CURS 8

4. NOŢIUNI DE ACUSTICĂ FIZIOLOGICĂ

4.1. URECHEA UMANĂ. PERCEPŢIA AUDITIVĂ

4.1.1. ORGANUL AUDITIV AL OMULUI

Dintre toate vibraţiile produse de o sursă şi care se propagă în mediul

înconjurător sub formă de unde acustice, numai anumite unde − undele
sonore, pot impresiona organul auditiv al omului, dând naştere unei senzaţii
auditive şi, astfel, vom spune că sunetul este vibraţia acustică capabilă să
producă o senzaţie auditivă urechii umane.

nervul acustic

melcul

urechea externă urechea urechea internă

medie

Fig. 4.1. Anatomia urechii umane − schemă generală

62
 Urechea umană este un analizor senzorial având o structură anatomo-
fiziologică unitară care, în urma unui proces de analiză şi sinteză a diferi-
ţilor stimuli acustici externi, creează senzaţia de sunet, pe baza acţiunii con-
jugate a următoarelor segmente structural-funcţionale: segmentul periferic
(organul auditiv), segmentul intermediar (nervul acustic) şi segmentul cen-
tral (o porţiune a cortexului).
Organul auditiv constă din trei părţi distincte: urechea externă, ure-
chea medie şi urechea internă, iar fiecare componentă îndeplineşte o anu-
mită funcţie în mecanismul de audiţie.
Reţinem că segmentul periferic al organului auditiv, ca sistem psiho-
fizic de receptare şi prelucrare a undelor sonore, este compus dintr-un organ
colector (urechea externă), un organ transmiţător (urechea medie), precum
şi un organ senzorial (urechea internă).

Urechea externă cuprinde pavilionul urechii − o porţiune cutanată şi

cartilaginoasă, care colectează sunetele şi le dirijează spre un scurt conduct
− canalul auditiv extern, care duce în interiorul osului temporal şi la capătul
căruia se află o membrană, numită timpan.
Pavilionul realizează o accentuare a efectului undelor ce provin din
faţă, în raport cu cele care provin din spatele ascultătorului. Chiar dacă rolul
de captare a sunetelor de către pavilionul urechii umane este limitat, în
schimb cel de localizare a sursei, de identificare a direcţiei de propagare a
undelor sonore, ca şi cel de dirijare sunt importante.
Canalul (sau conductul) auditiv extern are rolul de a conduce sune-
tele spre urechea medie. Funcţionând ca o cameră de rezonanţă, canalul
auditiv realizează o amplificare a presiunii sonore între pavilion şi timpan.
Are un efect de amplificare, în special, pentru frecvenţele din intervalul
2500 – 3000 Hz. La frecvenţe în jur de 2500 Hz, presiunea sonoră în dreptul
timpanului este cu aproape 10 dB mai mare decât cea de la intrarea în cana-
lul auditiv extern.
Timpanul este o membrană elastică subţire, uşor conică, care separă
urechea externă de urechea medie. Membrana timpanică are aspectul unui
con cu înălţime mică, destul de deschis, tras înăuntru la nivelul centrului
său, baza conului având forma unei elipse aşezată oblic. Timpanul are în
structura sa două grupe de fibre, radiale şi circulare, dispuse asemănător cu
firele unei pânze de păianjen. Timpanul răspunde la orice vibraţie sonoră,
vibrând neselectiv pentru orice frecvenţă din domeniul sonor şi răspunzând
la variaţii de presiune foarte mici.

Urechea medie. Vibraţiile timpanului se transmit mai departe la ure-

chea medie, reprezentată de cavitatea timpanică, sub formă de canal şi în
care sunt plasate trei mici oscioare, cu o deschidere tubulară spre exterior,

63
denumită trompa lui Eustachio. Între urechea medie şi urechea internă există
două comunicaţii: fereastra ovală (sau vestibulară) şi fereastra rotundă (sau
cohleară), cu membranele respective.
În cavitatea timpanică se găsesc trei oase mici articulate, oscioarele
auditive, aflate în contact şi care se înlănţuie de la timpan la fereastra ovală,
formând un lanţ solid, cu rol de transmitere a vibraţiilor. Ele au fost denu-
mite după forma lor: ciocanul, nicovala şi scăriţa.
Pe membrana timpanului, spre interior, se sprijină ciocanul, la rândul
său, el este în contact cu nicovala şi aceasta, în continuare, cu scăriţa. Cele
trei oscioare formează un mecanism de transmitere şi de amplificare a efec-
tului suprapresiunii produse de unda sonoră de la timpan la fereastra ovală.
Cavitatea timpanică, care formează urechea medie, este umplută cu
aer, menţinut la presiunea atmosferică prin intermediul trompei lui Eusta-
chio, care este de obicei închisă. Prin intermediul acesteia, cavitatea timpa-
nică se află în legătură cu regiunea naso-faringiană, cu cavitatea bucală şi în
acest fel cu mediul exterior. Deci, trompa lui Eustachio este singurul mijloc
prin care se egalizează presiunea din urechea medie cu presiunea atmos-
ferică.

