Sărbătorim astăzi pe Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena şi pomenirea

lor ne umple sufletul de mare bucurie duhovnicească şi ne înal ţă spre

cer.

Întru pomenirea lor, cu dreaptă credinţă, cu cucernicie, se cuvine s ă

ne aducem aminte de viaţa lor împodobită cu fapte binepl ăcute lui
Dumnezeu şi întru smerenie să le înălţăm laude după vrednicie, ca
unora care au urmat lui Hristos şi au slujit Evanghelia lui Hristos în
lume.

Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena au fost cinstiţi de Biseric ă, de la

început, întocmai cu Apostolii, cu toate că ei n-au fost în temni ţă ca
Petru şi nici nu au fost legaţi în lanţuri şi bătuţi cu toiege ca Pavel şi
n-au fost munciţi cu chinuri de moarte şi nici n-au înconjurat
pământul ca să propovăduiască pe Iisus Hristos pretutindeni (Antim
Ivireanul, Didahii).

Şi cu toate că nu au suferit acestea, ei l-au propov ăduit pe Hristos în

alt mod, nu atât prin cuvinte, cât L-au propov ăduit mai ales prin
fapte, prin pilda vieţii lor, prin fapte bune pe care le-au f ăcut şi prin
întoarcerea popoarelor la credinţa cea adevărată, la Dumnezeu,
făcând ca mii de suflete să fie încorporate la Trupul tainic al lui Iisus
Hristos, care este Biserica.

Dar marele merit al împăratului Constantin cel Mare este c ă a ridicat

cel dintâi steagul alb de pace faţă de creştini. El a pus cap ăt celor
zece prigoniri sângeroase, care au durat aproape trei veacuri.

Zece împăraţi păgâni au încercat într-un mod satanic să distrug ă

Biserica creştină, omorând mii şi milioane de creştini nevinova ţi.
Împreună cu cumnatul său Liciniu, el a dat Edictul de la Milan în anul
313, strigând „destul sânge creştinesc!”, dând libertate ca religia
creştină să fie lăsată să se manifeste nestingherită pe tot cuprinsul
împărăţiei.

Această dată, Edictul de la Milan, reprezintă o piatr ă de hotar în

istoria Bisericii lui Hristos. De unde până atunci creştinii, din pricina
prigoanelor, nu-şi puteau zidi lăcaşuri de închinare, închinându-se în
catacombe sub pământ, basilicile iau locul templelor păgâne, iar
crucea se înalţă mai presus de toate.

Trebuie să admitem că această schimbare atât de profund ă nu s-a

datorat unei întâmplări oarbe, ci a fost voinţa lui Dumnezeu, c ăci n-a
fost făcută de oameni. A fost chemarea dumnezeiasc ă ca şi a
Sfântului Apostol Pavel de pe calea Damascului. Cum cânt ă Biserica
azi: „Şi ca Pavel chemare nu de la oameni luând”, cunoscându-i
Dumnezeu curăţenia sufletului lui, i S-a arătat mai întâi în somn, i-a
spus ca să pună pe steagurile oştirii semnul Sfintei Cruci şi aşa va
birui pe vrăjmaşi.

Dar, iată, că după aceea, această minune tainică, întru amiaz ă i s-a
arătat pe cer semnul crucii, scris cu stele: „Cu acest semn vei birui”.
Prin aceasta, Constantin cel Mare a înţeles puterea crucii, a în ţeles
momentul istoric, a înţeles că Dumnezeu voia să cheme la noua
religie, nu numai pe împărat, ci şi pe poporul său pân ă atunci p ăgân,
a înţeles că lumea păgână nu mai putea dăinui, că ea trebuie s ă fac ă
loc lumii celei noi, prin care se putea salva omenirea din întuneric,
din sclavia şi din toată decadenţa în care ajunsese.

Împăratul se afla atunci în război cu Maxenţiu, fiul lui Herculie.

Acesta prigonea pe creştini şi în Roma săvârşea „lucruri necinstite,
desfrânate, pierzătoare şi proaste!”. Cu puterea lui Dumnezeu şi a
Sfintei Cruci, l-a biruit, i-a pus oştile pe fugă, iar el s-a înecat în râul
Tibru, la podul Balba.

Rămânând singurul stăpânitor al imperiului roman, mută capitala la

Bizanţ, care s-a numit Constantinopol după numele său, în care ridic ă
multe edificii împodobite cu opere de artă şi mai ales ridic ă şi multe
biserici.

După ce a dăruit creştinismului libertatea, una din înfăptuirile mari a

fost convocarea şi prezidarea Sinodului I Ecumenic - 325, de la
Niceea, care a restabilit dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu împotriva
lui Arie.

