, ceea ce are ca
rezultat creșterea progresiva a sensibilității bastonașelor. In aceste condiții bastonașele sunt
excitate de cantități extrem de mici de lumina.
La revenirea la lumina ochiul este la început orbit, chiar si de o lumina slaba. In cursul
adaptării ochiului la întuneric si lumina se produc modificări ale sensibilității retinei de 500.000
– 1.000.000 de ori.

Mecanismele fotorecepției pentru lumina colorata

Senzația cromatica, prezenta încă din primele doua luni după naștere, este o senzație
distincta de cea de luminozitate. Omul poate distinge 190 de nuanțe colorate. Articolul extern a
celulelor cu con, care reprezintă aproximativ 40% din segmentul extern este mai scurt si mai
gros decât al bastonașelor, având forma unui trunchi de con. Articolul intern pătrunde mai
profund decât al bastonașelor in stratul epitelial pigmentar, asigurând in acest mod un contact
mai intim si foarte necesar schimbărilor metabolice. Articolul extern a celulei cu con conține
intre 200 si 500 de discuri neflotante si cu o membrana mai subțire decât a discurilor din celulele
cu bastonașe (cca 5 nm). La fel, ca si la bastonașe, si in membrana discurilor din celulele cu con
conțin substanțe fotoreceptoare.

43
 Din punct de vedere al compoziției chimice fotopigmenții din celulele cu con sunt
asemănători cu ai rodopsinei. Ceea ce diferă la acești fotopigmenți este porțiunea opsinică,
retinenul pare a fi identic cu al rodopsinei. Cu metode microspectrofotometrice au fost
identificați trei tipuri de pigmenți: eritrobalul, pigment sensibil pentru roșu, clorolabul, sensibil
pentru verde, cianolabul, sensibil pentru albastru.
Măsurarea absorbției spectrale a unor conuri si bastonașe izolate din porțiuni de retina
separata a dus la concluzia ca bastonașele au absorbție maxima la o lungime de unda egala cu
505 nm. Conurile ar fi de trei tipuri diferite, având vârfuri de absorbție, unele cu lungimea de
unda de 419 nm, corespunzător albastrului, altele la 531 nm corespunzător verdelui și altele la
560 nm corespunzător rosului.
Nu s-a putut pune în evidență la nivelul conurilor ciclul de transformare asemănător
ciclului Wald din bastonașe. Procesul de descompunere al fotopigmenților din conuri de către
lumina colorată și regenerarea lor rămâne încă necunoscut. Ușurința cu care acești pigmenți sunt
izomerizați de către lumina colorată este comparabilă cu aceea a rodopsinei, dar viteza de
regenerare în ochi este de 3-4 ori mai rapidă pentru conuri (aproximativ 1 min), comparativ cu
rodopsina (3 min.).
Referitor la mecanismele perceperii culorilor s-au emis numeroase ipoteze fără a se
cunoaște astăzi precis acest mecanism. Există totuși unele teorii care încearcă să le explice.

Teoria tricromatica a lui Young-Helmholtz

Teoria tricromatica sau teoria componențială preconizează existenta a trei culori diferite,
considerate culori fundamentale si corespunzătoare celor trei tipuri de conuri cunoscute astăzi
(albastru, verde si roșu), din al căror amestec rezulta toate culorile spectrului. Când un con este
excitat separat cu o lumina monocromatica se percepe numai o culoare, iar daca sunt stimulate
simultan mai multe conuri, in proporție adecvata se obține lumina alba. Culorile rezulta din
combinarea in proporții variabile a excitării a 1,2 sau a tuturor categoriilor de conuri. Deși
aceasta teorie a dominat mai bine de 150 de ani, fiind elaborata de Helmholtz aproape intuitiv in
1852, abia cercetările recente au adus argumente convingătoare, fotometrice fizico-chimice si
morfologice in sprijinul ei. Aceasta teorie nu este suficientă pentru explicarea percepției culorii
galbene de către retina si nici a multitudinii de tonuri si nuanțe pe care le percepe ochiul (peste
190).

Teoria tetracromatica a lui Hering

Teoria tetracromatica este teoria procesului oponent sau a perechilor opuse, propusa de
Hering in 1878. Se sugerează existenta a cate doua clase diferite de celule in sistemul vizual
44
specializate pentru codarea culorilor si una pentru codarea luminozității. Ipoteza lui Hering
considera ca fiecare din cele trei clase de celule codifica doua tipuri complementare de
percepție. Teoria presupune existenta a trei perechi de pigmenți vizuali:
1. Pentru percepția luminozității modificarea activității bastonașelor in sensul
hiperpolarizării produce senzația de negru, iar modificarea in sensul hipopolarizării
produce senzația de alb.
2. Pentru vederea galben-albastru modificarea in sensul hiperpolarizării produce
senzația de albastru, iar in sensul hipopolaritățtii senzația de galben.
3. Pentru vederea verde-roșu modificarea in sensul hiperpolarizării produce senzația
de roșu iar in sensul hipopolarizării senzația de verde.
Adepții actuali ai acestei teorii considera ca receptorii retinei sunt doar absorbanți ai
luminii si ca adevărata discriminare a culorilor începe printr-o codificare in segmentul
intermediar al analizatorului (celulele bipolare, multipolare, fibrele nervului optic, corpii
geniculați laterali) si in segmentul central al analizatorului, in cortexul occipital.
Mecanismul perceperii culorilor pare un proces constituit din doua etape:
1) la nivelul receptorilor in acord cu teoria lui Young-Helmholtz
2) la nivelul segmentului intermediar si central al analizatorului in acord cu teoria
Hering.
Astăzi se considera ca mecanismul fotorecepției pentru lumina colorata constă intr-un
proces receptor inițial, care începe la nivelul retinei, prin reacțiile fotochimice ce au loc in cele
trei tipuri de celule cu con si care continua printr-un proces de codare ce începe la nivelul
celulelor bipolare, prin cupluri de celule cu polaritate opusa si care corespund cuplurilor de
culori antagoniste.

Vederea fotopică

Vederea fotonică înseamnă capacitatea de a discrimina culorile, funcție vizuala realizata

de celulele cu con, care din banda de absorbție cuprinsa intre lungimile de unda de 400 si 700
nm, prezintă cea mai mare sensibilitate la lungimea de unda de 550 nm, corespunzător luminii
verde-gălbui. Vederea fotopică este mai bine exprimata in centrul retinei si mai puțin la periferia
ei, unde predomina bastonașele. Datorita acestei particularitîți, la lumina zilei galbenul apare
culoarea cea mai luminoasa, cea mai strălucitoare, iar la lumina crepusculara albastrul apare cea
mai luminoasa culoare.
In afara de luminozitate (care trădează gradul de apropiere a unei culori de negru),
senzația de culoare se caracterizează si de tonul cromatic si saturație. Tonul cromatic este
proprietatea după care o culoare se deosebește de alta, roșu de verde sau albastru.
45
 Saturația reflectă puritatea unei culori cromatice, gradul ei de apropiere de culoarea gri,
având aceeași luminozitate. Prin varierea si corelarea acestor trei calități se obține o gama foarte
întinsă de nuanțe si tonuri.

Omul obișnuit poate diferenția pana la 160 de tonuri cromatice pure, cca. 200 de gradații
ale luminozității si in jur de 20 de gradații de saturație.

2.2.3.ANALIZA CORTICALA A CULORILOR

Analiza culorilor de către cortexul vizual pare a fi identica cu cea descrisa la nivelul
retinei si a corpilor geniculați laterali. Unii neuroni primesc aferente de la toate cele trei categorii
de conuri, iar alte câmpuri corticale au un compartiment de celule color, dual-oponente.
Livingston și Hubel au putut constata ca aceste celule dual-oponente sunt distribuite in
cortexul vizual sub forma unor coloane înfipte ca niște țărusi in straturile cortexului vizual
formate din neuroni sensibili la culoare. De la acest aranjament face excepție doar stratul
neuronal al patrulea al cortexului vizual. Datorită faptului ca în acești neuroni s-a constatat o
concentrație crescuta a citocromoxidazei, distribuția și dispoziția acestor neuroni a putut fi
evidențiata histochimic prin colorarea acestei enzime. Făcându-se secțiuni paralele cu straturile
corticale din țesutul cerebral striat s-au evidențiat pete de culoare împrăștiată pe toată grosimea
cortexului exceptând stratul al IV-lea

Simțul formelor

Detectarea formelor obiectelor se bazează pe capacitatea neuronilor corticali vizuali de a

detecta organizarea spațiala a imaginilor. Aceasta capacitate depinde de funcția cortexului vizual
primar, aria 17. Detectarea formelor se bazează pe sesizarea strălucirii si întunecării parților
componente ale obiectului vizat.
Detectarea orientării liniilor, a marginilor si a lungimii liniilor implica organizarea in
coloane a neuronilor corticali. Pentru o astfel de organizare pledează faptul ca scoarța vizuala
poseda cca. 200 de milioane de neuroni fata de 1.200.000 de fibre ale nervului optic, deci
neuronii corticali sunt de 200 de ori mai numeroși decât fibrele nervului optic.
Pentru aprecierea cu mare finețe a formelor este nevoie nu numai de receptorii periferici,
ci si de proiectarea punct cu punct a retinei la nivelul cortexului vizual, unde are loc
discriminarea, analizarea si sintetizarea informaților vizuale primite. Zona maculară a retinei are
o proiecție foarte mare la nivelul cortexului. In zona extramaculara apar celule cu bastonașe la
nivelul cărora discriminarea formelor se face tot mai imperfect, dar creste in schimb

46
sensibilitatea la lumina. Retina externa este doar semnalizatoare, pe când cea centrala este
analizatoare pentru culori si forme.

