Examen Fundamente II

31 mai2022

Nume: Anghel (Petre)

Prenume: Anda Mădălina

Grupa: 1

Bilet 3
1. Reactualizarea.
2. Aspecte controversate in abordarea imaginatiei.
3. Teoria atribuirii.
4. Furia.
5. Voința și liberul arbitru
6. Comunicarea nonverbala.
7. Geneza limbajului

1. Reactualizarea (recuperarea informațiilor) este procesul de aducere în prim plan a

informațiilor și experiențelor stocate în memorie.

Reactualizarea involuntară are loc spontan atunci când vorbim de informații cunoscute
din viața noastră legate de evenimente sau date importante. Aceasta nu necesită efort și este
utilă în viața de zi cu zi. M. Golu, identifică reactualizarea retoactivă, acesta se produce după
un anumit timp în care am depus un efort mare de a ne aduce aminte un lucru.

Reactualizarea voluntară are loc când dorim recuperarea unui volum mai mare de
informație, memorată anterior sau neînțeleasă în totalitate. Acest proces se va desfășura mai
greu și va necesita efort pemtru accesarea informației în stocul mnezic.

O persoană stabilește anumiți indici de recuperare pe care îi evaluează progresând spre

reprezentarea unui eveniment trecut, de aceea recuperarea din memorie a informațiilor a fost
numită reamintire.

Procesarea serială este specifică reactualizării din memoria de scurtă durată iar
procesarea paralelă celei de lungă durată.

Reactualizarea se realizează după următoarele tipuri de conduită mnezică:

- amintirea ca reconstruire a trecutului;

- recunoașterea ca identificare a ceea ce s-a înregistrat în cu informația orinară;
- reînvățare ca reluare într-un timp mai scurt învățării anterioare;
 - revocarea experienței trecute în absența informației originare.
Reactualizarea la nivelul MLD întâmpină probleme de memorie, considerându-se ca se
pierde accesul la informație dar nu informația în sine. O memorie săracă este reflectă un
eșec de reactualizare.

Indicii de reactualizare joacă un rol important în procesul de recuperare. Indicii pot fi

orice element, detaliu care ajută la reactualizarea amintirii și intervin cu precădere în procesul
recunoaștere.

Nivelul performanțelor în reactualizare este influențat de contextul în care s-a format

encodarea și de modul în care a funcționat organizarea informațiilor.

2. Aspecte controversate în abordarea imaginației

Un mod de a vedea imaginația este ca o procesare, integrare și utilizare a informațiilor în

imagini, specifică și făcând parte din procesele cognitive active.

Asociaționiștii vedeau imaginația ca expresia unor combinații mnezice.

W. Wundt definea imaginația ca reproducere a reprezentărilor în ordine diferită, ca o

formă de gândire prin imagini sau capacitatea de a reprezenta în mod viu obiectele, de a inventa
sau de a concepe.

Școala de la Wurzburg considerau imaginea o dovadă a lipsei abstractizării și încearcă să

gândirea se realizează în absența imaginilor. Încercarea se termină într-un eșec datorită
înclinației exclusiviste de a explica un mecanism psihic cum este imaginația.

La începutul secolului 20 se vorbea despre imaginație ca fiind rezultatul unui ciclu de

disocieri și reasocieri cu un substrat motor și susținute afectiv iar emoția este elementul cel mai
important și absolut necesar în procesul creativității.

În psihanaliză S. Freud vede imaginația în contextul personalității ca o nevoie a omului

de a-și organiza lumea după nevoile sale, ajutându-l să treacă peste problemele sale mai ușor.
Imaginația este raportată la afectivitate și reprezintă repetarea unui imaginar inconștient prin care
sunt intesificate tensiunile afective, astfel imaginația devine realizarea fictivă a unor dorințe
frustate. În acest context, imaginația poate avea rolul de descărcare tensională, de proiectare a
conflictelor din tendințe opuse, de substituire și de compensare .

Școala franceză subliniază legătura apropiată dintre imaginație și afectivitate și intoduce

termenul de imaginație creatoare. În această viziune, rolul imaginației se extinde asupra întregii
vieți, de la domeniul ideilor pure sau abstracțiilor, la cel al realității concrete spirituale sau
materiale, psihologice sau fizice. Imaginația este susținută de inteligență, care ghidează și
dirijează imaginația. Elementele imaginației sunt consituite din senzații, emoții și stările
sufletului și corpului.

