VOINŢA

DEFINIŢIE ŞI CARACTERIZARE GENERALĂ

Voinţa, ca mecanism superior de reglaj psihic este extraordinar de complexă;

constituie obiect de cercetare pentru diferite ramuri ale cunoaşterii; este legată şi de
problema libertăţii individului de a acţiona, a responsabilităţii. Psihologia, sociologia,
pedagogia, morala au formulat puncte de vedere diferite asupra actului voluntar, dintr-
o perspectivă sau alta. Consecinţa a fost elaborarea unor concepţii contradictorii, care
s-au centrat pe probleme controversate: voinţa e determinată sau nu e determinată?; se
încadrează sau nu în sfera determinismului?; care e natura ei?; care e rolul ei în
sistemul personalităţii unui individ?
Filosofia a considerat că voinţa este nedeterminată, e o capacitate independentă,
universală, care de undeva, chiar din afara individului, dirijează acţiunile sale. Tot în
sfera filosofiei se încadrează şi teoria liberului arbitru conform căreia voinţa este
deasupra determinării.
Psihologia a considerat voinţa ca fiind o capacitate determinată, dar s-a
împotmolit în a răspunde de unde vine această determinare: din interior (psihanaliza)
sau din exterior (behaviorismul).
Unii autori consideră că nu există nici un fel de contradicţie între libertate
(liberul arbitru) şi determinarea cauzală. Esenţial pentru voinţă este capacitatea
individului de a decide în mod liber, care devine condiţie pentru deciziile următoare.
În ceea ce priveşte natura voinţei, filosofia a formulat două mari teorii:
 Senzualistă: voinţa este un rezultat al ciocnirii tendinţelor individului
(dintre care una este dominantă);
 Raţionalistă: voinţa este o tendinţă evaluată de raţiune, trecută prin filtrul
acesteia.
Aceste teorii s-au continuat şi în psihologie cu două răspunsuri:
 Voinţa este de natură afectivă; afectivitatea este latura dominantă, cel mai
activ proces al voinţei (Wundt: teoria afectivă a voinţei);
 Voinţa este de natură intelectual-raţională; importanţa revine asocierii
proceselor intelectuale (teorii intelectualiste: Ebbinghaus, Herman).
Soluţia explicativă la care s-a ajuns a fost că voinţa este o capacitate psihică
ireductibilă chiar dacă în interiorul ei intervin mecanisme de ordin intelectual şi
afectiv. La un moment dat, voinţa dispune de capacitatea de a înfrâna afectivitatea iar
structura actului voluntar are faze în care intră unele sau altele din procesele
menţionate.
În timp, a existat o tendinţă de diferenţiere: de procesele afective: K.Lewin şi de
procesele intelectuale: K.Koffka.
În ceea ce priveşte locul voinţei în personalitate, se consideră că aceasta
evoluează odată cu evoluţia personalităţii (în cadrul teoriilor din psihologie şi aici au
existat divergenţe: fie topirea voinţei în personalitate, fie considerarea ei ca una dintre
componentele influenţate de personalitate). Soluţia a fost evidenţierea elementelor
definitorii pentru specificul psihologic al voinţei. Aceste elemente sunt date de
interacţiunea sau relaţia dintre efortul voluntar şi obstacol.
Una dintre definiţiile moderne ale voinţei consideră că voinţa este capacitatea
de a acţiona în vederea realizării unui scop conştient, înfrângând anumite
bariere interioare sau exterioare. (vezi Cosmovici)

STRUCTURA ŞI ETAPELE ACTULUI VOLUNTAR

Actul voluntar are un caracter serial-discursiv şi multifazic.