Simțul stereoscopic

Vederea binoculara spațială, vederea stereoscopica este rezultatul poziției centrat-

convergente a celor doi ochi. Cele doua imagini sunt combinate sau fuzionate prin mecanisme
nervos centrale intr-o singura imagine.
Simțul stereoscopic se refera la capacitatea ochilor de a aprecia profunzimea obiectelor
din mediul înconjurător cu participarea nemijlocita a circuitelor neuronale din corpi geniculați
laterali si din cortexul occipital. La nivelul retinei imaginea este doar bidimensionala, iar scoarța
occipitala vizuala aduce a treia dimensiune, profunzimea.
Se știe ca distanta interpupilara la omul adult este de 64 mm, încât același obiect va fi
privit sub un alt unghi de către ochiul drept si de către cel stâng. Diferențele de detalii obținute
de către cei doi ochi pe cele doua macule creează impresia de relief a obiectelor privite.
In simțul reliefului se impune vederea binoculara care aduce neuronilor corticali date
puțin diferite de la cei doi ochi pe care apoi aceștia le convertesc intr-o imagine compusa
tridimensional.
Acest proces are la baza componente morfofunctionale înnăscute, la care se adaugă însă
experiența de viața, o autoînvățare in primii ani de după naștere.
Vederea stereoscopica are rol in posibilitatea aprecierii de către om a distantelor.
Pentru aprecierea profunzimii obiectelor, scoarța vizuala occipitala participa activ cu
numeroasele sale conexiuni neuronale, analizând si sintetizând datele primite de la retina privind
mărimea aparenta a obiectelor, perspectiva, distribuția umbrelor si a luminilor, luminozitatea si
tonalitatea cromatica, conturul obiectelor etc. Toate aceste calități sunt învățate în primii ani de
viață.
La realizarea vederii spațiale mai intervin de asemenea si mișcările capului, ce oferă
informații spațiale despre distante. O dovada in acest sens o constituie faptul ca si oamenii
cu un singur ochi pot percepe corect profunzimea imaginilor prin mișcarea capului.
Sistemul oculomotor are doua sarcini: pe de o parte reperarea țintei, gratie unei sacade
(mișcarea rapida a globilor oculari) iar pe de alta parte urmărirea țintei realizata printr-o mișcare
lenta (urmărirea oculara). Prima mișcare poate fi voluntara sau reflexa, cea de-a doua este
involuntara.
Mișcările de lateralitate, de verticalitate si de convergenta sunt asigurate de mișcările
mușchilor extraoculari (trei perechi de mușchi: patru drepți: dreptul intern si extern, dreptul
superior si inferior si doi oblici: oblicul superior si inferior). Fiecare pereche dispune de o
47
inervație reciproca, având un mușchi in contracție si altul in relaxare. Astfel, globul ocular are
posibilitatea să facă o mare varietate de miscări. Mișcările oculare sunt astfel coordonate încât
ambii globi oculari se mișcă simultan ceea ce se numește mișcarea conjugată a ochilor.
Coordonarea se realizează de trei perechi de nervi cranieni III, IV si VI (oculomotor, trohlear si
abducens).
Mușchii globului ocular au mișcările cele mai rapide din organism, secusele cele mai
rapide. Astfel mișcarea acestora pentru vizarea unui obiect se realizată între 20 și 150 ms.
Centrii de control al miscării binoculare se afla in formația reticulara din mezencefal si
punte, in coliculii cvadrigemeni superiori si regiunea pretectală. Ei primesc aferente si din
scoarța vizuala. Sincronizarea acestor miscări si precizia lor, necesita si acțiunea cerebelului.
Pentru realizarea mișcărilor nistagmice deci a mișcărilor sacadate mai intervin si receptorii
vestibulari.
Nucleii celor trei perechi de nervi își au originea in trunchiul cerebral, al căror fibre se
unesc in bandeleta longitudinala posterioara. Centrii premotori din lobul frontal programează
sacadele, mișcările de urmărire si de convergenta. Nucleii vestibulari controlează mișcările
reflexe. Formația reticulara pontina este responsabila de comanda sacadelor laterale iar nucleii
rostrali ai bandeletei longitudinali de comanda sacadelor verticale.

Vederea binoculara

Vederea cu un singur ochi este imperfecta. Vederea binoculara, adică cu ambii ochi, ne
da posibilitatea sa cădem obiecte in relief, in adâncime si sa apreciem astfel distanta la care se
găsesc. Câmpul vizual si acuitatea vizuala sunt cu mult mai mari decât in vederea unioculara.
Pentru ca imaginea unui punct luminos sa se formeze pa pata galbena a celor doi ochi, este
necesar ca axele ochilor sa se întâlnească în același punct. Imaginile formate in puncte
corespunzătoare pe retinele celor doi ochi se suprapun in centrii vizuali ai celor doua emisfera si
sunt percepute ca una singura. Aceasta se datorează faptului ca fibrele celor două fascicule optice
se încrutcișează in parte, așa ca fiecare centru vizual primește fibre, atât de globul ocular de
aceeași parte, cat si de globul ocular din partea opusa. In fiecare centru se face deci proiecția de
pe ambele retine. Daca cele doua imagini nu se formează pe puncte corespunzătoare in ambii
ochi, ele vor apărea izolate si deci vom avea doua senzații. Aceasta stare se numește, diplopie,
adică vedere dubla.

Persistenta imaginii vizuale

Efectul produs de lumina asupra retinei nu dispare in același timp cu întreruperea

excitantului, ci mai durează 1/30 dintr-o secunda. Aceasta se explica prin faptul ca, pe de o parte,
48
descompunerea substanțelor chimice din celulele vizuale sub acțiunea luminii, ca orice fenomen
chimic, nu se oprește brusc, ci mai continua o fracțiune de secunda, iar pe de alta parte este
necesar un timp oarecare pentru ca aceste substanțe distruse sa se refacă. Datorita acestui fapt se
poate realiza, cu ușurința, sinteza luminii albe, întrebuințând un disc mobil, împărțit în sectoare
de întinderi și colorații asemănătoare spectrului solar. așa îl facem sa se învârtescă repede, toate
culorile se suprapun pe retina si avem senzație de lumina alba. De asemenea, daca învârtim
repede o așchie cu un punct incandescent la capăt, avem impresia unui cerc continuu de foc, sau
daca stingem si aprindem un bec electric, la intervale scurte care sa nu depășească 1/30 dintr-o
secunda avem impresia ca lumina nu se întrerupe. Pe persistenta imaginilor se bazează
cinematografia, in care avem iluzia miscării, prin trecerea, la intervale scurte, prin fata ochilor, a
mai multor imagini. Suprapunerea imaginilor noi peste cele anterioare, da senzația de
continuitate.

Fenomenul contrastului sau al iradiației

Daca examinam în același timp două obiecte de culori diferite deosebirea dintre ele ne
pare mult mai accentuata decât este în realitate. Acest fenomen se numește contrast.
Daca privim un pătrat alb pe fond negru, ni se pare mai mare decât un alt pătrat negru,
egal cu el, dar pus pe fond alb. Aceasta poarta numele de contrast luminos si se explica astfel:
Când o raza de lumina cade pe retina, ea nu există numai celulele pe care a căzut direct,
ci si celulele imediat învecinate. Acest fenomen se numește iradiație. Iradiația se face de la
lumina albă spre negru, astfel ca lumina alba își lărgește câmpul. Din cauza aceasta pătratul alb
pare mai mare pe fondul negru, iar cel negru pe fond alb pare mai mic.

Iluzii optice

Aprecierea distantei mărimii, formei si culorii obiectelor este deosebit de importanta in

viața omului. Aceasta se face prin mișcarea globilor oculari in plan vertical si orizontal.
Aprecierea corecta se dobândește cu timpul, prin exercițiu. Totuși, aprecierile noastre
sunt câteodată unor impresii false, așa-numite iluzii optice.
De exemplu: daca pe doua linii paralele si orizontale cad alte doua linii oblice, venind din
direcții opuse, avem impresia ca cele doua linii paralele sunt mai depărtate la mijloc sau
mai apropiate, după direcția linilor oblice. Asemenea erori ale analizatorului se corectează
datorita experienței pe care o dobândim in viața. Datorita acestui fapt reușim să vedem
adevăratele aspecte ale corpurilor din natura.

49
 De aici rezulta importanta pe care o are segmentul cortical pentru functionarea analizatorului
vizual. Din acest punct de vedere trebuie să remarcam faptul ca segmentul cortical al acestui
analizator primește, totdeauna, imaginile răsturnate ale obiectelor, așa cum funcționează ele pe
retina. Noi percepem obiectele in poziția lor normala, pentru ca scoarța cerebrala, prin centrul
vizual, are însușirea să raporteze imaginea, la obiectul respectiv si s-o așeze in poziția normala.

