Predică la Înălţarea Sfintei Cruci

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin

„Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim. ”

Iubiți credincioși

Astăzi prăznuim înălţarea Sfintei şi de viaţă dătătoarei Cruci; a crucii pe care

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a pătimit pentru mântuirea noastră.
Crucea care, din unealtă netrebnică de ruşinoasă tortură şi osândă, cum era mai
înainte, s-a făcut după aceea semnul sfânt al izbăvirii noastre din osânda păcatului,
al biruinţei asupra morţii, sfinţită fiind prin nepreţuitul sânge care s-a prelins pe
dânsa din mâinile şi picioarele Celui străpuns cu piroane şi împuns cu suliţa.

Înălţarea Sfintei Cruci este cea mai veche sărbătoare ortodoxă închinată Sfintei
Cruci, fiind trecută în rândul praznicilor împărăteşti. Ea se prăznuieşte în fiecare an
la 14 septembrie.

Această sărbătoare aminteşte de două evenimente din istoria lemnului Sfintei Cruci
şi anume:

1. Descoperirea între anii 326-335, la stăruinţa Sfintei Elena, mama împăratului

Constantin cel Mare a Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos. La 14
septembrie 335 a avut loc sfinţirea monumentalei biserici a Sfântului Mormânt,
zidită de Constantin cel Mare şi tot în această zi Patriarhul Macarie al
Ierusalimului, a înălţat crucea în faţa mulţimilor de credincioşi, care s-au perindat
prin faţa ei, atingând-o şi cinstind-o cu toată sfinţenia.

2. Al doilea eveniment pe care ni-L aminteşte praznicul Înălţării este aducerea

Sfintei Cruci, luată de către regele Chosroes, al Perşilor, la 614 şi aşezarea din nou
în biserica Sfântului Mormânt, de către împăratul Heraclie, la 629. În 14
septembrie, patriarhul Zaharia al Ierusalimului a înălţat-o din nou, spre vedere şi
cinstire, în faţa credincioşilor.

Acest praznic al Sfintei Cruci ne oferă şi nouă un bun prilej de a putea vedea,
constata marele rol pe care-l are Crucea în viaţa noastră, a lumii.Dar celor mai
mulţi dintre noi cuvintele „înălţarea Crucii” nu le trezesc nimic în minte, fiindcă nu
cunosc obârşia şi rostul praznicului sărbătorit astăzi. De aceea, vă voi istorisi în
puţine cuvinte cum s-a petrecut „înălţarea” Sfintei Cruci a Domnului, pe care o
prăznuim.

Trecuseră aproape 300 de ani de la răstignirea Domnului pe culmea Golgotei. În

acest răstimp Biserica creştină avusese de luptat din greu cu puterile vrăjmaşe ale
prigonitorilor păgâni, care i se împotriveau cu deznădejdea morţii. Mii şi mii de
sfinţi mucenici, începând cu Sfinţii Apostoli, au murit pentru credinţa lor în
Hristos, mulţi dintre aceştia fiind spânzuraţi, ca şi El, pe cruce. Timp de aproape
300 de ani tot întinsul vastei împărăţii romane, a cărei conducere era păgână, a fost
ca o nesfârşită Golgotă plină de cruci, sfinţite şi ele de sângele martirilor creştini.
Din jertfa acestora a răsărit în cele din urmă steaua biruinţei creştine împotriva
păgânătăţii, care a fost pentru totdeauna înfrântă. Venise atunci la cârma împărăţiei
romane împăratul Constantin, care a fost întâiul împărat creştin şi pe care pentru
aceasta Biserica l-a cinstit după moarte ca sfânt.

Dar domnia lui Constantin nu era deloc sigură la început. Un alt împărat, păgân, cu
numele Maxentie, poftea pe atunci scaunul împărătesc al Romei. Cu acesta trebuia
să se războiască deci Constantin. El era însă tare îngrijorat, fiindcă oastea lui era
puţină la număr, pe când vrăjmaşul său Maxentie avea oaste multă şi bine înarmată
spre luptă. Dacă lucrurile s-ar fi întâmplat după socotelile noastre omeneşti,
biruinţa ar fi trebuit să fie, desigur, de partea păgânului Maxentie. Văzând însă că
puterea oștilor sale nu este de ajuns și gândind apoi la farmecele cele rele ale lui
Maxențiu, a început a se îndoi, pentru că știa că Maxențiu a vărsat mult sânge
omenesc la facerea vrăjilor: mulți băieți, fete și femei îngreunate a înjunghiat la
jertfele diavolilor, căutând milostivirea deșerților idoli, spre care nădăjduia. Deci,
văzând Constantin că la Maxențiu era mare putere diavolească, a început a se ruga
unui Dumnezeu care stăpânește cerul și pământul, pe care și neamul creștinesc îl
cinstește, ca să-i dăruiască lui chip de biruință asupra prigonitorului. Drept aceea,
rugându-se el cu osârdie, i s-a arătat în amiazăzi chipul Crucii Domnului închipuit
cu stele, strălucind mai mult decât soarele și deasupra scris pe dânsul: „În acest
semn vei învinge”.. S-a cutremurat atunci împăratul, căci el nu cunoscuse încă
puterea acelui semn. Dar noaptea, în vis, un înger i-a poruncit să pună semnul acela
pe toate scuturile şi steagurile ostaşilor săi şi numai după aceea să înceapă lupta.
Aşa a şi făcut împăratul, dând poruncă să se coasă pe toate steagurile şi pavezele
ostaşilor săi semnul Sfintei Cruci din purpură scumpă. Pornind apoi cu toată
nădejdea în luptă, s-a luptat cu Maxentie şi cu ajutorul Sfintei Cruci l-a biruit,
scăpând pe creştini pentru totdeauna de groaza prigoanelor de până atunci.

