Luminatorul-5 2011pdf PDF

Nr.
5 (116), 2011
septembrie-octombrie
Chişinău • 2011
UNUL DIN CEL MAI FRUMOS EVENIMENT NAŢIONAL AL ANULUI 2011
SFINŢIREA CRUCII MÂNTUIRII NEAMULUI ROMÂNESC
Nr. 5 LUMINĂTORUL 3
Eveniment creştin
UN LOC CE NE APROPIE DE
DUMNEZEU
C
u gândul la idealurile sacre creş-
tine şi patriotice ale poporului
nostru, iarna aceasta, postul de
radio „Vocea Basarabiei” a lansat ideea
de a înălţa o cruce pe cea mai înaltă coli-
nă din preajma oraşului Nisporeni, astfel
ca ea să fie văzută la zeci de kilometri
pe ambele maluri ale Prutului. E o idee
înălţătoare, o idee de importanţă naţio-
nală. În legătură cu aceasta, ziceam că,
dacă ar fi înălţate Cruci pe cele mai înalte
coline din întreaga Moldovă, avându-le
permanent în faţa ochilor, poate mai
Segvenţă de la Sfinţirea Crucii
mulţi oameni s-ar întoarce cu faţa spre
Mântuirii Neamului Românesc
Dumnezeu, spre valorile creştine. Căci
Crucea este un semn, este o armă pe care
Dumnezeu ne-a dat-o ca să ne apărăm de vrăjmaşi - de cei văzuţi şi de cei
nevăzuţi. Încă în vechime au existat diferite profeţii ce prooroceau apariţia
semnului crucii şi devenirea acestuia principalul simbol al creştinismului.
Desigur, Însuşi Dumnezeu l-a programat, prin Providenţa Sa, iniţial ca
mijloc de răstignire, de patimă pentru Fiul Său, trimis pe pământ spre
mântuirea noastră, iar mai apoi ca armă de apărare pentru cei ce vor da
ascultare Cuvântului Mântuitorului. Şi atunci când într-o ţară luminează o
Cruce aici, alta – acolo, a treia – dincolo, şi tot aşa, cei care vin în această
ţară îşi dau seama că aici trăiesc creştini, adică oameni care-l proslăvesc pe
Dumnezeu, care-şi orânduiesc viaţa potrivit poruncilor Lui.
4 LUMINĂTORUL Nr. 5
În luna mai, am fost rugat să merg la Nisporeni şi să sfinţesc temelia

pe care, ulterior, urma să fie înălţată Crucea, ceea ce am făcut cu mare
bucurie sufletească, mulţumind lui Dumnezeu că m-a învrednicit de acest
lucru. După aceea, le-am povestit şi enoriaşilor parohiei noastre despre
această preţioasă iniţiativă a „Vocii Basarabiei”, văzând pe chipurile
lor bucurie de lucrul pe care l-au aflat că se va face. Încă înainte de a
se anunţa radiodonurile, am organizat o colectă, aşa încât, chiar dacă
destul de modest, doar cu o sumă de 10 mii de lei, ne considerăm şi noi,
slujitorii şi parohienii de la „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, participanţi
la această acţiune creştină.
După lansarea iniţiativei, toţi cei care ascultă „Vocea Basarabiei”
au avut posibilitatea să cunoască situaţia în amănunt, pentru că în per-
manenţă au fost informaţi cu privire la toate detaliile ce ţin de proiect,
prin câteva radiodonuri oferindu-le tuturor doritorilor şansa de a con-
tribui personal, în măsura în care le permite situaţia, la realizarea lui.
Proiectului i s-a dat o denumire mai mult decât semnificativă: „Crucea
Mântuirii Neamului Românesc”. Este nu mai puţin semnificativ şi alt
fapt, şi anume acela că ea, Crucea, urma să fie înălţată în vecinătatea
Cimitirului Eroilor Români şi a Mănăstirii Vărzăreşti, cel mai vechi
lăcaş monastic din Republica Moldova.
După câte ştiu, iniţial se preconizase o altă zi pentru slujba de sfinţire
a crucii, dar unele complicaţii apărute pe parcursul lucrărilor au impus
nişte schimbări. Poate că Însuşi Dumnezeu a vrut să fie aşa, dăruindu-ne
prilejul de a face acest lucru la 28 august, alăturând evenimentul în cauză
suitei de evenimente consacrate sărbătoririi a 20 de ani de independenţă
a Republicii Moldova. Deci, anume în după amiaza acestei zile, 28 au-
gust, când creştinii de stil vechi sărbătoresc Adormirea Maicii Domnului
nostru Iisus Hristos, a avut loc slujba de sfinţire a „Crucii Mântuirii
Neamului Românesc”, pe care au săvârşit-o ÎPS Teofan, Mitropolit al
Moldovei şi Bucovinei, ÎPS Petru, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al
Plaiurilor şi PS Episcop Corneliu al Huşilor (România), cu un sobor de
preoţi, printre aceştia fiind şi umila mea persoană. După încheierea ei,
ÎPS Teofan s-a adresat cu un cuvânt de omagiere a evenimentului şi cu
altul de învăţătură, dând apoi citirii adresarea Preafericitului Parinte
Daniel, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, trimisă cu această oca-
zie clerului şi credincioşilor Basarabiei, întregului popor basarabean.
Despre semnificaţia evenimentului nu se putea să nu vorbească ÎPS
Mitropolit Petru şi PS Episcop Corneliu, înaltele feţe bisericeşti mul-
ţumind lui Dumnezeu şi oamenilor pentru ceea ce au reuşit să facă.
Dl Radu Cozma, reprezentant al Departamentului pentru Românii de
Pretutindeni, a transmis celor prezenţi mesajul şefului acestui depart-
ment - dl Secretar de Stat Eugen Tomac.
În mod deosebit m-a impresionat expresia feţelor - plină de lumină
şi puritate – a tuturor acelor oameni care au venit să asiste la eveniment.
S-a adunat foarte multă lume de toate vârstele, inclusiv bătrâni de 80 de
ani şi mai mult – pe toţi i-a ajutat Dumnezeu să vină, dându-le puterile
necesare pentru acest lucru. Pentru că însuşi urcuşul pe colina înaltă de
316 metri nu a fost un lucru uşor de făcut. Până a ajunge în vărful ei,
metru după metru, fiecare dintre cei veniţi, nu mă îndoiesc, alături de
eforturile fizice de care a fost nevoie ca să poată urca, au fost şi eforturi
spirituale, a fost dorinţa de a se apropia de Dumnezeu, conştientizând că
este unica posibilitate de a se mântui.
După slujba de sfinţire a „Crucii Mântuirii Neamului Românesc”,
a urmat a doua parte a evenimentului. În afara teritoriului unde se află
Crucea, dinainte a fost amenajată o scenă, cu toate cele necesare pentru
a se vorbi şi a se prezenta un concert. De la microfoanele de pe scenă
au fost rostite numele donatorilor şi ale sponsorilor care s-au implicat şi
material, şi sufleteşte la înălţarea acestui monument creştin, lucru pe care
l-am găsit binevenit întru preţuirea celor ce pot fi o pildă bună de urmat,
ca şi alţi credincioşi, atunci când vor fi aşteptaţi să pună umărul la o
faptă comună, să nu întârzie s-o facă. Seara, s-au aprins toate elementele
luminiscente montate pe întreg perimetrul crucii şi toţi cei prezenţi au
trăit clipe cu adevărat revelatorii, având deplina senzaţie că peste ei a
coborât o lumină din ceruri. Această lumină, de acum înainte, va putea fi
văzută la zeci de kilometri pe ambele maluri ale Prutului, însufleţindu-i
pe oameni să se apropie de Dumnezeu. La fel ca şi Crucea pe care a
văzut-o împăratul Constantin cel Mare în

noaptea dinaintea luptei sale cu oştile lui
Maxenţiu, iar alături de ea – cuvintele „În
hoc signo vinces”, ceea ce înseamnă „Întru
acest semn vei învinge”. Ostaşii lui au ar-
borat Crucea creştină şi au învins. Păgânul
de până atunci Constantin cel Mare a fost
atât de tulburat de toate cele ce i s-au în-
tâmplat, încât, în anul 313 d. Hr.,a emis
aşa-numitul edict de la Milano, prin care
a legiferat creştinismul în întreg Imperiul
Roman şi a interzis prigonirea părtaşilor
acestei confesiuni.
Crucea este atât de cinstită de creştini, Paraclisul închinat Sfintei
pentru că anume pe Cruce a fost răstignit Cruci
Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos,
deci, ea este sfinţită cu însuşi sângele Lui. Împărăteasa Elena, mama lui
Constantin cel Mare, a plecat din Constantinopol spre Ierusalim pentru
a căuta Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru. Atunci însă
când ea a găsit mormântul, într-însul se aflau trei cruci, adică şi cele
două pe care, odată cu Iisus Hristos, au fost răstigniţi doi tâlhari. Deci,
trebuia să se afle pe care din ele a fost chinuit şi umilit Iisus Hristos.
Când au văzut venind cortegiul funerar al unui mort, au atins toate
cele trei cruci de corpul mortului şi, la atingerea uneia dintre ele, cea
a lui Iisus Hristos, el a înviat. După această aflare minunată, cu putere
dumnezeiască, împrâştiindu-se vestea despre ea, s-a adunat foarte multă
lume să se închine Sfintei Cruci. Şi Împărăteasa Elena, împreună cu
Patriarhul Ierusalimului, au înălţat-o pe un podium – ca s-o vadă mai
bine tot poporul adunat, iar cei adunaţi cântau: „Doamne, miluieşte!
Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte!” Din acest eveniment provine
sărbătoarea pe care o numim Înălţarea Sfintei Cruci şi pe care o marcăm
până în ziua de astăzi la 14/27 septembrie. Creştinii sărbătoresc Crucea
şi în vinerea Paştelui, vinerea aceasta fiind numită seacă, pentru că nu
se mănâncă toată ziua, nici seara, astfel comemorându-se chinurile pe
care le-a suferit în această zi Hristos răstignit pe Cruce. Şi apoi toate
vinerile de peste an sunt închinate Sfintei Cruci. Iata şi Troparul Crucii:
„Mântuieşte, Doamne, poporul tău şi binecuvântează moştenirea Ta.
Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte
şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”. Şi Condacul: „Cel ce Te-ai
înălţat pe cruce de bună-voie, poporului tău celui nou numit cu numele
Tău îndurările Tale dăruieşte-I, Hristoase Dumnezeule! Veseleşte-l cu
puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruinţă asupra
potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă”.
Crucea semnifică patru poli, patru puncte cardinale ale pământului.
Crucea le acoperă pe toate – în toate direcţiile şi dimensiunile; ea îl înfrico-
şează pe vrăjmaş, acesta temându-se ca de moarte de puterea ei. Dumnezeu
ne-a învrednicit să avem „Crucea Mântuirii Neamului” ca apărător pentru
întregul nostru popor, pentru că Basarabia mai este răstignită…
Se presupune că în viitorul apropiat în preajma Crucii va fi ridicată
o căsuţă, ca să poată veni câţiva călugări care, prin stabilirea lor acolo,
ar pune începutul unui schit. Deocamdată, lângă Cruce este făcută o
clopotniţă din bârne, apoi şi un paraclis la poartă, acesta fiind amenajat
cu icoane pictate, dar şi sculptate în lemn, cu psaltire şi ceaslov. Deci,
dacă cineva dintre cei care vin încoace vrea să se roage, intră înăuntrul
paraclisului, aprinde o lumânare, îngenunchează, citeşte ceva din Psaltire
sau din Ceaslov, se roagă… Mi s-a povestit că multă lume a început să
vină încoace cu mult înainte de ziua sfinţirii cruci, şi nu numai localnici,
dar şi străini, şi acest lucru face să ne gândim că locul acesta, colina pe
care se înalţă „Crucea Mântuirii Neamului Românesc”, va deveni loc de
perelinaj pentru toţi cei care doresc să se apropie de Dumnezeu…
Prot. Petru BUBURUZ,
Magistru în teologie, parohul bisericii
„Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Chişinău
Eveniment
VALORI. NE-AM FĂCUT

DATORIA DE CREŞTINI
(O istorie adevărată povestită de Maria Bulat-Saharneanu)
Î
i mulţumesc Bunului Dumnezeu că ne-a dat să trăim această mare bucu-
rie sufletească… Fără voia Lui nu ar fi fost posibil să se întâmple…
Acum câţiva ani, cu prilejul sărbătoririi Zilei Unirii din 27 mar-
tie, un grup de basarabeni, printre care şi eu cu soţul, ziaristul Valeriu
Saharneanu, am fost invitaţi la Oneşti de către Dl. Constantin Rusanovschi,
preşedintele filialei Oneşti a Asociaţiei Culturale „Pro-Basarabia şi
Bucovina”. Aşi vrea mai întâi, însă, să spun câte ceva despre acest om,
pentru că, după mine, merită să cunoaştem mai multe despre cei care, din
cauza unui concurs de împrejurări grele, provocate de cel de-al doilea
război mondial, au fost nevoiţi să se refugieze peste Prut. Când părinţii
şi bunelul dlui Rusanovschi au plecat în România din Ruseni, Edineţ, el
avea doar 9 luni. În România a crescut, a devenit inginer, aşezându-se
cu traiul la Oneşti. Dar, chiar dacă ar putea spune că şi-a trăit întreaga
viaţă în România, domnia sa nu uită niciodată de unde se trage, nu uită
de baştină. A făcut şi continuă să facă multe lucruri frumoase pentru satul
său natal. Iată doar câteva dintre aceste lucruri: a donat loturi de carte
şi computere pentru şcoală, a invitat în fiecare vară grupuri de copii din
Ruseni în România - ca ei să vadă ţara, să-şi cunoască neamul.
Cu suportul dumnealui va apare în curând monografia Rusenilor lui.
În acea vizită am văzut multe la Oneşti, dar ceea ce ne-a impresionat
în mod deosebit a fost o cruce care luminează noapte de noapte de asupra
oraşului. Ni s-a spus că i se zice „Crucea Mântuirii” şi că are înălţimea
de 18 metri şi jumătate. Privind-o de la o terasă, ni s-a părut fascinantă.
Şi aşa, într-o doară, am zis atunci: „Ce frumos i-ar sta unei cruci asemă-
nătoare la noi, în deal la Nisporeni!” De ce la Nisporeni? La Nisporeni
mereu ni se duce gândul, pentru că anume acolo şi-a început existenţa
postul de radio „Vocea Basarabiei”. Privind crucea, nu ne-am gândit,
însă, că mai devreme sau mai târziu, spusa noastră s-ar putea materializa.
Dar se vede că Cel de Sus ne-a auzit şi a decis să intervină cu voia Sa,
pentru că asemenea lucruri nu se pot înfăptui doar din dorinţa oamenilor,
este neapărată nevoie şi de un sprijin din partea lui Însuşi Dumnezeu.
Sigur că a fost nevoie şi de mult timp, şi de multe eforturi, dar mereu am
avut senzaţia că El le-a aşezat pe
toate astfel ca să putem ajunge
la ceea ce ne-am dorit.
Tot atunci, soţul meu l-a ru-
gat pe un bun prieten al familiei
noastre, Rodion Bogdan, basa-
rabean de origine, care lucra de
mai mulţi ani la Oneşti în ca-
litate de dentist, să încerce să
căute proiectul Crucii din dea-
lul Oneştiului. Peste o vreme,
dumnealui ne-a şi comunicat,
că deşi cu mare greutate, a găsit
proiectul şi l-a adus la Chişinău.
Acesta a fost primul pas. Urma
să înfiripăm un plan de acţiuni
concrete, pentru că, trebuie să
vă spun, nu ne prea închipuiam
de unde şi cum să începem. Între
timp, dl Rusanovschi continua
să vină periodic în Basarabia şi de fiecare dată ne întâlneam, adeseori fiind
protagonistul mai multor emisiuni a postului de radio „Vocea Basarabiei”.
În felul acesta a adresat multe mesaje frăţeşti radioascultătorilor noştri.
Odată, venise la Salonul Internaţional de Carte, organizat de Biblioteca
Naţională de la Chişinău împreună cu Dna Maria Dohotaru, directoarea
editurii Magic-Print de la Oneşti. O întâlnise întâmplător, pentru că, deşi
Oneştiul nu e un oraş foarte mare, oricum nu ai de unde să-i cunoşti pe
toţi locuitorii lui. Şi, să vedeţi, că şi dumneaei la fel a zis că însăşi soarta
a întâlnit-o cu Dl Rusanovschi, pentru că puteau să trăiască o viaţă în
acelaşi oraş şi să nu se cunoască. Aşa s-a întâmplat că Dl Rusanovschi
a invitat-o la acel salon de carte la Chişinău, în calitate de editoare de
cărţi. Mai mult, dumneaei a ezitat să vină, pentru că avea treburi impor-
tante ce o reţineau la Oneşti, dar într-un târziu le-a dat toate pe una şi a
venit la Salonul de carte. Atunci am şi realizat o emisiune cu Dna Maria
Dohotaru, editura căreia obţinuse câteva menţiuni la Salonul de carte.
După emisiune intră în studiou dl Rusanovschi pe care l-am întrebat cu
dezinvoltură: „Ce se mai aude despre crucea noastră?” Şi dintrodată
Dna Maria Dohotaru întreabă despre ce anume vorbim. Atunci i-am şi
povestit despre proiectul nostru. Şi dumneaei a zis pe loc: „Eu voi spon-
soriza această lucrare. Când ajung acasă, mă consult cu ai mei, cu soţul
Ghiţă şi fiul Marian, dar să ştiţi că eu voi face crucea…” Şi iarăşi am zis
că nimeni altcineva decât Dumnezeu a aranjat lucrurile în acest minunat
mod. Era un capăt de unde se putea merge foarte sigur înainte, mai ales
că exista deja experienţa de la Oneşti.
Foarte curând, familia Dohotaru ne-a anunţat că vrea să dăruiască această
cruce postului de radio „Vocea Basarabiei”. Cu această bucurie şi încurajare
ne-am şi asumat să facem celelalte lucrări, desigur, cu ajutorul radioascul-
tătorilor, deoarece nu suntem dintre cei care ar putea suporta asemenea
cheltuieli, de altfel, destul de mari. Era vorba despre drumuri de acces,
tragerea liniilor de curent electric pe o distanţă de doi kilometri, lucrări
de amenajare a însuşi teritoriului, apoi de ridicarea crucii… Multe idei au
apărut ori s-au modificat pe parcurs. La început vorbeam doar despre un
paraclis al tuturor sfinţilor români, apoi am ajuns să vorbim şi despre o
clopotniţă şi despre un gard în jurul Crucii... Iar pentru ca toate acestea să
se înfăptuiască, am apelat la ajutorul radioascultătorilor. Astfel, în timpul a
4 radiodonuri, pe care le-am organizat la postul de radio Vocea Basarabiei,
dar şi în mai multe centre rationale, s-au colectat aproape 600 mii de lei,
care au fost transferaţi pe contul firmelor angajate să execute lucrările. De
altfel, găsesc necesar să spun că aceste firme şi-au îndeplinit foarte onest
datoria, s-au implicat sufleteşte în toate, manifestând o atitudine extrem de
serioasă faţă de tot ceea ce s-au obligat să facă la construcţie.
Era de la sine înţeles că mai întâi trebuia să sfinţim locul ales pentru
cruce. Nu ştiam bine cui să ne adresăm, cum să ne adresăm. Până la
urmă, am îndrăznit să-l rugăm pe părintele Petru Buburuz, căruia îi mul-
ţumim pe această cale că a fost alături de noi, - Dumnezeu să-l aibă în
pază! - pentru că, de fapt, prin bunăvoinţa pe care a manifestat-o Sfinţia
sa ne-a dat curaj pentru tot ceea ce mai urma să facem. Deci, părintele
Petru Buburuz a binevoit să meargă cu noi la Nisporeni şi acolo a sfinţit
locul Crucii. După ceva vreme de atunci, rămân să cred şi azi că această
sfinţire a fost ca un început binecuvântat de Dumnezeu. Imediat ne-a
fost mai uşor să ne dăm seama ce şi cum trebuie să facem. Astfel orice
gând, orice lucrare începută, care mergea ca pe unt, ne convingea că
avem sprijin de Sus. Chiar şi la perfectarea documentaţiei, proces de
regulă anevoios, când printre altele a trebuit să asigurăm serviciul sani-
tar că aliajul cu care a fost acoperită Crucea nu este dăunător mediului
înconjurător, responsabilii s-au descurcat cu brio în toate.
Iar radiodonurile au fost pentru noi adevărate lecţii de omenie. Colegii
noştri care mergeau prin raioane – pentru că le-am organizat şi în teren -
reveneau la Chişinău atât de înseninaţi la faţă şi la suflet, atât de inspiraţi!
În zilele când anunţam radiodon, venea multă lume şi la studioul nostru de
la Chişinău. Cu unii oameni reuşeam să stăm de vorbă, să discutăm, cu alţii
nu – sau pentru că nu aveam timp noi îndeajuns, sau pentru că nu-l aveau
ei. Chiar la ultima ediţie a radiodonului a venit din raionul Ştefan Vodă,
dintr-un sat chiar de pe malul Nistrului, doi tineri, soţ şi soţie, care ne-au
spus că au venit de-a dreptul de la sapă doar să reuşească să participle şi
ei la înălţarea Crucii Mântuirii Neamului Românesc. Şi nu le-a fost deloc
uşor, fiindcă strângerea roadei tocmai era în toi. S-au organizat, însă, să
poată veni, aducând în dar o sumă considerabilă. Mai mult decât atât, ei au
telefonat fratelui la Moscova, îndemnându-l să susţină această lucrare şi
donând bani din partea lui, apoi şi-au sunat o soră, pe alte neamuri, lăsând
sumele dictate de ei la telefon. Era o familie atât de frumoasă, era o familie
care năştea speranţe că viţa oamenilor de bună credinţă nu a dispărut…
În timpul radiodonurilor, o mulţime de oameni de diferite vârste ne-
au demonstrat profunzimea credinţei lor, dar şi deosebita ţinută morală.
Bunăoară, dl Gheorghe Codiţă din Durleşti a venit în repetate rânduri la
redacţie. Cum primea pensia, imediat venea, aducându-ne atât cât putea
împărţi cu noi. Ultima dată a venit când împlinise deja 88 de ani. Ne-a im-
presionat foarte mult faptul că, atunci când a fost a treia oară, ne-a rugat să-i
scriem în cartea de pomenire pe părinţii lui şi pe bunicii din ambele părţi,
şi de pe mamă, şi de pe tată. Şi ne-am gândit atunci că un om care îşi ţine
minte rădăcinile e o bogăţie pentru cine înţelege şi preţuieşte acest lucru.
Au venit să dea donaţii şi bunici cu nepoţi. Ţin minte cazul Ilincăi
Mazureac, care a venit la redacţie cu bunica sa. Bunica spunea că nepoată
a venit cu banii proprii, strânşi de pe la zilele de naştere, din diferite eco-
nomii. Deci, erau banii nepoatei şi ea putea face orice cu dânşii. Dar iată
că, la numai cei 12 ani, a ales să-i doneze pentru construcţia unei cruci,
dovedind percepţia corectă a valorilor netrecătoare, care dau rost vieţii
pe pământ. Şi pensionara Alexandra Robu din Orhei, chiar din momentul
în care am făcut primul apel radiofonic către radioascultători, şi-a trimis
nepoţii cu 5 mii de lei ca să-i doneze pentru Crucea Mântuirii Neamului
Românesc. O fi fost poate economiile ei de-o viaţă, dacă ne raportăm la
pensiile minuscule şi umilitoare ale bătrânilor noştri. Dumnezeu s-o ajute
în toate, Dumnezeu s-o păzească şi să-i dea sănătate…
La îndemnul părintelui Petru Buburuz, parohul Bisericii „Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel” din Chişinău, au fost alături de gândul şi do-
rinţă noastră şi enoriaşii acestui locaş sfânt. Ei au colectat mijloace
financiare în repetate rânduri, suma totală depăşind 10 mii de lei. La fel
au procedat şi enoriaşii Bisericii „Sfânta Treime” din oraşul Călăraşi,
paroh al căreia este părintele Ioan Mutu, contribuind cu puţinul pe care
l-au împărţit cu noi la ridicarea Sfintei Cruci.
Am avut multe situaţii care ne lăsau fără de cuvinte, ne făceau să
lăcrimăm, ne înduioşau… Şi de fiecare dată ne gândeam că atunci când
e vorba de o astfel de lucrare, lumea este cu totul alta. Se prea poate
că anume în aceste momente ni se arăta cum este cu adevărat, pentru
că în viaţa de toate zilele deseori nu avem nici timp, dar nici stare de
spirit să ne uităm mai pe îndelete unii la alţii. Iată, însă, că oamenii
au făcut o alegere care le-a descoperit partea cea mai bună a fiinţei
lor. Radiodonurile, după cum am spus, au fost organizate şi în câteva
centre raionale şi acolo ni s-a arătat de asemenea că lumea noastră este
minunată. A fost suficient să-i insuflăm nădejdea că lucrurile se vor
îndrepta, că vom merge pe calea firească, cea cu Dumnezeu în toate
şi rezultatele nu s-au lăsat prea mult aşteptate. Crucea ridicată, care
luminează dealurile Nisporenilor, este dovada creştinismului din noi,
din inimile oamenilor acestei palme de pământ românesc.
Am avut susţinere şi din România. Lumea era însufleţită şi acolo de ini-
ţiativa noastră. Mulţi au trimis donaţii de bani prin terţe persoane. Şi ne-am
gândit la semnificaţia acestei Cruci, ridicată cu susţinere şi dintro parte şi din
alta a Prutului… Şi i-am zis aşa cum a dorit dna Maria Dohotaru: Crucea
mântuirii neamului românesc. Această denumire spune multe. Trebuie doar
să ne pătrundem de profunzimea ei. Trebuie să ştim că suntem un popor,
chiar dacă suntem despărţiţi, mai ales că suntem despărţiţi de oameni, nu
de Dumnezeu. Suntem un neam… Dna Maria Dohotaru, spre deosebire
de dl Rusanovschi, nu s-a născut în Basarabia, nu are rude aici, dar ştie că
este pământ românesc. Ea a sponsorizat mai multe cruci în România, în
mai multe localităţi, şi asta a fost alegerea ei să facă una şi la noi. Cineva
zicea că, probabil, Dumnezeu a binecuvântat-o să aibă o afacere profitabilă,
ca să poată câştiga bani pentru asemenea lucruri sfinte.
Când Complexul „Crucea Mântuirii Neamului Românesc” a fost gata
pentru sfinţire, nu am vrut să dăm o tentă politică evenimentului. Pur şi
simplu, ne-am dorit foarte mult ca această cruce să fie sfinţită de Prea
Fericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Ni s-a părut firesc
odată ce Crucea a fost ridicată cu sprijinul românilor de pe ambele maluri
ale Prutului, care încă ne desparte. Ne mai gândeam că după anul 1940
nici un patriarh al Bisericii Ortodoxe Române n-a călcat pe pământul
Basarabiei, iar noi suntem enoriaşii acestei biserici. Am vorbit mai întâi
la radio, lumea a susţinut ideea, după care am trimis o scrisoare-invitaţie
la Patriarhie, în numele radioascultătorilor noştri, iar Forul Democrat al
Românilor din Republica Moldova - din partea mai multor oameni de
ştiinţă şi cultură, ne-am adresat inclusiv autorităţilor de la noi ca să facă
posibilă această vizită a Prea Fericitului Daniel… Ni s-a dat de ştire că
vor sfinţi Crucea ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, PS
Corneliu, episcop de Huşi şi ÎPS Petru, Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al
plaiurilor. Ne-am mulţumit cu ceea ce a fost, pentru că a fost minunat.
Şi iată-ne ajunşi în duminica de 28 august 2011, ziua Adormirii

Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, ziua
când Dumnezeu a binecuvântat să aibă loc sfinţirea „Crucii Mântuirii
Neamului Românesc”. Trebuie să vă spun că a fost impresionantă ve-
nirea oamenilor… Acolo i-am văzut la faţă pe mulţi dintre radioascul-
tătorii noştri şi ei ne-au văzut pe noi. Au fost nişte întâlniri răvăşitoare
de suflet, pentru că a venit multă lume foarte diferită, dar animată de
această cruce, de credinţă. Şi mă gândeam că destinul fiecăruia dintre
cei veniţi este ca şi o carte din care ar trebui să învăţăm şi să tot învăţăm
a urca sufletul tot mai sus şi mai sus…
Abia acolo, în preajma crucii, am sesizat că am scos la capăt o lucrare
foarte mare şi am trăit, mai ales în momentul când s-a aprins lumina, un
moment fascinant pe care nu cred că am să-l uit. Asemenea lucururi te
urmăresc întreaga viaţă… Soţul meu a făcut o fotografie – am pus-o şi
pe site-ul nostru – pe care se vede bine că ea, crucea, este înconjurată de
o aură extraordinară, de o lumină parcă ireală. N-am mai văzut aşa ceva.
Mulţumim lui Dumnezeu că a avut încredere în noi… Cineva mă întreba la
un moment dat că ce vă ocupaţi voi de nu ştiu ce… Răspunsul meu atunci a
fost că, ştiţi, şi Dumnezeu te pune uneori în nişte poziţii, nişte situaţii-cheie
din viaţă, când, făcând ceea ce faci, lucrezi şi asupra desăvârşirii propriei
fiinţe… În acest sens, cred că Maria Dohotaru a fost trimisă de Cel de Sus
să ne ajute, să ne însufleţească. În această perioadă, toţi cei de la „Vocea
Basarabiei” ne-am îmbogăţit sufleteşte, am prins la putere şi speranţă. Prin
ceea ce am reuşit să facem, am fost puşi la încercare cu toţii – şi cei care au
organizat, şi cei care au contribuit material. Şi aici vreau neapărat să spun
că, pe viitor, familia Dohotaru de la Oneşti ar dori să înalţe încă o cruce în
Basarabia, dar deja la cimitirul eroilor români din Chişinău.
Ceea ce vreau să se mai ştie e faptul că numele fiecărui om care a făcut
donaţii a fost notat în nişte caiete de evidenţă şi urmează să facem la co-
mandă o carte specială cu aceste nume şi, respectiv, cu faximilul semnăturii
donatorului. O vom pune în paraclisul din preajma crucii, pentru ca preoţii
să-i pomenească pe aceşti oameni: pe cei vii – de sănătate, iar pe cei răposaţi
de îndurare Celui de Sus pentru sufletul lor. Multă lume anume pentru asta
a jertfit, şi noi am însemnat în paranteze în aceste caiete: pentru pomenirea
mamei, tatei - cine şi pentru cine avea a se ruga. Lăsăm să se mai aşeze un
pic lucrurile şi-l vom ruga pe părintele Petru Buburuz să facă o slujbă de
sănătate şi de pomenire pentru toţi cei care au participat la ridicarea Crucii
Mântuirii Neamului Românesc, şi poate chiar vom tramsmite-o în direct
la postul nostru de radio.
Gheorghe Codiţă din Durleşti, despre care vă povesteam mai sus, a
zis: „Această cruce trebuia înălţată mai de demult…, îl îndepărta pe cel
necurat…” Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat s-o înălţăm acum,
fie şi cu întârziere. Pentru că cel rău e întotdeauna printre noi. Şi pentru
că noi îl putem îndepărta numai devenind mai buni şi mai înţelepţi…
Dar, în primul rând, mai aproape de Dumnezeu.
Maria BULAT-SAHARNEANU
Studii
Traduecerea autorului din ruseşte
PRIMUL CONGRES AL
DEPUTAŢILOR POPORULUI DIN
URSS 22 mai - 9 iunie 1989.
CUVÂNTAREA PROTOIEREULUI
PETRU BUBURUZ
Raport stenografic, vol. IV. Ediţie a Sovietului Suprem al URSS. Moscova, 1989.
Textul cuvântarii deputatului Buburuz Petru D., parohul bisericii „Sfânta
Treime” din or. Chişinău (Circumscripţia electorală teritorială Chişinău-Lenin,
M
RSS Moldovenească).
ult stimate şi onorate Preşedinte al Sovietului Suprem, Mihail
Sergheievici Gorbaciov! Mult stimate Prezidiu al Congresului
şi venerabili aleşi ai poporului! De la această tribună au fost
rostite multe şi frumoase cuvântări şi discursuri, a fost făcută o profundă
analiză a politicii, economiei şi stării sociale a întregii societăţi.
Ca păstor şi slujitor al Bisericii lui Hristos, aş dori să vorbesc aici
despre alt aspect al vieţii noastre, despre care au pomenit deja acade-
micianul Lihaciov, Mitropolitul Leningradului şi Novgorodului Alexii,
reprezentanţii Fondului copiilor şi ai Societăţii orbilor. Este vorba despre
importanţa legii etico-morale în societate.
Biserica întotdeauna a fost şi este alături de popor, ceea ce, de fapt,
e o axiomă. Despre acest adevăr mărturiseşte istoria tuturor popoare-
lor creştine. În zilele noastre, în persoana Sanctităţii Sale Patriarhul
Georgiei Ilie, Biserica Georgiei a fost alături de poporul său, împăr-
tăşind greutăţile şi trăirile lui. Suntem solidari cu durerea profundă a
poporului georgian, îndeosebi cu cea trăită în catedrala Sion la slujba
de înmormântare a jertfelor genocidului. Ruşine militarilor care au
îndrăznit să verse sângele propriului popor!
Biserica întotdeauna a pledat pentru renaşterea spirituală a societăţii
şi consideră valorile etico-morale drept cea mai mare bogăţie şi moşte-
nire naţională a fiecărui popor.
Biserica susţine concepţia perestroicii şi a restabilirii dreptăţii socia-
le, precum şi a normelor etico-morale în societatea noastră, a întoarcerii
la izvoarele conştiinţei noastre. Pentru că e lucru ştiut: unde este călcată
în picioare morala, acolo împărăţeşte crima şi dezmăţul. Iar dezmăţul
desfrâului înseamnă pieirea societăţii şi prăbuşirea statului. Acest fapt
ni-l demonstrează istoria. Numai faptele bune ale omului, faptele mi-
lostivirii şi ale dragostei creştine, vor fi înscrise în Cartea Vieţii.
Ca fiu al Bisericii şi patriot, consider că e necesară instituirea în
societate a unei ambianţe prielnice, care ar contribui la manifestarea
adevăratei libertăţi a conştiinţei şi spiritului uman. Acest proces trebuie
să se desfăşoare concomitent cu întemeierea şi cimentarea statului de
drept, în care legile adoptate ar fi obligatorii pentru toţi membrii soci-
etăţii, indiferent de rang şi situaţia socială.
Consider necesar de a fi ridicat rolul Bisericii în viaţa socială a soci-
etăţii prin educaţia religioasă, că prin aceasta să fie dezrădăcinate viciile
care distrug persoana şi societatea, şi anume: corupţia, nepotismul, ura
şi neîncrederea unuia faţă de altul, fariseismul şi lăcomia, minciuna şi
înşelarea, beţia şi altele, toate bine cunoscute nouă din viaţa de zi cu zi.
În primul rând, e necesar să uşurăm soarta celor suferinzi - invalizi,
bătrâni singuratici, orfani, veterani şi răniţi în războaie şi în Afganistan.
Aici, pe bună dreptate, s-a vorbit despre femeile şi văduvele care, în
spatele frontului, prin muncă grea, au ajutat ţara. Ar fi un gest nobil ca
să ne amintim şi de ele. Având grijă de aceşti oameni oropsiţi şi obijduiţi
de soartă, ne vom manifesta dragostea noastră faţă de aproapele. Potrivit
cuvântului Sfintei Evanghelii, numai cei milostivi vor fi miluiţi.
Noi, credincioşii, suntem pentru păstrarea şi restaurarea monumentelor
de istorie şi cultură. Aceasta este bogăţia noastră spirituală, de aceea trebuie
păstrată şi transmisă urmaşilor. Bisericile şi mănăstirile încă închise trebuie
să aparţină adevăratului lor

proprietar - poporului, care
la înălţarea lor poate era să-
rac material, în schimb, era
bogat cu sufletul.
M u l ţ u m i m , Mihail
Sergheevici, pentru
faptul că, după întâlni-
rea Dumneavoastră cu
Sanctitatea Sa Patriarhul
Moscovei şi al între-
gii Rusii şi cu membrii 1990. După 46 de ani de ocupaţie sovietică,
Sfântului Sinod în apri- prima trecere liberă pe podul de peste Prut
lie anul trecut, numai în (Ungeni-Iaşi)
Moldova s-au deschis
mai mult de 250 de biserici, o mănăstire şi fosta catedrală din centrul
Chişinăului. Poporul e însufleţit şi plin de entuziasm. Poporul s-a inte-
grat în procesul perestroicii şi va munci cu abnegaţie şi în continuare.
Există probleme economice şi de altă natură, dar el consideră că mai
presus de toate este libertatea spirituală, că „nu numai cu pâine va fi
viu omul” (Mt. 4,4).
Toate obiectele de artă ale culturilor naţionale (manuscrise preţioase,
cărţi vechi, icoane şi alte obiecte) trebuie să fie întoarse adevăratului
lor creator - poporului. În această privinţă, există mai multe căi. Una
din acestea de acum se practică: unele ţări de peste hotare ne donează
sau ne întorc tablouri, arhive etc.
E necesar să restabilim tradiţiile culturale şi educative ale Bisericii. E
necesar să edităm Biblia şi altă literatură religioasă pentru toţi doritorii.
Nu zic că toţi trebuie să devină credincioşi, dar cunoaşterea religiei va
dezrădăcina acea atmosferă de ură, care provine din ignoranţă, aşa cum
s-a întâmplat în anii ‘60 de tristă pomină. În Moldova mea, această
problemă e destul de acută.
Am făcut cunostinţă cu referatul Mitropolitului Pitirim despre situaţia
şi perspectiva activităţii editoriale a Patriarhiei Moscovei. Sunt bucuros
şi salut belşugul literaturii religioase, planificat pentru viitor. Dar îmi
vine să plâng atunci când îmi amintesc că ultimele ediţii ale Bibliei şi
ale cărţilor religioase în limba moldovenească au apărut încă înainte
de primul război mondial. Cărţile din bisericile noastre sunt negre şi
rupte de atâta folosinţă; când acestea se restaurează, din unele pagini
se copie cu mâna până la jumătate. Eu însumi păstrez o astfel de carte
pentru viitorul muzeu al cărţii vechi. Această carte, un Trebnic, este
editată încă în 1908. Iar Biblia în limba moldovenească (română - n.a.)
este căutată acum şi de credincioşi, şi de necredincioşi, şi mi-i ruşine
să le lamuresc că nici în limba rusă nu-i uşor să o gaseşti, cu atât mai
mult - în moldovenească.
Porunca Bisericii este de a lupta pentru pace şi pentru rezolvarea
pasnică a tuturor posibilelor conflicte între oameni şi între ţări. E larg
cunoscută activitatea Bisericii noastre în lupta pentru pace. E cunoscut şi
faptul că multe iniţiative paşnice se năşteau mai intâi în sânul Bisericii,
apoi ele erau reluate şi de guverne. Consider că nu e de neglijat şi aportul
Bisericii în cauza opririi nebuniei nucleare şi începutul procesului de
dezarmare. Sfânta Biserică ne învaţă că „Fericiţi sunt făcătorii de pace,
că aceea fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt. 5,9).
Dacă, însă, până acum noi luptăm pentru pace în alte ţări, astăzi e
necesar să înfăptuim pacea şi în casele noastre, adică în familiile şi su-
fletele noastre. În acest câmp, avem de lucru pe mult timp înainte. Să ne
ostenim, deci, cu onestitate şi cu jertfire de sine, fiecare pe lotul său.
Mitropolitul Alexei a vorbit despre comportarea noastră grijulie faţă
de natură şi tot ce-i viu. Natura este sora noastră mai mică, care ne-a
hrănit cu pâine şi ne-a dăruit sănătate timp de milenii. Acum ea, otravită
de nesocotinţa oamenilor, se răzbună pe noi, fiindcă anume noi suntem
cei care am exploatat-o fără nici o cruţare. E necesar să restabilim atitu-
dinea noastră grijulie şi plină de dragoste faţă de natură şi tot ce e viu.
Cruzimea faţă de ea duce la cruzimea faţă de oameni, la devalorizarea
persoanei. Iar datoria noastră este de a trăi în pace şi dragoste frăţească