Se pot distinge sau evidenţia cinci faze: actualizarea unor motive şi proiectarea
pe baza lor a unui scop; analiza şi lupta motivelor, compararea şi evaluarea
alternativelor prezente la momentul dat în câmpul conştiinţei; deliberarea sau luarea
hotărârii; executarea hotărârii şi evaluarea rezultatelor (feed-back-ul).
1. Actualizarea unor motive şi proiectarea pe baza lor a unui scop
La baza acţiunii voluntare stă întotdeauna o incitare, o tensiune, o stare de
necesitate, care se individualizează în forma motivului. Motivul este supus analizei şi
evaluării prin raportare la context, la condiţiile obiective externe. În urma analizei, se
stabileşte un scop şi un proiect. Acestea generează starea subiectivă conştientă de
dorinţă, în care se realizează o legătură funcţională între motiv şi scop (doresc nu ceva
nedefinit, ci ceva anume). Dorinţa se transformă apoi la nivel superior în intenţie, prin
care scopul este legat de motiv şi de mijlocul de realizare, completându-se schema
logică sau planul activităţii. Netransformată în intenţie, dorinţa rămâne o simplă stare
pasivă, fără a se împlini efectiv.
2. Analiza şi lupta motivelor
deseori se pot activa în acelaşi timp două sau mai multe motive, care să
orienteze persoana spre scopuri diferite. Cum, obiectiv, ele nu pot fi satisfăcute în
acelaşi timp, între ele are loc o confruntare sau un conflict. În această situaţie, sunt
solicitate procesele de gândire şi interpretare, care trebuie să găsească criterii de
comparaţie şi ierarhizare a motivelor aflate în conflict.
Uneori, lupta motivelor ia un caracter dinamic, subiectul aflându-se într-o
dilemă, pentru a cărei depăşire trebuie să consume o mare cantitate de energie
neuropsihică, efortul voluntar putând atinge punctul său maxim tocmai în această
etapă.
Se întâlnesc cazuri când persoana devine permanent cuprinsă şi răvăşită de o
continuă luptă a motivelor (frământări, dorinţe, griji), ceea ce-i reduce considerabil
capacitatea de relaţionare cu lumea (aşa cum se întâmplă în nevroză, în depresie). Se
poate constata în această etapă dificultatea alegerii unei soluţii şi consecinţele, mai
mult sau mai puţin grave ale unei nechibzuinţe.
3. Deliberarea sau luarea hotărârii
În mod normal, analiza şi lupta motivelor nu se poate prelungi la infinit, ci
trebuie să fie finalizată printr-un proces de deliberare, de formulare şi adoptare a unei
hotărâri.
Deliberarea se referă la analiza fiecărei alternative, a consecinţelor neglijării ei.
Deliberarea presupune şi alcătuirea unui plan pentru a putea elimina sau micşora
riscurile alegerii unei alternative. Ea poate dura multă vreme (ca în cazul alegerii unei
cariere), însă alteori este extrem de scurtă. Uneori deliberarea este formală, iluzorie,
căci hotărârea este deja luată, doar se caută argumente pentru a o justifica în faţa
altora sau în faţa propriei sale conştiinţe. Ca în cazul în care cineva refuză să acorde
un ajutor cuiva din comoditate, dar afirmă că nu are timp.
Decizia sau hotărârea este momentul caracteristic al voinţei. Mă hotărăsc pentru
una dintre alternative şi pentru tactica necesară. Sunt oameni capabili să se hotărască
repede. Alţii sunt foarte oscilanţi şi ezită multă vreme, uneori chiar trece timpul în
care decizia ar fi fost utilă. Este una dintre deosebirile dintre persoanele practice şi
cele teoretice. Pare a fi şi o caracteristică de nuanţă temperamentală. Sunt însă profesii
unde e nevoie de decizii prompte: pilotarea avioanelor, medicină etc.
4. Executarea hotărârii
O dată hotărârea luată, urmează execuţia, prin care se ajunge la atingerea
propriu-zisă a scopului. Aceasta constă în transformarea hotărârii în acţiune.
Acţiunea se poate desfăşura pe plan intern (acţiune mintală), atunci când scopul
îl constituie rezolvarea unei probleme sau efectuarea unui proces de învăţare, sau, în
plan extern (acţiune motorie), atunci când realizarea scopului reclamă operarea cu
anumite obiecte sau situaţii externe.
 Execuţia nu este o simplă formalitate şi nu se realizează automat. Dimpotrivă,
de multe ori, ea implică un efort susţinut din parte subiectului, pentru a face faţă şi a
depăşi diversele dificultăţi care pot apărea pe parcurs.
Se întâlnesc situaţii când acţiunea declanşată rămâne nefinalizată, tocmai
datorită insuficientei mobilizări şi perseverenţe. Constatând că diferitele tentative se
izbesc de obstacole neaşteptate sau se dovedesc ineficiente, subiectul poate abandona
şi poate renunţa definitiv la acţiune.
5. Evaluarea rezultatelor (feed-back-ul)
Psihologia contemporană de inspiraţie cibernetică (vezi Golu, M.) introduce o a
cincea fază, evaluativ-corectoare/optimizatoare.
Ea se realizează în două forme: secvenţială şi globală. Cea secvenţială intervine
în fiecare fază de bază şi asigură prevenirea sau înlăturarea eventualelor deviaţii şi
erori iar forma globală se manifestă la finalul actului voluntar, asigurând informaţia
inversă despre caracterul de reuşită şi despre posibilele consecinţe ale sale.
Autoreglarea actelor voluntare are un caracter conştient-discursiv, spre
deosebire de autoreglarea actelor involuntare, care are un caracter automat,
realizându-se pe baza influenţei necondiţionate a efectului asupra stimulului.
Această capacitate se formează în ontogeneză, nivelul ei de elaborare şi eficienţă
luând valori semnificativ diferite de la un subiect la altul.
Identitatea şi relativa autonomie a fazelor actului voluntar sunt demonstrate şi de
datele clinicii psihiatrice. Acestea arată că tulburările voinţei pot lua un caracter
secvenţial, manifestându-se preponderent în interiorul unei faze sau a alteia: în faza
deliberării (abulicul cântăreşte la nesfârşit avantajele şi dezavantajele, îşi modifică
mereu proiectele şi nu întreprinde nimic); în faza deciziei (subiecţii anxioşi se
plasează sub autoritatea altora – părinţi, prieteni, preoţi etc. şi se cantonează în slujbe
inferioare pentru a scăpa de responsabilităţi).