2.3. PATOLOGIA ORGANULUI DE VĂZ

Bolile ochiului afectează, deseori, activitatea zilnica a pacientului. Pentru a menține

sănătatea ochilor, uneori este nevoie doar de un efort foarte mic. Deși nu toate afectiunile
oftalmologice pot fi prevenite, exista nenumărate masuri care ajuta la stoparea evoluției
afecțiunii. In primul rând, trebuie subliniata importanta unei alimentații sănătoase, urmând:
protecția ochilor împotriva razelor soarelui, controlul medical periodic, purtarea ochelarilor de
protecție daca lucrați foarte mult la calculator.
Orice deviere de la starea emetropă(vederea normală) reprezintă un defect de vedere.
Cele mai des întâlnite defecte de vedere ale ochiului uman sunt:

Figura 8. Patologia organului de văz

50
Diferenţele dintre defectele principale de vedere

 Miopia este cel mai des întâlnit defect de vedere, aceasta având un caracter patologic(apare
la naștere), care se manifestă prin imposibilitatea de a distinge clar obiectele situate la o
distanță mai mare. Aceasta se întâmplă deoarece razele paralele, ce vin de la un obiect,
atunci când traversează globul ocular, se focalizează înaintea retinei, permițând doar
distingerea obiectelor situate la o distanță mai mică. Globul ocular al persoanelor mioape
este mai alungit, fiind nevoie de lentile divergente pentru a corecta vederea, deplasând
focarul pe retină. În jur de 26% din populația lumii are miopie. Miopia este corectată cu
ajutorul lentilelor divergente.

Miopia este cauzata de lipsa simetriei a globului ocular, sau lipsa abilitații mușchilor oculari
de a schimba forma lentilelor , pentru a focaliza corect imaginea pe retina. Miopia poate fi
corectata prin folosirea lentilelor biconcave.

 Hipermetropia (sau hipermetropismul) este o afecțiune a ochiului, caracterizată prin

formarea imaginii în spatele retinei, ceea ce face ca imaginea să devină încețoșată.
Hipermetropia apare când diametrul antero - posterior al globului ocular este mai mic decât
normal.
În esență, hipermetropia se datorează unui viciu de refracție, caracterizat printr-un deficit de
convergență ce face ca imagina obiectelor să se formeze în spatele retinei. De aceea, la
nivelul maculei (zona de acuitate vizuala maximă) lumina se proiectează sub forma unui cerc
luminos, responsabil de vederea neclară, ceea ce duce scăderea acuității vizuale pentru
depărtare dar și pentru apropiere.
Deoarece persoanele cu hipermetropie văd neclar la toate distanțele, ele trebuie să depună
constant un efort de acomodare pentru a focaliza, fapt care duce la încordare, dureri de cap și
oboseală oculară.
Persoanele ce suferă de hipermetropie văd totuși relativ mai bine la distanță, deși văd
obiectele depărtate mai aproape decât sunt în realitate. Aceste persoane au de cele mai multe
ori probleme în a focaliza imaginile apropiate și nu pot realiza activități precum cititul sau
cusutul.
Din punct de vedere optic, hipermetropia este contrară miopiei. Hipermetropia este corectata
cu ajutorul lentilelor convergente.

 Ambliopia, numită și „ochiul leneș”, este o boală a sistemului vizual caracterizată prin
slăbirea simțitoare a vederii. Ambliopia este o consecință a unei dereglări a vederii

51
 binoculare, fără leziune organică. Copiii pot dezvolta ambliopie încă de la naștere, până la
vârsta de 6-7 ani. Copilul cu ambliopie nu realizează că nu vede bine cu un ochi. Astfel,
creierul ignoră imaginile de la nivelul ochiului cu probleme și percepe numai imaginile de la
ochiul sănătos. Este foarte greu de depistat această boală tocmai pentru că, prin acțiunea
creierului de a suprima imaginea deficitară, cei afectați de ambliopie văd bine cu ambii ochi
deschiși. Cu cât este diagnosticată mai devreme, cu atât șansele de tratare sunt mai crescute.
Există mai multe forme de ambliopii, dar cele mai frecvente sunt ambliopiile însoțite de vicii
de refracție (miopia, hipermetropia și astigmatismul) sau de strabism.

 Prezbitismul este un defect de vedere care apare de obicei la bătrânețe, acesta comportându-
se în același mod precum hipermetropia, acesta fiind cauzat de atrofierea elasticității
cristalinului. Prezbitismul este tratat cu ajutorul unei lentile convergente si poate fi corectata
prin purtarea unor ochelari cu lentile convexe..

 Strabismul are drept cauză slăbirea unuia dintre mușchii externi ai globului ocular, acesta
fiind corectat prin exerciții de întărire a musculaturii ciliare.
Strabism (din greacă στραβός strabos „încrucișat”) este o afecțiune oculară în care se
manifestă o deviație a unei axe oculare în raport cu cealaltă. Aceasta implică de obicei o
lipsă de coordonare între mușchii extraocular care împiedică focalizarea fiecărui ochi la
același punct în spațiu și previne buna vederea binoculară, fiind afectată negativ percepția în
profunzime a spațiului. Strabismul poate fi fie o tulburare neurologică de coordonare a
ochilor fie o tulburare de musculară. Ochiul mai slab de obicei după un timp încetează să mai
trimită semnale creierului, rezultând astfel fenomenul de ambliopie. Poate apare la 2-5 %
dintre copii. Strabismul poate fi transmis ereditar.
Strabismul poate fi corectat pin purtarea unor lentile speciale, dar in stadii avansate, este
necesara o operație asupra mușchilor oculari.
 Daltonismul. Este cauzat de un defect congenital in retina , sau pe o porțiune a nervului
optic.
 Orbirea. Presiunea pe nervul optic poate cauza orbirea. Desprinderea retinei din interiorul
globului ocular poate cauza orbire, pentru ca retina va ieși din cadrul imaginii formate de
lentile. Corectarea permanenta a acestui defect se face numai prin operație
 Cataracta apare cel mai frecvent, la persoanele cu o vârstă înaintată, aceasta fiind cauzată de
pierderea treptată a transparenței(opacifierea) cristalinului. În cazul cataractei congenitale,
aceasta este corectată prin secționarea unei porțiuni a irisului și a capsulei cristaliniene ori

52
 prin extragerea cristalinului și înlocuirea acestuia cu un cristalin artificial reprezentat de către
o lentilă biconvexă.
Cataracta este o boală care atacă ochiul și se manifestă prin opacifierea cristalinului sau a
capsulei lui. Această opacifiere este responsabilă de o scădere progresivă a vederii, la început
însoțită de o jenă la lumină (fotofobie). Scăderea vederii poate fi rapidă (câteva săptămâni)
dacă e din cauza unui traumatism. Se clasifică în mai multe categorii:
- Congenitală - este consecința unui proces patologic intrauterin. Are diferite forme:
zonală, capsulară anterioară, capsulară posterioară și nucleară, dar nu progresează. Se
poate trata prin secționarea unei porțiuni a irisului și a capsulei cristaliniene.
- Senilă - apare în urma tulburării nutriției cristalinului la unele persoane trecute de
vârsta de 50 de ani, cel mai des din cauza diabetului zaharat. Se caracterizează prin
schimbarea treptată a culorii pupilei în alb-cenușiu, scăderea progresivă a vederii și,
uneori, prin dublarea sau deformarea imaginii. Poate fi evitată prin extragerea
cristalinului și înlocuirea lui cu o lentilă biconvexă de 10 dioptrii sau prin folosirea
ochelarilor.
- Traumatică - reprezintă o urmare a lezării capsulei cristaliniene prin lovituri.
- Complicate - este consecința unor boli intraoculare (iridociclită, glaucom ș.a.).
- Radiativă - este rezultatul expunerii la radiații ionizante (neutroni, raze Roentgen).

Cristalinul reprezintă o lentila transparenta. Însă se poate întâmpla ca acesta sa devina opac.
Afecțiunea care provoca opacifierea cristalinului se numește cataracta.
Modificarea transparentei cristalinului împiedică pătrunderea razelor de lumina în interiorul
ochiului și vederea omului se înrăutățește. Cataracta poate afecta cristalinul in întregime sau
doar o parte din acesta.

 Astigmatismul este o boală oftalmologică manifestată printr-o deformare a corneei care

atrage după sine o refracție defectuoasă a razei de lumină în globul ocular. În cazul
astigmatismului, razele de incidenta de lumină albă ce sosesc la ochi sub formă de raze
paralele vor suferi un proces intens și inegal de refracție, și prin urmare, cu cât această
refracție diferențiată va fi mai mare, cu atât astigmatismul va fi considerat mai grav.

 Glaucomul reprezintă un grup de tulburări cauzate de creşterea presiunii din interiorul

globului ocular. În cazul unui ochi normal, un lichid numit umoarea apoasă este produsă şi
drenată în mod constant. În caz de glaucom, umoarea apoasă se acumulează şi creşte
presiunea din interiorul ochiului. O astfel de presiune crescută poate deteriora nervul optic,
fie direct, fie prin restricţionarea fluxului de sânge, ducând astfel indirect la deteriorarea

53
 nervului optic. Această deteriorare poate duce la apariţia unor pete oarbe la nivelul câmpului
vizual. În absenţa unui tratament adecvat efectuat la timp glaucomul poate provoca orbirea
permanentă.