– la asta ne îndeamnă credinţa şi religia noastră.
În sfârşit, consider că şi la noi, ca şi în alte ţări, e necesar sa readu-
cem în societate stima faţă de sărbătorile religioase, iar la Paşte şi la
Crăciun să acordăm oamenilor două-trei zile de vacanţă, ca ei să mai
uite de grijile cotidiene, să-şi poată vizita părinţii şi rudele sau pur şi
simplu să se afle în sânul familiei împreună cu copiii. Aceasta ar ajuta la
restabilirea tradiţiilor populare şi consolidarea oamenilor, la apropierea
lor şi întărirea încrederii între ei.
De la această tribună s-a vorbit şi despre calităţile de lucru şi vred-
nicia conducătorilor. Consider că deputaţii poporului şi conducătorii
de stat, precum şi funcţionarii publici de orice rang, trebuie să fie în
faţa poporului cinstiţi şi curaţi ca şi cristalul şi nepătaţi din punct de
vedere moral. În trecut ei nu întotdeauna au fost la înălţimea cuvenită.
Să ne amintim despre Adâlov şi mulţi alţii, despre vilele şi casele de
vânătoare din Moldova. După cum este cunoscut, exemplul superiorilor
îi molipseşte şi pe subalterni. Unde lipseşte morala, acolo apare şi încăl-
carea legii. În această ordine de idei, consider necesară adoptarea legii
despre codul moral al deputatului poporului şi al funcţionarului de stat.
În cazul necorespunderii funcţiei ocupate, ei, după judecata conştiinţei
sale, trebuie să-şi dea demisia. E timpul să ne păstrăm cinstea curată.
Pace vouă şi familiilor voastre!
CHIŞINĂU, 14 SEPT. 2011

Impresii
PELERINAJ ZIDITOR DE
SUFLETE
R
ecent Fundaţia Explorărilor Tradiţiilor Spiritual-Morale „Vasiliada”,
condusă de către părintele Viorel Cojocaru, ce activează pe lângă
Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din or. Chişinău, preot paroh
Protoiereul Mitrofor Petru Buburuz, a organizat cel de-al treilea pelerinaj din
acest an la locurile sfinte din patria istorică - România. Participanţi ai acestui
memorabil pelerinaj au constituit în mare parte enoriaşii parohiei, tot ei şi as-
cultători ai cursurilor de catehizare pentru maturi organizate în parohia noastră
mai bine de un an. Aceste importante ore de religie ne completează golul enorm
aciuat în sufletele noastre după decenii de ateism, şi mai ales azi când tăvălugul
globalizării tot mai mult ne mutileză sufletele, iar ereziile, sectele păgâne se
înmulţesc ca ciupercile după ploaie. În cadrul orelor de catehizare ce se desfă-
şoară săptămânal sunt vizionate filme cu tematică creştină, se produc lansări de
carte, dezbateri, au loc întâlniri cu diferite personalităţi. De asemenea, este de
menţionat bogata bibliotecă ce funcionează aici, formată din colecţiile perso-
nale ale protoiereului Petru Buburuz şi şi altor preoţi pe care enoriaşii bisericii
noastre le împrumută cu mult interes. Aici venim cu mulţime de întrebări care
ne macină zilnic şi aici încercăm să găsim răspunsuri în căutările noastre. Ne
bucură enorm de mult relaţia de comunicare ce se cimenteză tot mai mult între
cler şi credincioşii din parohie care pe bună dreptate contribuie la regenerarea
morală a societăţii de azi şi de mâine. Mulţumim Bunului Dumnezeu că în
aceste vremuri tulburi mai există preoţi de calibrul celor menţionaţi mai sus
care prin exemplu personal de dăruire şi trăire duhovniceasă ne inspiră şi pe
noi muritorii de rând să tindem spre părăsirea drumului cel larg al păcatului şi
să încercăm a ne îndrepta către calea cea îngustă a desăvârşirii.
Şi acum, să revenim la pelerinaj care din start a fost conceput să
îmbine atât vizitarea unor reprezentative lăcaşe de cult din diferite zone
ale României, dar şi să puncteze importante repere istorice ale neamului

nostru, stropite de sudoare şi apărate cu sângele strămoşilor noştri.
La intrarea în biserica veche din Sfânta Mănăstire Lainici este înscris
următorul îndemn: „UNELE VEACURI SUNT PENTRU COBORÂREA
LUI DUMNEZEU LA OAMENI IAR ALTE VEACURI PENTRU
URCAREA OAMENILOR LA DUMNEZEU”.
Crezul pelerinilor porniţi de la sfânta biserică „Sf. Apostoli Petru
şi Pavel” din Chişinău, în seara zilei de 11 septembrie 2011 a fost că
timpul în care ne este hărăzit să trăim este sorocit pentru urcarea noastră
la Domnul, astfel binecuvântaţi de părintele protoiereu Petru Buburuz
şi însoţiţi de preotul Viorel Cojocaru am purces la drum.
Am început cu vestitele mănăstiri din judeţul Neamţ – Sihăstria, Secu,
Schitul Sihla, Petru –Vodă adevărate oaze de spiritualitate şi trăire duhovni-
cească. La mănăstirea Sihăstria după închinarea tradiţională în sfântul lăcaş,
am mers să vizităm cimitirul uncial, sobru cu candelele mereu aprinse şi
străjuit de rândul de brazii falnici şi drepţi, care parcă la mod direct veghează
atmosfera de linişte şi rugăciune. Ne-am rugat la mormântul marelui Părinte
Ilie Cleopa, la care vin în continuare mii de pelerini, aprind lumânări, fac
rugăciuni şi unde se înfăptuesc adevărate minuni, la mormântul fiului său
duhovnicesc Paisie Olaru şi a părintelui Ioanichie Bălan etc.
Curios a fost faptul că am întâlnit aici o americancă pe nume Suzana,
născută evanghelist-baptistă şi ulterior convertită la ortodoxism, sosită
la Sihăstria din SUA, pentru că citind opera părintelui Ilie Cleopa a fost
atât de impresionată încât a ţinut cu tot dinadinsul să cunoască personal
aceste locuri. Câtă credinţă, râvnă şi osteneală demnă de urmat!
Această mănăstire a fost fondată prin sec. XVI, pe când mănăstirea Neamţ
cunoştea o perioadă de înflorire. Atunci 7călugări s-au desprins de acea ob-
şte, au sosit pe aceste locuri sihastre, au întemeiat un loc de rugăciune şi au
jurat să nu consume carne. De atunci tradiţia s-a păstrat intactă până în zilele
noastre. Dimineaţa am vizitat mănăstirea, ne-a impresionat paraclisul pictat
de Irinu Protcenco, de origine basarabean. A fost meşter iconar şi s-a refugiat
în România, l-a mănăstirea Sihăstria având cu el 2 icoane: una a Domnului
Iisus Hristos şi alta a Maicii Domnului. A câştigat concursul de pictură a pa-
raclisului şi pe parcursul a mai mul-
tor ani s-a trudit la această enormă
lucrare. Fiind grav bolnav era adus
pe targă, urcat sus pe schele şi picta
atât cât rezista fizic. Când a trecut la
Domnul a rămas pictura nefinisată
şi din anul 1957 stareţii de mănăs-
tire au tot încercat să caute vre-un
pictor care să picteze pe măsura lui
Irinu Protcenco, dar deoarece n-au
găsit, au lăsat pictura nefinisată în Pelerinii la mormântul Părintelui Ilie
memoria acestui pictor deosebit. Cleopa
Apoi am pornit spre schitul
Sihla care ţine de Mănăstirea Sihăstria. Ne-am închinat în biserica schitu-
lui, am mers la chilia cuvioasei Teodora. În sec.XVI-XVII Moldova a dat
mulţi sfinţi şi tot aici erau multe locuri de sihăstrii, care de fapt conservau
cel mai bine tradiţia, evalvia, râvna şi rânduielile nevoinţei monahale. În
locuri greu accesibile, depărtate de deşertăciunele lumeşti se retrăgeau marii
rugători printre care este şi cuvioasa Teodora de la Sihla, considerată cea
mai mare cuvioasă de neam românesc. Urmează mănăstirea Secu. Ctitori
ai acestei vestite mănăstiri sunt părinţii cronicarului Grigore Ureche: Nistor
şi Mitrofana Ureche, care au donat mănăstirii pământ şi care, respectiv sunt
îngropaţi aici. Această mănăstire a dat bisericii 3 Mitropoliţi ai Ţării dintre
care cel mai cunoscut este Mitropolitul Varlaam al Moldovei, care la 1643
a tipărit prima carte românească „Cazania”, a întemeiat la Iaşi prima tipo-
grafie, a tradus multe cărţi. Aici, în afara bisericii, e îngropat mitropolitul
Varlaam, care în anul 2007 a fost canonizat, iar sfintele sale moaşte au fost
depuse în biserică. Tot aici se află şi Icoana Maicii Domnului „CIPRIOTA”
făcătoare de minuni. Muzeul este de asemenea foarte valoros (veşmintele,
cârja lui Paisie Velicicovschi, care un timp a fost şi stareţ), în paraclis se
află sfintele moaşte ale duhovnicului Părintelui Ilie Clepopa - Vichentie
Mălău şi a ieroschimnicului Antim Găină. Aflându-ne pe acestă vatră mo-
nahală ne-am dorit din tot sufletul să ajungem şi la mănăstirea Petru-Vodă,
cunoscuta ctitorie a unuia din cei mai mari duhovnici ai ţării - arhim. Iustin
Pârvu. Pe părintele Iustin nu l-am găsit, era plecat cu treburi, deşi este la o
vârstă venerabilă. Mănăstirea este ctitorită de către părintele Iustin Pârvu
în 1991, originar din partea locului şi este închinată Marilor Români din
închisorile comuniste. Nevoitorul Iustin Pârvu, supranumit şi duhovnic
al românilor de pretutindeni a suferit ani grei de „închisoare politică” dar
nu s-a lepădat de neam şi de credinţă. Aici ne-am închinat la Moaştele
Sfinţilor Martiri Români, iar în cimitirul mănăstirii am înălţat un gând de
rugăciune pentru odihna sufletului duhovnicului, desidentului român şi el
de asemenea victimă a închisorilor comuniste, preotul Gheorghe Calciu
Dumitreasa, care a ales să fie înmormântat aici.
Seara am ajuns la mănăstirea Topliţa, o veritabilă oază de verdeaţă şi
flori, desăvârşită de harnicii ei veţuitori şi diriguită cu multă dragoste şi
dăruire de actualul stareţ arhimandirul Emilian Telcean. Ctitor al acestei
mănăstiri este chiar primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române Miron
Cristea, născut în aceată localiate, care întru pomenirea părinţilor săi, ţă-
rani vrednici, a dorit să întemeieze un aşezământ de cult. Ctitorul a voit să
reînfiinţeze o mănăstire în Transilvania, acolo unde, ca urmare a politicii
imperiale de la Viena, după 1761: „… toate mănăstirile le-au ars şi cele
de piatră le-au zdrobit cu tunurile, i-ar pe călugări i-au alungat. Iată de
ce am simţit o datorie sfântă să reînnoiesc un astfel de aşezământ duhov-
nicesc. Am mai făcut acesta şi din datoria ce am simţit-o faţă de părinţii
mei Gheorghe şi Domniţa, ţărani îngropaţi aici, ca voi să veniţi aici şi
să vă închinaţi la piatra mormântului lor, aducându-vă aminte că ei au
dat pe primul patriarh al României şi mergând acasă, să vă trageţi de la
gură ca să puteţi îngriji de creşterea copiilor voştri, dându-i la şcoală, că
nu se ştie în care din copiii voştri, azi desculţi, se ascunde un om mare”.
De remarcat este şi faptul că generalul de tristă amintire Bucov la ordinul
Mariei Tereza, a distrus aprox. 152 de mănăstiri şi schituri ortodoxe. Ca
urmare a acestei mari prigoane a ortodoxismului, apare tradiţia picturii
icoanelor pe sticlă. Patriarhul Miron Cristea s-a îngrijit pe parcursul între-
gii vieţi de acestă sfântă mănăstire. A dăruit 3 icoane valorose pe care le-a
purtat cu el în timpul vieţii la locurile sfinte din Constantinopol, Grecia,
Israel, etc. iar una a fost ţinută chiar pe mormântul Mântuitorului şi este
făcătoare de minuni. Miron Cristea în 1925 devine primul patriarh al ţării
(de fapt atunci se întemeiază şi Patriarhia Română), iar în 1929 patriarhul
Miron Cristea a devenit şi Prim Ministru al României. El a contribuit la
elaborarea stemei, crucii Patriarhiei, a ctitorit multe mănăstiri şi biserici
atât în ţară, cât şi în ţara sfântă. Muzeul mănăstirii de asemenea impresi-
onează prin valoroasele cărţi, veşminte, obiecte de cult printre care: tri-
cherele, dicherelele patriarhului Miron Cristea, teza sa de doctorat despre
viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, unde apare pentru întâia oară metafora
„Luceafărul” la adresa poetului. În tot timpul aflării noastre în mănăstire
stareţul Emilian nu s-a depărtat de lângă noi, fiind atât pe post de stareţ,
duhovnic cât şi în calitate de ghid, chelner etc., un lucru cam rar întâlnit pe
la noi, dar şi un vrednic exemplu de smerenie şi sjujire a aproapelui. Am
fost trataţi aici ca adevăraţi fraţi întru suferinţă, iar bunătatea, zămbetul
cald şi bunăvoinţa stareţului Emilian şi a fraţilor de aici va dăinui încă
mult timp în inimile noastre. Ne-am despărţit de mănăstirea Topliţa nu
înainte de a face o fotografie de grup la bustul Patriarhului Miron Cristea
şi cu marea dorinţă de a reveni cât de curând.
Mănăstirea Sfânta Ana de la Rohia. Bunul Dumnezeu rânduieşte ca
această oază de adevăr şi linişte să i-a fiinţă în 1923 după o lungă perioa-
dă de doliu a Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal. Ctitorul ei preotul
ortodox Nicolae Gherman a zidit mănăstirea în memoria fiicei sale Anuţa
pe care a pierdut-o la vârsta de numai zece anişori. Această fetiţă, arătân-
de-se în vis tatălui său, i-a transmis planul lui Dumnezei, care dorea ca în
„Dealul viei” - locul în care se află acum mănăstirea - să se construiască
„casa Maicii Domnului”. Mulţi din vizitatori admiră unicalul peisaj de
aici îl consideră un „Sfânt Munte românesc”, iar prin valoarea ei un Neamţ
al Ardealului, simbol al unităţii în duh şi credinţă ortodoxă. Tot aici s-a
călugărit şi s-a nevoit marele cărturar Nicolae Steinhard (1912-1989).
De origine evreu, s-a convertit la ortodoxie în puşcărie (a făcut puscărie
la Jilava, Gherla, Aiud), unde a fost botezat de preotul Mina Dobzeu şi
unde a făcut şi un jurământ că dacă scapă viu se călugăreşte. Astfel a
ajuns la Rohia unde se călugăreşte în anul 1980. Înainte de a se stabili
definitiv aici a încercat mai multe locuri, dar la îndemnul prietenului său
filosoful Constantin Noica a ales Rohia. Aici a scris 21 volume, unul de
referinţă fiind „Jurnalul Fericirii”. Am vizitat chilia monahului Nicolae,
biblioteca la care a făcut ascultare şi pe care a sistematizat-o, mormântul
său. Biblioteca numără 40 mii volume şi ca mărime, valoare este a treia
din ţară după Neamţ şi Sâmbăta de Sus. Vestită şi venerată este icoana
Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Rohia adusă de pe Sfântul
Munte Atos. La hramul mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” se
adună zeci de mii de pelerini sosiţi atăt din ţară cât şi din străinătate.
Este îmbucărător faptul că actualmente aici se construieşte un impunător
centru de credinţă şi cultură ortodoxă de toată frumuseţea. Tot în această
mănăstire s-a ostenit în anul 1931 stareţul basarabeanul Gherontie Guţu
de la mănăstirea Rudi, care a desfăşurat o activitate destul de rodnică întru
dezvoltarea mănăstirii (plăteşte datoriile acumulate, cumpără terenuri,
măreşte biserica, adună obşte, etc).
În lungul nostru drum, am făcut un popas de rugăciune la mănăstirea
Căşiel, jud.Cluj, cu hramul Înălţarea Sfintei Cruci, unde în acea zi un
important sobor de preoţi condus de Înaltpreasfinţitul Andrei Andreicuţ,
Mitropolit al Clujului, oficiau un serviciu divin, erau expuse sfinte moaş-
te aduse de la Muntele Atos, ne-am închinat şi ne-am rugat împreună
cu numeroşi credincioşi sosiţi din diferite zone.
La vestita mănăstire Nicula am ajuns spre sfârşitul slujbei de vecernie,
ne-am închinat la renumita Icoană Făcătoare de minuni ai Maicii Domnului
de la Nicula, care cu aproape 300 de ani în urmă avea să plângă timp de
26 zile, ca o prevestire a tristeţei enorme care va cuprinde atât ţara, cât şi
credinţa ortodoxă din Ardeal. Din acel moment Maica Domnului va deveni
nădejdea izbăvirii din robie, boli şi nevoi a credincioşilor în căutare de
mângâiere sufletească, sfat şi îndemn. La Nicula este o bisericuţă din lemn,
făcătoare de minuni, tradiţia locului spune că se recomandă să înconjori
acestă mică bisericuţă, târându-te în genunchi şi coate de 3 ori, rugându-
te neâncetat. Ne-am rugat şi noi ştiindu-ne încărcaţi de multe păcate, dar
nădăjduind în marea milă a Maicii Domnului. Sublime şi înălţătoare sunt
aceste unicale sentimente pe care le trăim doar în sfinte mănăstire, mai
numite şi „tinda raiului”, momente care ne penetrează profund sufletele
şi ne întăresc duhovniceşte. Am înoptat aici, iar dimineaţa am pornit spre
CLUJ. Am asistat la Sfânta Liturghie de la catedrala Mitropolitană unde în
anul 1993 a fost numit mitropolit Bartolomeu Anania. Ne-am închinat la
mormântul regretatului mitropolit supranumit „leul Transilvaniei”, persona-
litate marcantă deopotrivă atăt a ortodoxiei cât şi a literaturii româneşti, care
spre regret a plătit tribut regimului communist făcând ani grei de puşcărie,
înflăcărat patriot şi luptător şi numele căruia se înscrie cu certitudine alături
de cei mai iluştri înnaintaşi ai poporului român.
Tot în zona Clujului am vizitat mănăstirea Floreşti, altă ctitorie a mi-
tropolitului Bartolomeu, şi Mănăstirea Dumbrava, un adevărat colţ de rai,
unde se îngemănează rugăciunea cu activitatea zilnică de slujire a semenilor
aflaţi în dificultate. În acestă ideie se înscrie şi funcţionarea unui vast com-
plex social având în componenţă: casa de copii „Sfânta Veronica”, Centrul
maternal, căminul pentru bătrâni „Sfânta Maria”, Centrul de deprinderi de
viaţă independentă, cabinet stomatologic etc. Cea mai frumoasă rugăciune
a acestei sfinte mănăstiri este milostenia, şi mai frumos ce poate fi!?
Aici am întâlnit-o pe maica Ecaterina, basarabeancă de origine din
Chişinău, refugiată la vârsta de 4 anişori, ne-a rugat cu lacrimi în ochi
să transmitem 2 icoane Catedralei din Chişinău, unde mergea împreună
cu părinţii la rugăciune.
Impresii dramatice şi zguduitoare ne-a produs schitul Aiud, construit
din iniţiativa preotului Iustin Pârvu şi altor oameni de bună credinţă pe
locul unei groaznice închisori pentru deţinuţi politici. În pereţii acestei
temniţe a fost îngropată şi maltratată elita intelectuală a poporului român,
mulţi din ei acolo trecând pragul sfinţeniei. Ororile întâmplate în închiso-
rile comuniste depăşesc limita raţiunii, după cum afirma Părintele Arsenie
Papacioc: „Comunismul a umplut cerul de sfinţi”. Actualmente pe locul
acestei închisori sunt descoperitie sfinte moaşte ale multor mucenici necu-
noscuţi, credincioşii vin şi fac rugăciuni fierbiţi către aceste sfinte moaşte
şi desigur varsă lacrimi de durere la Icoana făcătoare de minuni a Maicii
Domnului - o deosebită icoană care protejează şi în faţa căreia se fac rugă-
ciuni pentru toţi şi, în mod special, pentru victimile închisorilor. În numele
viitorului nu avem dreptul moral