Iar marele Constantin a mers în Roma biruitor și l-a întâmpinat pe el tot poporul
cu bucurie mare și cu cinste. Iar el înălța mare mulțumire lui Dumnezeu, Celui ce i-
a dat lui biruință asupra vrăjmașului, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei
Cruci. Iar spre pomenirea biruinței celei prea slăvite, a pus o cruce în mijlocul
Romei, pe un stâlp de piatră și a scris pe dânsa: „Cu acest mântuitor semn, cetatea
aceasta a fost scăpată de sub jugul tiranului”.

Având el al doilea război împotriva celor de la Bizanț a căror numire de obârșie se

trage încă de pe vremea împăratului Iudeii, Manase, când un oarecare grec Bizas a
pus temelia cetății, numind-o Bizantion, de unde mai târziu Bizanț, și fiind biruit
Constantin de către aceștia de două ori, era întru mâhnire mare. Și fiind într-o
seară, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care
închipuia aceste: „Să mă chemi în ziua necazului tău”. Apoi, înfricoșându-se, și-a
ridicat iar ochii spre cer și a văzut o cruce de stele, ca și mai înainte închipuită pe
cer și scriind deasupra, împrejurul ei, așa: „În acest semn vei învinge”. Și așa
purtându-se crucea înainte în tabere, a biruit pe vrăjmașii săi și a luat cetatea
Bizantion.

Și având el al treilea război cu goții, la râul Dunării, iar i s-a arătat pe cer
mântuitoarea armă și i-a făcut ca și mai înainte biruință. Și de aici Constantin
cunoscând puterea lui Hristos celui răstignit pe cruce, și crezându-l pe acesta că
este adevărat Dumnezeu, s-a botezat întru dânsul, cu maica sa Elena cea vrednică
de laudă.

Mai târziu şi-a adus aminte împăratul de crucea pe care Domnul îşi vărsase sângele
pentru mântuirea oamenilor şi a rugat pe sfânta sa maică, împărăteasa Elena, să
meargă la cetatea Ierusalimului şi s-o caute. Deci, fericita împărăteasă Elena, vrând
să găsească crucea cea de viață făcătoare a Domnului, cea ascunsă de evrei, a
chemat pe toți evreii și i-a întrebat pe dânșii, ca să-i arate ei locul unde era ascunsă
cinstita cruce a Domnului. Dar lepădându-se ei, că nu știu, împărăteasa Elena i-a
îngrozit cu munci și cu moarte, și aceia i-au arătat ei un bărbat bătrân, anume Iuda,
zicând: „Acesta poate să-ți arate ție ceea ce se caută, de vreme ce este fiul unui
cinstit proroc”. Și făcându-se multă cercetare, și Iuda refuzând a spune,
împărăteasa a poruncit să-l arunce pe el într-o groapă adâncă în care, petrecând el
câtăva vreme, a făgăduit să spună. Apoi, scoțându-l pe el, merseră la un loc unde
era un munte mare împresurat cu pământ și cu pietre, pe care Adrian (117-138),
împăratul Romei, zidise o capiște zeiței Venera și pusese într-însa un idol. Acolo,
Iuda a arătat că este ascunsă crucea Domnului. Iar împărăteasa Elena a poruncit ca
să se risipească capiștea cea idolească și să se răscolească țarina și să se sape. Iar
Macarie patriarhul, rugându-se la locul acela, iată a ieșit un miros de bună
mireasmă și îndată s-a arătat mormântul și locul căpățânii în partea dinspre răsărit
și aproape de dânsele au aflat îngropate trei cruci și după aceea au aflat cinstitele
piroane. Greutatea era acum să se afle care dintre aceste trei cruci era cea pe care
fusese răstignit Iisus. S-a întâmplat că tocmai atunci murise în cetate o fată de bun
neam; şi i-a dat prin gând Patriarhului Macarie al Ierusalimului să atingă trupul
moartei de fiecare din cele trei cruci, ca să le cerce astfel puterea. Şi numai cât s-a
apropiat crucea Domnului de acea fată moartă, ea a înviat şi a început a umbla şi a
mulţumit cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu.