Urechea internă se găseşte în interiorul osului temporal şi se întinde

spaţial de la fereastra ovală, până în locul unde nervul acustic porneşte către
creier, având ca principală componentă un canal spiralat, numit melc sau
cohlee. Urechea internă constă dintr-o porţiune auditivă – melcul, în interio-
rul căruia se găsesc organele simţului auditiv, şi o porţiune neauditivă – cana-
lele semicirculare, în număr de trei, cu rol în realizarea stării de echilibru
dinamic al corpului.
Melcul (canalul cohlear) este un tub cu secţiune aproximativ circu-
lară, răsucit în formă de spirală. Acesta descrie 2,75 ture în jurul unui stâlp
osos central, el realizând o lungime desfăşurată totală de circa 3,1 cm.
O lamă osoasă se roteşte în jurul stâlpului osos, ca spirele unui şurub,
împărţind incomplet melcul în două părţi. Septul despărţitor este completat
printr-o membrană, numită membrană bazilară, care se întinde de la vârful
lamei spirale către peretele extern al canalului.
Canalul cohlear este împărţit în trei compartimente spiralate, numite
rampe. Compartimentul de sub membrana bazilară se numeşte rampa tim-
panică, cel de deasupra membranei lui Reissner, rampa vestibulară, în timp
ce acela situat între cele două membrane se numeşte rampa medie, ea consti-
tuind cohleea membranoasă. Rampa vestibulară şi rampa timpanică comu-
nică între ele printr-o mică deschidere situată la vârful melcului, denumită
helicotrema, prin ea realizându-se un echilibru al presiunilor lichidului lim-
fatic din cele două cavităţi semitubulare.

64
 canalele
semicirculare
canalul
endolimfatic
celule
helicotrema mastoidiene

canalul
cohlear

trompa lui
Eustachio
Fig. 4.2. Urechea internă

Lichidul existent în urechea internă are rolul de a favoriza transmi-

terea presiunii. Cohleea primeşte semnalul produs de scăriţă în fereastra
ovală, această presiune transmiţându-se întâi lichidului limfatic din imediata
apropiere a ferestrei, după care se extinde în tot lichidul ce umple interiorul
cohleei.
membrana lui
Reissner

rampa
vestibulară
rampa
medie

rampa
timpanică

membrana nervul acustic

bazilară membrana
tectoria

Fig. 4.3. Secţiune transversală prin melc – cele trei rampe

Substanţa proprie a membranei bazilare are multe fibre, denumite

strii auditive, foarte rezistente în lungul lor, dar slab legate între ele lateral,
situate într-o substanţă fundamentală omogenă. În zona externă, striile audi-
tive sunt drepte şi netede, şi se întind în majoritate transversal, în timp ce în

65
zona internă, ele sunt mai subţiri şi aranjate în formă de reţea.
La om, membrana bazilară, desfăşurată, se îngustează progresiv până
la circa o treime şi are aproximativ 3 cm lungime şi 0,02 cm grosime. Striile
auditive, numite şi coarde auditive, în număr de circa 24000, variază în lun-
gime într-un mod asemănător, scurtându-se progresiv, ele prezintă o modifi-
care a lungimii de la 350 − 500 µm, la 65 − 160 µm, amintind de o harpă.
Organul spiral al lui Corti − formaţiune compusă din celulele senzo-
riale împreună cu elementele lor de susţinere, constituie o componentă esen-
ţială a urechii interne. Organul lui Corti se află în interiorul rampei medii,
ocupând aproximativ jumătatea internă a membranei bazilare.
Este o ţesătură spirală conectată pe membrana bazilară şi înfăşurată
pe spirala melcului. Lungimea desfăşurată a organului lui Corti este de circa
30 mm. El conţine mai multe tipuri de celule, printre care şi un număr mare
de celule cu cili, reprezentând elementele senzoriale auditive esenţiale ale
urechii. Baza acestor celule senzoriale se află pe membrana bazilară, iar cilii
sunt inseraţi pe faţa interioară a membranei tectoria.
Există celule cu cili, adică celulele auditive, interne şi externe. Termi-
naţia organului lui Corti conectată cu membrana bazilară cuprinde un număr
de circa 3600 de celule cu cili interne, iar extremitatea opusă, celule cu cili
externe, mai lungi şi mai numeroase decât cele interne, în număr de aproxi-
mativ 12000. Fie în jurul celulelor cu cili interne, fie în jurul bazei celulelor
cu cili externe se găsesc filamente nervoase care se termină prin arborizaţii
foarte fine, iar prin intermediul acestor arborizaţii, celulele cu cili ale orga-
nului lui Corti sunt conectate cu terminaţiile nervoase ale nervului acustic.
Deasupra membranei bazilare, înspre spaţiul rampei medii, se găseşte
membrana tectoria. Membrana tectoria este o formaţiune subţire, aproape
omogenă, care are un capăt prins de membrana bazilară, iar celălalt capăt
pluteşte liber în lichidul melcului. Ea ia naştere dintr-un punct situat lângă
baza lamei osoase spirale şi se termină lateral printr-o margine liberă care
prezintă franjuri neregulate. Membrana tectoria acoperă mai mult de jumă-
tate din organul spiral al lui Corti. Cum cilii celulelor auditive sunt inseraţi
la nivelul feţei inferioare a membranei tectoria, orice mişcare a membranei
bazilare este simţită de celulele cu cili, fiind responsabilă de stimularea ter-
minaţiilor nervoase.

4.1.2. PERCEPEREA SUNETULUI. TRANSMITEREA

SUNETULUI DE LA TIMPAN LA URECHEA INTERNĂ

Perceperea sunetelor de către om se realizează prin intermediul ure-

chii, iar aceasta este un organ de receptare şi selectare deosebit de complex.

