ANALIZATORUL AUDITIV

1. Segmentul periferic

Segmentul periferic este urechea, care conţine aparatele receptoare a 2 simţuri: simţul
auzului (analizatorul acustic) şi simţul poziţiei spaţiale şi a echilibrului corpului (analizatorul
vestibular).

Urechea este formată din:

 Ureche externă alcătuită din:
- pavilionul urechii
- conductul auditiv extern.
Are rolul de a capta şi conduce undele sonore spre urechea medie.
 Ureche medie = cameră plină cu aer care comunică cu faringele printr-un
tub numit trompa lui Eustachio.
Între urechea externă şi cea medie se află timpanul. 
Cele trei oscioare din urechea medie (ciocanul, nicovala şi scăriţa) transmit sunetul spre
altă membrană, mai mică, la nivelul ferestrei ovale.
Vibraţiile din fereastra ovală se transmit până la melc prin lichidul din urechea internă.
 Urechea internă este formată din niște încăperi ce alcătuiesc labirintul
osos. În interiorul acestuia se află labirintul membranos. Între labirintul osos şi membranos se
află perilimfa, iar în interiorul celui membranos, endolimfa.
Labirintul osos este format din:
 vestibul osos
 canale semicirculare osoase 
 melc osos (cohlee osoasă).
 Labirintul membranos are o conformaţie asemănătoare cu cea a labirintului osos:
 vestibul membranos – alcătuit din utriculă și saculă
 canale semicirculare membranoase
 melc membranos.
Melcul osos are o formă conică, cu un ax osos central, numit columelă, în jurul căruia
melcul osos realizează două ture şi jumătate. Pe columelă se prind lama spirală osoasă, ce se
întinde lateral pînă la jumătatea cohleei. De aici pleacă membrana bazilară a labirintului
membranos. Lumenul melcului osos este împărţit în: rampa vestibulara (situată deasupra
membranei vestibulare Reissner), rampa timpanică (sub membrana bazilară) şi canalul
cohlear sau melcul membranos (între membrana bazilară, vestibulară şi peretele extern al
melcului osos). Rampele vestibulară şi timpanică conţin perilimfa şi comunică între ele la vârful
melcului printr-un orificiu numit helicotremă.
Melcul membranos (canalul cohlear) are formă de triunghi pe secţiune. Receptorii
acustici se găsesc la nivelul organului Corti care se întinde pe toată lungimea canalului
cohlear. Organul lui Corti se află pe membrana bazilară, fiind „acoperit” de membrana
tectoria. Este alcătuit din celule de susţinere și celule auditive. Acestea sunt aranjate într-un strat
intern şi unul extern, primul conţinând un singur rând de celule, al doilea, 3-4 rânduri.
La baza celulelor auditive se afla terminaţiile dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti
situat în columela. La polul apical al celulelor auditive se găsesc cilii auditivi, care pătrund
în membrana reticulată. Peste cilii auditivi se află membrana tectoria.
 2. Segmentul de conducere are:

- protoneuronul situat in ganglionul spiral Corti. Axonii acestuia formeaza nervul

cohlear, care se alatură nervului vestibular, formând nervul vestibulo-cohlear VIII. Ramura
cohleară a nervului VIII se îndreaptă spre deutoneuron.

- deutoneuronul: cei doi nuclei cohleari (ventral şi dorsal) din punte.

 - al treilea neuron: în coliculii inferiori din mezencefal
- al patrulea neuron se afla în corpii geniculaţi mediali din metatalamus.

3. Segmentul central
Scoarţa cerebrală - ariile auditive primare din girusul temporal superior sau  ariile de
asociaţie din cortexul parietal.

Fiziologia analizatorului auditiv

Urechea percepe undele sonore repetate regulat (sunete) sau neregulat (zgomote).

Undele sonore au 3 proprietăţi fundamentale: intensitate, înălțime şi frecvență.

Frecvenţa sunetelor care pot fi percepute este de 16-20000 cicli/secundă (Hz). 

Intensitatea sunetelor percepute variază intre 0 şi 140 dB. Sunetele ce depăşesc 140 dB alterează
organul lui Corti.
Celulele senzoriale auditive transformă energia mecanică a sunetelor în influx nervos.

Mecanismul auzului
Sunetele sunt captate de pavilionul urechii și conduse prin conductul auditiv extern unde
lovesc timpanul. Vibrația timpanului se transmite ciocanului, apoi nicovalei, apoi scăriței.
Vibrația tălpii scăriței pe membrana ferestrei ovale provoacă o undă în lichidul din urechea
internă (perilimfa) care se transmite altui lichid numit endolimfă. Undele din endolimfă
stimulează celulele organului Corti, care traduce aceasta mișcare în impuls nervos care se
transmite prin nervul auditiv (ramura acustică din nervul acustico-vestibular) la scoarța cerebrală,
unde se formează senzația auditivă.