Intre timp, slăvitul împărat Constantin terminase de zidit măreaţa biserică ctitorită
de el pe Golgota întru amintirea patimilor şi învierii Domnului. A poftit pentru
aceasta sobor mare de episcopi din toate laturile creştine ca să săvârşească slujba
sfinţirii bisericii, iar serbările sfintei tâmosiri au ţinut zile în şir. S-a adunat, de
aceea, mulţime mare de creştini în cetatea sfântă, doritori să vadă şi să admire
măreţia şi frumuseţea vestitei ctitorii împărăteşti. Toţi aceştia doreau să vadă şi
lemnul Sfintei Cruci a Răstignirii Domnului, care fusese descoperită mai înainte.
De aceea, Patriarhul Macarie s-a suit pe amvonul cel înalt al bisericii şi ţinând cu
braţele sale Sfânta Cruce, a înăltat-o în văzul tuturor. Iar dacă au văzut-o, toţi se
închinau şi se rugau, zicând: „Doamne, miluieşte-ne!” Era în ziua aceea chiar 14
ale lunii lui septembrie din anul 335, zi care a rămas de atunci închinată înălţării
Sfintei Cruci şi pe care o prăznuim şi noi astăzi.

Iar sfânta împărăteasă Elena a poruncit să se zidească biserici în Ierusalim pe la

sfintele locuri; mai întâi a poruncit să se zidească biserica Învierii Domnului nostru
Iisus Hristos, unde este sfântul mormânt al lui Hristos și unde s-a aflat cinstita
cruce. Apoi, a poruncit să se zidească în Ghetsimani, unde este mormântul Sfintei
adormiri a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Apoi a zidit celelalte optsprezece
biserici și le-a înfrumusețat cu tot felul de podoabe, dăruindu-le cele de trebuință
cu îndestulare. A venit în Bizanț aducând cu sine partea lemnului crucii celei de
viață făcătoare și sfintele piroane, cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Aici,
sfântul împărat Constantin a pus lemnul cel de viață făcător în raclă de aur, iar din
sfintele piroane, unul s-a aruncat în Marea Adrianului, de către sfânta Elena, când
se întorcea de la Ierusalim la Constantinopol, pentru alinarea mării, pentru că se
ridicase furtună mare și învăluire cu primejdie mare; pe altul, împăratul l-a ferecat
în coiful său, pe al treilea l-a ferecat la zăbală, în frâul calului său, ca să se
împlinească cele zise de Zaharia proorocul: „În ziua aceea va fi (scris) pe frâul
cailor: Sfânt lui Dumnezeu Atotțiitorul” (Zaharia 14, 21), iar al patrulea piron l-a
dat împărăteasa Elena Trevirilor în pază.

După sosirea Sfintei Elena de la Ierusalim în Bizanț, iubitorul de Hristos împăratul

Constantin a făcut trei cruci mari, după numărul celor ce i se arătaseră lui la
războaie: cea dintâi în Roma, când l-a înecat pe Maxențiu, a doua în Bizanț, când l-
a cucerit, a treia când a bătut pe goți la râul Dunării. După chipul celor trei arătări a
făcut trei cinstite cruci din materiale scumpe și a scris pe dânsele cu slove de aur
cuvintele acestea: Is Hs Ni Ka, adică „Iisus Hristos biruiește”, arătând la toți râvna
dreptei credințe.

Dar peste vreo 300 de ani s-a iscat un război între împărăţia romanilor şi perşii
păgâni de la marginea de răsărit a Imperiului Roman. Şi îngăduind Dumnezeu
păgânilor să biruiască pe romani, perşii au intrat în Ierusalim şi au luat cu ei,
printre alte trofee şi prăzi de război, şi Crucea Domnului. Dar peste puţină vreme a
izbutit creştinul împărat Heraclie să biruiască pe păgâni şi să aducă înapoi la
Ierusalim sfânta relicvă. Şi din nou patriarhul de atunci al cetăţii sfinte a trebuit să
înalţe Sfânta Cruce în văzul mulţimilor care se adunaseră ca s-o vadă, bucurându-
se de întoarcerea ei. Era tot 14 septembrie, din anul 629.

După ce a mai stat o vreme în biserica Sfintei învieri din Ierusalim, cea mai mare
parte a lemnului Sfintei Cruci a fost luată şi dusă la Constantinopol, capitala
imperiului, pentru a fi pusă la adăpost de pericolul invaziei arabe, care devenea din
ce în ce mai ameninţător; iar după căderea cetăţii împărăteşti sub turci (1453),
lemnul sfânt a fost dus într-una din mănăstirile Sfântului Munte. De aci, bucăţi din
el s-au răspândit, rând pe rând, în mai toată lumea creştină.

