Cuprins:

1) Definirea și caracterizarea voinței………………………..… ……..3

2) Specificul psihologic al voinței…………………………….… ……..3
3) Structura şi fazele actului voluntar...................................................4
4) Defectele voinței……………………………………………..… ……5

Bibliofrafie…………………………………………….…… …….….6

Concluzie:……………………………………………………… ……6

2
 1. Definirea și caracterizarea voinței
Voinţa reprezintă procesul psihic complex de autoreglaj superior realizat prin mijloace
verbale şi constând în acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase în direcţia
depăşirii obstacolelor şi atingerii scopurilor conştient stabilite.
Pentru unii filosofi, voinţa este o "forţă universală primordială", un "principiu spiritual", o
"forţă iniţială" care pune în mişcare atât latura materială a vieţii, cât şi latura spirituală. Fichte o
definea ca fiind "un liber arbitru", situat în afara oricărui determinism. Hartman şi Schopenhauer
o considerau ca fiind dirijată de un principiu divin, de o activitate universală care acţionează
permanent, subordonând toate forţele omului şi orientându-se spre anumite scopuri fără vreo
legătură cu raţiunea. Cei mai mulţi gânditori au căutat explicaţia proceselor voliţionale în afara
lor, în alte fenomene psihice mai mult sau mai puţin apropiate de voinţă dar care, totuşi, nu au un
caracter voluntar. S-a ajuns, astfel, la formularea unor teorii pe care Vigotski le numea, încă din
1923, teorii eteronome. Filosofii sensualişti considerau că voinţa este rezultatul tendinţelor aflate
în conflict, victoria uneia dintre ele. Pentru Condillac, de exemplu, voinţa era o formă de dorinţă
determinată. Raţionaliştii credeau, dimpotrivă, că numai tendinţele judecate, acceptate, deci
filtrate raţional, dispun de capacitatea de a determina o serie de acte. Numai actele gândite erau
considerate ca fiind voluntare, şi nu rezultatul forţelor care ne determină să le îndeplinim. Pentru
unii filosofi era suficient să cunoşti binele ca să-l şi practici. De aici şi faimoasa formulă: "voinţa
este un mod de a gândi", "puterea de a afirma şi de a nega", "voinţa şi inteligenţa sunt unul şi
acelaşi lucru. La Bergson, vointa avea un caracter originar, ea fiind independenta.
În ceea ce îi priveste pe psihologi, acestia au pornit de la ideea ca viata psihica,
comportamentul sunt determinate de un set complex de forte de neînteles. Aceasta presupunere,
chiar daca ia forma determinismului psihic, ca si în psihanaliza, sau a determinismului
ambiental, ca în behaviorism, a fost întotdeauna opusa vointei libere. Oamenii nu sunt liberi sa se
determine ei însisi, ci sunt determinati de forte din afara controlului lor, indiferent de natura
materiala sau psihica a acestor forte.