66
 Vibraţiile sonore din mediu percepute de organul auditiv sunt trans-
formate, printr-un proces senzorial specific, în senzaţie auditivă.
Urechea umană, în corelaţie cu creierul, posedă capacitatea de a per-
cepe, analiza şi diferenţia sunetele, putând distinge atât frecvenţa vibraţiilor,
cât şi intensitatea şi structura lor spectrală.
Traseul semnalului sonor, pe scurt, este compus din: pavilion, con-
ductul auditiv extern, grupul timpano-osicular, membranele şi lichidele din
incinta cohleei, celule neuro-senzoriale ale organului lui Corti, apoi nervul
acustic, urmat de centrii corticali ai auzului din creier.
Urmând traseul prezentat, excitaţia sonoră devine senzaţie auditivă,
prin faptul că energia undei sonore se transformă, la nivelul structurilor
neuro-senzoriale ale cohleei, în energie nervoasă care se transmite, prin ner-
vul acustic, spre centrii corticali, adică creierului.
Mediul fizic prin care se transmite şi se transformă energia mecanică
în energie nervoasă este: mediul gazos (aerul), pentru urechea externă şi cea
medie, şi mediul lichid, pentru urechea internă.
Să reţinem că în canalul cohlear se produce trecerea de la excitarea
fizică la percepţia fiziologică, ce are loc prin transformarea semnalului ini-
ţial în impuls nervos preluat de nervul acustic. Astfel, vibraţiile lichidului
vestibular induc impulsuri terminaţiilor nervoase de pe membrana bazilară.
Aceste terminaţii nervoase transmit mai departe mesajele către centrii corti-
cali care, excitaţi de mesajul deja analizat în frecvenţă, elaborează senzaţia
auditivă.
Deci, pe scurt, urechea captează undele sonore şi, după ce le trans-
formă în impulsuri nervoase, le transmite nervului acustic care la rândul lui
transmite excitaţiile exterioare creierului, unde ele devin senzaţii auditive,
prin activarea centrilor corticali ai auzului.

ciocănel nicovala
organul lui
scăriţa fereastra ovală Corti
rampa vestibulară membrana bazilară

timpan fereastra helicotrema

rotundă rampa timpanică

Fig. 4.4. Schema canalelor din cohlee desfăşurate

Mai în detaliu, sub acţiunea undelor sonore, care parcurg conductul

auditiv extern, timpanul este pus în vibraţie, iar vibraţiile sale sunt trans-

67
mise, prin intermediul lanţului osos (format din cele trei oscioare ale urechii
medii: ciocanul, nicovala şi scăriţa), la urechea internă: ferestrei ovale şi
lichidului vestibular. Deci, ajunse la fereastra ovală, vibraţiile se transmit,
prin membrana lui Reissner şi rampa medie, către membrana bazilară, apoi,
prin rampa timpanică la fereastra rotundă (fig. 4.4).

4.2. SENSIBILITATEA URECHII UMANE

Senzaţia de sunet. Condiţii şi limite de audibilitate
Receptarea sunetelor de către un receptor uman reprezintă procesul
de primire, transmitere şi prelucrare a vibraţiilor sonore provenite din mediul
înconjurător, prelucrarea informaţiilor fiind realizată de creierul uman, care
creează şi senzaţia de sunet.
Pentru un ascultător oarecare, formarea senzaţiei de sunet cuprinde o
parte obiectivă şi o parte subiectivă, presupunând deci, în afara prezenţei
sursei sonore şi a receptorului auditiv (unda sonoră ajunge la timpan şi este
transmisă urechii interne), şi participarea creierului uman care prelucrează
impulsurile nervoase recepţionate, iar apoi, în urma unor procese complexe
de analiză, creează senzaţia de sunet.
Aşadar, senzaţia de sunet se datorează punerii în vibraţie, prin inter-
mediul diferitelor componente ale urechii, a terminaţiilor nervului acustic,
iar, urmare a unui mecanism complex, impulsurile acustice ajung la creier.
Vom spune că undele sonore prelucrate de creier produc senzaţia de sunet.
Prin urmare, cum senzaţia auditivă reprezintă un fenomen subiectiv,
recepţionat în mod diferit de către fiecare om, este necesar să se definească
noţiunea de ascultător otologic normal. Ascultătorul otologic normal este o
persoană cu vârsta cuprinsă între 18 şi 25 ani, care are auzul normal şi care
nu a suferit vreo afecţiune a organului auditiv.
Vibraţiile acustice, pentru a fi percepute ca sunete de către urechea
umană, trebuie să îndeplinească anumite condiţii de audibilitate ce privesc
frecvenţa, intensitatea sonoră şi durata.
Pentru cei trei parametri − frecvenţă, intensitate sonoră şi durată, defi-
nim domeniul de audibilitate al urechii umane ca reprezentând domeniul în
care o vibraţie acustică este percepută ca sunet de către un ascultător oto-
logic normal.

Limite de frecvenţă. Frecvenţa vibraţiilor sonore percepute de către

un ascultător otologic normal este cuprinsă între 16 Hz şi 20000 Hz. Spunem
că valorile 16 Hz şi 20000 Hz sunt limitele de percepţie a unui sunet de către
urechea umană pe scara frecvenţelor.

68
 În realitate, aceste limite sunt mult diferite de la un ascultător la altul,
mai cu seamă limita superioară, şi, în general, variază în funcţie de vârstă,
în sensul că, pentru un acelaşi individ, scade cu înaintarea în vârstă (limita
superioară scade deja rapid către vârsta mijlocie).
Reţinem că domeniul de audibilitate după frecvenţă este cuprins între
16 Hz şi 20000 Hz, iar acesta exprimă limitele frecvenţelor audibile pentru
urechea umană normală, indiferent de intensitatea lor sonoră.

