Predică în prima zi a Postului Mare

Iubiți credincioși

Dă-m Slavă Preamilostivului Dumnezeu că am ajuns la prima treaptă, la prima zi a Sfântului și

Marelui Post. Fiecare am venit cu un gând către Dumnezeu, cu o suspinare a sufletelor către
Dumnezeu. Ne-am rugat împreună la slujba Pavecerniței celei Mari, acestei frumoase slujbe de
tânguire, unde am ascultat și Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, canonul care se
citește în primele patru zile ale Postului celui Mare. Autorul canonului s-a născut în Damasc, în
jurul anului 660, din părinți iubitori de Dumnezeu, Gheorghe și Grigoria. Tradiția ne spune că până
la vârsta de 7 ani a fost mut, iar darul vorbirii l-a primit atunci când s-a împărtășit pentru prima oară
cu Dumnezeieștile Taine. Studiile și le-a realizat în localitatea natală, făcându-se „îndrăgitor
fierbinte al adevărului și al dumnezeieștii înțelepciuni”. La vârsta de 14-15 ani, după vizita făcută la
Locurile Sfinte, cere părinților să-l afierosească Domnului. Astfel, de tânăr, Sfântul Andrei va fi
îmbrăcat în chipul monahicesc la mănăstirea Sfântului Sava, de lângă Ierusalim și apoi la Sfânta
Înviere.Datorită Minții sale sclipitoare și al vieții duhovnicești îmbunătățită, a fost chemat să
slujească în administrația patriarhală de la Ierusalim, la Biserica Sfântului Mormânt, unde a devenit
secretar al patriarhului.

Când erezia monotelită – care considera că în Iisus Hristos nu a existat și o voință umană, ci numai
una divină – s-a extins, a fost absolut necesar ca Părinții Bisericii să se întâlnească pentru a combate
erezia. Sinodul VI Ecumenic din Constantinopol (681), sub conducerea împăratului bizantin
Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685) a luat în discuție și a combătut această erezie. Teodor,
vicarul patriarhal al Patriarhiei de Ierusalim, neputând participa la întrunirile Sinodului a trimis pe
tânărul Andrei, împreună cu alți doi monahi, ca reprezentanți direcți ai patriarhiei de Ierusalim. Nu
mult timp după Sinod a fost rechemat la Constantinopol fiind numit arhidiacon al Catedralei Sfânta
Sofia. În timpul împăratului Iustinian al II-lea, În anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, cetate a
insulei Creta. De aici a primit și numele de 'Cretanul' sau 'Criteanul', pe care l-a dat tradiția
bisericească. Aici a avut o slujire pastorală bogată. Sfântul Andrei Cretanul a fost un mare orator și
un mare imnograf deopotrivă. Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A construit
biserici, a înființat mănăstiri, a dezvoltat lucrarea filantropică a Bisericii, s-a ocupat de educația
tineretului din eparhia sa, a ajutat pe creștinii care au suferit de pe urma incursiunilor musulmanilor
în insulă etc.  El a pus bazele unei noi forme de imnografie liturgică, anume canonul. Un canon
celebru compus de Arhiepiscopul cretan este marele canon de pocăință pe care Biserica îl rostește în
Postul Mare. Tot lui îi sunt atribuite și alte canoane, cel la praznicul nașterii Domnului, cântări de la
Duminica Floriilor și din zilele săptămânii patimilor. Este cunoscut ca unul dintre cei mai de seamă
creatori de canoane şi imne de o frumuseţe duhovnicească extraordinară, mai ales datorită atât
formei, cât mai ales profunzimii gândirii.

Sf. Andrei Criteanul a trecut la viața veșnică în anul 740, pe când se întorcea de la Constantinopol
spre Creta. De aceea, mormântul său nu se află în Creta, ci în localitatea Eresos din insula Mitilina
(Lesbos). Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 4 iulie.

Iată am redat aici pe scurt viața acestui Sfânt care a alcătuit acest Canon pe care noi astăzi cu toții l-
am ascultat.