2. Specificul psihologic al voinței.

Psihologii au ajuns la concluzia că specificul psihologic al voinţei îl reprezintă efortul
voluntar. O asemenea idee apare conturată încă la James în ale sale Principii de psihologie.
Efortul voluntar constă într-o mobilizare a resurselor fizice, intelectuale, emoţionale ale
persoanei prin intermediul mecanismelor verbale (cuvântului). Caracteristicile reglajului voluntar
sunt:
- Se realizează în vederea atingerii unor scopuri conştiente, care sunt formulate verbal;
- Presupune decizia şi intenţia de atingere a scopului, de efectuare a acţiunii
corespunzătoare.
- Reglajul voluntar presupune nu numai decizia, intenţia şi prefigurarea scopului, ci şi
anticiparea în plan mental a desfăşurării acţiunii pe tot parcursul ei. Planul mental are o funcţie
cognitivă deoarece reflectă situaţiile concrete de realizare a scopului, fiind o imagine mentală
anticipativă cu care se confruntă orice etapă a acţiunii pe măsură ce aceasta este realizată. Pe
baza acestei confruntări, se reorganizează şi se corectează acţiunea. Planul mental cuprinde
reprezentarea scopului final, a situaţiei în care va avea loc acţiunea, imaginea acţiunii cu toate
fazele şi etapele ei de desfăşurare. Planul mintal se alcătuieşte prin mijlocirea sistemului verbal,
al reprezentărilor anterioare, al stocării în memorie a unor acţiuni desfăşurate anterior etc.
- Realizarea scopului propus presupune depăşirea anumitor obstacole (bariere, dificultăţi).
Acestea pot fi subiective, interioare (ţin de subiectul însuşi) sau obiective, exterioare (ţin de
3
condiţiile materiale ale acţiunii, de relaţiile cu alţii). De exemplu, în activitatea de învăţare,
obstacolul poate fi reprezentat de o lacună în cunoştinţele anterioare, de nestăpânirea unor
procedee, operaţii, deprinderi necesare, ceea ce presupune un reglaj special pentru însuşirea şi
perfecţionarea lor. Orice obstacol trebuie evaluat prin raportare la subiect, la posibilităţile,
aptitudinile şi aspiraţiile sale. Unul şi acelaşi obstacol poate fi diferit pentru persoane diferite sau
chiar pentru una şi aceeaşi persoană în situaţii diferite.
- Efortul voluntar depus depinde de cantitatea şi calitatea obstacolelor cu care subiectul se
confruntă până la atingerea scopurilor.
- Efortul voluntar depinde direct proporţional şi de valoarea scopului care trebuie atins, de
semnificaţia acestuia pentru subiect.
- Efortul voluntar nu se identifică cu efortul muscular, el fiind o modalitate de mobilizare
şi organizare a energiei psihonervoase.
Reglajul voluntar este trăit ca o încordare internă, ca o tensiune psihică în vederea
atingerii scopului, moment însoţit de satisfacţie dar şi de oboseală, dacă se prelungeşte prea mult.
De aceea, pentru realizarea unor activităţi complexe şi de durată este necesară îmbinarea
activităţilor voluntare, cu cele involuntare, a reglajului superior cu formele sale elementare.
Reglajul voluntar se exercită asupra activităţii de ansamblu, dar şi asupra tuturor componentelor
ei. Cand intre mărimea efortului voluntar şi mărimea obstacolului există o concordanţă, avem de
a face cu un reglaj voluntar eficient, când între cele două mărimi apar discrepanţe, reglajul
voluntar este deficitar. Situaţiile de supramobilizare voluntară, ca şi cele de submobilizare sunt la
fel de neeficiente: în primul caz, deşi activitatea se finalizează, are loc un consum energetic prea
mare care duce la oboseală, surmenaj, satisfacţii îndoielnice; în cel de-al doilea caz, activitatea
nici nu se finalizează măcar, lată de ce este necesară realizarea nu numai a unui optim
motivaţional sau afectiv, ci şi a unui optim voliţional.

3. Structura şi fazele actului voluntar

Actualizarea unor motive și proiectarea pe baza lor a unui scop: la baza acțiunii voluntare
stă întotdeauna o stare de necesitate care se condensează în forma motivului. În funcție de
specificitatea motivului se stabileșe un scop ce trebuie atins și planul necesar atingerii acestuia.
Acest plan dobîndește caracterul unei stări psihice interne, subiective care va determina intrarea
în funcțiune a celorlalte procese psihice necesare elaborarii drumului ascendent spre finalizarea,
materializarea scopului.

Analiza și lupta motivelor, compararea și evaluarea alternativelor prezente la momentul

dat în cîmpul conștiinței: nu de puține ori la nivelul conștiinței se activează mai multe motive
care orientează subiectul spre stabilirea scopurilor diferite. Dar, după cum se știe, nu pot fi
realizate doua activități în același timp. Apariția mai multor motive la un moment dat este un fapt
de viață curent, ceea ce implică o ierarhizare a lor, stabilirea unei priorități în funcție de care
subiectul se va angaja la un moment dat într-o activitate dată. Această activitate de ierarhizare și
analiză a motivelor implica procesele de gîndire, motivația, cu analiză și interpretarea intereselor,
preocupărilor, domeniului de activitate etc. Nu de puține ori imposibilitatea de a stabili o ierarhie
a motivelor ce se cer a fi satisfăcute la un moment dat, reprezintă una din principalele cauze ale
eșecului (școlar, profesional, social etc).

Deliberarea sau luarea hotărîrii: acestp etapă este concretizată în alegerea unui singur
motiv care va determina stabilirea scopului care va fi atins printr-o activitate adecvată. Hotărîrea,

4
rezultat al deliberării și deciziei, este un moment esențial în dinamica actului voluntar, ea
marcînd o nouă reorganizare functională în sistemul personalității (atingerea unui scop dat
presupune o adaptare a personalității la specificul activității, extragerea din sistemul
personalității a acelor cunoștințe, abilități necesare îndeplinirii scopului, activarea anumitor
procese sau înhibarea activismului lor etc), orientandu-l spre un scop ce se cere a fi satisfăcut,
îndeplinit. Hotărîrea poate consta, fie în a întreprinde o acțiune, fie în a te abține de a acționa la o
anumită provocare sau tentație, care țn mod natural, incită la acțiune.