Limite de intensitate şi presiune sonore. Pentru urechea umană există

limite ale intensităţii sonore, iar aceste valori variază în funcţie de frecvenţa
sunetului.
Deci, pentru vibraţiile acustice ale căror frecvenţe se găsesc în inter-
valul stabilit anterior, 16 Hz − 20000 Hz, şi intensitatea sonoră trebuie să fie
cuprinsă între anumite limite. Astfel, va există o limită inferioară şi o limită
superioară de intensitate sonoră, iar aceste limite, numite şi praguri, depind
de frecvenţă.
Prin pragul inferior de intensitate sonoră vom înţelege cea mai mică
valoare a intensităţii sonore care provoacă urechii umane otologic normale
senzaţia de sunet. Să reţinem că intensitatea sonoră minimă, care produce o
senzaţie auditivă, se numeşte prag de audibilitate.
Dacă valoarea intensităţii sonore creşte foarte mult, putem defini pra-
gul superior de intensitate sonoră. În acest caz, în ureche apare o senzaţie
neplăcută de presiune, care treptat se acutizează, şi apoi de durere, iar inten-
sitatea sonoră maximă peste care apare această senzaţie se numeşte pragul
senzaţiei de durere sau, simplu, prag de durere.
De exemplu, pentru valorile joase ale intensităţii există o limită infe-
rioară sub care sunetele nu mai pot fi percepute I min = 10 − 12 W / m 2 şi, în
mod similar, pentru valorile ridicate ale intensităţii sonore există o limită
superioară peste care senzaţia auditivă se transformă în senzaţie de durere
I max = 10 2 W / m 2 . Ambele limite variază cu frecvenţa sunetului, iar valorile
I min şi I max prezentate corespund frecvenţei de 1000 Hz.
Spunem că valorile 10 − 12 W / m 2 şi 10 2 W / m 2 sunt limitele de per-
cepţie a sunetului cu frecvenţa de 1000 Hz de către urechea umană pe scara
intensităţilor sonore.
În fig. 4.5 s-au trasat limitele inferioară şi superioară de intensitate
audibilă pentru diferite frecvenţe, iar curbele celor două praguri limită deli-
mitează domeniul de audibilitate după intensitatea sonoră.
Regiunea dintre cele două curbe, adică dintre pragul de audibilitate şi
pragul senzaţiei de durere, reprezintă suprafaţa intensităţilor audibile, adică
suprafaţa de audibilitate.

69
I (W / m 2 ) p (N/m 2 )
10 2 2 ⋅ 10 2
senzaţia de durere pragul de durere
1 20
suprafaţa de audibilitate
10 −2 2
10 −4 muzica 2 ⋅ 10 −1

10 −6 vorbirea 2 ⋅ 10 −2

10 −8 2 ⋅ 10 −3

10 −10 2 ⋅ 10 −4
regiunea de tăcere
10 −12 2 ⋅ 10 −5
pragul de audibilitate

20 50 100 200 500 1000 2000 5000 10000

ν (Hz)

Fig. 4.4. Suprafaţa de audibilitate, pragul de audibilitate şi pragul

senzaţiei de durere

Atât pragul de audibilitate, cât şi pragul de durere sunt dependente

de frecvenţa sunetului şi ambele caracterizează calitatea auzului.
Studiul diagramei de audibilitate realizată pentru diferite persoane a
relevat că, la persoanele cu auzul slăbit, suprafaţa de audibilitate este mai
redusă decât la cele cu auzul normal. În acest caz, s-a constatat experimen-
tal că suprafaţa de audibilitate scade, de obicei, prin ridicarea pragului de
audibilitate, în timp ce pragul de durere rămâne nemodificat.
Mărimea suprafeţei de audibilitate constituie un indicator al capaci-
tăţii auditive a unei persoane, în funcţie de care se poate face diagnosticarea
unora dintre afecţiunile auditive. Din valoarea raportului dintre suprafaţa de
audibilitate trasată pentru persoana cu auzul slăbit şi cea corespunzătoare
unei persoane otologic normale se obţin concluzii privind gravitatea bolii şi
a gradului de pierdere a auzului.
Porţiunile haşurate ale diagramei de audibilitate din fig. 4.5 reprezintă
sunetele cele mai des întâlnite în vorbire şi respectiv în muzică.

Pragul auditiv inferior şi pragul auditiv superior

Prin definiţie, pragul auditiv inferior reprezintă valoarea minimă a
intensităţii sau respectiv a presiunii sonore pe care urechea umană o mai
percepe sub formă de sunet. Convenţional, pentru frecvenţa de 1000 Hz, vom

70
avea pentru intensitatea sonoră I min = 10−12 W/ m 2 şi pentru presiunea sonoră
p min = 2 ⋅10 − 5 N / m 2 (vom nota simplu cu I şi p intensitatea sonoră I s şi
respectiv presiunea sonoră p s ).
Pentru valori mai mici decât cele menţionate, o vibraţie acustică nu
mai este percepută de către urechea umană drept sunet, iar din acest motiv,
în mod obişnuit, valorile minime corespunzătoare ale intensităţii şi presi-
unii sonore se numesc, simplu, prag de audibilitate.
Deci, prin prag de audibilitate se înţelege cea mai mică intensitate
sau presiune sonoră care provoacă omului senzaţia de sunet.
Pragul auditiv superior reprezintă valoarea maximă a intensităţii sau
a presiunii sonore care mai este interpretată sub formă de sunet de către ure-
chea umană. Pentru frecvenţa de 1000 Hz, valorile care constituie pragul
auditiv superior sunt, pentru intensitatea sonoră, I max = 10 2 W / m 2 şi, pentru
presiunea sonoră, p max = 2 ⋅10 2 N / m 2 , presiune de aproximativ 500 de ori
mai mică decât presiunea atmosferică normală, p 0 = 1,013 ⋅105 N / m 2 , care
din nou pune în evidenţă marea sensibilitate a urechii umane
Dacă aceste valori sunt depăşite, omul manifestă o senzaţie de presi-
une, care apoi se transformă în durere, adică el simte o apăsare puternică şi
neplăcută pe timpan, semnalată prin senzaţia de durere, după care intervine
traumatizarea şi deteriorarea fizică a timpanului. Din acest motiv, valorile
maxime corespunzătoare ale intensităţii şi presiunii sonore se numesc şi
pragul senzaţiei de durere sau, simplu, pragul de durere.
Se spune că, atunci când sunetul este foarte puternic, el este simţit în
aceeaşi măsură în care este auzit.
Curba pragului de durere caracterizează cel mai puternic sunet pur
care poate fi suportat de urechea umană. Pentru intensităţi sonore aflate
deasupra acestei curbe, senzaţia se transformă din senzaţie sonoră, în senza-
ţie de durere.
Astfel, pragul de durere este perceput ca un efect al unei presiuni
întâi neplăcute, apoi de nesuportat. Intensităţile sonore care depăşesc acest
prag produc senzaţii dureroase, însă pot provoca chiar spargerea timpanului,
hemoragii ale urechii şi, drept urmare, pierderea auzului.
Ca şi pragul de audibilitate, şi pragul senzaţiei de durere variază cu
frecvenţa vibraţiilor sonore, însă această variaţie este mult mai puţin accen-
tuată.
În fig. 4.5 este trasată curba care reprezintă pragul senzaţiei de durere.
În ceea ce priveşte pragul de durere, spre capetele domeniului de frecvenţe,
modificarea sa nu este la fel de însemnată ca în cazul pragului de audibi-
litate.