După anii 50, psihologia cognitivă câștigă teren și interesul pentru studierea imaginației
scade. În psihologia americană, termenul de creativitate a reprezentat o tentativă de obiectivarea
activității creative iar imaginația era redusă la statutul de proces parte a activității creative.
Imaginația avea un rol în creația artistică dar nu și în cea științifică.

La momentul actual, imaginația a fost ignorată și accetul s-a pus pe cognitivism și

neuroștiință dar în mod paradoxal, obiectul principal de studiu al psihologiei este imaginea
mintală, prin care se explică întreaga viață psihică.

3. Teoria atribuirii

Teoria atribuirii, cea mai importantă în studiul motivației, sugerează că cei care învață
sunt motivați de faptul ca după îndeplinirea unui obiectiv pot fi mândri de ei însăși.

Explicațiile date succesurilor sau eșecurilor pot fi analizate în funcție de următorii factori:

- Cauza succesului sau eșeucului poate fi internă sau externă, aceasta fiind și ideea centrală
din teoria locului controlului.
- Cauzele succesului sau eșecului pot fi constante sau întâmplătoare. Succesul sau eșecul
obținut într-un anumit fel reprezintă o constantă, iar persona va repeta sau evita acel
comportament în viitor. Dacă succesul sau eșecul va fi atribuit înâmplării, respectiva
persoană nu va ști care va fi rezultatul când va repeta acel comportament.
- Cauza succesului sau eșecului poate fi considerată controlabilă sau incontrolabilă. La
acest tip de cauze se vorbește despre factorii interni care țin de resursele proprii ale
persoanelor și măsura în care acestea le pot controla sau nu, și despre factorii externi ce
fac referire la situațiile ce apar din mediul extern al persoanele pe care acestea nu le pot
influența dar la care se pot adapta sau nu.

Oamenii tind să își interpreteze acțiunile și mediul astfel încât să mențină o imagine se
sine pozitivă. Aftel succesul este atribuit efortului și abilităților personale iar eșecul este
atribuit unor factori externi sau unor factori asupra cărora individul nu are control.

Principiul de bază al teoriei artibuirii este că factorii cărora o persoană le atribuie

succesul sau eșecul determină cantitatea de efort și de energie pe care o vor investi în acea
activitate pe viitor.

Factorii care influențează motivația în învățare și educație sunt: abilitatea, dificultatea

sarcinii, efortul și norocul.
 Abilitatea este un factor relativ intern și stabil asupra căruia persoana nu are foarte mult
control direct.

Dificultatea sarcinii este un factor extern și stabil care de cele mai multe ori nu poate fi
controlat de cel care învață.

Efortul reprezintă un factor intern și variabil asupra căruia cel care învață are foarte mult
control.

Norocul este un factor extern și variabil pe care cel care învață îl poate controla într-o
măsură foarte mică.v

Judecata persoanei este cea care determină modul cum atribuirea va influența efortul
ulterior. Modul în care persoana percepe cauza căreioa îi atribuie sucdesul sau eșecul
determină mobilizarea voluntară concretizată prin efort pe care o va investi în acea acțiune
similară pe care o va avea de îndeplinit ulterior.

Teoria atribuirii se află în continuă cercetare și in viitor se vor descoperi noi informații
despre motivația acțiunii personale și mecanismele acesteia.

4. Furia

Ekman a stabilit că emoțiile și expresiile faciale aferente trăirilor emoțiilor au un caracter

universal. Expresiile furiei au fot următoarele: senzațiile de tensiune musculară, bătăi rapide ale
inimii, senzație de căldură, strângerea pumnului, înroșirea feței, creșterea ritmului de respirație.

Funcțiile furiei sunt:

a. pregătirea în vederea acționării (fugă sau luptă): pregătește pentru confruntarea cu

adversarul sau amână confruntarea prin intimidarea adversarului;
b. comunicarea cu alți indivizi: expresiile faciale adoptate în momentul furiei informează
interlocutorul despre sentimentele și cauzele declanșării acestui sentiment. Furia este
rezultatul evaluării psihologice instantanee asupra evenimentelor. Evenimentele pot fi
nedorite, contrare sistemului nostru de valori sau controlabile prin reacția noastră de
furie.