 Nistagmus o tulburare a poziţiei ochilor caracterizată prin mişcări involuntare oculare

anormale, rapide şi ritmice, care împiedică fixarea obiectelor cu privirea. Mişcările pot fi în
sens orizontal, vertical, rotător sau mixt.
Ochii, după cum se cunoaște, trebuie să fie capabili atât de mobilitate, cât şi, mai important,
de imobilitate. Muşchii care determină rotirea lor trebuie totodată să împiedice şi mișcările
dezordonate ale globilor: în lipsa fixaţiei (perturbarea din nistagmusul de cauză neurologică),
sau în timpul fixaţiei (perturbată în nistagmusul congenital).
Poate fi fiziologic, cum este în mod normal atunci când ochii încearcă să urmărească imagini
aflate în mişcare (exemplul clasic al urmăririi liniilor de cale ferată din tren), sau când este
declanşat de anumite probe clinice. Sau patologic, când însoţeşte anumite afecţiuni oculare
sau generale (vezi mai jos). În funcţie de debutul său, nistagmusul se împarte în:
- Congenital – apare de la naştere sau în primele trei luni de viaţă. Mişcările oculare
necontrolate sunt bilaterale şi fără nici o cauză (idiopatic). Poate fi ereditar sau asociat
unor probleme neurologice sau unor afecţiuni oculare congenitale precum: strabismul,
cataracta congenitală, aplazia sau hipoplazia de nerv optic;
- Dobândit – se declanşează în timpul vieţii la orice vârstă şi are drept cauze:
un traumatism sau asociat altor probleme oftalmologice precum: strabism, tulburări de
refracţie, ambliopie, cataracta, anomalii retiniene şi de nerv optic. Alte boli generale în
care poate apărea sunt: accident vascular cerebral, scleroza multiplă, carenţe de vitamine
(ex B1), tumori cerebrale (rar) sau vestibulare. De asemenea, intoxicaţiile cu anumite
medicamente sau substanţe chimice: Alcool, Litiu, Barbiturice, LSD, Fenitoina,
Clonazepam pot determina nistagmusul.

 Traumatismele oculare pot surveni la nivelul globului ocular,afectând fie segmentul

anterior ocular (determinând leziuni la nivelul conjunctivei, corneei, irisului sau
cristalinului), fie segmentul posterior (cu leziuni la nivelul retinei, coroidei sau nervului
optic). Mai pot afecta şi anexele oculare (pleoapele, sistemul lacrimal) sau structurile
orbitei (muşchii extraoculari, pereţii orbitari). Traumatismele severe pot afecta toate aceste
structuri, uneori cu consecinţe grave asupra integrităţii ochiului şi vederii.
După mecanismul de producere, traumatismele oculare pot fi neperforante (contuziile forte),
penetrante şi perforante (plăgi tăiate sau înţepate) şi arsuri chimice. Consecinţele pot fi
variate, în funcţie de severitatea traumei şi de mecanismul de producere a acesteia.
54
 Contuziile oculare produc frecvent eroziuni corneene, echimoze sau hematoame palpebrale
şi hemoragii subconjunctivale, care se vindecă de obicei fără sechele, dar pot cauza şi
afecţiuni mai serioase, precum hifema (prezenţa sângelui în camera anterioară), cataracta
posttraumatică, subluxarea sau luxarea cristalinului; în cazuri extreme pot determina chiar
ruptura de glob ocular, a coroidei sau retinei, neuropatie optică posttraumatică sau fracturi la
nivelul pereţilor orbitei. Acestea sunt urgenţe oftalmologice şi necesită tratament de
specialitate medical şi/sau chirurgical.

 Traumatismele penetrante şi perforante determină întreruperea integrităţii structurilor

afectate – plăgi palpebrale, corneene, sclero-corneene, conjunctivale etc., care pot fi tăiate
sau înţepate şi, de multe ori, se însoţesc de prezenţa corpilor străini intraoculari sau
extraocular. Înainte de începerea tratamentului este foarte importantă confirmarea sau
infirmarea existenţei corpilor străini intra sau extraocular. Astfel, se va efectua radiografie de
orbită sau CT (niciodată RMN în cazul corpilor străini metalici), eventual ecografie oculo-
orbitară. Tratamentul de bază este chirurgical şi implică, pe lângă extracţia corpilor străini,
sutura plăgilor cu restabilirea integrităţii şi anatomiei globului ocular. Esenţială este şi
combaterea infecţiei şi a hemoragiilor.

 Arsurile se pot produce prin mai multe mecanisme: chimice (substanţe ce intră în contact cu
ochiul), termice (lichide fierbinţi, vapori, flăcări), electrice (sudură fără mască de protecţie) şi
cu ultraviolete. Arsurile cu substanţe alcaline (sodă caustică, var, amoniac) sunt cele mai
severe şi de două ori mai frecvente decât cele cu acizi (acid sulfuric din bateria de maşină,
acid acetic). Sunt atât de severe pentru că au o mare penetrabilitate (mai profund decât acizii)
şi pot induce leziuni profunde şi severe ale conjunctivei, corneei şi structurilor adiacente.
Complicaţiile care pot apărea după arsurile netratate sau tratate târziu pot fi dintre cele mai
severe, chiar cu pierderea vederii şi a ochiului afectat.
Orice substanţă chimică în contact cu ochiul este potenţial nocivă. Primul gest este irigarea
de urgenţă a ochiului cu apă de la robinet sau ser fiziologic steril timp de 15-30 de minute!
Se va evita atingerea ochilor şi a feţei cu mâinile - ele pot fi contaminate cu substanţa
respectivă. Apoi trebuie mers de urgenţă la medic pentru evaluarea situaţiei şi începerea
tratamentului specific.

Tulburările fiziologie ale acomodației: prezbiopia.

Prezbiopia: scăderea puterii de acomodare a cristalinului si corecția optica de aproape in

funcție de deficitul acomodării: citim si scriem la 25 cm., avem nevoie de 4 dioptrii pentru

55
 vederea de aproape, la vârsta de 45 de ani puterea de acomodare a cristalinului este de 3,5 d.

Deficitul acomodativ se corectează cu + 0,5 d. pentru vederea de aproape, iar pentru vederea

la distanta NU este necesara.; la vârsta de 70 de ani pentru vederea de aproape sunt necesare

+ 4 d. daca pacientul a fost emetrop si pentru vederea la distanta sunt necesare + 2 d.

Tulburări patologice ale acomodației

1. Astenopatia acomodativă – oboseala acomodației la hipermetrop (fără corectare – se

tratează prin corecție optocă după paralizia acomodației) sau prezbiop

2. Spasmul acomodativ – trebuie purtata lentila de + chiar daca pacientul vede mai bine cu –

3. Paralizia acomodației – prin tratament cu Atropina

 Dezlipire de retină

 Retinopatia diabetică

 Retinopatia hipertensivă

 Conjunctivita

 Keratopatia

56
III. ANATOMIA, FIZIOLOGIA, PATOLOGIA ORGANELOR DE VORBIRE

3.1. ELEMENTE DE ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA LIMBAJULUI

3.1.1. APARATUL RESPIRATOR

Aparatul respirator este responsabil de menținerea unui schimb de gaze constant între organism
și aerul atmosferic, funcțiile vitale ce ne permit introducerea oxigenului utilizat pe post de
combustibil de celulele tuturor țesuturilor pentru producerea energiei și de asemenea eliminarea
dioxidului de carbon care se transformă în reziduu al acestui proces, acumularea lui în organism
fiind toxică.

Figura 9 a. Aparatul respirator

Exista 2 faze ale respirației:

- prima faza a respirației se desfășoară la nivelul plămânilor - respirația externa sau
pulmonara
- faza a doua are loc la nivelul celulelor si se numește respirație interna sau celulara.
La nivelul celulelor se desfășoară procesele de oxidare lentă a substanțelor organice simple,
rezultate în urma digestiei, rezultând energia necesara funcționării organismului și produși de
dezasimilație ce sunt eliminați pe diferite cai.

Aparatul respirator este format din:

1. Căile respiratorii superioare

- Nas – formațiune mediocefalică cu caracteristici specifice fiecărui individ, cu dublu rol –

respirator si olfactiv. Aerul inspirat prin nas ajunge in plămâni. Mucusul vâscos si perii aflați
in nas au rol de filtrare a impurităților din aer. La om prin inspiraţie sunt folosite nările
alternativ (la un interval de 20 -30 de minute), permițând astfel regenerarea mucoasei nazale.

57
- Cavitatea nazala – este împărțită în 2 cavități numite fose nazale de un perete median
(septul nazal). Fosele nazale comunica cu exteriorul prin 2 orificii (narine), iar cu faringele
prin 2 orificii largi (meaturi narofaringiene). Cavitatea nazala este căptușita cu o mucoasa
foarte vascularizata si imparțită in 2 regiuni: mucoasa olfactiva ce se afla in partea superioara
si mucoasa respiratorie, aflata in partea inferioara.

Figura 10 Cavitatea nazala și septul nazal

- Faringe - organ musculos căptuşit cu o

mucoasă, care reprezintă locul de încrucișare a
caii respiratorii (laringele) cu cea digestiva
(esofag). Faringele este delimitat in partea
superioara de cavitatea bucală prin baza limbii,
amigdale, arcul palatin, iar de cavitatea nazală
de coanele nazale. Ieşirea postero-ventrală din
faringe se realizează pe de o parte prin laringe
continuat cu trahee, iar pe de altă parte prin
esofag.
Se împarte în trei părți: Figura nr.9 b. Aparatul respirator

58
 - nasoferingele (care comunica prin coane cu
fosele nazale si prin trompa lui Eustachi cu
urechea medie);
- bucofaringele (ce comunica cu gura);
- larinofaringele (ca comunica cu laringele).

Figura nr.9 c.. Aparatul respirator

Căile respiratorii inferioare
- Laringe – este un organ cartilaginos, căptuşit cu o mucoasă în interior, situat între laringe
si trahee. Laringele, pe lângă rolul de protejare a caii respiratorii, este si un organ al
fonației. In faringe sunt situate coardele vocale.

Figura 11. Laringele

Laringele previne pătrunderea alimentelor in căile respiratorii prin intermediul epiglotei,

o structura cartilaginoasa ce închide glota (deschiderea laringeală) in timpul deglutiției.
Legătura dintre laringe si trahee se face prin cartilajul cricoid.
Laringele este căptușit de mucoasa laringeala, care formează 2 perechi de corzi vocale
(false si adevărate); vibrațiile corzilor vocale generează sunete.