71
 Limita de durată. Pentru ca o vibraţie acustică, care se află în limitele
audibile de frecvenţă şi intensitate sonoră, să fie capabilă să producă o sen-
zaţie auditivă se impune o condiţie suplimentară, concretizată printr-o limită
de durată.
Spunem că pentru ca o vibraţie acustică, ce îndeplineşte condiţiile de
frecvenţă şi de intensitate sonoră, să poată fi percepută efectiv ca sunet de
către un receptor uman otologic normal, trebuie să excite urechea un inter-
val de timp minim ∆t min = 60 ms . Mai corect, de fapt, ea trebuie să aibă o
durată mai mare decât intervalul ∆t min . În cazul în care durata unei vibraţii
acustice se găseşte sub această limită, urechea percepe vibraţia ca pocnet.
Reţinem că, în afara condiţiilor de frecvenţă şi de intensitate sonoră,
mai există o condiţie de durată şi, pentru ca un ascultător otologic normal
să perceapă o vibraţie acustică ca sunet, trebuie ca urechea umană să pri-
mească vibraţii timp de cel puţin 60 ms ( ∆t > ∆t min ), iar dacă intervalul de
timp este mai mic decât acesta (adică ∆t < ∆t min ), urechea va auzi doar un
pocnet.
În plus, spunem că urechea are şi o anume inerţie, unde aceasta repre-
zintă persistenţa în timp a senzaţiei auditive.
S-a constatat că urechea umană manifestă o inerţie, concretizată prin
aceea că o senzaţie auditivă produsă se mai păstrează, adică continuă să per-
siste un timp ∆t i , în medie 50 ms (adică 1/20 s), după încetarea excitaţiei
sonore.
O nouă excitare a timpanului de către o sursă sonoră secundară iden-
tică cu sursa primară care a produs senzaţia de auz, efectuată în intervalul
de timp ∆t i , nu dă naştere la un sunet distinct. Dacă însă, undele sonore pro-
duse de sursa secundară ajung la urechea unui ascultător cu o întârziere mai
mare de ∆t i , acesta percepe în mod distinct cele două sunete.
Să reţinem că intervalul de timp dintre două sunete succesive, după
cum el este mai mic sau mai mare decât ∆t i , face ca sunetele să poată sau
nu să fie distinse, adică sunetele vor fi percepute ca un sunet continuu sau
ca sunete distincte. În cazul când între două sunete succesive intervalul este
∆t > ∆t i , cele două sunete se percep distinct, iar dacă ∆t < ∆t i , nu se face
distincţie între ele, adică se percepe un sunet continuu.
În concluzie, senzaţia auditivă produsă de un prim sunet persistă în
ureche un interval de timp ∆t i , iar dacă un al doilea sunet îl succede după
un timp mai scurt de ∆t i , el nu va fi perceput de către urechea umană dis-
tinct de primul.

72
 În final, recapitulând, să reţinem că limitele inferioară şi superioară
pentru frecvenţă şi pentru intensitate sonoră, precum şi limita inferioară de
durată pentru care urechea umană otologic normală poate percepe vibraţiile
acustice sub formă de sunete sunt următoarele:
- limitele de frecvenţă sunt: 16 Hz şi respectiv 20000 Hz;
- limitele intensităţii sonore depind de frecvenţă şi, pentru valoarea de
1000 Hz, sunt: 10 − 12 W / m 2 şi 10 2 W / m 2 , reprezentând pragul de audi-
bilitate şi respectiv pragul de durere;
- durata minimă pe care o vibraţie acustică trebuie să o aibă pentru a fi
percepută ca sunet este de 60 ms, iar în ceea ce priveşte inerţia în timp a
urechii umane, aceasta este în medie de 50 ms.

Domeniul de intensităţi sonore are o întindere deosebit de mare, iar

pentru a pune în evidenţă acest lucru este suficient să se efectueze raportul
între intensitatea sonoră corespunzătoare pragului de durere şi cea corespun-
zătoare pragului de audibilitate. Acelaşi lucru se constată pentru domeniul
presiunilor sonore.
Cum valorile intensităţii şi respectiv presiunii sonore corespunzătoare
celor două praguri, cel de durere şi cel de audibilitate, pentru frecvenţa de
1000 Hz, sunt: I max = 10 2 W / m 2 , I min = 10 − 12 W / m 2 , p max = 2 ⋅10 2 N / m 2 ,
p min = 2 ⋅10 − 5 N / m 2 , obţinem că
I max p max
= 1014 şi = 10 7 , (4.1) (4.2)
I min p min
ceea ce înseamnă că urechea umană sesizează 14 ordine de mărime după
intensitatea sonoră şi 7 după presiunea sonoră.
A rezultat că la pragul de durere urechea suportă o intensitate de 10 14
ori mai mare ca la pragul de audibilitate, respectiv o presiune sonoră de 10 7
ori mai mare, evidenţiind astfel extraordinara adaptabilitate a urechii umane
pentru a sesiza sunetele cu un interval atât de mare de valori ale intensităţii
şi respectiv presiunii sonore.