Atunci când un eveniment este nedorit și oamenilor le este interzisă sau oprită
satisfacerea dorințelor, aceștia resimt frustrări ce cresc în intensitate și vor da naștere în final
la furie. Intenționalitatea faptelor este percepută pe mai multe niveluri, iar individul tinde să
atribuie comportamentului intenționat al celuilalt un nivel mai ridicat decât în realitate.
Aceste niveluri sunt:

- Total involuntar
 - Voluntar, dar fără să conștientizeze că face rău
- Voluntar, conștientizând că face rău
- Voluntar, cu dorința de a face rău

Atunci când un eveniment sau o persoană acționează contrar sistemului nostru de valori,
intervine tentația de a reacționa imediat cu furie. Sistemul de valori diferă de la o cultură la
alta, de la o zonă geografică la alta și chiar de la individ la individ. Chiar și așa, o valoare
întâlnită frecvent în rândul oamenilor este reciprocitatea, iar când cineva nu se comportă cu
noi așa cum noi ne comportăm față de ei, putem reacționa cu furie.

Un eveniment poate fi controlabil prin reacția noastră de furie. În evaluarea unei situații
frustrante putem decide abordarea unui comportament „de supunere” sau „de intimidare” în
funcție de răspunsul evaluării.

Mecanismele de apărare ale furiei sunt:

- trecerea la acțiuine prin adoptarea violenței față de ce a provocat furia;

- deplasarea: descărcarea furiei asupra altceva/altcineva decât factorul declanșator;
- regresia: are loc imediat agresiunii și intervine o pauză în activitatea desfășurată, după
care activitatea anterioară agresiunii este reluată;
- reveria: cel agresat își imaginează ca devine agresorul;
- somatizarea: persoana agresată resimte anumite manifestări fiziologice;
- izolarea: persoana agresată resimte o inhibare a emoției ce riscă să reapară;
- formațiunea reacțională: adoptarea supunerii în fața agresorului;
- raționalizarea: justificarea față de sine a atitudinii de supunere prin argumente raționale;
- disocierea; înăbușirea furiei și apariția senzației de leșin;
- proiecția: atribuirea propriilor sentimente persoanei agresoare;
- clivajul: împărțirea obiectelor în bune și rele;
- sublimarea: persoana agresată își canalizează furia militând pentru o altă cauză;
- suprimarea: persoana agresată consideră reacția agresorului penibilă și o trece cu vederea
- umorul: persoana agresată se amuză pe seama reacțieri agresorului.
Sublimarea, suprimarea și umorul sunt mecanisme de apărare mature și se întâlnesc la
persoane care au atins un prag superior de dezvoltare mintală.

Controlarea eficientă a furiei se realizează prin doua metode: explozia și inhibiția.

Manifestarea explozivă se produce foarte repede și duce la rezultatele dorite pe termen scurt dar
pe termen lung provoacă regrete, certuri inutile și resentimente persistente.

Metoda inhibiției nu este benefică de asemenea și se poate transforma uneori în prima

variantă. Acceptând toate situațiile frustrante, aceste persoane vor intra într-un cerc vicios în care
aceste situații se vor tot repeta.

Controlarea eficientă a exceselor de furie se poate realiza în următoarele moduri:

- minimalizarea motivelor de iritare;
- stabilirea clară a priorităților;
- considerarea și a punctului de vedere a celuilalt;
- reevaluarea situației, cererea unui sfat, formularea precisă a cauzelor resentimentelor;
- acordarea șansei la explicație celilalte persoane;
- concentrarea asupra comportamentului ce a generat iritarea;
- întreruperea întrevederii înainte de a simți pierderea controlului;
- întoarcerea spatelui provocărilor;

5. Voința și liberul arbitru

Voința este unul dintre procesele cele mai controversate procese psihice, locul în
psihologie nefiind încă stabilit. Psihologia și sociologia sunt strâns legate de conceptul de
voință.