59
 Mușchii laringeali au rol esențial in închiderea glotei în timpul deglutiției, dar și în
vorbire.
Exista 2 tipuri de mușchi: extrinseci (ridica laringele in timpul înghițirii) și intrinseci
(acționează asupra corzilor vocale).
- Epiglota - cartilaj elastic care împiedica pătrunderea alimentelor în plămâni, în
momentul înghițirii
- Trahee - conduct fibrocartilaginos care continuă laringele, situat înainte de esofag şi
terminat în torace la nivelul vertebrei a 5-a toracale prin două ramuri de bifurcaţie numite
bronhii.
Traheea are o lungime de 11-13 cm si un diametru de aproximativ 2 cm.
3. Plămânii
- Plămân - organ pereche cu rol in respirație, care furnizează oxigen întregului corp si
elimina dioxidul de carbon din sânge.
- Bronhii - 2 canale ce transporta aerul intre trahee si plămâni
Bronhiole - ramificații ale bronhiilor in lobul pulmonar, care se termina cu alveolele
- Alveole pulmonare - saci care se umplu cu aer si la nivelul cărora se face schimbul de
oxigen cu dioxid de carbon. Fiecare plămân conține aproximativ 300 milioane de alveole
Vocea e rezultatul sunetului care se formează în perimetrul laringelui, datorită vibraţiei
coardelor vocale, vibraţie datorată coloanei de aer care este trimisă de contracţia muşchilor
expiratori şi de plămâni.
Vocea şi cuvântul se concretizează din sinteza funcţiilor tuturor organelor care
colaborează şi conduc acest proces. Cuvântul este produsul vocii. La producerea vocalelor şi
consoanelor participă întregul aparat al vorbirii.
La respiraţie, fonaţie, articulaţie participă anumite părţi anatomice care se mişcă, se
contractă, se relaxează, participând la realizarea vorbirii.
Creierul – datorită dezvoltării lui, omul posedă vorbirea. În creier se află şi centrul vorbirii.
Fruntea – osul frontal, sinusurile frontale, participă împreună cu alte perimetre ale feţei la
procesul de rezonanţă a sunetelor emise.
Nasul – patologia acestuia provoacă o jenă în desfăşurarea normală a respiraţiei şi a vorbirii.
Modificările de permeabilitate a foselor nazale stau de multe ori la baza rinofoniilor. De
asemenea, patologia foselor nazale poate influenţa direct permeabilitatea trompei lui Eustache,
determinând hipoacuzii temporare sau definitive.
Cavitatea bucală – este alcătuită din:

60
 a) arcadele dentare care despart ( gura închisă ) vestibulul bucal de cavitatea bucală
propriu – zisă. Integritatea anatomică a aparatului dento – bucal e determinată şi
indispensabilă în modelarea unor foneme.
b) regiunea palatinală – limitată anterior de buze şi posterior de istmul velo-faringian prin
care se stabileşte legătura cu buco – faringele. Ea este formată din palatul dur fix şi
palatul moale sau vălul palatului mobil. Este în acelaşi timp peretele superior al
cavităţii bucale, despărţind cele două cavităţi, cu o importanţă deosebită în actul
fonaţiei şi planşeul foselor nazale. Starea anatomo-histologică şi funcţională a acestei
regiuni are o importanţă deosebită în emisiunea vocalelor şi în mişcarea palatului
moale care prin ridicarea sa în anumite momente separă naso-faringele de buco-faringe.
Este absolut necesară în emiterea unor foneme. Parezele sau paraliziile acestora explică
frecvente rinofonii deschise. Palatul moale se termină cu lueta. El este mobil şi joacă
un rol mare în fonaţie deoarece el închide şi deschide intrarea aerului în fosele nazale.
Datorită poziţiei vălului palatului, ridicată sau coborâtă, sunetul va fi nazal sau oral.
c) limba – formată din numeroşi muşchi, cu funcţii complexe, care permit o mare
diversitate de mişcări, în toate sensurile, realizând o articulaţie fonetică, cu o mare
importanţă în procesul fonaţiei, dicţiei, vorbirii în general.
Buzele – formate din tegumente şi muşchi puternici, rezistenţi, mobili, cu rol deosebit în
realizarea sunetului articulat. Activitatea lor influenţează formarea armonioasă a vocalelor şi
consoanelor. Deschiderea şi închiderea lor e proporţională cu fluxul respirator şi debitul verbal.
Faringele conduct fibro-muscular, este situat posterior faţă de fosele nazale, cavitatea
bucală. El ocupă acea parte a cavităţii bucale cuprinsă între palatul moale şi regiunea anterioară a
esofagului şi a laringelui, care prelungeşte cavitatea palatală şi întâlneşte cavitatea laringiană. E
constituit din naso-faringe, buco-faringe şi laringo-faringe. Are rol şi în fonaţie şi în deglutiţie,
datorită elasticităţii muşchilor şi mucoasei lor, care contractându-se conduc acţiunile fizice ale
tubului faringian şi ale palatului moale. În inflamaţiile acute sau cronice, tumori, malformaţii,
pareze, paralizii, apar modificări grave în deglutiţie, respiraţie şi fonaţie.
Laringele – continuă cavitatea faringiană şi e organul în care se formează sunetul. La
bărbaţi e mai vizibil ( mărul lui Adam ). El formează partea de sus a traheei, are forma unui tub
alcătuit din cartilaje. Mişcările lui sunt susţinute de muşchii motori legaţi între ei de ligamente,
de membrane, de articulaţii. Prin mişcările lui de ridicare, coborâre, de contracţie şi relaxare,
coordonează funcţiile inspiraţiei, expiraţiei, ale coardelor vocale, ale muşchilor glotei în timpul
vorbirii. Pentru ca sunetul articulat să se formeze în laringe, e necesar ca glota care în respiraţie e
deschisă, să se închidă, coardele vocale să se contracte şi apoi datorită coloanei de aer expirat,
coardele vocale în extensie, vibrând, să producă sunetul.
61
 Glota – e orificiul laringian, mărginit de către cele două coarde vocale. E o deschizătură
de formă triunghiulară care se formează între coardele vocale când sunt trase orizontal în dreapta
şi stânga de către cartilaje în momentul fonaţiei. Ea se află la mică distanţă de mărul lui Adam.
Mai jos față de această proeminenţă, observăm o uşoară cavitate care este glota. Deschiderea
glotei depinde de contracţia simultană a muşchilor cricoaritenoizi laterali şi posteriori.
Din mijlocul cartilajului tiroid ( în partea anterioară a laringelui ) pornesc două ligamente
fibroase, formate din muşchi puternici, elastici. Prin vibrarea lor se produce sunetul. Acestea sunt
coardele vocale.
Coarda vocală – e un muşchi lunguieţ, de formă triunghiulară. În registrul gros, coardele
vocale se strâng şi se îngroaşă. În registrul scurt, ele se întind şi se subţiază, ca o panglică.
Traheea – e constituită dintr-un schelet fibro-cartilaginos. Se bifurcă în bronhiile
principale ( câte una pentru fiecare plămân ). După bifurcare, bronhiile mari se divid în
numeroase ramuri, până la bronhiole care asigură legătura cu alveolele pulmonare. Arborele
bronhic asigură ventilaţia pulmonară până la canalele alveolare şi alveolele pulmonare
răspunzătoare de schimburile respiratorii. Aerul intră pe gură sau nări sau prin amândouă
cavităţile deodată, umple cavitatea laringiană şi faringiană, apoi prin glotă coboară prin trahee şi
invadează cei doi plămâni.
Plămânii – sunt elemente principale ale aparatului respirator. Ei sunt formaţi dintr-un
ţesut spongios şi elastic care le permite umplerea şi golirea de aer oxigenat şi aer viciat. Prin
contracţia musculară, când inspiră, coastele se ridică, plămânii se umplu cu aer. Relaxând
diafragma, evacuăm aerul, adică expirăm. Aerul viciat se întoarce pe trahee în sus, trece prin
laringe şi produce sunetul.
O contribuţie importantă o are şi diafragma. Este unul din cei mai importanţi muşchi
inspiratori. Ea participă la fiecare inspiraţie. În timpul contracţiei, antrenează muşchii centurii
abdominale care-i susţin contracţia, precum şi scheletul cavităţii toracice care conduce acţiunile
de contractare-relaxare, imprimând suflului ritmul frazelor pe care le rostim.
Cavitatea abdominală şi viscerele au rol în acţiunea fizică a formării şi calităţii debitului
verbal.
Activitatea organelor fonoarticulatorii e globală şi distinctă. Pentru a forma un sunet
oarecare, toate organele periferice ale vorbirii intră în activitate cu toate părţile lor, caracteristic
şi distinct pentru fiecare sunet. Activitatea fiecărui organ fonoarticulator e lipsită de sens, când e
privită separat de a celorlalte. Mişcările vălului, aplicarea vârfului limbii pe marginea alveolară a
incisivilor superiori, presiunea buzelor, etc., sunt acte mecanice câtă vreme sunt deprinse din
procesul unitar al fonoarticulaţiei. La producerea fiecărui sunet, fiecare organ periferic al vorbirii

62
execută mişcări fine şi precis coordonate şi ia poziţii determinante în funcţie de mişcarea şi
poziţia tuturor celorlalte.
Important:
- mobilitatea acestor organe e asigurată de o multiplicitate surprinzătoare de muşchi;
- activitatea acestor muşchi e comandată de o multiplicitate de nervi;
- inervarea e adesea dublu – încrucişată, în sensul că un nerv trimite ramurile sale la mai
multe organe şi în acelaşi timp acelaşi organ primeşte inervaţia sa de la mai mulţi nervi.
Aşa se explică considerabila putere de compensare a organelor periferice fonoarticulatorii (
se poate vorbi fără limbă, laringe – prin emisiunea aerului esofagian sau stomacal ).