El învăţa că Iisus n-a fost Dumnezeu adevărat, de o fiin ţă cu Tat ăl, ci

un fel de supraom, o creatură mai mică decât Dumnezeu, trimis ă s ă
izbăvească omenirea. Rătăcirea ariană stârnea multă tulburare,
dădea naştere la mari agitaţii, învrăjbiri şi ură. Sinodul a fost prezidat
de însuşi împăratul, luând parte la el 318 Sfin ţi P ărin ţi din toat ă
Biserica.

S-au alcătuit cele dintâi 7 articole din Crez, condamnându-l pe Arie şi

învăţătura sa şi hotărându-se pentru totdeauna adevărul că
Mântuitorul este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.

Sinodul I Ecumenic constituie un moment mare în istoria mântuirii!

Duhul Sfânt lucra în Biserică, iar Biserica lui Hristos îşi afirma
unitatea, s-au curmat neînţelegerile religioase şi Ortodoxia îşi în ăl ţa
un monument puternic, un zid nebiruit de care aveau s ă se izbeasc ă
neputincioase, toate valurile ereziilor de mai târziu.

Sfântul Constantin era fiul lui Constantin dar şi al Sfintei Elena, so ţie
aleasă şi mamă desăvârşită. El a primit din fragedă copilărie o
educaţie aleasă, în spirit creştin, care i-a s ădit în suflet iubirea de
Dumnezeu şi de oameni, atât de necesare, mai ales în acele vremuri
tulburi şi nestatornice.

Sfânta Elena a rupt lumină din lumina sufletului ei de mam ă creştin ă

şi a dăruit-o fiului ei Constantin ca să crească vlăstar vrednic, ramur ă
de finic în casa lui Dumnezeu. De aceea n-a fost încununat numai
marele Constantin, căruia i s-a arăta pe cer semnul biruitor al Sfintei
Cruci şi Hristos însuşi, ci şi Sfânta sa mam ă, care cu grij ă sfânt ă, l-a
pregătit, l-a ajutat să-şi împlinească misiunea sa fa ţă de Dumnezeu în
lume.

Sfânta Elena, din dragoste pentru Hristos, a pornit spre Ierusalim

pentru a găsi Sfânta Cruce pe care a fost r ăstignit Domnul Hristos.
După săpături grele, s-au găsit 3 cruci neputrezite. Una a
Mântuitorului şi două ale tâlharilor. Dar care era crucea Domnului?

Tradiţia spune că printr-o minune s-a cunoscut crucea lui Hristos.

Patriarhul Ierusalimului şi cu Sfânta Elena au atins pe rând crucile
de sicriul unui mort. Când au atins cu crucea Mântuitorului, mortul a
înviat. Pentru ca s-o poată vedea poporul şi să i se poat ă închina,
Sfânta Cruce a fost înălţată în biserică de către patriarhul Macarie.

Biserica serbează această minunată descoperire la 14 septembrie.

Cât de fericită trebuie să fi fost, când după o viaţă întreag ă de
rugăciune, de trăire creştină, a găsit, în anul 326, acest sfânt şi
nepreţuit odor al creştinităţii!

Cât de fericit trebuie să fi fost şi Sfântul Constantin, fiul ei, când a

văzut Crucea pe care a pătimit Domnul! Prin toate acestea, Sfântul
Constantin şi mama sa Elena, „au fost ziditorii unei noi ere în istoria
Bisericii universale şi ctitorii veacului de aur al creştinismului”.

Ei au pus bază unei lumi libere şi paşnice a unei lumi a progresului în

toate domeniile de afirmare. Sfântul Constantin prin har
dumnezeiesc şi-a agonisit înţelepciunea lui Solomon, blânde ţea lui
David şi dreapta credinţă a Apostolilor.
Putem spune că în persoana Sfântului Constantin, chipul lui
Dumnezeu S-a realizat prin har, prin tot ce a lucrat şi a înf ăptuit pân ă
la asemănarea cu El. Sfântul Constatin a întruchipat deci omul voit
de Dumnezeu, omul care face ce este bun şi de folos şi care nu se
lasă stăpânit de patimi şi lucruri dăunătoare.

Pe sfinţii de Dumnezeu încununaţi Constantin şi Elena, Biserica

noastră îi mai numeşte şi „întocmai cu Apostolii mari împ ăra ţi”.
Aceasta pentru că amândoi au întărit cu cuvântul şi cu fapta lor
credinţa cea adevărată, sprijinind Biserica, în misiunea ei
mântuitoare în lume.