Voința se formează odată cu personalitatea și prin intermediul ei și este considerată o

caracteristică sau o capacitate a personaității în acțiunii. Voința mai este văzută și ca o
componentă a personalității. Voința nu este instanță independentă ce se integrează în
personalitate, ci este văzută ca o funcție rezultată din întraga personalitate cu o formă
specifică prin participarea mai multor funcții psihice și dobândind o calitate specifică de
autoreglare și autodeterminare cu rol important în dezvoltarea personalității.

Din perspectiva cauzalității, voința definește cauzalitatea acțiunilor umane orientate într-o
manieră deliberată spre o finalitate anticipată cu un rezultat probabil.

Liberul arbitru se poate exprima în contextul autonomiei, prin faptul că persoana își
crează propriile reguli după care se ghidează. În general, regulile după care oamenii se
ghidează sunt colective, interpersonale unele fiind impuse de alte persoane, altele
autoimpuse. Există o diferență clară între liber arbitru și șansă. Voința are un caracter mult
mai determinist față de legile naturale, subiectul nu reacționează producând efecte, ci alege
efectele dintr-o gamă mai largă. Când este centrată pe ceva clar, alegerea este directă, iar
voința are un punct final la care trebuie să ajungă. Voința poate fi influențată de perspectiva
subiectului asupra lumii, dar acest lucru nu duce întodeauna la modificări, fapt ce
demonstrează liberul arbitru.

Gradul de libertate reprezintă de asemenea un concept important. Liberul arbitru nu este

absolut și variază în funcție de mai mulți factori. Unui individ îi aparține un anumit grad de
libertate, la un moment dat și în anumite circumstanțe. Această libertate este într-o măsură
condiționată.
 6. Comunicarea nonverbală

În cadrul comunicării orale, 55% din informație este percepută și reținută prin intermediul
limbajului nonverbal (expersia feței, gesturi, postură). Limajul nonverbal poate ține locul, sprijini
sau contrazice comunicarea verbală, iar interlocutorul îi acordă un interes foarte mare.

Comunicarea nonverbală este procesul de comunicare prin transmitere și receptare de mesaje

nonverbale (gesturi, limbaj al corpului, expresii faciale, contact vizual, vestimentația, distanțele
spațiale).

Sunetele considerate a nu fi cuvinte, cum ar fi tușitul sau mormăitul sunt incluse în categoria
elementelor nonverbale. Comiunicarea nonverbală poate avea loc la nivel vizual, auditiv,
olfactiv, tactil sau gustativ.

Caracteristicile limbajului nonverbal sunt:

a. este omniprezent, însoțind mereu comiunicarea verbală;

b. poate forma un sistem lingvistic universal
c. poate conduce la înțelegerea sau neînțelegerea situațiilor;
d. este filogenetic primordial;
e. este ontogenetic primordial;
f. este primordial în interacțiunile umane;
g. poate exprima ceea ce prin cuvinte nu se poate exprima;
h. este mai de încredere decât comunicarea verbală.

Ca și în cazul comunicării verbale, „emițătorul” este sursa mesajelor, „receptorul” este

destinatarul iar „mesajul” este transmis prin diferite „canale de comunicare”.

Funcțiile comunicării nonverbale

Ekman a identificat următoarele funcții:

a. repetarea-dublarea comunicării verbale;

b. substituirea-înlocuirea mesajelor verbale;
c. completarea-colaborarea la transiterea mesajelor verbale;
d. accentuarea/moderarea -punerea în evidență a mesajelor verbale;
e. contrazicerea-transmiterea de semnale în opoziție cu mesajele verbale.

M. Argyle stabilește următoarele funcții:

a. exprimarea emoțiilor;
b. transmiterea atitudinilor interpersonale
c. prezentarea personalității;
d. acompanierea vorbirii ca feedback
DeVito stabilește următoarele funcții:

a. a acccentua o anumită parte a mesajului verbal;

b. a întări tonul general transmis prin mesajul verbal;
c. a contrazice în mod deliberat mesajul verbal;
d. a regla transmitera mesajelor verbale;
e. a repeta mesajele verbale;
f. a înlocui unele cuvinte sau mesaje verbale

Literatura de specialitate vorbește despre disfuncțiile comunicării nonverbale, precum

parazitarea mesajului sau întreruperea comunicării.

7. Geneza limbajului

Omul devine capabil de a vorbi, în copilărie, la vârsta de trei sau patru ani iar această
performanță este notabilă, căci limbajul presupune vehicularea mai multor sisteme ca
fonologia, sintaxa, morfologia și sintaxa.