să dăm uitării aceste dureroase
file de istorie şi dimpotrivă să le
avem exemple vrednice de mar-
tiraj întru Hristos.
Am mai vizitat Sfânta mă-
năstire Râmeţ străjuită de cul-
mile stâncoase ale Munţlor
Trascăului, prima şi cea mai
organizată mănăstire din mun-
ţii Apuseni care dăinuie pănă în La Sfânta Mănăstirea Dumbrava
zilele noastre. Ne-am închinat
moaştelor Sfântului Ghelasie, care a trăit în veacul al XIV-lea, fiind
cunoscut ca întâistătător al acestui sobor, mai apoi ales Arhiepiscop al
românilor din Transilvania. Împodobit fiind cu toate virtuţile creştineşti,
a fost făcător de minuni în timpul vieţii, dar şi după moarte, primind
darul tămăduirii neputinţelor sufleteşti şi trupeşti.
Un alt moment de revelaţie a constituit şi Sfânta mănăstire Prislop
din Ţara Haţegului, în care a fost călugărit basarabeanul şi viitorul
mitropolit al Ardealului Antonie Plămădeală. Tot aici nevoit s-a os-
tenit şi este înmormântat marele duhovnic şi stareţ Arsenie Boca, la
mormântul căruia se fac adevărate pelerinaje de rugăciune. Aşa mare
de flori aduse cu dragoste şi evlavie la mormântul părintelui Arsenie,
n-am mai întâlnit nicăieri. Tot aici am vizitat peştera în care s-a nevoit
Sf. Ioan de la Prislop.
O altă prestigioasă mănăstire cu aleasă viaţă duhovnicească este
Mănăstirea Lainici, pitorească cetate de pe valea Jiului. Specific pentru
acest sfânt lăcaş este că monahii de aici nu fac ascultare la munci fizice
dar se roagă neîncetat, practicând rugăciunea inimii. Stareţul arhiman-
dritul Ioachim Pârvulescu ne-a primit foarte frumos, binecuvântându-ne,
iar părintele Calist (fost profesor la facultatea de Teologie din Zăbriceni,
Edineţ, invitat în Basarabia de regretatul episcop Dorimedont, facultate
închisă ulterior după plecarea la Domnul a episcopului), trăitor a Muntelui
Atos, ne-a făcut o amplă descriere
a istoricului mănăstirii, picturii şi
vieţii sfinţilor români printre care
Sf. Nicodim de la Tismana, Sf.
Calinic de la Cernica, şi desigur
Sf. Irodion de la Lainici. În peri-
oada interbelică s-au nevoit aici şi
călugări din Basarabia (din Leova,
Chişinău) dovada fiind în prezent
tradiţia unor cântări liturgice ba-
sarabene. Am cinstit după rându-
ială sfintele moaşte ale Sfântului
Iradion-Luceafărul de la Lainici,
ne-am închinat la Icoana Făcătoare
de minuni a Maicii Domnului
„Grabnică Ascultătoare”.
Ne-am îndreptat apoi spre mă-
năstirea Tismana la fel de căuta-
La Sfânta Mănăstire Râmeţ
tă şi vestită ca loc de reculegere
şi închinare, „măreţ cuib al basa-
rabilor”, cum o numea G. Coşbuc. Întemeietorul sfântului locaş este
considerat Sf. Nicodim, o puternică personalitate a timpului său, o parte
din sfintele sale moaşte aflându-se binenţeles aici. De reţinut ar fi că Sf.
Nicodim s-a născut în Serbia în 1310 într-o familie de aristocraţi. Mama
sa a fost fiică de domnitor, dar a ales calea credinţei. Nicodim devine
între timp stareţ al mănăstirii Hilandar din Muntele Atos. Într-o noapte
a avut un vis în care Maica Domnului l-a îndemnat să făcă o mănăstire
„la locul cascadelor”. După mai multe încercări reuşeşte să întemeieze
această mănăstire cu diverse şcoli (de diaci, sculptură etc). Adoarme în
1406, iar peste 7 ani când a fost dezgropat trupul său au fost găsite sfinte
Moaşte. Aici în perioada 1944-47 l-a indicaţia mareşalului Antonescu s-a
păstrat tezaurul României (existând deja trista experienţă a tezaurului din
primul război mondial când a plecat în Rusia şi nu s-a mai întors).
Am mai vizitat Salina Turda, aflată la 80 m. sub pământ, or. Alba

Iulia - oraşul unirii Principatelor Române atât la 1600 cât şi la 1918,
vechea cetate, monumentul lui Mihai Viteazu, busturile de bronz al
semnatarilor actului unirii de la 1918, Sala Unirii şi chiar biroul pe
care s-a semnat acest important act, Catedrala Episcopală în care s-a
produs încoronarea regelui Ferdinand şi a Reginei Maria în anul 1923.
Am admirat Sarmizegetusa, cetatea romană ulpia traiană, castelul din
Deva a lui Iancu de Hunedoara, iar traversând mun. Târgu Jiu, baştina
celui mai mare sculptor al românilor Constantin Brâncuşi, am admirat
celebrele opere: Poarta Sărutului, Masa Tăcerii şi Coloana infinitului.
Popasuri de rugăciune şi închinare am mai făcut la mănăstirile:
Polovragi (1506) unde un timp s-a adăpostit de prigoana comunistă
mitropolitul Bartolomeu Anania, tot aici şi locul de organizare a oastei lui
Tudor Vladimirescu;
Hurez – ctitorită de Sf. Constantin Brâncoveanu în stil brâncovenesc
autentic. Impresionează prin originalitate, măestrie a liniilor şi culorilor,
pictura datează de 300 ani, înscrisă în patrimonial universal Unesco;
Arnota – aşezământ de smerită credinţă, situată la o altitudine de 840
m, unde este înmormântat Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti, ca-
tapeteasma originală este similară cu cea de la Hurez şi se află la Muzeul
Naţional de Artă.
Bistriţa de Vâlcea – ctitorie a boierilor Craioveşti, străveche vatră
monahală vâlceană, unde se găsesc şi moaştele aproape intacte ale Sf.
Grigore Decapolitul. Nu departe se află şi o peşteră unde în vremuri
grele de restrişte călugării ascundeau cinstitele moaşte şi se rugau in-
vocând mila Domnului până trecea primejdia.
Govora - un valoros complex monastic, având ca stareţă pe maica
Heruvima - a fost unul din punctele culminante ale lungii nostre că-
lătorii. Stareţa Heruvima o sufletistă şi o mare de lumină, ne-a primit
precum o mamă îşi primeşte fii mult aşteptaţi. Am simţit în această
mănăstire o deosebită grijă şi atenţie, reeşind din modul cum am fost
întâmpinaţi, cazaţi, ospătaţi, trataţi până la momentul despărţirii noastre.
Mai apoi am dezlegat într-o oarecare măsură enigma. În această sfântă
mănăstire mulţi ani stareţă a fost
maica Iustiniana Văleanu, origi-
nară din Bsarabia. Între zidurile
acestei mănăstiri maica în lungile
ei ore de activitate administrativă,
de priveghere şi rugăciune şi-a
alinat dorul mereu arzător de baş-
tina înstrăinată. Am mers la cimi-
tirul mănăstirii la mormântul ei,
ne-am închinat în faţă crucii pe
care este încrustat: „Născută în La Sfânta Mănăstire Lainici
România Mare, judeţul Tighina,
com. Ciufleşti, Basarabia 1919 04.VI.2003 Mi-am iubit din toată fiinţa
mea Ţara, neamul, muzica şi viaţa călugărească.”
Am asistat la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie săvârşită cu o deo-
sebită profunzime şi trăire de preotul de aici, susţinut într-o perfectă
armonie de maicile cu voci de îngeri. La despărţire în memoria Maicii
Iustiniana maicile au ţinut neapărat să ne cânte un cântec (mai degrabă o
doină) compusă de către maica Iustiniana, pe care o cânta sau mai mult
o plângea (bocea) în momentele de dor de Basarabia, această palmă de
pământ, cuprinsă între două ape în care s-a scurs veacuri de-a rândul
lacrima suferinţei neamului românesc:
Basarabia pământ sfânt,
Am să mor cu tine-n gând,
Că eşti pământ românesc
Zi şi noapte te doresc, măi Basrabie.
Tu eşti trup din trupul ţării
Şi-ai rămas fiica durerii
De-unde te-au rupt curge sânge
Rana doare, ţara plănge, măi Basarabie.
Şi-atunci când m-or prohodi
Basarabia o-i dori
Şi în groapă când m-or da
Basarabia voi striga, măi Basarabie
Cu ochii scăldaţi în lacrimi noi am purces la drum, iar maicuţele de
la Govora îşi împeunară lacrimile cu ale noastre în speranţa că adevărul
este cel ce îşi va spune odată definitiv cuvântul în istoria vitregită şi
zbuciumată a neamului românesc şi ţara va reveni în hotarele fireşti.
În drumul spre casă am mai zăbovit la Curtea de Argeş şi am
admirat splendida Mănăstire a Meşterului Manole şi ne-am închinat
moaştelor Sfintei Filofteia.
N-am ratat şansa să vizităm şi oraşul Braşov-important centru tu-
ristic din regiune: catedrala Sf. Nicolae (sec.XVI) în curtea căreia este
înmormântat marele diplomat român Nicolae Titulescu, rămăşitele
trupeşti fiind reînhumate în ţară în anul 1991. Am vizitat cartierul
Şchei şi muzeul primei şcoli româneşti. Ne-a suscitat interes sala
de clasă a elevilor, bancile şi alte obiecte cu care era amenajată la
acea vreme o sală de clasă. Tot aici am aflat un lucru curios: autorul
versurilor imnului „Deşteaptă-te române” este nu Andrei Mureşan,
ci Ucenescu Gheorghe.
Nicolae Iorga afirma: „O călătorie face cât o bibliotecă, deoarece
în timpul ei cunoşti, vezi şi înveţi”. Indiscutabil am văzut multe dar şi
mai multe avem de învâţat din această călătorie ziditoare de suflet şi
de întărire a credinţei.
Ne-am simţit mândri de sfinţii şi înaintaşii neamului nostru, totodată
fiind pătrunşi de marea responsabilitate pe care o avem întru perpetuarea
acestor supreme valori.
În aceste vremuri de cumpănă când atât ţara cât şi oamenii îşi caută echi-
libru pe care încă nu l-au găsit credem că singura salvare ne poate veni de la
Dumnezeu prin Biserica strămoşilor noştri. Asa să ne ajute Dumnezeu!
Maria BRÂNZĂ
Cercetări
CENZURA SINODALĂ ŞI PROBLEMA LIMBII ROMÂNE
ÎN PAGINILE REVISTEI KIŠINIOVSKIE EPARCHIAL’NYE
VEDOMOSTI.
CÂTEVA PRECIZĂRI
E
ste un fapt constatat deja în scrisul nostru istoric precum că,
presa basarabeană din secolul al XIX-lea a fost scrisă aproape
exclusiv în ruseşte. Excepţie în acest sens poate servi doar presa
bisericească. În urma decretului din 17 februarie 1867 emis de către
Sfântul Sinod al Bisericii Ruse către arhiepiscopul Antonie1 se stipula,
precum că „alcătuirea Vedomostilor Eparhiei Chişinăului şi Hotinului”
se va face „în limba rusească cu tălmăcire pe limba cea de loc moldo-
venească”2. Primul număr al revistei va fi semnalat însă ceva mai târziu,
începând cu 1 iulie 1867.
Fără îndoială, apariţia unei asemenea publicaţii poate fi atribuită
unui eveniment cultural deosebit, atât pentru clerul local, cât şi pentru
viaţa religioasă a întregii eparhii. În linii mari vom observa şi altceva:
clerul, în societatea imperială rusă, s-a bucurat, totuşi de un statut pri-
vilegiat în raport cu alte categorii sociale. Privit din această perspectivă
istorică anume clerul basarabean a fost singura categorie socială, în
interiorul căreia s-a menţinut constant – pe toată perioada dominaţiei
ruseşti – elementul autohton moldovenesc. Deşi, administraţia imperială
a provinciei a stăruit mult să modifice această stare de lucruri, nu i-a
reuşit prea mult. Statisticele (surse ruseşti) arată că numărul preoţilor
români a prevalat numeric pe toată perioada secolului al XIX-lea, în
raport cu alte etnii din conglomeratul basarabean: 59,7 - români, 23,9
- ruşi, 11,4 - ucraineni etc3. În celelalte sfere sociale ale instituţiilor
publice numărul românilor era infim. Astfel, în contextul istoriei presei
basarabene, revista bisericească Kišiniovskie Eparchial’nye Vedomosti,
se înscrie mai curând într-un studiu de caz, odată ce în acest domeniu
anume s-a reuşit ceva mai mult pe terenul cultural românesc. Sunt de
remarcat însă – în legătură cu acest eveniment publicistic – câteva

momente semnificative:
- Mai întâi vom observa că, înfiinţarea unei publicaţii bisericeşti
în Eparhia Chişinăului şi Hotinului nu poate fi atribuită exclusiv unei
iniţiative locale. Acest fapt cultural a urmat unui model imperial: după
pilda eparhiilor ruse4. Buletinul eparhial – Kišiniovskie Eparchial’nye
Vedomosti – a fost o publicaţie pur oficială.
- Şi, doi: conducerea eparhială avea în supraveghere strictă progra-
mul de activitate al revistei stabilit conform stipulărilor prevăzute de
cenzura sinodală.
***
Istoriografie. Câteva precizări. În plan istoriografic avem de a
face cu o situaţie nelămurită sau neclară în problema respectării bi-
lingvismului în paginile primei reviste în limba română Kišiniovskie
Eparchial’nye Vedomosti. Mai degrabă, este vorba de un trecut mereu
evocat însă niciodată cercetat îndeajuns în măsura adevărului istoric ce
ar permite să închegăm, în cele din urmă, o imagine adecvată a istoriei
Basarabiei „sub ruşi”. Or, această imagine a Basarabiei este împestri-
ţată de multiple erori şi exagerări, care odată preluate şi multiplicate în
scrisul nostru istoric, au perpetuat o stare anevoioasă, defel favorabilă
cercetării istorice. Cercetători consacraţi în domeniu, în marea lor ma-
joritate susţin, precum că buletinul eparhial a apărut în ediţie bilingvă
între anii 1867-1871, ceea ce nu corespunde întocmai adevărului istoric.
În urma cercetărilor întreprinse asupra colecţiei revistei Kišiniovskie
Eparchial’nye Vedomosti, s-a constatat cu certitudine că, anume situaţie
incertă în problema respectării bilingvismului a constituit prilej de con-
fuzie istoriografică în scrisul nostru istoric. Or, revista deşi îşi încheiase
versiunea bilingvă către mijlocul anului 1871 (nr. 16 din 15-31 august
[partea neoficială] a fost ultimul), în anul următor, - 1872, au mai apărut
câteva texte în română fără a avea text paralel în rusă5.
Nicolae Popovschi, unul dintre cei mai avizaţi istorici ai trecutului
bisericesc al Basarabiei „sub ruşi”, susţinea că „traducerile în limba
moldovenească” au durat numai până la 1871. Începând cu acest an se
publicau în moldoveneşte numai unele articole din textul rusesc, iar la
sfârşitul acestui an textul românesc a fost suprimat cu desăvârşire pentru
motivul că „traducerea, mai cu seamă a materialului oficial era foarte
anevoioasă şi, totodată era şi „de prisos şi fără de trebuinţă”, deoa-
rece, pe atunci, majoritatea preoţimii făcându-şi studiile în Seminar,
cunoştea bine limba rusă”6.
Problema limbii române în paginile buletinului bisericesc este privită
evident din perspectiva unei interpretări sintetice, fără însă a se preciza
care din părţile revistei cuprindea „unele articole din textul rusesc”
traduse „moldoveneşte”. Situaţia „bilingvismului” în paginile buleti-
nului era însă un pic altă natură. Odată identificate textele din colecţia
revistei – pe anul 1871 – s-a stabilit cu certitudine că partea oficială
deja, începând cu primul număr din 1-15 ianuarie a fost tipărită doar
în ruseşte cu excepţia unui singur text identificat în nr. 10 din 15-30
mai, 18717. Versiunea românească însă s-a păstrat parţial doar în partea
neoficială a revistei şi a continuat până la nr. 16 din 15-31august 18718.
Cât priveşte motivele suspendării limbii române în paginile revistei, apoi
Nicolae Popovschi preia o versiune sau o explicaţie oficială a celora
care sprijineau politica de rusificare a clerului basarabean (care circula
în epocă), fără să pătrundă de fapt în esenţa problemei.
Ştefan Ciobanu, la rândul său, afirma doar atât: „limba în care era scrisă
revista este o limbă moldovenească, fără neologisme, pe alocurea cam stri-
cată […]. La anul 1871 partea românească a revistei a fost suprimată”9.
Cel mai aproape de adevăr pare a fi, totuşi, Andrei Parhomovici, care
considera pe bună dreptate că buletinul eparhial se edita în două limbi
paralele „în ruseşte şi în limba întrebuinţată în Basarabia cea moldove-
nească […], însă încetul cu încetul, începând cu 1869, într-o cantitate tot
mai mare au început să apară materiale fără a fi traduse, iar din 1872,
traducerile în genere au dispărut”10. De asemenea, reputatul istoric al
presei din perioada regimului sovietic, profesorul universitar Dumitru
Coval, a observat corect, precum că „timp de cinci ani (1867-1872) fiecare
pagină se împărţea în două, în partea stângă era textul rus, iar în dreap-
ta - reproducerea aceluiaşi text în româneşte”11. Evident că, afirmaţiile
cercetătorului suferă de unele exagerări, deşi acestea aveau la subsol o

