Excreția

Prin excreție se realizeaă eliminarea substanțelor nefolositoare din organism. Funcția este
îndeplinita la plante mai ales de sistemul foliar, iar la animale de către sistemul excretor.

Excreția la plante
La plante este dificil de facut o delimitare clară între procesele de secreție și excreție.
Principala cale de excreție la plante este prin transpirație și, mai putin, prin gutație.
1. Transpirația
Reprezintă eliminare de apa în stare de vapori. La nivelul frunzelor, plantele elimină masiv
vapori de apă, (aprox 99 % din cantitatea de apa absorbită de rădăcini). Principala cale de eliminare
a vaporilor de apa o reprezinta stomatele (90 % din totalul vaporilor eliminati) . Transpirația este
un proces important pentru plantă deoarece: se generează forța de sucțiune a frunzelor = factor al
circulației sevei brute (vezi circulația sevei brute), evaporarea determina răcirea frunzei =
împiedică supraincălzirea , este implicată, împreuna cu fotosinteza, in mecanismul de deschidere
/ inchidere a ostiolele stomatelor, datorat variatiilor de presiune din celulele stomatice.

2. Gutatia.
Reprezinta eliminare, activă, de apa lichidă din frunze. Apare in condiții de umiditate
atmosferică excesivă, când transpirația este îngreunată.

Factorii care influențează transpirația.

I. Factori externi. În mare parte este vurba de factorii care influențează evaporarea.
1. Temperatura. Cu cât este mai ridicată, cu atât evaporarea (transpiratia) este mai intensă.
2. Umiditatea atmosferică. Cu cât mai ridicată cu atat evaporarea e mai redusă.
3. Curentii de aer. Cu cât sunt mai rapizi, cu atât evaporarea e mai mare.
4. Umiditatea solului. Influentează indirect transpirația, influentând direct absorbția apei din sol =
sursa de apă pentru transpirație.
5. Lumina.influentează direct fotosinteza, care contribuie la deschiderea stomatelor

II. Factorii interni. Sunt reprezentati de particularitatile structurale si fiziologice ale

plantelor aparute ca adaptari la factorii externi.
1. Suprafața foliară (de transpirație) . Plantele xerofile (numite si xerofite) = adaptate le secetă
prezintă frunze cu suprafață redusă, până la transformarea lor în țepi (funcția de fotosinteză fiind
îndeplinită de tulpinile verzi) exemplu la cactuși. Plantele adaptate la uniditate mare =
higrofile, sau la umiditate excesivă excesivă = hidrofile au frunze mari.
2. Epiderma frunzelor. La xerofile epiderma e acoperită de o cuticulă groasă si in multe cazuri,
frunzele sunt cerate sau cu perisori pentru reducerea pierderilor de apă. La aceste plante, si la
mezofile, stomatele sunt dispuse numai pe epiderma inferioară.
3. Adaptari fiziologice ale fotosintezei – pentru a face fotosinteză cu stomatele închise.

Sistemul excretor și excreția la mamifere (om)

La mamifere eliminarea substanțelor nefolositoare din organism se realizează în principal pe cale