4.3. NIVELURI ACUSTICE

În primul rând, s-a constatat că intensitatea senzaţiei auditive nu este
aceeaşi cu intensitatea sunetului fizic.

73
 Astfel, mărimea care face o evaluare obiectivă a sunetului este inten-
sitatea excitaţiei sonore, în timp ce deosebirii subiective de percepţie audi-
tivă îi corespunde intensitatea senzaţiei auditive produse de respectiva exci-
taţie sonoră. Reţinem că senzaţia fiziologică de intensitate a sunetului este
măsurată prin intensitatea senzaţiei auditive produse urechii umane de acel
sunet.
Spunem că intensitate sonoră reprezintă intensitatea excitaţiei sonore,
iar intensitate auditivă, intensitatea senzaţiei auditive.
Deci, spre deosebire de intensitatea sonoră care este o mărime obiec-
tivă, caracteristică intensităţii excitaţiei, intensitatea auditivă, este o mărime
pur subiectivă, caracteristică intensităţii senzaţiei produse omului şi nu este
măsurabilă cu vreun instrument.
Relaţia dintre excitaţia sonoră (ce reprezintă elementul fizic) şi sen-
zaţia auditivă produsă (reprezentând elementul fiziologic) este relativ com-
plicată. Studiile experimentale efectuate în vederea stabilirii unei legături
cantitative între intensitatea excitaţiei obiective şi intensitatea senzaţiei
subiective au condus la descoperirea de către Weber şi Fechner a unei legi,
potrivit căreia intensitatea senzaţiei creşte cu logaritmul intensităţii excita-
ţiei. În acustică spunem că intensitatea senzaţiei auditive percepută de un
ascultător creşte proporţional cu logaritmul intensităţii excitaţiei sonore
care produce acea senzaţie.
Pentru ordonarea obiectivă a sunetelor emise de diferite surse după o
scară a intensităţii sonore corespunzătoare, se folosesc următoarele mărimi
fizice:
- nivelul de intensitate sonoră,
- nivelul de presiune sonoră
(numite, în general, niveluri sonore), în timp ce pentru ordonarea sunetelor
după o scară ce ţine seama de senzaţiile produse urechii umane ca urmare a
perceperii lor, vor fi folosite următoarele mărimi fizico-fiziologice:
- nivelul de tărie,
- tăria.

Niveluri sonore – decibelul

Pentru a putea compara între ele două sunete sau pentru a putea dis-
pune sunetele, în funcţie de intensitatea lor, pe o scară gradată în intensităţi
absolute, este necesar să se aleagă o intensitate sonoră de referinţă, cu care
să se compare toate celelalte intensităţi sonore.
Intensitatea sonoră de referinţă I 0 s-a ales, prin convenţie, egală cu
10 −12 W / m 2 , corespunzătoare intensităţii minime a unui sunet cu frecvenţa
de 1000 Hz perceptibil de către un ascultător otologic normal. S-a procedat

74
analog, alegându-se şi presiunea sonoră de referinţă p 0 , tot pentru sunetul
cu frecvenţa de 1000 Hz, a cărei valoare este de 2 ⋅10 − 5 N / m 2 .
Vom nota cu I sau cu p intensitatea, respectiv presiunea sonoră a
sunetului de interes şi cu I 0 , respectiv p 0 intensitatea sau presiunea sonoră
de referinţă.
Nivelul de intensitate sonoră, notat L I , al unui sunet este de 10 ori
logaritmul zecimal al raportului dintre intensitatea acelui sunet şi intensita-
tea sunetului de referinţă, adică
I
L I = 10 lg , (4.3)
I0
unde I este intensitatea sonoră a sunetului considerat, iar I 0 este intensitatea
sonoră de referinţă, ce corespunde pragului auditiv inferior (adică pragului
de audibilitate) şi care, pentru sunetul cu frecvenţa de 1000 Hz (aşa-numitul
sunet normal), are valoarea I 0 = 10 − 12 W / m 2 . Nivelul de intensitate sonoră
L I se exprimă în decibeli (cu simbolul dB).
Întrucât intensitatea sonoră este proporţională cu pătratul presiunii
sonore ( I ∼ p 2 ), se poate defini mărimea numită nivel de presiune sonoră,
care se exprimă tot în decibeli (dB).
Nivelul de presiune sonoră L p al unui sunet este de 20 de ori logarit-
mul zecimal al raportului dintre presiunea sonoră a acelui sunet şi presiunea
sonoră de referinţă, adică
p
L p = 20 lg , (4.4)
p0
unde p este presiunea sonoră a sunetului considerat, iar p 0 presiunea sonoră
de referinţă şi se ia p 0 = 2 ⋅10 − 5 N / m 2 , adică valoarea corespunzătoare pra-
gului de audibilitate, pentru sunetul cu frecvenţa de 1000 Hz.
Întreg domeniul de intensităţi sonore, pentru care o vibraţie acustică
produce senzaţia de sunet urechii umane otologic normale, este cuprins între
I min = I 0 = 10 − 12 W / m 2 şi I max = 10 2 W / m 2 , aşa încât nivelul de intensitate
sonoră ia valori între 0 şi 140 dB. Şi valorile presiunii sonore variază între
p min = p 0 = 2 ⋅10 − 5 N / m 2 şi p max = 2 ⋅10 2 N / m 2 , determinând acelaşi inter-
val 0 − 140 dB pentru nivelul de presiune sonoră.
Reţinem că undele sonore cu frecvenţa de 1000 Hz, care pot fi auzite
de urechea umană otologic normală au nivelul sonor cuprins în intervalul
0 − 140 dB.