solidă bază documentară. Şi el, la rândul său, greşeşte atunci când afir-
mă că „timp de cinci ani fiecare pagină se împărţea în două”. Pentru că
aceasta s-a întâmplat doar atunci când s-a apelat la traducerea textelor în
română. Din momentul abandonării acesteia textul s-a tipărit în pagină
plină, fără coloane. Cât priveşte problema limbii române, repetăm: deja
în cel de-al patrulea an de ediţie (1871) situaţia acesteia se schimbase
radical, iar în cel de-al cincilea an de apariţie a buletinului (1872) au
apărut sporadic doar câteva texte în română12.
Boris Trubetskoj, un alt cercetător al presei basarabene din perioada ţa-
ristă, în genere nu se pronunţă asupra problemei limbii române în paginile
revistei, susţinând doar că aceasta „a apărut în două limbi, textul în rusă
pe stânga, iar cel moldovenesc pe dreapta”13. Şi doar în cercetările între-
prinse în anii din urmă au fost lămurite unele aspecte ale problemei limbii
române în paginile revistei Kišiniovskie Eparchial’nye Vedomosti14.
Programul revistei. A fost întocmit de către profesorii Seminarului
teologic şi era alcătuit din două părţi: una oficială şi alta neoficială. Cea
oficială era strict rezervată pentru hotărârile administraţiei imperiale
privitoare la viaţa bisericească: circulare ale conducerii eparhiale locale
(numirile în funcţii sau eliberări). Pe când cea neoficială cuprindea
diverse statistici privitoare la istoricul eparhiei; texte-explicaţii la Sf.
Scriptură şi opera Sf. părinţi ai Bisericii Ortodoxe; diverse „învăţă-
turi” destinate pentru predici15; articole privitor la activitatea şcolilor
eparhiale; materiale de etnografie, arheologie, literatură sau folclor16.
În opinia lui A. Parhomovici, publicaţiile apărute în paginile revistei
aveau caracter mai mult ştiinţific, chiar începând de la primele numere,
în special cele apărute începând cu anul 1872. Iar după anul 1906 „ve-
domostile” eparhiale au un aspect tot mai apropiat de stilul publicistic
al materialelor apărute17. Revista eparhială a fost instituită şi editată pe
lângă Seminarul Teologic din Chişinău. Atât redactorii acestei publicaţii,
cât şi cenzorii erau numiţi dintre funcţionarii Seminarului: „ba rectorii,
ba inspectorii sau profesorii de acolo”.18 Programul revistei, aprobat de
Sf. Sinod (ucazul din 17 februarie 1867) a fost publicat integral în nr.1
din iulie 186719. Abonamentul anual era (1884 inclusiv) de 6 rub. rus.
Din 1885, preţul unui abonament s-a redus la 4 rub. Abonamentul era
obligatoriu pentru orice biserică parohială din Basarabia. Revista se va
tipări în incinta Tipografiei Eparhiale20. Demn de reţinut că, buletinul
eparhial este considerat drept una dintre primele publicaţii de acest gen
apărute în eparhiile Imperiului Rus.
Concepută iniţial ca publicaţie bilunară, revista îşi va menţine acest
statut pe o durată de patru decenii: 1867-1906, apoi, începând cu nr. 5
(din 5 martie) 1906 revista va apărea săptămânal până la finele anului
1918. Primul număr al revistei a fost semnat de doi redactori ofici-
ali: arhimandritul Varlaam [Vasile Cerneavski]21, rectorul Seminarului
Teologic din Chişinău şi Mihail Skvorţov22, profesor la Seminarului
Teologic. De fapt, pe toată perioada de activitate a revistei (1867-1918)
acest post va fi ocupat de diverşi reprezentanţi ai acestei instituţii (de
regulă velicoruşi).
Cei dintâi colaboratori ai revistei au fost în exclusivitate profesorii
Seminarului: arhimandritul Natanail (Danilevski), preoţii Luca şi Teodor
Laşcu, D. Ciachir, I. Găluşcă. Misunea de cenzor i-a fost încredinţată lui
Grigore Galin (1823-1893)23, inspector la Seminarul Teologic din Chişinău.
Amintim în context, că editarea revistei Kišiniovskie Eparchialnye
Vedomosti a fost autorizată în ediţie bilingvă24. Printre traducătorii textelor
în versiunea românească au fost identificaţi protoiereul Teodor Baltaga şi
preotul Emilian Ghepeţki, deşi numele acestora nu este menţionat special
printre membrii colectivului de redacţie25. În paginile revistei (în primul
an de apariţie) pot fi identificate şi alte nume de preoţi: Ioan Galupa, Gh.
Dânga, Ioan Butuc, Luca Laşcu, diacon A. Ciugureanu26.
În partea neoficială a revistei s-a publicat un material imens, atât cu
conţinut religios, cât şi materiale privitor la istoricul eparhiei Chişinăului
şi Hotinului. Pr. T. Laşcov susţinea, precum că materialele apărute în pa-
ginile revistei „vor trezi din dormitarea minţii pre mulţi din fraţii noştri,
şi foarte poate fi, că după aceasta şi la voi se vor arăta iubitori de cetire,
care vor scrie […]”27. În paginile revistei, în special pe anii 1869-1879, se
regăsesc un şir de materiale, statistici cu referinţă la viaţa bisericească din
Principatele Române28. Deşi, ar trebui să observăm că, toate aceste mate-

riale sunt interpretate izolat, fără a se face vreo legătură cu viaţa spirituală
a românilor basarabeni. Însă cele mai multe publicaţii reflectau, viaţa bise-
ricească a basarabenilor „sub ruşi”29, care, bineînţeles sunt priviţi doar din
perspectiva concepţiei imperiale ruse vis a vis de soarta acestora „eliberaţi”
de sub jugul păgân. Cât priveşte reflectarea vieţii cotidiene din parohiile
Basarabiei, apoi acele materiale lipsesc aproape cu desăvârşire în paginile
revistei. Şi, doar unele fragmente lapidare mai pot fi recuperate din „dispozi-
ţiunile” stăpânirii locale (de regulă, circulare emise de către Consistoriu sau
direcţia economică a Casei Arhiereşti din Chişinău), care constituia partea
„oficială” a revistei. Caracterul strict oficial al revistei are şi o explicaţie la
suprafaţă: publicaţia, de fapt, exista pe lângă Seminarul Teologic, instituţie
în care domnea spiritul şi duhul oficial (imperial), aceasta fiind „populată”
de cadre didactice, în marea lor majoritate, de origine velicorusă. Aceştia
din urmă şi sunt, de regulă, semnatarii materialelor publicate în paginile
buletinului30. Autori-localnici, de origine română, sunt puţini31.
Şi, totuşi vom cita în continuare (aproape integral) din materialul
publicat de un autor local, preotul rural Teodor Laşcov. Judecând după
stilul publicistic în care îşi îmbrăca gândul, se vede, avea o anumită
experienţă a scrisului, dar şi o bună pregătire teologică32. Acesta se
adresa către preoţimea parohiilor rurale în scopul de a-i atrage să citeas-
că şi scrie pentru revista bisericească despre problemele cotidiene cu
care se confruntau enoriaşii. „Scrisoarea” pr. Teodor Laşcov ne oferă
o perspectivă unică de a recepta concepţia unei viziuni din epocă. Spre
exemplu: cum vedea autorul rostul unei asemenea publicaţii pentru
tagma duhovnicească locală; sau rolul şi importanţa „întîei despărţiri a
vedomostilor” - partea oficială şi neoficială; cum era privită şi acceptată
revista în mediul parohiilor de la sate?
„Scrisoarea preotului de sat către preotul tot de sat”33
(Fiind prilejul acela, că se tipăresc vedomostiile de Eparhia
Chişinăului)
Preaiubite întru Domnul frate!
După punerea la cale a Stăpânirii noastre cei mai înalte, care poartă
de grijă pentru binele nostru, acum nu-i cea întâia lună de când se ti-
păresc vedomostiile de Eparhia Chişinăului. Heretisire voao şi adîncă
dinpreună simţire înalt cinstite – demult dorite vedomosti. Voi sunteţi
a noastră după noi moştenire, semn de lucrare cu mintea al tagmei
duhovniceşci de loc, graiu al curgerii vieţii noastre bisericeşc prin
descoperirile ei cele de căpetenie. Să de voao Dumnezeu să prelunjiţi
cele începute, cu cuget curat să adeveriţi datoria ca, însămnare şi încre-
dinţare, şi cu vrednicie ţiind această încredinţare, să fiţi puternici organ
al lucrării şi vieţii duhovniceşci a tagmei duhovniceşci şi a Eparhiei
noastre deobşce! Cu bună samă, iubite frate, dacă care-va Eparhie ave
nevoie de aşa feliu de organ duhovnicesc de loc, apoi chiar anume ţara
noastră, cea cuprinzătoare cu locuinţa de norod şi bogată cu mulţimea
tagmei duhovniceşci, dar până acum săracă de răsfăţarea ideii cei cu
cunoşcinţă şi a trudei duhovniceci cu mintea, după mila soartei sale
cei istoriceci, trecute, triste.
Pentru aceasta, tipărirea vedomistiilor de Eparhie la noi, îţ spun
drept, este o înfiinţare însemnată ivire de bucurie, de mângăere, care
mărturisece de mişcarea vieţii în sfera tagmei noastre cei duhovniceci.
Să ai osteneli, fratele meu, să căutăm să pătrundem cu luare aminte
însemnarea nostimă şi folosul dela tipărirea vedomostiilor Eparhialnice
de loc, şi atunci noi vom şi fi părtaşii lor la simţire şi cu cuviinţă le vom
preţelui pre ele […].
1.) Cum îi de nostim şi de interes şi foarte de folos pentru noi şi în-
tru adevăr ne apărat de trebuinţă întâia despărţire a vedomostiilor de
Eparhie – cea ofiţială, – această preste samă îi prin înţeles fiesce-căruia
chiar şi dintru aceea, că însă se cuprind însăşi cele mai ne apărate
pentru tagma duhovnicescă ofiţiale, aşa zice, cu îndătorire înştiinţări
pentru cele obscesci ocîrmuitoare leţuirii, punerii la cale, precum acei
mai înalte ocîrmuirii bisericesci, aşa şi a cei Eparhialnice de loc, şi
pre lîngă aceea ele se tipăresc precum pre limba rusască, aşa şi pe ce
moldovenească. Acum însăşi judecaţi, aşa feliu de înştiinţări ofiţiale,
cele ce cu chipul însemnat ce primesc prin vedomostiile de Eparhie,
oare nu slobod pe persoanele duhovniceşti de perescriere de aşa –

feliu despre Ucazurile cele ţirculare, care adeseori se primesc numai
câte un exemplar pentru tot okrugul, şi pre lângă aceea oare nu-s mai
mult siguripsite acele înştiinţări şi punerii la cale spre împlinire, decît
acele ce se fac ştiute ei cu porunca Blagocinului de loc prin trimiterea
Ukazurilor ţirculare întradins pe la casa tagmei duhoniceşci, numai ca
să le ceteascvă şi să le iscălească. Lucru pre înţeles! Cînd vedomostiile
de Eparhie îs înaintea d-voastră, cetind înpartea lor cea ofiţială punerile
la cale ale ocîrmuirii şi tot aşa feliu ale Stăpînirii de Eparhie, firesce
le primesce toate spre sciinţă şi căutînd la noima şi cuprinderea lor, vă
apucaţi de împlinit […]. Chiar, fratele meu, de sânteţi de naţia moldo-
venească şi ne cunoscuţi cu patriota limbă russască cea prefrumoasă,
- apoi şi la aşa – feliu de întîmplare d-voastră aveţi mulţumire şi putinţă
de ale citi acele puneri la cale pe limba de neam naţională, încă puteţi
a le citi, dacă va cere trebuinţa, şi poporenilor d-voastre […].
Tipărirea în parte ofiţială acelor vedomosti, după putinţă a tutu-
ror ucazurilor celor ţirculeare ale Consistoriei, cu perevodul, precum
aceasta deacum îi întrodusă, pe limba moldovenească, va fi pentru
tagma noastră cea duhovnicească de loc cel mai bun conducător de
punerile la cale ale ocîrmuirii şi de asemenea ale Stăpînirii de Eparhie,
şi chizăşie pentru cuviincioasa lor îndeplinire […].
2.) Acum să ne întoarcem cu luare aminte la a doua despărţire a
vedomostiilor de Eparhie – ce neofiţiale. De către mulţi obicnuit se
socoteşte mai de interes decît cea dintîi, fiindcă cuprinde întru sine
mai multe date înfiinţate prin lucrare, decît despărţireas ce ofiţială,
dar chir că însăşi lucrul amândouă despărţirile îs deopotrivă vajni-
ce şi de interes. Dacă în partea cea ofiţială se tipăresc înştiinţările
pentru punere la cale cele obscesci precum ale ocîrmuirii bisericesci
mai înalte, aşa şi ale Eparhiei de loc, - apoi e de la sine se înţeleje ce
alcătuesc sunt jugul condiţiilor spre veţuire şi se închpuesc cu cererilr
şi nevoiele stării cei după vreme a vieţii, îar în partea cea neofifiţială
se tipăresc înştiinţările pentru aceea, cum aşezările cele oscesci sunt
jugul condiţiilor spre veţuire. Vra să zică amîndouă despărţirile îs ne-
curmat legate între sine şi îs neapărat de trebuinţă pentru noi. Iar cea
mai de căpetenie, - că despărţirea neofiţială îi foarte vajnică pentru
noi chiar şi pentru aceea că este un organ al tagmei duhovnicesci de
loc spre arătare lucrării sale cei duhovnicesci – învăţate şi în atîrnarea
cea bisericesce – lucrătoare. Întru tagma duhovnicescă poate să arăte
nevoiele şi cererile cele păstoreşti, să şi lămurească mijlocele spre
îmbunătăţirea stării sale şi spre înălţarea lucrării sale […].
Afară de aceasta, nouă ni se descoperă aici prilej să fim de folos
Stăpînirii de Eparhie şi întra cea nouă pentru noi atârnare, că prin
partea neofiţială acelor vedomosti, noi putem să înfăţoşăm cele gata
înfiinţate prin lucrare, care pot să fie temeiu Stăpînirii de Eparhie la
chibzuirii pentru feliuri de mijloace şi de aşezămînturi, cele ce se atârnă
către ce mai buni întocmire a stării religioase în păstoria de loc. Au
doai aceastanui de priinţă pentru voi? Despre altă parte tot prin aceeasi
despărţire a vedomostilor va fi, de sine se înţîleje […]. Şi în aşa chip
despărţirea cea neofiţială va fi un feliu demijlocitoriu între stăpînire
ce Eparhială de loc şi între tagma duhovnicească cea supusă ei. Cum
aceasta îi de bucurie şi mult însemnează pentru noi!”34
Acest lămuritor articol în problema conţinutului şi programului pre-
văzut pentru buletinul eparhial a avut continuare în două numere de
revistă. Cea de a doua parte a fost publicată imediat în ultimul numă-
rul al buletinului din primul an de apariţie - nr. 12 din 15 decembrie,
186735. De astă dată, autorul se referea direct la sarcina clerului parohial
în vederea propagării materialelor apărute în paginile revistei, care în
opinia acestui nu sunt altceva decât un „semn al muncii intelectuale a
clerului local”.
Pr. Laşcov susţine, precum că „întîia datorie a noastră [a clerului],
săi învăţăm pe cei ce îi păstorim adevărurile credinţei şi ale purtărilor
cele Pravoslavnice cretcinesci. Şi iată, întru ajutori, spre folosul vostru
aşa-feliu de îndeletnicire păstoresci, - despărţirea cea neofiţială a vedo-
mostiilor noastre de Eparhie, în care se înfăţoşază cele mai bune, - ale
păstorilor noştri din vreme de acuma, pilde de propoveduire Cuvântului
lui Dumnezeu - în forma cea de cuvinte şi de învăţătură; asemeni ce
înfăţoşază materialuri gata spre cuvinte pentru norod, de pildă: în

tâlcuirile Apostolilor care se tipăresc in aceeaşi parte a vedomostilor
noastre. Prin aşa feliu de ajutori, firesce, că multi din noi mai bine , mai
uşor şi mai cu sporiu vor dobândi scoposul propoveduirii. Nu socoti,
prietene al meu, că tipărirea cuvintelor întru însemnata despărţire a
vedomistiilor de Eparhie poate să fie o piatră de poticnire pentru preoţii,
cei vrednici chiar însuşi ei singuri să alcătuiască cuvinte şi învăţături
în scurt, şi, ca la aşa întâmplare, ei vor pune nădejde la cele tipărite
şi faţă? Să ne izbăvească Dumnezeu pre noi de asemenea gînd de ne
lucrare! Preoţii de la sate, cei mai procopsiţi, care sau informat cu
învăţătura la Seminarie, de sine se înţălese, şi în viaţa ce cu trudă îs
datori - şi vor prelungi lucrul său cu pregătirea popuceniilor, mai ales
pentru norodul cel prost (aşa felu de dorinţă ar fi, ca mai multe să se
tipărească în vedomostiile de Eparhie36): dar acesta e numai al 10-lea
proţent împotriva obscei gloate al duhovnicilor noştri celor de prin sate,
cari nu sau informat după orînduială cu învăţătura şi nu pot chiar însăşi
să ei sînguri să alcătuiască poucenii şi îs siliţi aşa sau admitrelea să le
citească aşa - feliu pe cele tipărite. De unde dar să iae cuvintele, mai
ales pe limba moldovenească, cele ces din vremea deacuma? Aşa feliu
la noi îs foarte puţine şi toată nădejdea îi la Redacţia vedomostiilor de
Eparhie, - ea despre partea aceasta poate să facă ajutoriu duhovnices-
cilor de sate, carii au şi dreptate să aştepte de la aşa - feliu de ajutoriu
[…]. De la sine se înţălege că, cînd se va îmbunătăţi starea tagmei
duhovnicesci şi se vor înmulţi prin sate preoţii noştri cei informaţi la
Seminarie, - apoi atunci - se va dezvolta ohota şi ştiinţa supt jugul altor
binepriincioase împrejurări spre alcătuirea cuvintelor chiar ale sale,
- şi atunci, şi numai atunci, de sine se înţăleje, departe în cele fiitoare,
fără îndoială, nu vor tipări în vedomostiile de Eparhie preste samă aşa
des cuvinte gata; iar pînă la vremea aceea este neapărat a le da lor
locul văzut pe filelele despărţiriei neofiţiale ale vedomostiilor noastre,
şi noi cu heretisire suntem datori a zice pentru aceasta alcătuitorilor
de cuvinte şi Redacţiei „ce din inimă bodaprosti”37.
Nu pot să tac, prietene al meu, şi de acel mare folos în atărnarea
de învăţătură, pre care îl vom primi noi de la cetirea părţii neofiţiale
a vedomostiilor de Eparhie: îţ spun drept, după tot adevărul ele or
deştepta în preoţii noştri cei de prin sate măcar ceva ohota spre dez-
boltirea purtărilor şi spre învăţătura cea însăşi de sine […] Cu atât
mai mult dacă preotul de sat nu se îndeletnicesce cu cetirea cărţilor,
nuş cumpără jurnaluri, nu urmează literaturii cei din vremea deacuma,
vederat că deşteptarea lui însăşi de sine nici un pas nu se mişcă mai
înainte, ci încă dă înapoi.
Dar spre milă vei zice, oare mulţi din fraţii noştri, cei de prin sate,
după slujirea Domnului şi bisericii Lui, având mijloacele cele sărace,
îşi cumpără jurnaluri măcar de cele duhonicesci? Abia doar partea
a zecea - acesta nui cu mărime la număr, ci însuşi lucrul. Vra să zică
îndătorita cumpărare a vedomostiilor de Eparhie, despre partea aceas-
ta, îi foarte făcătoare de bine. Ele, fiind în locul altor tipăriri, celor de
printre vremi, în atîrnarea ştiută în felul său, vor trezi din dormitarea
minţii pre mulţi din fraţii noştri, şi foarte poate fi, că după aceasta şi
la voi se vor arăta iubitori de cetire, care vor scrie […]38.
Însă de la tipărirea la noi vedomostiilor de Eparhie, de cele ce noi
mai sus am pomenit, nu aşteptaţi îndată toate urmările cele făcătoare
de bine. Ca una nouă, ce la noi nau fost, tipărire a vedomostiilor de
Eparhie, după însăşi a sa novita, şi îndestul de gre, chiar întîia-oară
nu pot să dobîndească scopurile sale, cele mai sus de noi căutate.
Ca vedomostiile de Eparhie cu îndestulare săşi îndeplinească pro-
grama să-şi aleagă zadacea sa, să ne aducă nouă folosul cel sus, do-
bîndind cu sporiu scopul său, - oare sciţi, că neapărat trebuie, ca toţi
lucrătorii noştri de învăţătură şi Păstorii Eparhiei de aici, cari îi in-
format cu învăţătură, să ia sama cu aspri luare aminte de acest jurnal
de loc […], să pue fiesce-carele cel favorisit întraceastă, aşa a zice,
obscescu a noastră vistierie duhovnicească, după puterea sa, dajdia
ce prin scriere, atîrnătoare de învăţătură; datori sunt să înfăţoşăze
însciinţările sale, trebile cele cu însăşi lucrul şi băgările de samă, cu
un cuvînt, ce lucrează prin puterile obscesci cu o inimă spre răsfăţarea