3.2. CENTRII NERVOŞI IMPLICAŢI ÎN LIMBAJ

Vorbirea articulată, specifică numai oamenilor, reprezintă funcţia superioară a creierului,

servind pentru comunicare.
Centrii nervoşi sunt situaţi în Sistemul Nervos Central la mai multe niveluri.
Consideraţi de jos în sus aceştia sunt:
 măduva spinării – se găsesc neuronii motori ( asigură tonusul );
 trunchiul cerebral – se găsesc nucleii motori ai nervilor cranieni.
Impulsurile iniţiate aici sau transmise de la centrii motori inferiori, merg prin nervii cranieni
motori sau prin componenta motorie a muşchilor implicaţi în fonaţie.
 cerebelul – rol important în coordonarea mişcărilor. Datorită acestuia putem executa
mişcări foarte precise, fine, mai ales cu membrele superioare ( important pentru scris ).
 Important pentru limbaj este talamusul.
De la nivelul limbii, impulsurile primite de la periferie sunt proiectate pe scoarţă.
 Hipotalamusul influenţează limbajul prin dirijarea stărilor afectiv – voliţionale.
 Sistemul nervos extrapiramidal, este format din centrii corticali, subcorticali, nucleii din
trunchiul cerebral, cerebelul.
Căile motorii extrapiramidale trimit şi întreţin comenzile care conduc mişcările
semivoluntare şi automate ( printre acestea şi cele din timpul scrisului ).
 Scoarţa cerebrală – e cea mai evoluată parte a S.N.C. Ea acoperă întreaga suprafaţă
exterioară a emisferelor cerebrale. La nivelul ei se realizează mecanisme nervoase
complexe, care asigură substratul psihic al vorbirii. La dreptaci, mecanismele cerebrale
implicate în limbaj sunt strict localizate în emisfera stângă. La stângaci se pare că aceste
procese corticale nu sunt atât de strict localizate.
Din punct de vedere al limbajului interesează următoarele aspecte:
- există porţiuni de scoarţă cu funcţie de recepţie ( centrii senzitivo – senzoriali );
63
  - există porţiuni de scoarţă cu funcţie de comandă motorie ( centrii motori )
 - există porţiuni de scoarţă cu rol de asociaţie – fac legătura între zona de cortex senzorial
şi zona cu rol motor.
Fiind o activitate reflexă condiţionată pentru formarea şi menţinerea lor sunt necesare
impulsuri auditive şi vizuale permanente.
Pentru realizarea lui, ca pentru orice reflex sunt necesari:
 - receptori vizuali şi auditivi ( la orbi e înlocuit cu cel pentru pipăit );
 - cale aferentă ( spre centrii nervoşi superiori );
 - centrii nervoşi din S.N.C.;
 - cale aferentă prin care impulsurile motorii sunt transmise de la centrii nervoşi spre
organele efectoare;
 - efectorii – constituiţi din muşchii care participă la realizarea limbajului scris şi vorbit.
1. Receptorii – implicaţi în limbaj sunt cei reprezentaţi de segmentul receptor al
analizatorilor auditivi şi vizuali;
2.Calea aferentă – e reprezentată de segmentul de conducere al analizatorilor auditivi şi
vizuali. Aceste segmente sunt formate dintr-un lanţ de neuroni, conectaţi între ei prin
intermediul sinapselor. Un capăt al lanţului e conectat cu receptorii. Începând de la
receptori, neuronii urcă spre S.N.C. unde fac staţii la diferite niveluri, atingând în final
cortexul. Se ajunge astfel la conştientizarea, memorizarea, utilizarea informaţiilor
înregistrate auditiv şi vizual.
Impulsurile auditive ( cuvintele vorbite ) ajung la cortexul senzitiv auditiv.
Impulsurile vizuale ( cuvinte scrise ) ajung la cortexul senzitiv vizual. Aceste arii sunt
conectate prin legături nervoase, cu o aceeaşi arie de asociaţie, care integrează impulsurile
primite. Trimite apoi, tot prin legături nervoase concluziile la cortexul motor, care la rândul lui
trimite impulsuri spre muşchii implicaţi în vorbire sau şi spre cei folosiţi în scris.
Cortexul are şi rol de autocontrol al limbajului. Prin auz şi văz e evaluată calitatea
vorbirii, scrisului şi în conformitate cu rezultatul evaluării, scoarţa cerebrală trimite impulsuri
prin corectare.
În concluzie se poate spune că limbajul are o localizare dinamică şi la producerea lui
participă o arie vastă de zone şi că există posibilitatea ca unele funcţii ale zonelor afectate să fie
preluate de către zonele sănătoase.
Limbajul se realizează prin coordonarea unitară a unui complex de sisteme aferente –
eferente organizate la diferite nivele funcţionale. Astfel, la geneza lui participă atât organe de
simţ periferic ( auz – văz ) care recepţionează informaţii din mediul extern, cât şi zonele corticale
în care informaţia percepţiei primare e recodificată în impulsuri care sunt transmise la nivelul
64
periferic, de această dată la organele fonatorii. Prin efectele impulsului care porneşte de la
scoarţa cerebrală, coardele vocale vibrează odată cu trecerea curentului de aer expirat. Sunetul
brut laringian e modificat prin mişcările făcute de buze, limbă, mandibulă, vălul palatului,
faringe şi întregul laringe. Orice modificare pe parcursul acestui traseu poate produce modificări
ale vorbirii, care vor fi în strânsă legătură cu locul, intensitatea, natura dereglărilor. Astfel,
anomalii ale organelor periferice de emitere a vorbirii pot provoca dislalii mecanice care
împiedică vorbirea sonoră.
Malformaţiile congenitale labio – maxilo – palatine produc rinolalii cu efecte asupra
sonorizării vorbirii, dar de multe ori produc şi modificări ale dezvoltării psihice.
Leziuni apărute în zona frontală pot produce tulburări grave ale limbajului( afazii ).
Afectarea ariilor postcentrale din emisfera stângă produc fenomene dislalice. Leziuni
apărute pe traseul unuia din marile sisteme motorii pot produce disartrii care îmbracă anumite
forme în funcţie de sistemul motor lezat.
Producerea limbajului nu se poate realiza în condiţii normale în afara recepţiei vorbirii.
Prin intermediul auzului se realizează analiza şi sinteza vorbirii orale ( intensitatea, frecvenţa,
succesiunea sunetelor şi cuvintelor ) şi apoi integrarea acestora în configuraţii fonetice unitare.
Percepţia vizuală joacă un rol hotărâtor în limbajul scris – citit. Prin intermediul ei are loc
diferenţierea şi identificarea semnelor grafice şi totodată stabilirea de legături între aceste semne
şi elemente sonore ale vorbirii orale. La nevăzători, în citirea şi scrierea textelor în locul
percepţiei vizuale intervine percepţia tactilă pentru care îşi dezvoltă mecanisme speciale de
identificare, diferenţiere şi integrare a elementelor lexicale.
În procesul învăţării sonore şi a scris – cititului, la omul normal are loc o permanentă
raportare a imaginilor auditive la imaginile vizuale şi invers, iar la nevăzători o raportare a
imaginilor auditive la imaginile tactile şi invers. La surdo – muţi, în cursul demutizării, imaginile
vizuale suplinesc percepţia auditivă şi pe baza ei cuvântul e asociat cu imagini ale
semnificaţiilor.
Vorbirea ţine de emisfera stângă la 95℅ din dreptaci şi la 70℅ din stângaci, iar la 15℅
din stângaci şi la 5℅ din dreptaci vorbirea este controlată de emisfera dreaptă, la 15℅ din
stângaci vorbirea este controlată de ambele emisfere.
Vorbirea este reglată de trei centri: aria Broca, aria Wernicke şi girusul angular. La
auzirea cuvintelor sunetul soseşte la zona auditivă a scoarţei-aria primordială auditivă, din care
impulsurile sub formă de coduri neurologice se îndreaptă spre aria lui Wernicke unde face
posibilă înţelegerea cuvintelor, de aici impulsurile ajung în aria lui Broca-centrul limbajului
articulat, care trimite mesaje în scoarţa motorie-girusul procentual de unde porneşte ordinul spre
aparatul fonator, prin fibrele motorii ale nervilor V, VII, IX, X, XI, XII.
65
 La privirea cuvântului scris informaţia soseşte prin nervul optic în scoarţa primordială
vizuală, de unde impulsurile nervoase ajung în girusul angular, apoi traversează aria Broca şi
ajunge în scoarţa motorie, care comandă şi coordonează mişcările vorbirii.

Fascicul
arcuit

Zona
Broca

Zona Wernicke

Observăm că în jurul canelurii laterale a emisferei stângi există un fel de buclă neurală
implicată în înțelegerea orală a limbii și a limbii producție prin vorbire. La capătul frontal al
acestei buclă se află zona lui Broca, de obicei asociată cu producția de limbă. La celălalt capăt,
mai precis în partea superioară și posterioară a lobului temporal, este zona lui Wernicke, asociată
cu procesarea cuvintelor vorbite, cu alte cuvinte cu introducerea limbajului. Zona Broca și zona
Wernicke sunt conectate printr-un pachet larg de fibre nervoase, numit fascicul arcuit.
Această bucla este prezentă în emisfera stângă și aproximativ 90% din persoanele
dreptaci și 70% din stângaci, limbajul fiind una dintre funcțiile tratate asimetric în creier.
Interesant este faptul că ea se întâlnește și printre persoanele surde care se exprimă în
limbajul semnelor. Această bucla nu ar fi atât de specific limbii vorbite sau vorbirii, ci mai mult
asociat cu principala modalitate a limbajului unui individ.
Suplimentar zonelor Broca și Wernicke, a fost descoperită o a treia arie de importanță majoră
pentru limbaj, localizată în cortexul parietal.

