Afecțiunea (conform APA) este definit ca sentimentele de atașament emoțional dintre indivizi, în special

dintre copii și îngrijitorii acestora, Acestea mai poarta numele și de legături afective. Ele sunt deosebit
de importante în teoria atașamentului, iar prezența lor este evidențiată de comportamente de căutare a
proximității și de suferință reciprocă dacă are loc pierderea sau separarea involuntară.

Este larg acceptat faptul că educația și îngrijirea timpurie corespunzătoare a copiilor duce la rezultate
pozitive de dezvoltare. Literatura de specialitate sugerează că aceste rezultate sunt influențate de
calitatea relațiilor și a experiențelor din primii ani ai copilăriei.

Teoria atașamentului a fost dezvoltată de John Bowlby în secolul al XX-lea pentru a înțelege reacția unui
copil la pierderea pe termen scurt a mamei iar acestă teorie a influențat mai târziu modul în care sunt
înțelese dezvoltarea personalității și a relațiilor (Bowlby, 1969). Bowlby a stabilit că copii sunt
preprogramați de la naștere pentru a dezvolta atașamente și pentru a menține apropierea de figura lor
principală de atașament, care era de obicei mama lor, dar ar putea fi orice persoană care își asumă rolul
de figură maternă pentru acel copil.

Căutarea și menținerea apropierii de o figură maternă sunt comportamentele de atașament ce le permit

copiilor să rămână aproape de figura lor de atașament fie demonstrând comportamente de semnalizare,
cum ar fi plânsul și zâmbetul, fie prin abordarea comportamentelor precum urmărirea și lipirea (clingy).

Figurile secundare de atașament sunt persoane cu care copiii dezvoltă o relație strânsă de atașament,
bine cunoscute bine de figura lor primară de atașament. Spre deosebire de atașamentele primare de
durată, Bowlby a propus că atașamentele secundare ar putea varia atât ca identitate, cât și cantitate și
ar putea oferi copiilor siguranță în absența figurii lor primare de atașament.