CALITĂŢILE VOINŢEI

Principalele criterii după care apreciem voinţa sunt: forţa, perseverenţa,

consecvenţa, fermitatea, independenţa.
1.Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare de a mobiliza şi
concentra energia neuropsihică şi musculară în vederea asigurării rezistenţei şi
ripostei necesare la presiune pulsiunilor interne sau a situaţiilor şi stimulilor din afară.
Se poate considera că o persoană posedă o voinţă cu atât mai puternică , cu cât poate
să-şi stăpânească, temperând, amânând sau frânând, trebuinţe sau stări interne
bulversante, de intensitate mai ridicată; în acelaşi timp, forţa voinţei este cu cât mai
mare cu cât amplitudinea obstacolului surmontat este mai mare.
2.Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim atât
timp cât este necesar pentru atingerea scopului, în pofida diverselor piedici şi
dificultăţi care se pot ivi în cale. Opusul ei este renunţarea sau delăsarea. Pe lângă
factorul emoţional şi exerciţiu, ea depinde şi de rezerva energetică a persoanei,
exprimată în forţa sistemului nervos şi în echilibrul emoţional.
3.Consecvenţa se exprimă în stabilitatea scopului şi a liniei de conduită, în
concordanţa dintre convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi faptă. Ea se integrează în
structura caracterului şi devine o trăsătură valorică a personalităţii. Opusul
consecvenţei este inconsecvenţa, care constă în instabilitatea şi fluctuaţia deciziilor, a
hotărârilor şi scopurilor, în discrepanţa dintre convingeri şi acţiune.
4.Fermitatea reflectă stabilitatea deciziilor şi hotărârilor luate în diferite
situaţii, în pofida tentativelor potrivnice ale celor din jur, de a ne determina să
revenim asupra lor, spre a le modifica sau anula. Opusul fermităţii este
influenţabilitatea şi oscilaţia.
5.Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi duce
viaţa pe cont propriu pe baza iniţiativelor, hotărârilor şi scopurilor proprii. Opusul ei
este dependenţa care constă în absenţa unui orizont şi a unor repere existenţiale clare,
în dificultatea sau imposibilitatea de a lua o hotărâre sau de a trece la acţiune fără un
sprijin din partea altcuiva.

Calităţile voinţei se află într-o permanentă relaţie de interdependenţă şi

condiţionare reciprocă. Statistic, între ele se poate observa existenţa unei corelaţii
pozitive semnificative, astfel că dacă una are valori ridicate şi celelalte vor tinde să ia
valori proporţional mai mari şi invers. Se pare că trăsătura bazală în jurul căreia
gravitează toate celelalte este forţa sau tăria voinţei. Când forţa este slab structurată,
devine puţin probabil ca perseverenţa, fermitatea sau independenţa să o compenseze,
astfel încât să menţină voinţa la un nivel superior.