66
 Cortexul
motor
Lobul
perietal
inferior

Zona Broca Zona

Zona vizualizării
Wernicke primare

Pentru o perioadă de timp, înțelegerea noastră a bazelor neuronale de limbaj a fost destul
de simplă: zona Wernicke este preocupată de înțelegerea cuvintelor și o transmite zonei Broca
printr-un fascicul de fibre dense, astfel încât se produce pronunțarea cuvintelor, propozițiilor. În
urma studierii creierului sa evidențiat existența unei a treia regiuni esențiale pentru limbaj.
Acesta este lobulului parietal inferior, numit „teritoriu Geschwinds“ în cinstea neurologului
american Norman Geschwind, care a simțit importanța acestei zone în anii 1960.
Sa constatat, că lobul parietal inferior (incluzând girurile emisferelor cerebrale și girusul
supramarginal) a fost unite fibrele nervoase atât a zonei Broca, cât și a zonei Wernicke. Astfel,
informațiile ar putea tranzita între aceste două regiuni fie direct prin fascicul arcuit, fie trecând
prin teritoriul Geschwind astfel efectuând al doilea drum paralel.
Lobul parietal inferior al emisferei stângi ocupă un loc cheie în creier la intersecția dintre
cortexul auditiv, vizual și somatosenzorial cu care este conectat masiv. În plus, neuronii din
această regiune au particularitatea de a fi „multimodali”, adică aceștia pot trata simultan stimuli
de diferită natură (auditiv, vizual, senzomotor etc.). Aceste caracteristici fac ca lobulul parietal
inferior să fie un candidat ideal pentru a înțelege proprietățile multiple ale unui cuvânt: aspectul
său vizual, funcția acestuia, denumirea acestuia etc. Aceasta ar ajuta creierul să clasifice și să
eticheteze lucrurile, o condiție prealabilă pentru formarea conceptelor și a gândirii abstracte.

67
 Cortexul
Cortexul motor primar somatosenzorial primar

Zona Broca Cortexul vizual primar

Zona Wernicke
Aria auditivă primară

Lobulul parietal inferior este una dintre ultimele structuri ale creierului care s-au
dezvoltat în timpul evoluției. Dacă ar exista într-o formă rudimentară în creierul altor primate,
indicând faptul că limba ar fi putut evolua prin schimbări în rețelele neuronale preexistente și nu
neapărat ca urmare a apariției unor structuri de creier complet noi.
Lobulul parietal inferior este, de asemenea, una dintre ultimele structuri care trebuie să
devină maturi la copii și există motive să se creadă că acesta joacă un rol cheie în dezvoltarea
limbajului. Maturitatea târzie ar explica, printre altele, de ce copiii trebuie să aștepte până când
vor avea cinci sau șase ani înainte de a începe să citească și să scrie.
De-a lungul anilor și în special de la apariția imaginilor creierului, limitele anatomice și
funcționale ale zonelor Broca, Wernicke și Geschwind au variat foarte mult. Cu toate acestea,
pare mai probabil, ca și în alte sisteme, că aceste variații reflectă existența mai multor subregiuni
cu funcții distincte, diferite.

MODELE CEREBRALE A LIMBAJULUI ORAL ȘI SCRIS

Limbajul oral la om datează aproximativ 2 milioane de ani în urmă și au fost însoțit de

schimbări ale creierului. Acesta nu se referă la limbajul scris, care datează abia cu 4000 de ani în
urmă. Așadar, putem constata, că noi suntem proiectați biologic pentru a vorbi, dar nu pentru a
citi și a scrie.

68
 Așa cum se întâmplă adesea, dezvoltarea copilului se petrece în aceeași consecutivitate ca
și dezvoltarea speciilor: citirea și scrierea se învăță după mai mulți ani după ce copilul a învățat
limba verbală adică să vorbească. Acest sistem grafic simbolic este adăugat unui sistem simbolic
fonologic deja existent
Conform modelului Wernicke-Geschwind, în timpul comunicării, cuvintele sunt
percepute la nivelul cortexului auditiv și apoi transmise în zona Wernicke. Cu toate acestea,
citirea unui cuvânt scris diferă de un cuvânt audiat prin perceperea senzorială: mai degrabă ochii
decât urechile.
Deaceea, cuvântul citit este perceput mai întâi de cortexul vizual primar ca model grafic
și apoi transmis girusului unghiular (передается на угловую извилину) prin cortexul occipito-
temporal stâng. Neuronii girusului unghiular sunt deosebit de bine poziționați pentru clasificare,
conceptualizare și stabilirea legăturii a diferitor caracteristici ale unui obiect. Giroscul unghiular
va fi solicitat direct atunci când numiți un obiect sau îl veți citi. De asemenea, este mai activ
când căutați sensul unui cuvânt sau când îl păstrați în memorie pentru o perioadă scurtă de timp.
Informația se transmite în zona adiacentă, zona Wernicke, unde este recunoscută ca un
cuvânt asociat formei auditive corespunzătoare. De acolo, fie că este vorba de un cuvânt audiat
sau citit, informația se va permuta în zona
Broca, care adaugă acestui mesaj (cuvânt) -
structură sintactică și un program de articulare.
Această informație bogată și complexă va fi
transferată în în zona apropiată de cea a lui
Broca, cortexul motor. Neuronii piramidali ai
cortexului motor își trimit apoi semnalele către
mușchii gurii și laringelui care produc discursul.
Cercetări mai recente arată că pot exista
cel puțin două sisteme neuronale distincte
implicate în lectură. Creierul, ar citi traducerea
caracterelor scrise în elementele fonologice
corespunzătoare în limba orală. Totodată,
creierul face legătură între imaginea completă a
cuvântului scris și semnificația acestuia, care ar
putea cumva să treacă asemănarea cu semnătura
fonologică a cuvântului.
Oricum, citirea se efectuează foarte
repede. Se estimează, că creierul are numai câteva zecimi de secundă pentru a traduce fiecare
69
simbol în sunet. Viteza prelucrării informației sunt foarte de importantă pentru a citi, atunci când
apar unele perturbări ușoarele în interacțiunea imaginii, culorii sau contrastul acesteia ar fi
suficient pentru a face lectura complicată/greoaie.
Leziunile majore din zona parieto-occipitală stângă pot face o persoană incapabilă să
scrie și / sau să citească în timp ce își lasă intacte abilitățile de limba orală. Dar leziunile unor
zone asociative auditive, cum ar fi cele ale Wernicke, vor împiedica atât înțelegerea orală și
capacitatea de citire a individului.
Totuși, din ce în ce mai multe rezultate obținute din tehnicile de imagistică/vizualizare a
creierului, pun la îndoială modelul clasic al funcțiilor limbajului localizat, propus de Geschwind.
Aceste rezultate argumentează în favoarea unor zone de convergență și concepției a ariilor
lingvistice. Construcția care stă la baza/susține codările și prelucrării paralele a informației.
3.3. TULBURĂRILE DE LIMBAJ

In anul 1982 E. Verza realizează o clasificare a tulburărilor de limbaj îmbinând in același

timp criteriile anatomo-fiziologice, lingvistic, etiologic si psihologic, rezultând următoarele
categorii:
I. Tulburări de vorbire:
1. Tulburări de pronunție: Dislalia, Rinolalia,Disartria
2. Tulburări de ritm si fluenta: Bâlbâiala, Tahilalia, Bradilalia
3. Tulburări de voce: Afonia, Disfonia, Fonastenia
II. Tulburări de citit- scris: Alexia – dislexie, Agrafie- disgrafie
III. Tulburări complete de limbaj: Alalie, Afazie
IV. Tulburări de dezvoltate a limbajului: Mutismul, Întârzierea in dezvoltarea
generala a vorbirii.
 DISLALIA - este cea mai frecventa tulburare întalnită, provocata de afecțiuni organice
sau funcționale ale elementelor periferice ale vorbirii; consta in imposibilitatea emisiei
corecte a unui sunet sau a unui grup de sunete. Ea cuprinde deformarea sunetelor,
substituirea, omiterea, inversarea lor spontana sau reprodusa, ceea ce schimba structura
cuvântului si aspectul semantic, interesul.
 RINOLALIA – se definește ca funcție instrumentala a organelor de vorbire, prin
modificarea tubului fonoarticulator, fie datorita “unei obstrucții nazale”, fie datorita “unei
comunicații intre rezonatorul oral si cel nazal”. Timbrul sau structura de supraton,
denumita adesea “nazalitate”, este rezultanta unei rezonante care se degaja in pasajul de
trecere naso-faringian, marcând pe o scara larga in hiper sau hipo limitele. Aceasta
intonație aparte a vocii care se formează din cauza unei sonorități anormale este denumita