În achiziționarea limbajului s-au remarcat mai multe teorii.

Teoii ale învătării lingvistice

Această teorie susține că limbajul se dezvoltă în concordanță cu legile învățării, fiind

asemănătoare unui comportament învățat. Un rol important îl joacă imitațiea si reîntărirea, dintr-
o perspectivă socio-cognitivă, părinții fiind modele copiilor.

În "Comportamentul verbal" este evidențiată perspectiva asupra rolului întăririi în

dezvoltarea limbajului. Se considera că vocalizarea prelingvistică, precum gânguritul sau
bolborositul sunt înnăscute. Însă părinții întăresc vocalizarea copiilor, crescând frecvența
acestuia în urma zâmbetelor pentru copii.

Din perspectiva lui Skinner, copiii obțin un vocabular lingvistic prin întărire. De aceea,
părinţii trebuie sa reîntărească emisiile vocale ale copiilor doar atunci când se apropie de cea mai
bună formă a cuvântului.

Întăriri selective ale pronunțărilor copiilor pot crea efecte negative. Copii ai căror părinţi
răsplătesc adecvat pronunțarea corectă şi o corectează pe cea proastă, îşi dezvoltă vocabularul
mai încet, în comparație cu cei ai caror părinți au fost mai toleranți cu pronunţarea.

Teoria nativistă

Dezvoltarea limbajului se realizează într-un mod specific iar copiii au o tendință nativa
de a învăța limbajul, vorbindu-se despre o preprogramare a învățării limbajului.
 Din perspectiva teoriei psiholingvistice, achiziția limbajului presupune interacțiunea
influențelor de mediu, precum expunerea la discursul părintelui şi întărirea, şi o tendință
înnăscută, de a achiziționa limbajul.

Tendintele înnăscute arată o abilitate a sistemului nervos de a învăța reguli gramaticale.

Există o perioadă critică pentru învățarea limbilor ce începe la aproximativ 18-24 luni, şi
se încheie la pubertate, Această perioadă reprezintă maturizarea neurală. În timpul acestei
perioade sensibile, dezvoltarea neurală oferă un grad de plasticitate ce ușurează învățarea
limbajului.

Teoriile cognitive

Aceste teorii pun accent pe relația dintre dezvoltarea cognitivă şi dezvoltarea limbajului.
Teoriile cognitive tind să se axeze pe un număr de asumpții, precum: dezvoltarea lingvistică este
făcută posibilă prin intermediul abilităților cognitive analitice Copiii sunt agenți activi în
învățarea lingvistică. Motivația copiilor pentru a învăța sintaxa şi vocabularul emerg din dorința
de a exprima semnificații pe care dezvoltarea lor conceptuală le face posibile.

Copiii învață cuvinte pentru a descrie clase ori categorii pe care le-au creat deja.

Alte teorii inversează relațiile cauzale și susțin că copiii crează clase cognitive pentru a
înțelege lucrurile.

Teoriile sociale

Teoriile asupra dobandirii limbajului se axează asupra modului în care copiii îți dezvoltă
limbajul, fiind ignorate scopurile şi semnificațiile ce stau la baza unlizării acestuia de către copii.
Lanțurile sociale ale dezvoltării limbajului ocupă un rol important, și se porneşte de la ideea că
limbajul provine din nevoia copilului de a comunica.

Perspectiva interacționistă asupra limbajului

Comunicarea începe la copii încă înainte de a ajunge la stadiul vorbirii semantice. S-a
studiat protoconversațiile, și anume mişcările precoce ale gurii ce sunt remarcate în timpul
interactiunii sociale şi care par să fie într-o relație de sincronizare cu vorbirea adultului. S-a
observat că există o relaţie între cuvintele de alint și subtul sau pauzele copiilor în
comportamentul acestora în timp ce sunt alăptați, cuvintele mamei părând să provoace
întreruperea suptului ce este reluat de abia în momentul în care joaca verbală încetează.

Se descoperă rolul interacțiunilor cu adultul ce facilitează copilului descoperirea funcției

sociale a comunicării. Sunt stabilite roluri predictibile, ce pot fi anticipate, dar și verbalizările
predictibile ce însoțesc acțiunile.