„Întocmai cu Apostolii” s-a arătat Sfântul Constantin, deoarece

chemarea şi dreapta credinţă a Apostolilor de sus le-a luat, de la
Hristos, pe care redându-le cu harul Lui, stâlp şi izvor al Ortodoxiei
s-a dovedit peste veacuri.

Râvnind Apostolilor, Sfântul împărat Constantin şi Sfânta

împărăteasă Elena au arătat lumii spre încredinţare, cinstire şi
întărire a creştinilor împotriva uneltirilor diavoleşti, Crucea Domnului
descoperită de ei în pământul Golgotei.

Acestea sunt pricinile pentru care Biserica noastr ă a numit pe

Constanin şi Elena sfinţi, de Dumnezeu încununa ţi şi întocmai cu
Apostolii şi au primit slavă de sus, de la Dumnezeu.

În anul 337, la 21 martie, în Duminica Rusaliilor, Sfântul Constantin

îşi dă obştescul sfârşit în Nicomedia şi slăvitul lui trup este aşezat în
biserica Sfinţilor Apostoli. Sfânta Elena moare în anul 336 şi a fost
înmormântată în mărita cetate a Constantinopolului.

Din viaţa şi faptele acestor plăcuţi ai lui Dumnezeu scoatem multe

învăţături de folos sufletesc, căci ei au ştiut să uneasc ă în sufletul lor
credinţa cu bunătatea, sfinţenia cu faptele de eroism, smerenia
crucii cu gloria coroanei de împăraţi, înţelepciunea cu milostenia fa ţă
de săraci.

Să-i imităm şi să mergem şi noi pe aceste căi de înfăptuiri sfinte.

Aceşti sfinţi prin tot ce au lucrat şi au înf ăptuit, au aşezat pe frun ţile
lor cele mai luminoase cununi: cununile slujirii omului, societ ăţii şi
lui Dumnezeu. Ei au făcut apoi să triumfe noua religie - creştinismul -
„care e adevărul însuşi şi singura floare menită să înfloreasc ă”
(Voiculescu).
Şi ce roade bogate şi cu spic însutit nu a adus el şi au înflorit şi în
lume şi la noi pe plaiurile noastre strămoşeşti de două mii de ani de
când suntem creştini? Câte biserici şi mănăstiri, capodopere ale
lumii nu s-au ridicat în cinstea lor şi câte opere de tot felul, picturi,
sculpturi, broderii nu ne vorbesc de credinţa şi faptele lor?

Pentru toate acestea se cade să ne păstrăm credinţa noastr ă

ortodoxă ca cel mai de preţ odor, cum au făcut Sfinţii sărbătoriţi
astăzi.

Am văzut că Sfântul Constantin a avut chemare de sus, de la

Dumnezeu. Trebuie să ştim că şi noi avem chemare: chemarea lui
Dumnezeu la noua Sa împărăţie ca să fim fiii Lui iubi ţi, r ăscump ăra ţi
cu sângele Fiului Lui, Unul Născut şi o chemare în lume, ca în
această lume, prin credinţa şi faptele noastre să fim „lumina lui
Hristos” care să lumineze.

Să ne îndeplinim această chemare de buni creştini şi de harnici

cetăţeni ai patriei noastre, lucrând cu h ărnicie oriunde, pentru slava
lui Dumnezeu şi fericirea noastră. În toată activitatea noastr ă s ă fim
pătrunşi şi să lucrăm cu blândeţe, credinţă, spirit paşnic şi d ăruitor,
omenie, cinste.

Acestea să formeze icoana şi profilul nostru spiritual şi moral. Sfin ţii

sărbătoriţi astăzi, deşi au rangul cel mai înalt de împ ăra ţi, formeaz ă
totuşi cea mai distinsă familie: căci Sfânta Elena este chipul cel mai
luminos de mamă creştină, iar fiul său model de educa ţie şi creştere
aleasă, care a adus sfinţenia sufletului său în inimile oamenirii,
pentru a o hrăni cu cele mai alese virtuţi.

Şi acum să rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne îndrepte paşii s ă vedem

fericita zi când şi ceilalţi fii rătăciţi de la sânul Bisericii Ortodoxe se
vor întoarce la adevăr, în staulul mântuirii, având „un Domn, o
credinţă, un botez” (Efeseni 4, 5).

Iar sfinţilor prăznuiţi astăzi să le zicem din adâncul inimii noastre:

„Bucură-te Constantine, ceea ce a lui Pavel ai râvnit şi Crucea lui
Hristos ai ridicat, arătând-o lumii; Bucură-te Elena, lauda femeilor,
căci cu fapte dumnezeieşti ţi-ai zidit inima ta, biseric ă lui Dumnezeu
şi biserici sfinţite ai ridicat Mântuitorului Hristos”. Amin.