70
 “fonfăire”, tulburare ce provine din cauza direcției inadecvate a curentului de aer pe cale
orala, fie in urma unor defecte mecanice, ale activității nazale, cerului gurii moale si tare
 DISARTRIA - se manifesta printr-o vorbire confuza, disritmică, disfonică cu o
pronunțare rezonanta nazala in care monotonia vorbirii se îmbină cu pronunțarea
nedorita.
 BALBISMUL (bâlbâiala) - tulburare a vorbirii, frecventa la copii, mai rara la adulți,
rezultata din defectuoasa reglare a limbajului si se manifesta prin dezordine intermitenta
a pronunției: a) prin repetări a începutului cuvintelor, uneori convulsive sau b) prin
blocaje a unor foneme, indiferent daca sunt vocale sau consoane. Au loc emisiuni
precipitate, in rafale urmate de momente de dificultate in articularea unor cuvinte, ceea ce
face ca aceste, după eforturi, sa fie adesea articulate incorect. Se disting 2 forme de
balbism:
a) clonic, manifestat prin repetiții ale silabelor inițiale si
b) tonic, se manifesta invers prin imposibilitatea articularii primei silabe, ceea ce
presupune chiar si unele grimase sau crispări.
Cercetătorii au descoperit ca acesta tulburare este mai frecventa la copiii care învață doua limbi
(bilingvismul), deoarece exista o solicitare nervoasa mai mare in alegerea cuvintelor potrivite.
Alte cauze ar putea fi stresul, traumele psihice, șocuri, spaime, deprimare afectiva, etc.
 TAHILALIA - vorbirea exagerat de rapida, asociata de cele mai multe ori cu o
instabilitate nervoasa si hiperexcitabilitate;
 BRADILALIA - încetinirea ritmului vorbirii, datorită cărora expresia verbală devine
greoaie, tărăgănată, iar cuvintele adesea sunt pronunţate silabisit. Bradilalia apare în
intoxicaţii cronice, stări confuzionale, encefalite cronice, stări demenţiale, epilepsie, etc.
 AFONIA (vorbirea în șoaptă) - este o tulburare de vorbire care constă în lipsa sau
pierderea vocii datorită lezării laringelui sau inervației acestuia, cavității bucalesau
mușchilor implicați în actul vorbirii, cu păstrarea capacității de a articula. Poate apărea în
tumorile laringelui, în tuberculoză, în sifilis, în laringite simple, după traheotomie, în
intoxicația cu beladonă etc.
 DISFONIA (răgușeală) - modificarea timbrului vocal. Poate fi de natura organica in
afectiunile hipofizei, care aduce modificări somatice, metabolice si psihice, cu
repercusiuni semnificative asupra vocii, vorbirii si cântatului. Emisia vocala este slăbită,
vocea îngroșată, rugoasa, cu modulare si grade diferite de disartrii; uneori vocea este mai
puțin inteligibila, pronunția dificila, in special determinata de macroglosie. Vocea
obosește ușor, este monotona si frecvent se vădește lentoare, datorită, pe de o parte,
tulburărilor mecanice si pe de alta parte modificărilor psihice. Disfonia funcțională a
71
 copilului se deosebește de cea organica, fiind produsa de o utilizare incorecta a vocii fără
defecțiuni laringostropostopice. Poate fi determinata de un torace strâmt care micșorează
volumul respirator; copilul căuta sa o suplimenteze printr-o tensiune a musculaturii
laringiene si perilaringiene, fapt care duce la o voce răgușită; poate fi o glota ovulara care
evidențiază disfonia hipochinetică in evoluție; poate fi prezenta vegetațiilor adenoide care
dau rinolalia închisa, care alterează vocea. Disfonia poate persista toata viața daca nu este
corectata printr-o reeducare potrivita.
 FONASTENIA - voce lipsita de energie, slăbiciune, vorbire lipsita de modulații, mișcare
a buzelor fără sunet.
 ALEXIE - reprezintă pierderea capacitații de a citi si de a înțelege limbajul scris.
Alexicul vorbește normal, răspunde la întrebări, înțelege ceea ce i se spune, poate scrie
corect după dictare sau chiar spontan, dar nu înțelege un text scris.
 DISLEXIE - tulburare a achiziției normale a lecturii si a limbajului scris. Constatările
cercetătorului acestui sindrom lexico-grafic citează convergenta elementelor neurologice
cu “elemente afectiv – sociale”. Acțiune corelata auditiv – vizual – motor este transmisa
in zonele corespunzătoare ale scoarței cerebrale pentru perceperea imaginii literei in timp
ce mișcările globului ocular in direcția rândurilor din text formează o transmisie in lanț
datorita analizatorului motor. Analiza si sinteza actului lexic este si o urmare a auzului
fonematic. Actul lexic are loc prin cele trei mecanisme de recepție nervoasa, având
localizarea parieto-occipitala temporala, iar prin lezarea acestei zone se produce
dezintegrarea cititului manifestata diferit. Dislexicul are dificultăți prin inversiune de
litere, silabe, cuvinte, cifre, unele stabile altele labile. De obicei sunt însoțite de disgrafii
si disortografii. Dislexia poate fi: fonematica, optica, literala si verbala, iar din punct de
vedere genetic poate fi – constituțională, de evoluție și afectivă.
 AGRAFIE - este o stare patologică caracterizată prin incapacitate de exprimare a
gândurilor în scris. Se datorește unor leziuni localizate în centrii nervoși superiori din
scoarța cerebrală.
 DISGRAFIE - este o perturbare a limbajului scris, a folosirii alfabetului limbii si al
cuvintelor codificate sub forma grafemelor. Atât scrierea, adică elaborarea si producerea
grafemelor, cat si recepționarea si înțelegerea sintezei grafemelor, nu respecta cerințele
auzului fonematic si ale limbajului oral, nici ale motricitatii si orientării spațiale. La
copilul cu dezvoltarea normala, disgrafia se datorează unor insuficiente motorii sau
contracții musculare exagerate si adesea unor tulburări emoționale. In sindromul
disgrafii, pe lângă componenta motrica si psihica este incriminata si componenta
neurologica, mintala, intelectuala. La copilul normal psihic se constata ca in formarea si
72
 dezvoltarea abilitaților de scris – citit nu este suficienta numai perceperea corecta a
limbajului si grafemelor, după cum nici reprezentarea si ordonarea lor in spațiul paginii
nu contribuie la realizarea actului lexic pe deplin.
 ALALIA - lipsa sau slaba dezvoltare a vorbirii; sindromul de nedezvoltare a vorbirii sau
afazie congenitala; audimutitate. Persoanele dispun de auz normal si de dezvoltare
intelectuala comuna, deci nu pot fi încadrate in sindromul debilității mintale. Alalia se
datorează unor disfuncții ale zonelor corticale ale vorbirii si este de trei feluri: motorie,
senzoriala si mixta.
 AFAZIE- tulburare in mecanismul psihic al vorbirii si consta in imposibilitatea de a
exprima sau de a înțelege cuvintele spuse sau scrise. Afazia este un sindrom neuropsihic
ce consta in tulburarea sau pierderea funcțiilor psihice, orale sau grafice. Este însoțită de
tulburări intelectuale corespunzător unor leziuni cerebrale localizate.
 MUTISMUL - suprimare brusca, temporara a comunicării verbale, in mod voluntar sau
nu, in absenta oricăror leziuni nervoase centrale sau periferice ale aparatului fonator. In
aceste cazuri, subiectul a folosit anterior limbajul. Fenomenul se petrece in situații de
trac, la subiecții emotivi sau anxioși. Se distinge de afazie sau mutenie, lipsind leziunea
organica. Poate fi deliberat; poate fi consecința unei inhibiții patologice. Copilul refuza
parțial sau total sa vorbească cu anumite persoane sau cu toata lumea. Este temporar de la
câteva zile la câțiva ani. Apare in general la copiii hipersensibili si este acompaniat de
timiditate, încăpăținare, irascibilitate. Cauzele sunt in general atitudini greșite in educație,
situații traumatizante afectiv, stres, șocuri, eșecuri repetate.

73
 Bibliografie

1. Varza E. (1998). Psihopedagogie specială, Bucureşti

2. Rizarea A.(1998). Deficienţa de vedere, Bucureşti
3. Stănică I., Popa M. (1997). Psihopedagogie specială. Deficienţe senzoriale, Bucureşti
4. Ананьев Б. Г. Сенсорно-перцептивная организация человека // О проблемах
современного человекознания. – М., 1977.
5. Байдо Е. С. Анатомия, физиология и патология органа зрения: Учебное пособие. –
Великий Новгород, 2001. – 85 с.
6. Дубровинская Н. В., Фарбер Д. А., Безруких М. М. Психофизиология ребенка:
Психофизиологические основы детской валеологии: Учебное пособие для студентов
высших учебных заведений. – М., 2000.
7. Ермаков В. П., Якунин Г. А. Основы тифлопедагогики: Развитие, обучение и воспитание
детей с нарушениями зрения: Учебное пособие для вузов. – М.: ГИЦ ВЛАДОС, 2000. –
238 с.
8. Cezar T.H. Niculescu, Bogdan Voiculescu. Anatomia şi fiziologia omului. Compendiu.
Bucureşti, 2003.
9. Maria Tofan, Victoria Plămădeală. Anatomia sistemului nervos central.Compendiu.Chişinău,
2005.
10. Лубовский В.И. (1990). Психологические проблемы диагностики аномального
развития, Москва
11. Отбор детей во вспомогательную школу (1983) / Под. ред. Т.А.Власова,
К.С.Лебединская и В.Ф.Мачихина, Москва
12. Психодиагностика и коррекция детей с нарушениями и отклонениями развития:
Хрестоматия, 2001, Санкт-Петербург
13.
http://lecerveau.mcgill.ca/flash/i/i_10/i_10_cr/i_10_cr_lan/i_10_cr_lan.html

74