75
 Decibelul reprezintă nivelul sonor al unui sunet a cărui intensitate
sonoră este de aproximativ 1,26 ori mai mare decât intensitatea sonoră de
referinţă I 0 sau nivelul sonor al unui sunet a cărui presiune sonoră este de
aproximativ 1,12 ori mai mare decât presiunea sonoră de referinţă p 0 .
În tabelul următor sunt date câteva exemple de valori ale intensităţii
sonore şi ale nivelului sonor corespunzător, pentru câteva sunete obişnuite (la
frecvenţa de 1000 Hz).

Tabel 4.1. Intensitatea sonoră şi nivelul de intensitate sonoră pentru

câteva sunete obişnuite

Nivelul de Intensitatea
intensitate sonoră
Sursa de sunet sau descrierea sunetului
sonoră
( W/m2 )
(dB)
pragul de audibilitate (linişte absolută) 0 10 − 12
foşnetul frunzelor 10 10 − 11
şoapte, căderea unei picături de apă la
distanţă de 1 m
20 10 − 10
paşi, ruperea hârtiei, conversaţie
liniştită la distanţă de 1 m, aparat de 40 10 − 8
radio dat încet
automobil silenţios, vorbire înceată 50 10 − 7
conversaţie obişnuită, zgomotul unei
maşini uşoare pe o şosea asfaltată la 50 – 70 10 − 7 − 10 − 5
distanţă de 10 m
muzică tare la radio, fortissimo al unei
orchestre simfonice, traficul unei 80 10 − 4
străzi aglomerate la oră de vârf
difuzor puternic exterior 90 10 − 3
nituire, zgomotul produs de un ciocan
pneumatic la distanţă de 1 m
100 10 − 2
motor de avion la mică distanţă 120 − 130 1 − 10

Se spune că un avion de transport de mare capacitate în plină sarcină,

neechipat cu atenuatoare de zgomot produce un zgomot care atinge niveluri
de 140 − 150 dB şi poate fi auzit până la 14 km distanţă, în timp ce zgomo-
tul motoarelor de rachetă atinge niveluri de 160 − 180 dB, putând fi auzit la
distanţă de până la 200 km de la punctul de lansare.

76
Nivelul de tărie – fonul
Între elementul fizic, adică excitaţia sonoră, şi elementul fiziologic,
adică senzaţia auditivă produsă, există o dependenţă logaritmică stabilită
experimental de Weber şi Fechner.
Legea Weber-Fechner, ce exprimă legătura între intensitatea excita-
ţiei (mărime fizică) şi intensitatea senzaţiei (mărime fiziologică), stabileşte
că o creştere minimă perceptibilă a excitaţiei sonore, care corespunde unei
modificări a intensităţii senzaţiei auditive este proporţională cu intensitatea
excitaţiei. Legea Weber-Fechner spune că intensitatea senzaţiei auditive este
proporţională cu logaritmul zecimal al intensităţii excitaţiei sonore cores-
punzătoare.
Deoarece intensitatea senzaţiei auditive este o mărime ce corespunde
intensităţii excitaţiei sonore, dar care ţine seama şi de sensibilitatea urechii
umane, ea depinde nu numai de intensitatea sonoră, ci şi de frecvenţă.
Definim nivelul de intensitate auditivă, numit şi nivel de tărie audi-
tivă sau, simplu, nivel de tărie, notat S − mărime ce ţine seama de caracterul
subiectiv al percepţiei sunetelor de către urechea umană:
 I 
S = 10 lg   , (4.5)
 I 0  ν = 1000Hz
unde I este intensitatea sonoră a unui sunet pur, cu frecvenţa de 1000 Hz,
care este apreciat de un ascultător otologic normal ca având o intensitate
egală cu cea a sunetul considerat; I 0 reprezintă intensitatea sonoră de refe-
rinţă, exprimată în aceleaşi unităţi ca şi I, care pentru sunetele ce se propagă
în aer are valoarea I 0 = 10 − 12 W / m 2 şi corespunde pragului de audibilitate a
sunetului normal. Să ne reamintim că sunetului cu frecvenţa de 1000 Hz i se
spune şi sunet normal.
Analog, expresia matematică a nivelului de tărie se mai poate da în
funcţie de presiunea sonoră:
 p 
S = 20 lg   , (4.6)
p
 0  ν = 1000Hz

cu p 0 = 2 ⋅10 − 5 N / m 2 .
Reţinem că nivelul de tărie S a unui sunet este nivelul de intensitate
sonoră a sunetului cu frecvenţa de 1000 Hz apreciat de un ascultător otolo-
gic normal ca având o intensitate egală cu a sunetul considerat.
Nivelul de tărie S se exprimă în foni, iar pentru frecvenţa de 1000 Hz
ia valori în intervalul 0 – 140 foni.

77
 Prin definiţie, un fon este unitatea de măsură a nivelului de tărie a
unui sunet pur, cu frecvenţa de 1000 Hz, pentru care nivelul de intensitate
sonoră este de 1 dB.
O corelaţie între nivelul de tărie auditivă şi cel de intensitate sonoră
s-a stabilit pentru frecvenţa de 1000 Hz, caz în care valoarea nivelului audi-
tiv, exprimată în foni, coincide cu cea a nivelului sonor, exprimată în dB.
Subliniem că doar la frecvenţa de 1000 Hz, scara fonilor coincide cu
scara decibelilor.
Pe baza măsurătorilor experimentale, în interiorul suprafeţei de audi-
bilitate se trasează riguros curbele de egal nivel de tărie, în funcţie de frec-
venţă şi de intensitatea şi/sau presiunea sonoră, unde curbele de egal nivel
de tărie se folosesc pentru transpunerea unui sunet de o frecvenţă oarecare
din scara decibelilor, în scara fonilor.
Curbele de egală tărie indică relaţia care există între nivelurile de
tărie, nivelurile de intensitate sonoră şi frecvenţa vibraţiei sonore.