Executarea hotărîrii: prin această etapă, a execuției, se transformă hotarîrea în act, în

acțiune constructivă. Actiunea se poate desfășura în plan intern –acțiune mentală–atunci cînd
scopul îl constituie rezolvarea unei probleme sau efectuarea unui proces de învățare, sau în plan
extern –atunci cînd realizarea scopului implică operarea asupra unor obiecte sau situații din afara
noastră. De cele mai multe ori acestă etapă presupune un consum energetic ( psihic, fizic)
susținut tocmai pentru a putea depăși diferite obstacole care pot apărea în calea atingerii scopului
sau pentru a putea rămîne implicați în activitate pînă la finalizarea ei. Sunt foarte multe situații
ăn care, deși acțiunea este declanșată, sa se oprească la un moment dat tocmai datorită faptului că
subiectul nu dispune de calitățile necesare voinței (forța, intensitatea, perseverența) care să îl
susțină în ceea ce întreprinde.

Evaluarea rezultatelor: evaluarea rezultatelor se poate face atît secvențial, cît și global.
Evaluarea secventiala se realizează după executarea fiecarei secvențe dintr-o activitate dată,
asigurînd astfel înlaturarea din mers a diferitelor greșeli care pot apărea sau acomodarea
strategiei de lucru în funcție de rezultatele obținute după fiecare etapă. Evaluarea globală se
realizează la finalizarea acțiunii prin care ne-am propus atingerea unui scop. Acestă formă de
evaluare are caracter de feed –back, informandu-ne în ce masură scopul a fost atins și în ce
masură activitatea selecționată se dovedește a fi utilă în rezolvarea scopurilor de un anumit fel.

4. Defectele voinței
Dintre defectele voinței fac parte opoziționismul, incapatanarea și impulsivitatea.
Opoziționismul sau negativismul este exagerarea independenței și constă în opoziția
neîntemeiată față de orice sugestie venită din partea altora. Copilul opoziționist spune "nu"
orice îi propun parinții, fără sî se gandească la importanța propunerii.
Încăpăținarea este exagerarea perseverenței. Cel încăpăținat urmarește un scop, chiar dacă
nu există șanse de reușită.
Impulsivitatea se manifestă printr-o capacitate redusă de autocontrol. Oamenii impulsivi
se lasă conduși de dorințele momentane și nu se gîndesc la consecințele acțiunilor lor. Ei fac
multe fapte pe care apoi le regretă. Impulsivii pot avea manifestări agresive sau autoagresive,
lovesc pe cineva sau se automutilează, fac tentative de sinucidere din motive minore. Unii dintre
ei simt nevoia irezistibilă de a consuma cantități foarte mari de alcool, de a pleca de acasă și de a
vagabonda, de a fura, de a încendia etc.

5
 Bibliofrafie

Adler, A., Cunoasterea omului, Ed. IRI, Bucuresti, 1996;

· Ey, H., Constiinta, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983;

· Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2002;

http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/VOINTA68.php

http://www.scrigroup.com/educatie/psihologie-psihiatrie/VOINTA-STRUCTURA-ACTULUI-
VOLUN34467.php

Concluzie:

Despre unii oameni spunem că au o voință puternică. Ei sunt activi, au inițiativă,

sunt independentâți, adică acționează în conformitate cu convingerile personale și nu se lasă
influențați de alții fără motive serioase. Acești oameni au încredere în capacitatile proprii, de
aceea în situații dificile pot lua repede o decizie. Oamenii cu voință puternică sunt perseverenți,
ei pot urmari timp îndelungat scopul pe care și l-au propus fără sp se lase descurajați de greutăți.
O altă caracteristică a acestor oameni este aceea că nu se lasă conduși de impulsuri momentane.
Ei aleg dintre toate acțiunile care pot fi realizate la un moment dat pe cea care are o semnificație
mai mare, chiar dacă aceasta este mai dificilă sau mai neplăcută (Copilul cu voință mai
puternică renunță la joacă pentru a face lecția).

Oamenii cu o voință slabă dimpotrivă, sunt pasivi, nu au inițiativă, sunt dependenți, au

mereu nevoie de ajutor, de sfaturi pentru ca nu se descurcă singuri. Sunt influențabili, nu au
păreri personale și de aceea adoptă cu ușurință părerile altora. Ei nu sunt perseverenți,
abandonează acțiunea incepută la primele greutați. Voința slabă se poate manifesta și
prin nehotărîre, capacitate redusă de a lua decizii, oscilații îndelungate și nejustificate între
diferite scopuri.