Iubiți credincioși
Canonul de pocăință al Sfântului Andrei este mare nu numai pentru că este cel mai lung din toată
imnografia Bisericii (are 271 de tropare), ci mai ales prin puterea duhovnicească ce-l străbate. Ca o
frescă a pocăinței, aduce de la Adam și până la înălțarea Domnului, mulțime de pilde de pocăință, și
de nevoință, precum și pilde ale celor ce au căzut și s-au pocăit ca să ne învețe să ne ferim de
poticnire și să alergăm la Dumnezeu cu pocăință, lacrimi și fapte mântuitoare. 

Acest Canon, noi îl ascultăm și ne rugăm împreună în fiecare an în primele patru zile din Postul
Mare. Integral, Canonul cel Mare se va citi în miercurea din săptămâna a cincea din Postul Mare.
Canonul acesta, ca și întreaga noastră viață, trebuie să ne atragă atenția, să ne așeze în această stare
de adâncă transformare a sufletului. Să ne vedem adâncul nostru, nu numai cu partea luminoasă de
care ne bucurăm, bineînțeles, dar să vedem și răul care este în adâncul nostru și să încercăm să-l
desțelenim de-acolo. Alcătuit cu multă măiestrie, canonul pătrunde în cele mai adânci temniţe ale
patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat.

În Canonul Sfântului Andrei Criteanul observăm un dialog al omului păcătos cu propria sa

conştiinţă, luminată de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocăieşte plânge că nu a urmat pilda
luminoasă a celor drepţi și virtuoşi, ci robia patimilor arătate în mulţi păcătoşi, dintre care unii s-au
mântuit fiindcă s-au pocăit iar alţii, nevoind să se pocăiască, s-au osândit. Prin urmare, Canonul cel
Mare are rolul de a arăta că toţi oamenii au nevoie de pocăinţă şi de iertare a păcatelor pentru a
ajunge la mântuire și, de aceea, se cântă în Biserică în timpul perioadei de pocăinţă a Postului Mare
al Sfintelor Paşti.

Canonul este alcătuit din nouă cântări, care încep cu câteva stihiri prezintând diferitele teme ale
acestora şi care dovedesc o similitudine cu odele biblice, şi sfârşesc cu alte două stihiri de mare
importanţă dogmatică: una închinată Sfintei Treimi, iar cealaltă Prea Curatei Născătoare de
Dumnezeu. Minunat întrepătrunsă cu textul, melodia Canonului cel Mare, glasul al II-lea, prin
alternanţa notelor înalte cu cele joase, prin urcuşurile şi coborâşurile pe care trebuie să le execute
psaltul, vădeşte o anume simetrie şi deosebita măiestrie a melodului. Această capodoperă este atât
de valoroasă mai ales pentru că fiecare dintre noi ne regăsim în stările descrise. Fiecăruia ne
vindecă o rană, fiecăruia ne ridică un steag.
Cel care călătoreşte împreună cu autorul până în străfundurile propriei cunoaşteri de sine Îl va
recunoaşte pe Domnul împreună călător şi împreună lucrător la mântuirea sa.

În ansamblu, cuprinsul cântărilor Canonului Mare este următorul:

Cântara Întâi

Se arată cât de gravă este starea în care a fost adus păcătosul de fărădelegile sale. Situaţia aceasta
pare de netămăduit, însă „ajutor şi acoperitor s-a făcut nouă spre mântuire" Dumnezeu, actul
întrupării devenint începătură a nădejdii noastre către mântuire. Cu această speranţă, cel robit de
păcate ia hotărârea de a pune de acum înainte pe Dumnezeu călăuză vieţii lui, mărturisindu-şi toate
fărădelegile săvârşite: „Vino ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul
tuturor. Îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de
pocăinţă".