Membrana bazilară are amplitudini diferite ale vibraţiei în funcţie de distanţa faţa de

scariţă şi frecvenţa undei sonore. Sunetele înalte, de frecvenţă crescută, determină mişcări ale
membranei bazilare cu amplitudine maximă la baza melcului. Sunetele joase, de frecvenţă
scazută, determină mişcări ale membranei bazilare de amplitudine maximă la vârful melcului.
 ANALIZATORUL VESTIBULAR
1. Segmentul periferic

Canalele semicirculare membranoase au 3 extremităţi dilatate numite ampule. În

ampule se află endolimfa (are mişcare în direcţie opusă mişcării corpului) şi crestele
ampulare care sunt formate din celule de susţinere, cupulă şi celule senzoriale vestibulare.
La polul apical celulele senzoriale au cili, iar la polul bazal, terminaţii dendritice ale neuronilor
din ganglionul Scarpa. În partea superioară a crestei ampulare se află o formaţiune flexibilă,
gelatinoasă, numita cupulă, lipsită de otoliţi, în care proemină cilii celulelor senzoriale.
Stimularea celulelor senzoriale din macule şi crestele ampulare este determinată de deplasarile
endolimfei, consecutive mişcărilor capului.

Vestibulul membranos conţine 2 cavităţi membranoase: utricula şi sacula. În utriculă şi

saculă se gaseşte endolimfa (are mişcarea în sens opus mişcarii corpului sau capului) şi câte o
maculă formată din celule de susţinere, membrana bazală şi celule senzoriale vestibulare cu cili.
La polul bazal al celulelor senzoriale se află dendritele neuronilor din ganglionul vestibular
Scarpa. Cilii sunt înglobaţi într-o membrană otolitică gelatinoasă, în care se află nişte granule
numite otolite.

2. Segmentul de conducere

- protoneuronul în ganglionul vestibular Scarpa. Axonii acestuia formează nervul vestibular, ram
al nervului VIII.

- deutoneuronul - cei 4 nuclei vestibulari din bulb.De la nucleii vestibulari pleacă

     1)  fascicule vestibulospinal - spre maduvă (motoneuronii gama). Controlează tonusul
muscular;
     2) fasciculul vestibulocerebelos - spre arhicerebel. Controlează echilibrul static şi dinamic;
     3) fasciculul vestibulonuclear - spre nucleii nervilor III, IV, VI.
4) fasciculul vestibulotalamic - spre talamus
- al treilea neuron - talamus

3. Segmentul central

- scoarţa lobului temporal (girul temporal superior, partea posterioară) lângă sanţul
Sylvius.

Fiziologia analizatorului vestibular

Analizatorul vestibular furnizează informaţii legate de mişcările şi poziţia corpului în

spaţiu. Pe baza acestor informaţii se elaborează reflexe care determină menţinerea echilibrului şi
poziției corpului.
 Receptorii din macule sunt stimulaţi de mişcarea otoliţilor atât în mişcare cât şi în
repaus. În repaus presiunea otoliţilor pe cilii celulelor senzoriale determinaă declanşarea de
impulsuri în fibrele nervoase, care furnizează informaţii în legătură cu poziţia capului.
Accelerările liniare (iînainte, înapoi, etc) determină mişcări în sens opus ale otoliţilor ceea ce
determină mişcări compensatorii ale corpului pentru menţinerea echilibrului.
Saculele sunt stimulate prin înclinarea laterală a capului, în timp ce utriculele sunt
excitate de înclinările anterioare sau posterioare ale acestuia sau de acceleraţia orizontală a
corpului.
Informaţiile de la macule sunt emise în cursul deplasării capului dar şi pe toata durată
menţinerii poziţiei. Senzaţia mişcării este dată prin modificarea frecvenţei descărcărilor
impulsurilor nervoase, în sensul creşterii ei la excitare şi scăderii acesteia la inhibiţie, în repaus
activitatea electrică spontană a fibrelor nervoase din ambele vestibule devenind stabilă.

Receptorii din crestele ampulare sunt responsabile de detectarea accelerărilor circulare

(de rotaţie) ale capului şi corpului. Cilii celulelor senzoriale sunt stimulaţi de endolimfa care se
deplasează în sens opus mișcării. Rotaţia capului în unul din cele trei planuri (sagital, frontal şi
orizontal) determină mişcări opuse ale endolimfei numai în canalul semicircular din planul
respectiv. Mobilizarea lichidului endolimfatic în timpul unei accelerații angulare (rotatorii) în
planul unui canal semicircular determină o stimulare a crestei respective, prin deplasări ale
cupulei.