şi ţinerea vedomostiilor noastre celor duhovnicesci.
Pre lîngă aceea, mi se pare, că noi suntem datori să ne punem sieşi
sfîntă îndatorire, să întrebuinţăm toate chipurile şi mijlocele, cele ce
atîrnă de la noi, ca iscălitura spre cumpărarea jurnalului de loc în
sfera norodului nostru să fie mai silnic şi deobsce să se înmulţască cei
ce îl vor întrebuinţa pre el, avînd în vedere, că numai cu aşa condiţii
vedomostiile noastre de Eparhie vor ave înlesnire să se tipărească încă
mai cu îndestulare, îndeplin şi mai felurit; vederat - aici folosul unul
şi altul, precum al alcătuitorilor aşa şi al cititorilor […]39. Să cinstim
dar mai mult lucrul cel de obştesc folos, decât lucrarea cea proastă, să
înmulţim mintea noastă cea înclinată la ostenelile cele mai mult nobile
de cuviinţă sanului nostru, şi, fără pretindere asupra literaturii, mai
adeseori frăţeşte să ne întâlnim întracest loc mult cinstit”40.
Autorul acestui încercat studiu publicistic reuşeşte să atragă aten-
ţia preotului de la sat asupra diverselor forme de manifestare a vieţii
duhovniceşti ale păstoriţilor, a sentimentului religios al acestora, care,
la prima vedere, pare a fi neimportant, însă, despre care merită să se
ştie, să se scrie, să se publice în sfârşit în „Vedomostile de Eparhie”.
Pentru că indiferenţă faţă de revistă, susţine autorul, - va fi de o potrivă
în defavoarea tuturor.
Cenzura sinodală şi problema limbii române în paginile revistei.
După cum s-a menţionat mai sus, revista Kišiniovskie Eparchial’nye
Vedomosti, iniţial, pentru o perioadă relativ scurtă (între anii 1867-1872)
a apărut parţial într-o versiune bilingvă: română şi rusă. De asemenea,
vom observa că, versiunea românească, în special partea neoficială este
una tradusă şi abundă în calcuri lexicale. Ştefan Ciobanu susţinea în acest
sens: „limba în care era scrisă revista este o limbă moldovenească, fără
neologisme, pe alocurea cam stricată [...] toate articolele sunt traduse
din ruseşte”41. Şi oricât ar părea de straniu însă clerul basarabean obţine
acest „privilegiu” – de a-şi edita o revistă în graiul său – tocmai în perioa-
da când limba română este suspendată ca obiect de studiu în sistemul de
învăţământ din Basarabia (1871). De fel întâmplător faptul că, peste patru
ani, în 1871, odată cu înlăturarea definitivă a limbii române din şcoala
basarabeană (după data de 3 februarie 1871, a fost interzică şi în şcolile
de judeţ), aceasta treptat este scoasă din paginile revistei bisericeşti. Să
urmărim în continuare cum, totuşi, s-a întâmplat acest lucru.
Înainte însă de-a lămuri unele aspecte mai puţin cercetate ale proble-
mei limbii române în paginile publicaţiei bisericeşti vom semnala, din
capul locului, că revista Kišiniovskie Eparchial’nye Vedomosti a apărut
în versiune bilingvă pe parcursul a cinci ani (1867-1872)42. Textul în
pagină s-a tipărit constant pe două coloane doar pentru etapa de apariţie
a revistei în ediţie bilingvă. Versiunea în „limba moldovenească” era
aranjată pe dreapta paginii. Şi, doar textele-anexe, de regulă, cu pagi-
naţie separată se tipăreau în pagină plină, fără coloane43. La fel ar trebui
să reţinem că atât partea „oficială”, cât şi cea „neoficială” s-au editat
constant cu paginaţie separată. Spre exemplu: partea oficială revistei - a
nr. 12 din 15 decembrie 1867 - avea un volum de 130 pag. şi, respectiv
partea neoficială 464 pag. Din cele arătate se poate lejer constata că
volumul informaţiei apărut în partea neoficială a buletinului era mult
mai consistent, adică aproape triplat.
Să revenim însă la problema limbii române în paginile buletinului. După
cum a semnalat cercetătorul Dinu Poştarencu, traducerea paralelă a textelor
a fost abandonată chiar în primul an de apariţie a revistei (1867)44. Iniţial a
fost neglijat criteriul bilingvismului din cuprinsul textelor-anexe (paginaţie
separată), care nu sunt traduse45. Excepţie în acest sens, sunt doar unele tex-
te-anexe traduse în română şi publicate (paginaţie separată) în 1872, anul în
care cuprinsul de bază al buletinului (parte oficială şi neoficială) demult nu
se mau publica în ediţie bilingvă46. Altceva ar trebui să observăm în cazul
nostru: suspendarea limbii române din paginile publicaţiei, s-a făcut treptat.
Criteriul bilingvismului a fost respectat doar în primii doi ani de apariţie a
revistei: 1867-1869. Începând cu nr. 3-4, 1869, este omisă treptat traducerea
în română a unor texte, atât din partea oficială, cât şi cea neoficială47. Volumul
textelor traduse în limba română se reduce simţitor după data anunţată. S-a
ajuns, în cele din urmă, la situaţia bizară când se traducea în română doar câte
un singur text din cuprinsul părţii neoficiale a revistei48. Dacă urmărim atent
colecţia revistei pe anul 1871, atunci vom constata următoarele:
- partea oficială a revistei, începând cu nr. l din 1-15 ianuarie, 1871,
apare exclusiv în ruseşte. Unicul text publicat în română în partea ofi-
cială a buletinului este cel din 1-15 mai 1871 (nr. 10)49.
- partea neoficială a revistei continuă să apară în limba română doar
până la nr. 16 din 15-31 august 187150. Deşi, trebuie să observăm că,
numărul anterior al buletinului (nr. 15) din 1-15 august 1871, s-a pu-
blicat doar în versiune rusă51.
- ultimele fragmente şi versiuni de texte în limba română apar în
colecţia revistei pe anul 1872 (nr.5 din 1-15 martie). În colecţia revistei
pe anul 1872, au fost identificate unele texte în limba română52.
În linii mari, apariţia ediţiei bilingve a revistei bisericeşti poate fi
delimita în trei etape distincte:
• 1867-1869. În această etapa a fost respectat criteriul bilingvismului
în ambele părţi ale revistei: oficială şi neoficială (până la nr. 3-4, 1869,
ediţie dublă)
• 1869-1870. Etapa traducerii parţiale a textelor, atât în parte oficială,
cât şi cea neoficială.
• 1871-1872. În această etapă textele în limbă română apar fragmentar
doar în partea neoficială a buletinului, pe când partea oficială s-a tipărit
doar în ruseşte, exceptând nr. 10 din 1 mai 1871 (partea oficială).
Nu sunt deloc lipsite de interes şi unele probleme ce ţin de aspectul
grafic al paginii cu text bilingv (în oglindă: rus-român) din cuprinsul re-
vistei. Cei care au consultat colecţia revistei Kišiniovskie Eparchial’nye
Vedomosti pe anii 1867-1871, au observat cu siguranţă că, volumul
informaţiei în pagina tradusă (în limba română) este mult mai mare în
raport cu textul originalului. Cum se proceda în asemenea cazuri? În
partea stângă a paginii, unde era plasat de regulă textul rusesc, se lăsa
spaţiu alb, fără text. Astfel se recupera iluzia unui anumit echilibru în
distribuirea informaţiei în paginile publicaţiei53. Fără îndoială, traduce-
rea textelor în limba română era una greoaie, anevoioasă, împresurată
cu multe calcuri lexicale şi explicaţii de prisos. Acei puţini traducători
ai textelor în limba română, nu aveau o experienţă publicistică în acest
sens. Să mai amintim şi de o anumită pregătire lingvistică, care le lipsea
cu desăvârşire. Pentru că, se întreaba pr. F. Laşcu: „De unde dar sa iae
cuvintele, mai ales pe limba moldovenească, cele ces din vremea deacu-
ma?”54. Şi asta, credem, a fost unul din motivele care a grăbit procesul
de abandonare a limbii române în paginile buletinului eparhial. Care au
fost, totuşi, cauzele lichidării versiunii bilingve a buletinului eparhial:
insistenţele autorităţilor sau inconsecvenţa editorilor?
În lipsa unor certe mărturii documentare (sursele cercetate nu indică
impactul unei interdicţii oficiale a cenzurii sinodale) este nespus de dificil
să ne pronunţăm direct în această nelămurită problemă55. Ambiguitatea
problemei este de-a dreptul derutantă. S-a afirmat precum că editarea bi-
lingvă a revistei era „de prisos şi fără de trebuinţă”, deoarece, pe atunci,
„majoritatea preoţimii făcându-şi studiile în Seminar, cunoştea bine limba
rusă”56. Fără îndoială, explicaţia oficială a motivelor care au condus la
dispariţia versiunii bilingve a buletinului eparhial este una falsă şi denigra-
toare. Mai degrabă, suspendarea versiunii româneşti a buletinului (1872) a
coincis cu atmosfera social-politică din anturajul administraţiei imperiale
din Basarabia, - defavorabilă limbii române. Este tocmai perioada în care
limba română este suspendată ca obiect de studiu în sistemul de învăţământ
din Basarabia (1871). O dată cu numirea în scaunul eparhial din Chişinău a
episcopului Pavel Lebedev57 (23 iunie 1871 -16iunie 1882)58, - cel destinat
să asigure urgentarea procesului de uniformizare (rusificare) a vieţii spiritu-
ale din eparhia Chişinăului şi Hotinului, - suspendarea versiunii româneşti
a buletinului s-a întâmplat cât mai curând. De asemenea, episcopul Pavel
Lebedev îşi asigurase un control drastic asupra publicaţiei58.
Concluzii. Fără îndoială, apariţia revistei Kišiniovskie Eparchial’nye
Vedomosti60 în ediţie bilingvă, poate fi calificată drept o izbândă efemeră
a clerului basarabean. Deşi ar trebui să observăm că evenimentul pu-
blicistic se înscrie într-un context mult mai larg al investigaţiei istorice.
Faptul că anume clerul a fost acea categorie socială din Basarabia seco-
lului al XIX-lea, care a izbutit să-şi apere dreptul de a edita o publicaţie
în limba română are şi altă explicaţie istorică. Fenomenul publicistic se
înscrie mai degrabă pe linia unei tradiţii culturale în tipărirea cărţilor

liturgice în limba română, care îşi are începutul din 31 mai 1814, când
a fost deschisă Tipografia Exarhicească din Chişinău sub oblăduirea
Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Anume în această tipografie
a şi fost tipărită iniţial revista Kišiniovskie Eparchial’nye Vedomosti.
Însă ar trebui să observăm şi altceva: clerul basarabean, către a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, nu a mai manifestat consecvenţa de
altădată în susţinerea şi promovarea limbii române în paginile buletinu-
lui eparhial61. Atât cei implicaţi direct în traducerea textelor în română,
cât şi cei din conducerea oficială a publicaţiei, care de altfel erau străini
(de regulă velicoruşi) de interesele şi valorile clerului local - cu toţii
la un loc - nu s-au arătat preocupaţi de continuarea ediţiei bilingve a
buletinului Kišiniovskie Eparchial’nye Vedomosti, adică de susţinerea
limbii române. Drept urmare a stadiului actual al investigaţiei asupra
problemei, înaintăm câteva consideraţii de ordin general.
- Mai înâi, Kišiniovskie Eparchial’nye Vedomosti este prima şi unica
revistă în limba română apărută în Basarabia pe parcursul secolului al
XIX-lea, ediţia bilingvă cu apariţie efemeră: 1867-1872. În urma cerce-
tărilor întreprinse asupra colecţii s-a stabilit cu certitudine că, criteriul
bilingvismului a fost respectat doar în primii doi ani de apariţie a revis-
tei: 1867-1869. Începând cu nr. 3-4, 1869, treptat este omisă traducerea
în română a unor texte, atât din partea oficială, cât şi cea neoficială. Iar
în final, către anul 1872, în cuprinsul revistei apar doar unele fragmente
răzleţe a textelor traduse în română. Buletinul eparhial a avut o apariţie
constantă între anii 1867-1917;
- Şi, doi: Kišiniovskie Eparchial’nye Vedomosti este cea dea a doua
publicaţie oficială a provinciei (după 13 ani de la apariţia primei publi-
caţii basarabene – Bessarabskie Oblastnye Vedomosti, 1854), ceea ce
stă mărturie că regimul de cenzură în Basarabia era foarte dur. În plus
sistemul restrictiv al cenzurii ţariste a anihilat din start şi alte iniţiative
particulare de a întemeia o presă în limba română în provincie.
Conf. dr. Maria Danilov
NOTE:
1. Arhiepiscopul Antonie [Şokotov]a condus catedra episcopală din Chişinău din 17
martie 1858 –13 martie 1871.
2. Кишиневские Епархиальные Ведомости, № 1, 1 июля 1867 г., стр. 3- 11.
3. Gheorghe, Negru, Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia, Edit.
„Prut Internaţional”, Chişinău, 2000, p. 13.
4. Înfiinţarea revistelor bisericeşti este atestată din 1860, în eparhia Chersonului şi
cea a Iaroslavului.
5. Învăţături către poporeni săteni împotriva jeluirii [S-au tălmăcit de pe limba ros-
sască pe ce moldovenească de preotul E. Ghepeţki], KEV, nr. 5 din 1-15 martie, 1872,
între pp. 138-139, vezi paginaţie separată, pp. 1-8.
6. KEV, nr. 18 1892, p.421, (nota 2).
7. Vezi textul tradus în română „Punerea la cale a stăpânirii oblastei”, KEV, nr. 10
din 15-30 mai, 1871, pp. 327-330.
8. KEV, nr. 14 din 15-31 iulie 1871, pp. 201-204; p. 227.
9. Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Edit. Encicl.
„Gh. Asachi”, Chişinău, 1992, p. 224.
10. А. Пархомовичь, Редакторы и цензоры «Кишиневских Епархиальных
Ведомостей» (с 1867 по 1911 г.). К материалам для истории Кишиневской
духовной Семинарии), КЕВ № 28, 1 июля 1911 г., стр. 1043.
11. Dumitru Coval, Din istoria jurnalisticii româneşti, Edit. „Ştiinţa”, Chişinău,
1992, pp. 225-230.
12. KEV, nr. 5 din 1-15 martie, 1872, între pp. 138-139, paginaţie separată, pp. 1-8:
Învăţături către poporeni săteni împotriva jeluirii. S-au tălmăcit de pe limba rossască
pe ce moldovenească de preotul E. Ghepeţki.
13. Б.А. Трубецкой, Из истории периодической печати Бессарабии. 1854.1916
гг., с. 23.
14. Dinu Poştarencu, Versiunea în limba românâ a Buletinului Eparhiei Chişinăului
şi Hotinului (1867-1871)), în „Revista Română de Istorie a Presei”, Anul I, nr. 2,
Bucureşti, 2007, pp. 29-30.
15. Pr. Dimitrie Ciachir, Învăţătură la sfinţirea bisericii, KEV, nr. 11 din 1 decembrie
1867, pp. 393-399 [partea neoficială]; textul era însoţit de nota la subsolul paginii:
„Învăţătura aceasta sau cetit la sfinţirea bisericii din Colonia Gasan-Batâr, la 30
octombrie 1867”.
16. KEV, nr. 1, 1-15 iulie 1867, p. 11-16 (partea oficială).
духовной Семинарии), КЕВ № 28, 1 июля 1911 г., стр. 1043
18. А. Пархомовичь, Редакторы и цензоры „Кишиневских Епархиальных
Ведомостей…”, стр. 1042.
19. Vezi KEV, nr. 1 din 1 -15 iulie 1867, pp. 3- 16.
20. Tipografia eparhială a fost deschisă pe 31mai 1814; la 1867 această veche instituţie
încă scotea de sub teascurile ei tipărituri în limba română.
21. Ulterior a fost transferat la catedra episcopală din Minsk şi Turov.
22. Mihail Skvorţov (1825-1871) este fiul renumitului profesor de filozofie al
Universităţii din Kiev, I.M. Skvorţov, absolvent al Academiei Teologice din Kiev;
din anul 1866 este transferat la Seminarului Teologic din Chişinău, catedra de logică
şi psihologie; a mai deţinut funcţia de vice inspector al Seminarului.
23. Grigore Galin (1823-1893), fiul preotului Ioan Galin din s. Oxentia, jud. Orhei; a absolvit
Seminarul Teologic din Chişinău (1847) şi Academia Teologică din Kiev (1851); inspector la
Seminarul Teologic (1861-1878); a fost suspectat de naţionalism şi transferat la Seminarul Teologic
din Taurida (1878), apoi trecut protoiereu la catedra din or. Minsk, unde a şi decedat (1893).
24. Kišiniovskie Eparchialnye Vedomosti a apărut în versiune bilingvă o perioadă
relativ scurtă (între anii 1867-1872).
25. Materialele traduse, de regulă, nu sunt semnate; Vezi A. Пархомовичь, Очерк
пастырской деятельности высокопреосвященного Антония в Кишиневской
Епархии с 1858-1871 г., КЕВ, № 8, 1871, с. 260.
26. Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi,
Edit. „Museum”, Chişinău, 2000, p. 135.
27. Feodor Laşcov, Scrisoarea preotului de sat …, p. 453.
28. Nicolae Popovschi, op. cit., p. 139.
29. Vezi în paginile revistei (KEV, 1867- 1894), articole semnate de A.E.Silin;
M.A.Ganiţki; P.T.Pahovski; A.M.Parhomovici; A.V.Bălţătescu; I.Cerniavski;
S.Bogoslavski; A.Konski, A. Stadniţki; P. Sârcu ş.a.
30. Vezi în paginile revistei (KEV, 1867- 1894), articole semnate de A.E. Silin;
M.A.Ganiţki; P.T.Pahovski; A.M. Parhomovici; P. Ciudeţki, I. Cerniavski;
S.Bogoslavski; D. Sceglov; A. Iakim; A.Konski,ş.a.
31. A.V. Bălţătescu; Gh.Gore; A. Stadniţki; P. Sârcu; A. Celac; Gurie (Grosu).
32. Feodor Laşcov, Scrisoarea preotului de sat către preotul tot de sat, KEV, nr. 11
din 1 decembrie 1867, pp. 410-414.
33. Se respectă întocmai ortografia originalului.
34. Feodor Laşcov, op. cit., pp. 409-417.
35. Feodor Laşcov, op. cit., pp. 449-459.
36. Nota la subsolul paginii are următoarea explicaţie. „Redacţia doresce, ca aşa -
feliu de poucenii mai multe să tipărească, dar nule are. Red.”
37. Feodor Laşcov, op. cit., p. 451.
38. Ibidem, p. 453.
39. Ibidem, p. 455.
40. Ibidem, p. 457.
41. Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 224.
42. În literatura de specialitate s-a afirmat de-a lungul anilor precum că, buletinul s-a
tipărit timp de patru ani în versiune bilingvă (1867-1871).
43. Vezi, spre exemplu, KEV, nr. 6 din 15 septembrie 1867, p. 5-8 (partea neoficială:
textul cuprins după p. 244, paginaţie separată.)
44. Dinu Poştarencu, Versiunea în limba română a Buletinului Eparhiei Chişinăului şi Hotinului
(1867-1871), în „Revista Română de Istorie a Presei”, An I, nr.2, 2007, pp. 29-30.
45. Cercetătorul Dinu Poştarencu susţine că acestea, începând cu nr. 5 din 1867 n-au
fost traduse; vezi Dinu Poştarencu, op. cit., p. 30.
46. Învăţături către poporeni săteni împotriva jeluirii [S-au tălmăcit de pe limba
rossască pe ce moldovenească de preotul E. Ghepeţki], KEV, nr. 5 din 1-15 martie,
1872, între pp. 138-139, vezi paginaţie separată, pp. 1-8.
47. Este omisă traducerea în română a trei texte; vezi Dinu Poştarencu, op. cit., p. 30.
48. Vezi colecţia revistei pe anul 1871: KEV, nr. 9 din 1-15 mai 1871, pp. 284-291;
KEV, nr. 10 din 15-30 mai 1871, pp. 327-330; pp. 332-336; KEV nr. 11 din 1-15 iunie
1871, pp. 407-411; 417; KEV, nr. 14 din 15-31 iulie 1871, pp. 141- 145; 156.
49. Vezi textul tradus în română „Punerea la cale a stăpânirii oblastei”, KEV, nr.
10 din 15-30 mai, 1871, pp. 327-330; vezi de asemenea KEV nr. 14 din 15-31 iulie
1871, pp. 201-204.
50. Adunare alcătuirilor în scurt, care duhovnicesce cuprind dogmele, KEV nr. 16 din
15-31 august 1871, pp. 200-204.
51. Vezi KEV nr. 15 (partea neoficială) din 1-15 august 1871, pp. 174- 199.
52. KEV, nr. 5 din 1-15 martie, 1872, între pp. 138-139, paginaţie separată, pp.1-8:
Învăţături către poporeni săteni împotriva jeluirii. S-au tălmăcit de pe limba rossas-
că pe ce moldovenească de preotul E. Ghepeţki; I. Parhomovici face menţiunea că
aceste „poucenij” se vor tipări şi în continuare… cei ce nu cunosc ruseşte (vezi în
cuprinsul ediţiei pp. 150-152); Vezi de asemenea KEV, nr. 7, 1872, pp. 204-210 (Nr.
2 „Poucenie”, pp. 204-210); KEV, nr. 8, 1872 (nr. 3 „Poucenie”, pp. 228-238); Dinu
Poştarencu, Versiunea în limba română a Buletinului…, p. 30.
53. Ibidem, vezi p. 453, spre exemplu.
54. Feodor Laşcov, op. cit., p. 451.
духовной Семинарии), КЕВ № 28, 1 июля 1911 г., стр. 1042-1055.
56. KEV, nr. 18 1892, p. 421, (nota 2).
57. П. Паховский, Прибытие в Кишинев его Преосвященства Священнейшего
Павла епископа Кишиневского и Хотинскаго, КЕВ № 18, 15-30 сентября 1871
г., стр. 386-396. Посещение его Преосвященства, Преосвященнейшим Павлом
Епископом Кишиневским и Хотинским, некоторых монастырей и сельских
церквей, КЕВ, № 21 1-15 ноября 1871 г., с. 539.
58. Episcopul Pavel a sosit la catedra din Chişinău abia la 13 septembrie 1871; pri-
mii l-au întâmpinat reprezentanţii clerului din Bender (Tighina). A doua zi, pe 14
septembrie a slujit Sf. Liturghie în catedrala din Chişinău; vezi KEV, nr. 18, 1871,
pp. 394-395.
59. După anul 1905, editarea revistei a fost preluată sub controlul clerului, însă nu
s-a mai revenit la varianta română a buletinului. Poate şi din motivul că în aceşti ani
începe să apară o revistă pur românească a clerului basarabean, cu un titlu atât de
sugestiv – Luminătorul (1908).
60. După jumătate de secol – în luna iulie 1917 – revista Kišiniovskie Eparchial’nye
Vedomosti îşi va schimba titulatura în „Голос Православной Бессарабской Церкви»
61. Atunci când folosim sintagma „clerul basarabean”, - apoi facem referinţă la toată
tagma duhovnicească a Basarabiei, atât cei implicaţi direct în editarea revistei, cât şi
cei care citeau această revistă, - preoţimea de la sate.
Studii
PRIMA LITURGHIE DIN ISTORIA