Cântarea a doua

Păcătosul reuşeşte să treacă peste orice presentiment ce l-ar putea abate de la calea către mântuire,
găsind salvarea în mărturisire. Scena are o foarte mare importanţă, pentru faptul că la actul
pocăinţei este chemat ca martor întregul univers: „Ia aminte cerule şi voi grăi; şi voi lăuda pe
Hristos, Care a venit din Fecioara cu trup, sau - ia aminte cerule şi voi grăi; pământule primeşte în
urechi glasul celui ce se pocăieşte lui Dumnezeu şi-l laudă pe Dânsul". Este prezentată aici lupta
sufletului de a se elibera din mrejele păcatului, luptă ce necesită din partea acestuia cele mai mari
eforturi.

Cântarea a treia

Introduce în canon icoana înfricoşătoarei judecăţi, la care Hristos ne va răsplăti sau ne va acuza pe
fiecare după faptele noastre. Aceasta dă prilej autorului să-şi avertizeze sufletul că totul se plăteşte
în lumea aceasta, adresându-i totodată o seamă de îndemnuri menite să-l convingă de necesitatea
îndreptării sale.

Cântarea a patra

Încordarea tinge punctul culminant. Situaţia limită în care păcătosul încă nu arată destulă stăruinţă
şi strădanie în pocăinţă, deşi „Mirele este la uşă", încarcă atmosfera cu maximu de „agonie"
duhovnicească. Singura scăpare se dovedeşte a fi Hristos, căci numai Acela poate să mântuiască:
„Tu Însuţi, Hristoase, mă miluieşte."

Cântarea a cincea

Păcatul este descris în culori din ce în ce mai sumbre: întuneric, negură adâncă, noapte etc., aceasta
în paralel cu vârsta înaintată a bătrânului autor şi cu iminenţa sfârşitului său, care aduc în chip
neîndoielnic la prezentarea sa în faţa Celui care a promis că va pedepsi păcatul.

Cântările a şasea şi a şaptea

Cu cât se conştientizează mai mult de către păcătos pericolul în care singur s-a aruncat, prin
nepăzirea poruncilor dumnezeieşti, cu atât mai insistentă devine şi mărturisirea şi pocăinţa sa:
„Strigat-am cu toată inima mea către înduratul Dumnezeu şi m-a auzit din iadul cel mai de jos." Cu
atât mai intense devin şi strigătele şi implorările de a nu fi pedepsit pentru nesocotirea voinţei
divine. O seamă de alte pilde grăitoare aduse extrase din Sfintele Scripturi, însoţite de un număr
crescând de avertismente şi îndemnuri spre pocăinţă ţintesc unicul obiectiv spiritual urmărit de
canon: mântuirea sufletului celui păcătos.

Cântarea a opta

Ca şi cum sufletul n-ar fi conştientizat destul greutatea fărădelegilor sale, este introdusă din nou
icoana – mult mai înfricoşătoare de această dată – a Dreptului Judecător, Care va veni cu slavă
multă, provocând frică şi groază celor nepregătiţi.

Cântarea a noua constituie epilogul întregului canon. Menţinând imaginea eshatologică anterior
creată, autorul prezintă în continuare pocăinţa şi deplina îndreptare a păcătosului care nădăjduieşte
de acum cu mai multă fermitate în intertarea sa, încredinţându-şi pentru aceasta întreaga sa viaţă în
mâinile Stăpânului său: „Judecătorul meu şi Cunoscătorule, Cel ce va să vi iarăşi cu îngerii să
judeci toată lumea, atunci, văzându-mă cu ochiul Tău cel blând, să Te milostiveşti şi să mă
miluieşti, Iisuse pe mine care am greşit mai mult decât toată firea omenească."

Călătoria Postului începe astfel cu o reîntoarcere la „punctul de plecare" – lumea Creaţiei, Căderii şi
Răscumpărării, o lume în care toate lucrurile vorbesc despre Dumnezeu şi reflectă slava Sa, în care
toate întâmplările sunt îndreptate către Dumnezeu, în care omul găseşte adevărata dimensiune a
vieţii sale şi, având temelia în aceasta, face pocăinţă.