renală (prin urina) și secundar prin transpirație (motiv pentru care arsurile de piele sunt cu atât
mai periculoase cu cât este afectată o suprafață mai mare de piele), respirație, saliva, etc.
Sistemul excretor are ca și componente rinichii, si caile urinare: uretere, vezică urinară și uretră.
1. Rinichii. Sunt 2 rinichi, situați în cavitatea abdominală, spre spate. Au forma de boabe de
fasole. În rinichi exista un nr. foarte mare (2 milioane) de tubușoare filtrante numite nefronii (a
nu se confunda cu neuronii = celule nervoase). Un nefron este format dintr-un capăt dilatat =
 capsula Bowman, si un tub sinuos care prezinta 3 zone distincte, in ordine, de la cepsulă : tub
contort proximal, ansa Henle si tub contort distal. Sangele cu substante nefolositoare este adus
la rinichi prin artera renală, care se ramifică pana la nivel de capilare. Aceste capilare intră in
capsulele nefronilor, unde formeaza glomeruli (ghem) apoi ies din capsulă și continuă în
jurul tubului = capilare peritubale. La nivelul nefronilor are loc formarea urinei, ca rezultat a 3
procese ce schimb între nefron și sângele din capilare, astfel:
a, Filtrarea (ultrafiltrarea) glomerulară - trec din capilarul glomerular în capsula
nefronului: multă apă + substante nefolositoare + o oarecare cantitate de substanțe
utile  urina primară (o soluție diluata, cu multă apă). Aceasta intră în tubul nefronului
b, Reabsorbția tubulară. Pe parcursul tubului se recupereaza treptat = trec din tubul
nefronului în capilarele peritubale: o mare parte din apă si substanțele utile.
c, Secreția tubulară – trec din capilarele peritubale în tubul nefronului anumite
substanțe aflate în exces.
Altfel spus, pe parcursul tubului urina se tot concentrează (prin recuperarea apei) .Astfel,
la capatul tubului vom avea urina finală (o soluție concentrata care contine putina apa si
numai substanțe nefolositoare, care va intra în căile urinare.
2. Caile urinare. Sunt o insiruire de organe tubulare / cavitare, prin care seelimina urina.
Acestea sunt, in ordine de la rinichi :
a. Ureterele: 2 organe tubulare prin care urina ajunge de la rinichi la vezica urinară.
b. Vezica urinară: organ cavitar, cu pereti elastici, în care urina se depozitează temporar.
c. Uretra: organ tubular prin care urina este eliminata le exterior, proces numit micțiune. Uretra
este prevazută la baza cu un sfincter (inel) muscular a carui contracție impiedică ieșirea urinei
din vezică. La masculi uretra este organ terminal,comun pentru caile : excretoare și
reproductiva, iar la femela cele 2 căi sunt total separate.

Particularitati ale sistemului excretor si excretiei la vertebrate.

1. La ciclostomi. Au rinichi primitivi (pronefros), cu nefroni puțini și primitivi. Nefronii nu au

capsula propriu-zisa, ci o palnie cu cili. Acest tip de rinichi apare si la alevinii ( puieti ) de pesti.
2. La pești și amfibieni. Rinichii sunt mai dezvoltați și mai eficienti (mezonefros). Nefronii sunt
în număr mai mare si au capsulă propriu-zisă. Exista diferențe semnificative de excreție între
speciile marine și cele dulcicole (de apă dulce). La peștii marini mediul intern are concentratie
mai mica decat a apei. Prin urmare apa are tendinta de a iesi din organism. Pentru a mentine
concentratia se elimină urina concentrată (se elimină putina apă din organism). La peștii
dulcicoli concentratia mediului intern este mai mare decat a apei. Prin urmare apa are tendinta
permanenta sa patrunda in organism (și chiar patrunde). Pentru a mentine concentratia mediului
intern acestia elimină o urina foarte diluată (cu multă apă). La amfibieni reținerea apei în
organism nu este o problemă foarte stringentă deoarece amfibienii sunt oricum legați de mediul
acvatic prin respirație și reproducere.
3. La vertebratele terestre : reptile, păsaăi și mamifere. Aici este o separare completă de
mediul acvatic, prin urmare apare necesitatea conservării apei în organism (limitării
eliminarilor). Rinichii acestor vertebrate sunt perfecționați si eficienți (metanefros). În cazul
cămilelor rinichii sunt atât de eficienți încat sunt capabile să elimine urină semisolidă, cu un
conținut foarte redus de apă. La reptilele și la păsări căile urinare se termina in cloacă, care
este organ terminal comun al sistemelor : digestiv, excretor si reproducator. La nivelul
cloacei din resturi se recuperează o cantitate semnificativă de apă. La mamifere, care au calea
digestivă complet separată de cea excretorie, se recuperează apă și din resturile nedigerate din
intestinul gros.