Totodată explorarea reprezentărilor și memoriilor sociale, privite ca principale resurse

ale identităților individuale și colective a fost exercitată în cadrul unui ansamblu consistent de
abordări ale școlii romînești de psihologie socială (Neculau,1996,1999,2003,2010;
Chelcea,2008;Iluț 2009 ) .

În cadrul contribuțiilor evocate se distinge identitatea individuală și socială. Prima

categorie sugerează identitatea sinelui fiind acea structură subiectivă.Identitatea este activă,
dialogală cu exigențele contextuale și construită în raport cu o irarhie valorică.

Există însă o identitate prescrisă de instanțele societale, suprapersonale,aceasta se

constituie într-o referință cu care suntem în contact permanent și cu care negociem,,ceia ce
suntem’’ (Fereol,Jucquois,2005) .

Mediul comunitar îl înzestrează pe subiectul individual cu o identitate socială în care se

reconfigurează profilul identitar personal, în raport cu exicențele rolurilor sociale pertinente în
contextele socioistorice în care este integrat individul. Această identitate este produsul
interacțiunilor dintre subiectul individual și mediul în care se desfășoară existența.

Se pot diferenția trei tipuri de identități colective:

1.Apartenența naturală - (sex, culoarea pielii )

2.Apartenența înăscută- (naționalitate,confesiune,etnie ),care poate fi schimbată,însă cel mai

adesea cu ,,prețuri’’simbolice costisitoare.

3.Apartenența dobîndită – prin formație, instrucție, prin exercițiul apartenenței într-un grup
specific.

Relația socială se îngemănează pe baza dihotomiilor ,,noi’’- ,,alții’’, ,,buni’’-,,răi’’, iar

construirea identității sociale înclină să se definească pe sine prin defirențiere de alteritate, de
respingere la limita de exprimare agresivă la adresa ,,celuilant’’.

Există un proces permanent de comparare cu ,, celălant’’ și există înclinația,confirmată

de teoriile atribuirii, de a realiza atribuiri pozitive propriei persoane și propriului grup de
apartenență și atribuiri negative ,,celuilant’’ (Tajfel 1982 ).

Conceptul de identitate culturală este dificil de cuprins ,ambiguu devinind într-un fel ,, un soi
de etichetă pusă, în primul rînd, de un observator care nu se află sub puterea reflexiei
obiective a unei exteorități culturale. Mai tot timpul identitățile se definesc din interior’’
(Cucoș ,2000, p.145 ).
Noi avem tendința de a ne realiza în raport cu ,, altul’’, făcînd accesibile anumite paliere
identitare, care sunt compatibile cu alteritatea.

,,Identitatea culturală autentică este modificabilă, structurantă , autoconstructivă,

personalitatea se organizează în jurul unui nucleu axiologic relativ stabil’’. (Cucoș,2000p.147 )

Contactul cu ,, celălant diferit ‘’ reprezintă cea mai bună ocazie de a nu ne interoga asupra
propriei noastre identități.

Astfel integrarea într-o nouă cultură ne obligă să ne revizuim identitatea proprie,

presupunînd reformulări și transformări.

Existențele interculturale sunt implicit, existențe interidentitare, în care conștiința de

sine și sentimentul identității se reașază, uneori drastic.