SATULUI PLOPI
C
el mai bătrân stejar din România.
Nimeni nu ar putea să spună ce vârstă ar avea. Acum s-a uscat.
Scorbura lui este ca o chilie. De lângă stejar începe urcuşul spre
cimitir. Satul are în jur de 110 case şi aproape 270 de suflete. Tot atâtea
ca acum 100 de ani. În ani ‚50, la Plopi – în Teleorman, trăiau peste 550
de suflete. Sătenii spun că între 1960-1975, de supărare, stejarul s-a uscat
definitiv. Oamenii urcau dealul satului, ajungeau la calea ferată, se urcau
în tren şi, încet, încet, uitau să se mai întoarcă acasă. Pentru cine să mai
trăiască stejarul sute de ani, dacă nu vor mai fi pe aici oameni? Pentru stejar,
pe aceste locuri, există cel mai mare respect – toţi îi spun „stejărică”.
Liturghia de Paşti
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un preot cu o căruţă
trasă de un singur cal – pe celălalt îl pierduse pe drumul de sute de km,
de la Tighina până în nordul Teleormanului – s-a oprit, la intrarea în
sat, lângă „stejărică”. Cu barba până-n piept şi rasa ponosită, obosit de
atâta cale, privea trist locul rămas liber de lângă căluţul său istovit de
puteri. Auzise că satul nu ar avea biserică. A aflat o gazdă primitoare.
Cele câteva cuverturi moldoveneşti le-a dat degrabă jos din căruţă şi, cu
învoirea preoţilor din satele învecinate, s-a apucat de slujirea preoţească.
Din casă în casă, a spovedit, a sfătuit, a mângâiat, a făcut rugăciuni de
sănătate, anunţându-i pe oameni că în Săptămâna Patimilor va ţine toată
rânduiala slujbelor, iar în noaptea de Paşti – Liturghia, prima liturghie din
istoria satului, în locaşul şcolii. Antimisul îl păstra într-o sarică mirosind
a ionatane şi mir scump. Şcoala nu avea decât o singură sală de clasă şi
o cancelarie. Oamenii acestui sătuc uitat de lume au venit în noaptea de
Paşti cu lumânări de ceară, cozonac şi ouă roşii, iar preotul a început să se
roage ca în locurile lui de baştină din Basarabia. S-au „grijit” cu lacrimi
în ochi. Nu mai cunoscuse satul lor aşa sărbătoare vreodată. Hristos a
Înviat! Adevărat a Înviat! Vestea aceasta i-a umplut de bucurie şi de pace.
Preotul a rămas la Plopi, aşteptând vremuri mai bune, pentru a construi
o biserică. Slujea duminicile prin satele vecine împreună cu preoţii de
acolo. Pleca în zori de zi, cu calul înhămat stingher la căruţă, şi se întorcea
după-amiază. Au urmat apoi vremuri grele. Armata sovietică a ajuns şi la
Plopi, „ridicând” pe blajinul părinte. Sătenii au strâns materialele pentru
biserică după cum îi îndemnase „popa basarabeanu”, l-au aşteptat, însă în
zadar. Părintele nu s-a mai întors, iar materialele au fost folosite de către
noile autorităţi la construirea unui cămin cultural. În 1970, s-a demolat
şi vechea şcoală în care se ţinuse singura liturghie din noaptea Învierii.
Locul a rămas liber 25 de ani.
Altarul
În 1995, cei ce trăiseră bucuria liturghiei de Paşti de pe vremea războiu-
lui aveau acum peste 80 de ani. Umblau de un an de zile prin sat, căutând
un loc potrivit pentru a construi o biserică. Ceva le stătea împotrivă. În
cele din urmă primăria comunei (aflată la 9 km, pe atunci) le-a acordat
un loc viran din centrul satului. În timp ce oamenii săpau fundaţia noii
biserici, a răsărit din pământ ceea ce mai rămăsese din temeliile vechii
şcoli demolate în 1970. Şcoala în care, în timpul războiului, se ţinuse sin-
gura liturghie din istoria comunităţii – liturghia de Paşti. În 2007, biserica
din Plopi a sărbătorit 10 ani de la târnosire (19 octombrie). De la sătenii
din Plopi am aflat că Dumnezeu nu lasă niciodată la întâmplare un loc
unde s-a slujit Sfânta Liturghie. Pe „popa basarabeanu” l-au „scris” în
pisanie, istorisind cum el le-a ţinut slujba de Paşti pe acest loc, în care s-a
înălţat mai apoi, în chip minunat, biserica din sat. Nimeni nu şi-a mai adus
aminte de numele lui. Pisania reţine sintagma: „un preot necunoscut din
Basarabia…”, iar copiii de atunci, astăzi oameni în vârstă, îşi amintesc
cum părintele s-a oprit „la stăjerică”, precum odinioară Dumnezeirea la
stejarul din Mamvri, ca să le slujească, în noaptea Învierii, liturghia aceea
de Paşti – temelia bisericii lor.
Gheorghiţă CIOCIOI
Cercetări
Noi mucenici şi mărturisitori

pentru Hristos în primul an de
ocupaţie sovietică a Basarabiei
(1940-1941)
L
a 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică a anexat Basarabia în mod
abuziv şi arogant. În acest teritoriu exista o Biserică Ortodoxă
puternică şi influentă, cu enoriaşi profund religioşi, care erau
refractari ideologiei ateo-comuniste. De aceea, noile autorităţi sovieti-
ce s-au grăbit să întreprindă diverse acţiuni de marginalizare a acestei
Biserici şi chiar de lichidare treptată. În acest scop, regimul bolşevic a
aplicat cele mai crude metode represive: maltratarea, arestarea, detenţia,
deportarea, asasinarea. De pe urma acestor măsuri au avut de suferit
numeroşi preoţi şi credincioşi. Până în prezent nu se cunosc exact numă-
rul şi numele acestor persoane care au pătimit pentru credinţă. Este de
datoria noastră, ca fii ai Bisericii, să-i scoatem la lumină pe aceşti martiri
şi mărturisitori ai lui Hristos şi să le aducem cinstirea cuvenită.
Prima încercare de a întocmi o listă a martirilor basarabeni aparţine
Mitropoliei Basarabiei (în 19431 şi 19952). Această lucrare anevoioasă
a fost continuată de alţi cerecetători: Ioan Munteanu3, ieromonahul Iosif
Pavlinciuc4, autorii volumului „Martiri pentru Hristos, din România,
în perioada regimului comunist”5, Mariana Ţăranu6 şi preotul Viorel
Cojocaru7. Totuşi, aceşti autori au comis unele greşeli şi inexactităţi.
Mai mult, unele liste făcute recent nu indică sursele după care s-au
întocmit: cea publicată în anul 1995, în ziarul „Alfa şi Omega” şi cea a
părintelui Iosif Pavlinciuc.
Contribuţia noastră la acest subiect constă în faptul că am identificat
noi nume, am adus completări referitoare la datele biografice şi circum-
stanţele în care au fost represate aceste persoane, folosind materiale
inedite din Arhiva Naţională a Republicii Moldova şi surse care au un
grad mai înalt de veridicitate. Am înlăturat, în măsura posibilităţilor,
greşelile şi inexactităţile din listele autorilor sus-menţionaţi, prin veri-
ficarea autenticităţii informaţiilor prezentate.
Cu toate acestea, cercetarea dată nu este exhaustivă, ea urmează a
fi continuată. Unele informaţii prezentate trebuie şi ele să fie verificate
şi completate, lucru pe care cu părere de rău n-am reuşit să-l realizăm
pe deplin. Totuşi acest mic studiu credem că va constitui un important
punct de pornire pentru ulterioarele investigaţii şi va facilita această
muncă destul de anevoiasă. În continuare prezentăm o listă a clericilor
şi a credincioşilor care au fost represaţi, luînd drept criterii modul sau
forma de represiune, apoi ordinea cronologică a pătimirii.
A. Persoane asasinate:
Siniţîn Petru, n. 23.06.1883, hirotonit preot la 30.07.1909 pe seama
parohiei Crasnaia Poleana din jud. Ştiglî (Rusia), al II-lea preot la cate-
drala „Înălţarea Domnului” din Cetatea Albă, începând cu 16.12.19158.
Preotul Petru Hagi mărturisea în 1940 despre acesta că a fost împuşcat
în gara din Cetatea Albă de bandele evreo-comuniste, conduse de evreul
Abram Carolic9. Potrivit altui refugiat, M. Gamiliţa, din oraşul Comrat,
jud. Tighina, părintele Siniţîn a fost spânzurat împreună cu familia în
catedrala oraşului10.
Stihie Vasile (n. 01.03.1888, numit cântăreţ în 1906, hirotonit diacon
la 21.09.1914, iar din 01.10.1930 slujitor la biserica „Sf. Ioan cel Nou
de la Suceava” din Cetatea Albă11) a fost împuşcat împreună cu preotul
paroh Fotescu, pentru tentativa de a opri bandele anarhice să jefuiască
biserica grecească din Cetatea Albă (catedrala „Înălţarea Domnului”).
Informaţia aparţinea refugiatului M. Gamiliţa, care, la rându-i, a aflat-o
de la alţi refugiaţi veniţi din Cetatea Albă12.
Spinache Vasile (n. 25.01.1885, hirotonit preot la 28.01.1907 pe
seama parohiei Rosoşeni, jud. Hotin) a slujit ca preot în com. Mingir,
jud. Cahul, începând cu 01.07.193413. A fost acuzat de atitudine ostilă
faţă de puterea sovietică, fiind omorât în 1940 (1941)14.
Cecan Ieremia Teodor (n. 1867, în satul Beleuţa, jud. Hotin), preot
pensionar din Chişinău. La 23 septembrie 1923 a devenit preşedintele
de onoare al Partidului Naţional Socialist Creştin din Basarabia, partid

care a existat doar câteva luni. A fost arestat în data de 12 iulie 1940
de organele NKVD-ului15. Pentru participarea activă în cadrul partide-
lor „contrarevoluţionare”: Garda de Fier, Partidul Naţional Socialist
Creştin, Frontul Renaşterii Naţionale, la 13 martie 1941 a fost condam-
nat la pedeapsa capitală de judecătoria or. Chişinău, conform art. 5411
şi 5413 ale Codului Penal al URSS. Sentinţa a fost executată la 27 iunie
1941, fiind împuşcat în or. Tiraspol. Prin decizia Curţii Supreme de
Justiţie a Republicii Moldova din 21 decembrie 2001, preotul Ieremia
Cecan a fost reabilitat16.
Duşacov Filip, preot militar în primul război mondial, a fost dus
împreună cu soţia sa, Duşacov Valentina, în interiorul Uniunii Sovietice,
unde au fost executaţi de comunişti (mărturia preotului Simeon Chişcă
din 30 septembrie 1941, fratele Valentinei Duşacov)17.
Periteatcov Nicolae, fiul preotului Loghin Periteatcov, din com.
Mingir, jud. Cahul, a fost omorât în 1941 sub acuzaţie de colaborare
cu administraţia română18.
Soltănescu Ioan, fiul preotului Dumitru Soltănescu din satul Cârpeşti
(jud. Cahul), în 1941 a fost găsit împuşcat în hruba unui beci, alături
de alte zeci de cadavre19.
Demcenco Ignatie, ieromonah de la mănăstirea Noul-Neamţ, a slujit
sub ocupaţia sovietică la catedrala „Naşterea Domnului” din Chişinău.
După afirmaţia cântăreţului Leonid Vulpe, el „a fost arestat şi executat
în timpul războiului de eliberare”20. Numele civil al acestuia era Ion,
fiind născut în 1904. La 3 decembrie 1923 a intrat ca frate de ascultare
la mănăstirea Noul-Neamţ. Şi-a făcut studiile la Academia Teologică
din Paris. La 4 octombrie 1930 a fost hirotonit diacon, iar la 20 iulie
1934 – preot. În ziua de 4 octombrie 1934 a primit tunderea în mona-
hism, la biserica „Sf. Serghie” din Paris21.
Deşi nu se încadrează în limitele cronologice enunţate în temă, totuşi
credem că este binevenită prezentarea pătimirii şi acestui preot, care a
slujit altarului timp de 25 de ani.
Captarenco Atanasie, preot în satul Crocmaz, jud. Cetatea Albă,
conform mărturiilor soţiei sale, Daria Captarenco, a fost luat de bolşevici
din biserică la 12 februarie 1918 şi dus peste Nistru, unde a fost omorât
pe marginea drumului, lângă com. Iasca22.
Trebuie de menţionat că preotul Cozinschi (Cozubschi) Dumitru
din com. Troiţa, jud. Tighina, despre care unii cercetători au afirmat
că a murit în timpul persecuţiilor bolşevice23, de fapt „s-a spânzurat în
1940 din cauza persecuţiilor şi ameninţărilor că va fi arestat”24. Totuşi,
pentru elucidarea definitivă a acestui caz este nevoie de o cercetarea
mai profundă a circumstanţelor morţii.
De asemenea, autorii volumului „Martiri pentru Hristos, din
România, în perioada regimului comunist” au concluzionat forţat că
preoţii Mîrza Ioan din Scorţeni (jud. Orhei), Stadniţchi Constantin din
Vînători (jud. Lăpuşna) şi Vărzaru Ilarion din Lomacineţi (jud. Hotin)
au fost ucişi de sovietici25, fără a aduce careva argumente în plus. Sursele
citate menţionează doar că ei au decedat, în timp ce pentru alte cazuri
se precizează clar dacă s-a produs vreo asasinare26.
B. Persoane supuse unor atentate:
Croitoru Dumitru, preot în com. Ceadîr-Lunga, jud. Tighina, a fost
văzut în după amiaza zilei de 28 iunie 1940 că era escortat de patru
evrei cu revolvere şi silit să poarte un steag roşu în întâmpinarea trupe-
lor sovietice. Apoi, a fost executat27. Acest fapt era confirmat de către
Asofronici Alexandru28 şi preotul Grigorie Ţurcanu29. Probabil că în
urma atentatului a rămas viu, căci la 16 decembrie 1943 semna o dare
de seamă către protoieria Comrat a judeţului Tighina, în calitate de preot
paroh al com. Ceadîr-Lunga30.
Fotescu Crişan, protopop. Conform spuselor preotului Petru Hagi,
acesta a fost împuşcat în gara din Cetatea Albă de bandele evreo-comu-
niste, conduse de evreul Abram Carolic31. Un alt refugiat, M. Gamiliţa,
a aflat de la cei veniţi din Cetatea Albă că preotul Fotescu, parohul
comunei Adaclia, jud. Cetatea Albă, a fost împuşcat în ziua de 28 iunie
1940, pentru că a încercat să oprească unele bande anarhaice să jefuiască
catedrala „Înălţarea Domnului”32. Probabil este vorba de una şi aceeaşi
persoană şi anume – de iconomul stavrofor Hrisant Fotescu, parohul
bisericii „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava” din Cetatea Albă şi protopopul
cercului 1 Cetatea Albă33. Totuşi, cunoaştem că părintele Hrisant Fotescu
şi-a relut funcţia de protopop după revenirea autorităţilor române în anul
194134. Popovici Eusebiu, preot la catedrala din