Nivelul de tărie
(foni)
140 10 2
pragul de durere
130 10

120 1

110 10– 1

100 10– 2

Intensitatea sonoră (W/m2)

90 10– 3
Nivelul sonor (dB)

80 10– 4

70 10– 5

60 10– 6

50 10– 7

40 10– 8

30 10– 9

20 10– 10

10 pragul de 10– 11
audibilitate
0 0 10– 12

20 Hz 50 100 200 500 1 kHz 2 5 10 20

Frecvenţa (Hz, kHz)

Fig. 4.6. Curbele izofonice Fletcher-Munson

78
 Trasarea curbelor izofonice, adică a curbelor de egal nivel de tărie, a
fost realizată de către Fletcher şi Munson, pe baza consideraţiilor de cores-
pondenţă care există între nivelurile de tărie şi nivelurile sonore.
Reţinem că o curbă de egal nivel de tărie constituie locul geometric
al punctelor ce reprezintă sunete pe întreaga gamă de frecvenţe, la diverse
niveluri de intensitate sonoră, dar care sunt percepute la acelaşi nivel de
tărie ca sunetul cu frecvenţa de 1000 Hz.
În audiometrie, curbe de tipul celor prezentate în fig. 4.6 sunt trasate
cu un audiometru, în scopul stabilirii acuităţii auditive a subiecţilor.
În tabelul următor sunt date câteva valori ale nivelului de intensitate
sonoră L şi ale nivelului de tărie auditivă S, pentru diferite surse de sunete.

Tabel 4.2. Valori ale nivelului sonor şi ale nivelului de tărie

L S
Sursa de sunet Sursa de sunet
(dB) (foni)
linişte absolută 0 linişte absolută 0
foşnetul frunzelor 10 foşnetul frunzelor 10
vorbirea şoptită 25 vorbirea în şoaptă la 1,5 m 15
zonă locuită rurală 35 tic-tacul unui ceas la 1 m 20
zonă locuită urbană 30 – 35 gradină foarte liniştită 20
aparat radio 40 locuinţă foarte liniştită sau şoapte 30
automobil silenţios 50 paşi sau vorbirea înceată la 1 m 40
conversaţie obişnuită 65 locuinţă liniştită 40
stradă aglomerată 50 – 81 stradă liniştită într-un oraş mare 50
zonă industrială 70 – 110 magazin mic 55
tren aerian 90 aparat de radio la nivel scăzut 60
tren terestru 95 convorbire normală la 1 m 65
operaţie de nituire 95 vorbire tare la 5 m 70
difuzoare publice 90 – 96 pian în cameră, uşă trântită 70
ciocan pneumatic 90 – 105 radioreceptor la nivel normal 70
şantier de construcţii 105 – 115 automobil la 3 m 80
ferăstrău circular 100 – 120 vorbire tare sau ţipăt la 1 m 80
avion cu elice 120 stradă zgomotoasă, cu trafic intens 85
avion cu reacţie 135 – 140 difuzor puternic exterior 90
pragul de durere 140 orchestră mare 95
ciocan pneumatic 100
motocicletă fără atenuator 100
motor de avion la 3 m 120
motor de avion cu reacţie la 10 m 135
pragul de durere 140

79
Tăria – sonul
Din cele arătate anterior se vede că fonul permite compararea a două
sunete şi nu ordonarea propriu-zisă a acestora. Cum utilizarea nivelului de
tărie nu ne oferă o imagine clară asupra gradului de creştere sau de scădere
a senzaţiei auditive, ca urmare a creşterii sau a scăderii nivelului de intensi-
tate sonoră, a trebuit să fie introdusă noţiunea de tărie.
Mărimea ce caracterizează intensitatea senzaţiei auditive şi prin care
se deosebesc sunetele tari de cele slabe poartă numele de tărie.
Tăria, notată cu N, a unui sunet sau zgomot, exprimată în soni, este
numărul care arată de câte ori sunetul sau zgomotul respectiv este apreciat
de un ascultător otologic normal ca fiind mai intens decât un sunet pur, cu
frecvenţa de 1000 Hz şi nivelul de tărie de 40 foni.

Tabel 4.3. Valori ale nivelului de tărie şi ale tăriei pentru câteva sunete

Nivelul
Tăria
Sursa de sunet de tărie
(soni)
(foni)
tic-tacul unui ceas la 1 m, gradină foarte liniştită 20 0,25
locuinţă foarte liniştită sau şoapte 30 0,50
paşi sau vorbirea înceată la 1 m, locuinţă liniştită 40 1
stradă liniştită 50 2
aparat de radio la nivel scăzut 60 4
convorbire normală la 1 m 65 5,66
vorbire tare la 5 m, pian în cameră, uşă trântită 70 8
vorbire tare sau ţipăt la 1 m 80 16
stradă zgomotoasă, cu trafic intens 85 22,6
difuzor puternic exterior 90 32
ciocan pneumatic, motocicletă fără atenuator 100 64
motor de avion la 3 m 120 256

Prin definiţie, un son este unitatea de măsură a tăriei unui sunet pur,
având frecvenţa de 1000 Hz şi nivelul de tărie de 40 foni.
Dacă tăria de 1 son este produsă de un sunet pur, cu frecvenţa de
1000 Hz şi având nivelul de tărie de 40 foni, atunci tăria unui sunet va fi de
n soni, dacă sunetul respectiv este apreciat de un ascultător ca fiind de n ori
mai puternic decât sunetul a cărui tărie este de 1 son.
Tăria, în soni, este o mărime aditivă, ceea ce se traduce în faptul că
tăria sunetului rezultat din două sau mai multe sunete simultane este egală
cu suma tăriilor, în soni, ale fiecărui sunet în parte.

80