Iubiți credincioși
Crucea, instrument de tortură şi semn de ocară, datorită răufăcătorilor care erau
răstigniţi pe ea, se sfinţeşte prin sângele Mântuitorului Hristos, vărsat pe ea pentru
mântuirea noastră, devenind nu numai un semn al biruinţei ci o forţă purtătoare de
viaţă adevărată, pavază creştinilor.

Crucea este specificul şi postamentul credinţei noastre ortodoxe. Fără cruce nu este
nici creştinism, nici Biserică şi nici mântuire. Crucea şi Iisus. Prin El s-a distrus
moartea, s-a dezlegat pactul strămoşesc, s-a prădat iadul, s-a dăruit învierea ni s-a
dat puterea să nu ne temem nici chiar de moarte, s-a săvârşit întoarcerea la fericirea
primară, s-au deschis porţile raiului, s-a aşezat firea noastră în dreapta lui
Dumnezeu, ne-am făcut fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu (Mat. 5,45; Rom 8, 17;
II Cor. 7, 3).

Cuvântul cruce are trei înţelesuri:

1. Înţeles duhovnicesc, spiritual; înţelegem prin Cruce patimile şi moartea

Mântuitorului Hristos. În acest sens Crucea este deci, puterea biruitoare, pentru că
Hristos a biruit moartea desfiinţând-o prin moarte, eliberând astfel viaţa de moarte.

Pentru înţelegerea acestei însuşiri a Crucii, Biserica ne oferă comparaţia dintre

lemnul Crucii şi lemnul (pomul) din paradis, prin care omenirea a căzut. Pomul din
paradis, prin fructele sale, l-a ademenit pe Adam, devenind pierzătorul lui. Lemnul
Crucii devine izbăvitor, pentru că Hristos primeşte jertfa Sa pe el.

2. Al doilea înţeles al cuvântului cruce este cel material, adică acela de cruce făcută
din lemn sau alte materiale. Creştinii sunt departe de a vedea în Sfânta cruce numai
materialul din care este făcută; cu toate că şi acest semn al crucii primeşte putere şi
se sfinţeşte prin puterea crucii (jertfa lui Hristos).

3. Al treilea înţeles al cuvântului cruce este acela, că fiecare din noi avem o cruce
care reprezintă viaţa noastră cu bucuriile şi suferinţele ei.

Trebuie să simţim şi să trăim cum ea reîmprospătează sufletul nostru cu Stăpânul

vieţii noastre şi cu el deodată datoria noastră de a purta şi noi fiecare crucea sa,
crucea suferinţelor sale.

Şi câţi dintre noi nu purtăm crucea lipsurilor, a suferinţelor, a calomniei şi a

neputinţelor de tot felul, crucea nemulţumirii de noi înşine.

Ce grea este crucea când o porţi fără nădejde, fără Hristos! Alături de Iisus, crucea,
oricât de grea ţi s-ar părea, e suportată mai uşor. Semnul Sfânta Cruci a intrat
profund, zi de zi, în viaţa credincioşilor, marcându-le existenţa spirituală.

Ea este pecetea sub a cărui pavăză creştinul intră de la „naşterea sa în Hristos”,

prin Botez şi se menţine până la trecerea în lumea cealaltă, pecetluindu-i-se
mormântul.
Să ne facem semnul Sfintei Cruci, la începutul şi la sfârşitul lucrului nostru, la
masă, la culcare şi la sculare. Să obişnuim copiii noştri să facă Sfânta Cruce în
toate împrejurările vieţii şi drept răsplată Domnul Iisus Cel ce a pătimit pe ea va
înălţa inimile lor din orice întuneric şi rătăcire.

Îngenunchind în faţa ei, cu adâncă evlavie, să ne rugăm ca Domnul Iisus să ne

învrednicească cu crucea sa pe fiecare; să facem loc cât mai curat şi cât mai de
cinste Sfânta Cruci şi Celui răstignit pe dânsa în cămara inimii noastre.

În clipele noastre de cumpănă, de furtuni şi de necazuri, să îngenunchem şi noi, cu

smerenie şi evlavie, la picioarele crucii, să mărturisim Celui răstignit pe dânsa
toate păcatele, căderile şi slăbiciunile noastre, cerându-i cu credinţă iertare,
mângâiere şi ajutor întru necazuri şi nevoi. Să ne rugăm şi noi astăzi, către Cel de
Sus şi să-I cerem, ca şi cei din Cetatea Sfântă acum o mie şapte sute de ani:
„Mântuieşte Doamne poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta. Biruinţă
binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte
pe poporul Tău”.