oraşul Cetatea Albă, „a fost împuşcat de către
un evreu pe nume Zuckerman, fiind rănit”35 şi
nu omorât, aşa cum prezintă această informaţie
Ioan Munteanu36.
Informaţia precum că „în comuna Grozeşti,
acelaşi judeţ (Lăpuşna, n. aut.), notarul Alexei
Cernenco a împuşcat pe protopopul Alexei
Drajinschi şi pe fiul acestuia pe malul Prutului”37
este confuză, întrucât înşişi cercetătorii care o
prezintă, afirmă în altă lucrare altceva: „notarul
Alexei Cerencov, de origine rusă, a împuşcat pe
profesorul Alexei Drajineski şi pe fiul acestuia
în lunca Prutului”38. Pe de altă parte, la 22 oc-
tombrie 1941 protopopul cercului 4 al judeţului Pr. Ieremia Cecan
Lăpuşna, protoiereul I. Drajinschi, semna un do-
cument adresat Înaltpreasfinţitului Efrem, arhiepiscop-locotenent al
Chişinăului şi Basarabiei39.
C. Persoane arestate şi ţinute în detenţie:
Inspectoratul de Poliţie Galaţi raporta la 2 iulie 1940 că soldaţii
sovietici, cu concursul evreilor din Soroca, i-au ridicat în ziua de 28
iunie 1940, între orele 1700-1800, pe preoţii David Ciolan40, Petru
Demideschi, Afinoghen Postolache şi diaconul Petru Cobalaş, toţi
din oraşul Soroca, ducându-i peste Nistru, în satul Tichinovca. Despre
soarta lor ulterioară nu se cunoaştea nimic41. Totuşi, deţinem informaţii
că preotul Afinoghen Postolache s-a refugiat în România la 7 septembrie
194042, iar în anul 1943 diaconul Petru Cobalaş era înscris în listele
electorale pentru alegerea delegaţilor, clerici în adunarea eparhială43.
Tocan Ilie (n. 1895, în Chiştelniţa, jud. Orhei), preot, profesor de
„Exegeza Vechiului Testament” la Facultatea de Teologie din Chişinău
şi profesor la Liceul eparhial de fete din Chişinău, a fost arestat în pri-
mele zile de ocupaţie sovietică, potrivit mărturiilor a doi preoţi refugiaţi
în septembrie 194044. Totuşi, la 6 februarie 1941 îl găsim refugiat în
România, făcând declaraţii despre situaţia din Basarabia la Inspectoratul
de Poliţie din Buzău45.
Ţurcanu Anton şi Trofim Evdochim, studenţi teologi, au fost arestaţi
din primele zile de ocupaţie sovietică şi condamnaţi la câte 8, respectiv
10 ani de închisoare46.
Cântăreţul din parohia Hînceşti a fost arestat în 1941 pentru că la inaugu-
rarea monumentului lui Kotovski a spus că nu era cazul să-l instaleze lângă
biserică47. Acesta ar putea fi C. Batîr, unicul slujitor din parohia Hînceşti
prezent în lista clericilor nerefugiaţi din Arhiepiscopia Chişinăului48.
Ţăruş Mina Dimitrie (n. 23.12.1894, în Breanova, jud. Orhei), pre-
ot în Camenca, jud. Orhei, a fost arestat de organele NKVD pe 23
iunie 1941. Mult timp în sat a circulat versiunea că părintele a ars în
închisoarea din Orhei pe 29 iunie 1941. Astăzi această versiune este
infirmată. Mitropolia Basarabiei a primit din partea SIS-ului Republicii
Moldova un certificat de arhivă din 6 iunie 2006 cu Nr. P-96/06 în care
se arăta că preotul Mina Ţăruş a murit la 8 august 1942, după ce a fost
condamnat la 10 ani de detenţie, conform consfătuirii exepţionale de
pe lângă NKVD al URSS din 22 aprilie 194249.
Hîncu Constantin (n. 21.05.1912, în com. Verejeni, jud.Orhei, licen-
ţiat în teologie în 1938), hirotonit preot în 1939 pentru parohia Avdarma
(jud. Tighina), a fost arestat în ziua de 24 iunie 1941, la ora 2 noaptea,
de la domiciliul din oraşul Chişinău (str. Tighina 2), unde venise să
se înscrie pentru repatriere. A fost dus la secţia NKVD-ului, la fostul
consulat italian, unde a fost supus unor chinuri fizice şi morale. Era
acuzat de spionaj în favoarea României, că a făcut politică cuzistă şi că
avea studii universitare. A scăpat cu viaţă din acea închisoare, evadând
împreună cu alţi doi tineri la 14 iulie 194150.
D. Persoane internate în lagăre de muncă silnică:
Ghimişliu Vladimir D. (n. 1876), a fost 14 ani epitrop la biserica
din com. Avdarma, jud. Tighina, iar din 1937 până în ziua arestării a
deţinut funcţia de consilier şi ajutător de epitrop. La sfârşitul lunii sep-
tembrie 1940 a fost arestat şi dus în închisoarea din Comrat, unde a stat
2 săptămâni, după care a fost judecat şi condamnat la 4 ani de muncă
silnică. În cadrul procesului un consătean l-a învinuit că, fiind epitrop
14 ani, „a supt sângele ţăranilor”51.
Popovici Petru, domiciliat în Chişinău (str. Heliade Rădulescu 74),
profesor la Seminarul Teologic din acelaşi oraş, a fost arestat de ser-
viciile secrete sovietice pe 26 octombrie 1940, iar la 14 martie 1941 a

fost condamnat într-un lagăr siberian. Această informaţie s-a întocmit
de către Chestura Poliţiei municipiului Chişinău în baza mărturiilor
Eugeniei Popovici (soţia represatului), colonelului pensionar Vlad
Movilă (domiciliat în Chişinău, str. Regele Carol I, Nr. 12) şi ale me-
dicului Seminarului Teologic din Chişinău, Serghie Zaharianov (domi-
ciliat în Chişinău, str. Mihai Viteazul 13)52.
Ouş Sava (n. 28.10.1887, cântăreţ în Dubna, jud. Soroca, din 1918
până cel puţin în 193053), cântăreţ în parohia Stoicani, jud. Soroca.
Preotul Ioan Bodiu din aceeaşi parohie spunea în 1941 că acesta „a
fost condamnat la 5 ani de exil la sfârşitul lui noiembrie (1940, n.
aut.) pentru că n-a transportat la timp pâinea la stat (neîndeplinirea
obligaţiunilor de predare a produselor agricole către stat, art. 582 al
Codului Penal al RSSU, n. aut.). În fond cauza a fost aceea că ginerele
a plecat peste Prut. L-au judecat la târgul Vârtiujeni două evreice şi
un evreu, toţi trei de 18 ani”54.
Ciobanu Nicolae (n. 01.06.1898, în Horodişte, jud. Lăpuşna, în
serviciu din 192255), preot din Stoicani, jud. Soroca. După ocuparea
Basarabiei s-a stabilit în Chişinău, pe str. Mihail Kogălniceanu 38, pen-
tru a se repatria în Regat. A fost arestat în data de 11 decembrie 1940, la
ora 1 de noapte şi condamnat la 10 ani de muncă „corecţională” în la-
gărul din Arhanghelsk, sentinţă executată la 19 iunie 1941. Informaţiile
de mai sus au fost oferite de soţia preotului Nicolae, Ciobanu Maria,
preotul Avacum Ivanov din com. Gradiştea (jud. Tighina) şi Moraru
Elisaveta din Chişinău (str. 27 martie 1918, Nr. 7)56.
Rughinov Constantin (n. 1887, în Fricăţei, jud. Ismail57), preot-ajută-
tor în parohia Cimişlia, jud. Tighina, a venit la Chişinău (str. Costiujeni,
19) în data de 20 septembrie 1940 pentru a se repatria. A fost arestat la
11 decembrie 1940. Pentru activitate în rândul partidului „contrarevolu-
ţionar”, Frontul Renaşterii Naţionale, a fost condamnat în data de 17 mai
1941 la 8 ani de „muncă corecţională” într-un lagăr din RASS Komi. A
decedat în acel lagăr la 5 februarie 1945. Nu se cunosc cauzele morţii.
Prin decizia din 27 aprilie 1993 a Procuraturii Generale a Republicii
Moldova, preotul Constantin Rughinov a fost reabilitat58.
Moraru Ion (n. 1901, în Zăicani, jud. Bălţi), preot din com. Camenca,
jud. Bălţi, a avut ultimul domiciliu în Chişinău, str. General Badaglio
1959. La 23 decembrie 1940 a fost arestat de către agenţii NKVD-ului,
fiind învinuit că a vrut să treacă „clandestin” în România. În data de 10
martie a fost condamnat la 2 ani de detenţie. A făcut recurs, dar iarăşi „a
fost găsit vinovat”, primind o sentinţă de 8 ani privaţiune de libertate.
La 24 iunie 1941 a fost deportat în interiorul URSS-ului. Aceste infor-
maţii au parvenit de la soţia sus-numitului, Moraru Elisaveta, preotul
Avacum Ivanov din com. Gradiştea (jud. Tighina) şi Ciobanu Maria
din Chişinău (str. 27 martie 1918, Nr. 7)60.
Cernăuţeanu Anton I. (n. 1900), preot din Şagani (jud. Ismail) şi
Cernăuţeanu Vladimir I. (n. 1903), preot paroh al catedralei oraşului
Tighina, au fost acuzaţi de „agitaţie antisovietică” şi condamnaţi în
1941 la 5 ani de detenţie. În 1968 au fost reabilitaţi61. Potrivit Anei
Cernăuţeanu, soţia preotului Vladimir Cernăuţeanu, părintele Antonie a
venit la Chişinău în toamna lui 1940, pentru a se repatria (probabil îm-
preună cu fratele său), dar a fost arestat şi condamnat la 5 ani de muncă
silnică pe data de 29 decembrie 1940, fapt confirmat şi de Baranovschi
Valentina din Chişinău (str. Caucaz 2)62. Cu altă ocazie această doam-
nă declara că şi soţul ei a avut aceeaşi soartă63. Conform informaţiilor
prezentate de preotul Sergiu Roşca, fraţii Cernăuţeanu au fost ares-
taţi pentru faptul că au combătut în plină stradă o lecţie antireligioasă
(împotriva sfintelor moaşte), transmisă de un megafon64. De aici, unii
cercetători l-au identificat greşit pe preotul Petru Cernăuţeanu cu unul
din aceşti fraţi arestaţi şi deportaţi65. Acesta afirma într-o declaraţie la
Chestura Poliţiei mun. Chişinău, în data de 21 noiembrie 1942, că pe
timpul ocupaţiei sovietice a locuit în Chişinău66.
Secară Leonid Gr. (n. 1905), preot din oraşul Rezina, fost ofiţer în
Armata Română, a fost condamnat în 1941 la 5 ani de muncă silnică
în lagărul din Ivdel, regiunea Sverlovsk67.
Spinei Ion A. (n. 24.06.1899, în Hotin, hirotonit preot la 10.10.1920
pe seama parohiei Levinţi, jud. Hotin68), preot în Sălcuţa (jud. Tighina)
din 1921, membru al Partidului Naţional Liberal, a fost condamnat în
1941 la 10 ani de muncă silnică. Soţia acestuia, Spinei Nina A. (n. 1898,
în Chişinău), a fost deportată în 1941, în Kazahstan. În 1991 ambii soţi

au fost reabilitaţi69.
GUŢULEAC Alexandru
NOTE:
1. Ce preoţi au fost asasinaţi şi deportaţi de bolşevici din Basarabia, în „Raza”,
12-19 decembrie 1943, Nr. 691, p. 4.
2. Martirologiu românesc din Basarabia, în „Alfa şi Omega”, 1995, Nr. 1, p. 5.
3. Ioan Munteanu, Repatriaţi în inimile noastre (I), în „Orthodoxia”,
Edineţ, 2003, Nr. 11, pp. 17-30; Idem, Repatriaţi în inimile noastre (II), în
„Orthodoxia”, Edineţ, 2004, Nr. 12, pp. 12-18.
4. Иером. Иосиф Павлинчук, Кишиневско-Молдавская Епархия (1944-
1989), Ново-Нямецкий монастырь, 2004, с. 273-282.
5. Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist,
Bucureşti, 2007, pp. 68-71, 752-772.
6. Mariana Ţăranu, Unele aspecte ale politicii religioase din Basarabia în
timpul primului an de ocupaţie sovietică, în „Destin românesc”, serie nouă,
2008, Nr. 5 (56), pp. 16-17.
7. Pr. Viorel Cojocaru, Între mit şi realitate, în „Luminătorul”, serie nouă,
2007, Nr. 5 (92), pp. 57-61.
8. Anuarul Episcopiei Cetăţii Albe-Ismail, Ismail, 1936, p. 26.
9. Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), F. 691 (Direcţia Generală
de Poliţie şi Siguranţă, oraşul Bucureşti), inv. 1, d. 40, f. 253.
10. Ibidem, f. 285.
12. ANRM, F. 691, inv. 1, d. 40, f. 285.
14. Cartea memoriei, vol. 4, Chişinău, 2005, p. 384; Iacob Lupanciuc, Comuna
Mingir. File din istorie, Chişinău 2005, pp. 190, 284.
15. ANRM, F. 680 (Inspectoratul Regional de Poliţie al Basarabiei), inv. 1, d.
4275, f. 91; Cartea memoriei, vol. 4, Chişinău, 2005, p. 383; Iurie Colesnic,
Ieremia Cecan, un fenomen în felul lui, în „Literatura şi arta”, 14 februarie,
2002, Nr. 7 (2947), p. 7.
16. Certificat de arhivă al Serviciului de Informaţie şi Securitate al Republicii
Moldova Nr. Iu – 352/06 din 20.12.2006 (Arhiva personală a autorului).
17. ANRM, F. 1135 (Arhiepiscopia Chişinăului), inv. 3, d. 353, f. 5.
18. Cartea memoriei, vol. 4, Chişinău, 2005, p. 387; Iacob Lupanciuc, op.
cit., p. 190.
19. Vasile Balan, A baştinei eternă amintire. Cîrpeşti, Chişinău, 2004, p. 47.
20. Leonid Vulpe, Episcopul Alexie al Tulei, în „Biserica basarabeană”,
1942, Nr. 7, p. 429.
21. ANRM, F. 1135, inv. 3, d. 210, f. 188v-189.
22. Ibidem, inv. 2, d. 1429, f. 347-349.
23. Ioan Munteanu, op. cit. (II), p. 12; Martiri pentru Hristos, din România...,
p. 758; Pr. Viorel Cojocaru, op. cit., p. 58.
24. Ce preoţi au fost asasinaţi şi deportaţi..., p. 4. A se vedea şi Preoţi deportaţi
şi pensionaţi..., p. 2.
25. Martiri pentru Hristos, din România..., p. 763, 768, 772.
26. Preoţi deportaţi şi pensionaţi..., p. 2; Proces verbal al Casei de ajutor
reciproc a clerului Eparhiei Hotinului, din 28 septembrie 1942, în „Biserica
basarabeană”, 1942, Nr. 7, p. 451.
27. ANRM, F. 691, inv. 1, d. 40, f. 19, 198.
28. Ibidem, f. 253.
29. Ibidem, d. 69, f. 150.
30. ANRM, F. 1135, inv. 3, d. 3090, f. 14.
31. ANRM, F. 691, inv. 1, d. 40, f. 253.
32. Ibidem, f. 257, 285.
34. Ştiri din Eparhia Ismailului, în „Raza”, 2-16 noiembrie 1941, Nr. 596, p.2.
35. Constantin I. Stan, Alexandru Gaiţă, Începutul sovietizării Basarabiei şi
Bucovinei de Nord (1940-1941), în „Sovietizarea Nord-Vestului României”
(1944-1950), Satul Mare, 1996, p. 32; Idem, Biserica Ortodoxă Română din
Basarabia şi Bucovina de Nord în anii 1940-1941, în „Destin românesc”,
1997, Nr. 3 (15), p. 101.
36. Ioan Munteanu, op. cit. (I), p. 27.
37. Constantin I. Stan, Alexandru Gaiţă, Biserica Ortodoxă Română din
Basarabia şi Bucovina de Nord în anii 1940-1941, op. cit., pp. 100-101.
(Această informaţie a fost preluată şi de alţi cercetători. Vezi: Martiri pentru
Hristos, din România..., p. 759; Pr. Viorel Cojocaru, op. cit., p. 59).
38. Constantin I. Stan, Alexandru Gaiţă, Începutul sovietizării Basarabiei,
op. cit., p. 32.
39. ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 292, f. 1.
40. Preotul David Celan s-a născut la 26 iunie 1872, a absolvit seminarul
teologic, fiind hirotonit preot în 1893, iar din 1917 a slujit ca paroh al catedralei
„Adormirea Maicii Domnului” din or. Soroca. (Episcopia Hotinului. Anuar,
Chişinău, 1930, p. 113).
41. ANRM, F. 691, inv. 1, d. 40, f. 122v.
42. Ibidem, d. 69, f. 57.
43. Tabloul preoţilor şi diaconilor din Eparhia Hotinului, înscrişi în listele
electorale, cu drept de vot pentru alegerea delegaţilor clerici în adunarea
eparhială, în „Biserica basarabeană”, 1943, Nr. 2-3, p. 119.
44. ANRM, F. 691, inv. 1, d. 43, f. 13; Ibidem, d. 71, f. 88v.
45. Ibidem, d. 75, f. 1.
46. Mihail Zaviţchi, Viaţa studenţilor teologi din Basarabia sub stăpînirea
bolşevică, în „Raza”, 2-16 noiembrie 1941, Nr. 596, p. 3.
47. Mihai Gribincea, Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică, Cluj-
Napoca, 1995, pp. 37-38.
48. ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 329, f. 22v.
49. Pr. Andrei Popa, Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale, în
„Misionarul”, serie nouă, 2006, Nr. 8 (31), p. 6.
50. ANRM, F. 1135, inv. 3, d. 3090, f. 32-32v.
51. Ibidem, f. 25v.
52. ANRM, F. 679 (Chestura Poliţiei municipiului Chişinău. Biroul de
Siguranţă), inv. 1, d. 6927, f. 459-464.
53. Episcopia Hotinului. Anuar, Chişinău, 1930, p. 116.
54. Pr. Ioan Bodiu, Cum am slujit sub stăpânirea sovietică, în „Episcopia
Hotinului”, 1941, Nr. 4, p. 86.
55. Episcopia Hotinului. Anuar, Chişinău, 1930, p. 141; Cartea memoriei,
vol. 4, Chişinău, 2003, p. 433.
56. ANRM, F. 679, inv. 1, d. 6926, f. 490-493; ANRM, F. 680, inv. 1, d. 4275, f. 62.
57. Altă sursă (Cartea memoriei, vol. 4, Chişinău, 2003, p. 423) indică că preotul
Constantin Rughinov s-a născut în anul 1887, în Sadova (jud. Orhei).
58. Certificat de arhivă al Serviciului de Informaţie şi Securitate al Republicii
Moldova Nr. Iu – 10/07 din 13.02.2007 (Arhiva personală a autorului).
59. Cartea memoriei, vol. 4, Chişinău, 2003, p. 435.
60. ANRM, F. 679, inv. 1, d. 6926, f. 353-358; ANRM, F. 680, inv. 1, d. 4275, f.65.
62. ANRM, F. 679, inv. 1, d. 6926, f. 535, 638-642.
63. ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 1429, f. 8.
64. Pr. Segiu Roşca, Lupta spirituală a poporului român din Basarabia
împotriva bolşevismului, în „Misionarul”, 1943, Nr. 7-9. p. 351.
65. Ioan Munteanu, op. cit., (I), p. 20; Иеромон. Иосиф Павлинчук, указ.
соч., с. 274; Pr. Viorel Cojocaru, op. cit., p. 58 ş. a.
66. ANRM, F. 679, inv. 1, d. 6928, f. 120.
68. Anuarul Arhiepiscopiei Chişinăului, Chişinău, 1932, p. 122.
69. ANRM, F. 680, inv. 1, d. 4275, f. 86; ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 174, f.
53; Cartea memoriei, vol. 1, Chişinău, 1999, p. 430; Cartea memoriei, vol.
4, Chişinău, 2005, p. 429.
SUMAR
Prot. Petru BUBURUZ, Un loc ce ne apropie de Dumnezeu............3
Maria BULAT-SAHARNEANU, Valori. Ne-am făcut datoria
de creştini.....................................................................................8
Primul Congres al Deputaţilor Poporului din URSS 22 mai - 9
iunie 1989. Cuvântarea Protoiereului Petru Buburuz...............16
Maria BRÂNZĂ, Pelerinaj ziditor de suflete............................21
Dr. Maria DANILOV, Cenzura sinodală şi problema limbii
române în paginile revistei Kišiniovskie Eparchial’nye Vedomosti.
Câteva precizări...........................................................................33
Gheorghiţă CIOCIOI, Prima Liturghie din istoria satului Plopi.......52
Alexandru GUŢULEAC, Noi mucenici şi mărturisitori pentru Hristos
în primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei (1940-1941)..............54
Orice articol publicat în această revistă reflectă punctul de vedere al autorului
Coordonator: pr. Viorel Cojocaru

Adresa redacţiei: Chişinău, 2051, str. Vişinilor, 32.
Tel.: 75-37-37; e-mail: prviorelcojocaru@gmail.com.
SRL „PRINT-CARO”
str. Mirceşti, 22
Tel.: 93-16-53s
REVISTĂ A SOCIETĂŢII CULTURALE ŞI BISERICEŞTI

„MITROPOLITUL VARLAAM” ŞI A
MITROPOLIEI BASARABIEI
Apare o dată în două luni
Redactor-editor: prot. Petru BUBURUZ,

magistru în teologie,
Preşedinte al Societăţii Culturale şi Bisericeşti
„Mitropolitul Varlaam”

Luminatorul-5 2011pdf PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Luminatorul-5 2011pdf PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nr.

În luna mai, am fost rugat să merg la Nisporeni şi să sfinţesc temelia

văzut-o împăratul Constantin cel Mare în

VALORI. NE-AM FĂCUT

Şi iată-ne ajunşi în duminica de 28 august 2011, ziua Adormirii

să aparţină adevăratului lor

persoanei. Iar datoria noastră este de a trăi în pace şi dragoste frăţească

CHIŞINĂU, 14 SEPT. 2011

ale României, dar şi să puncteze importante repere istorice ale neamului

viitorului nu avem dreptul moral

Am mai vizitat Salina Turda, aflată la 80 m. sub pământ, or. Alba

remarcat însă – în legătură cu acest eveniment publicistic – câteva

cercetătorului suferă de unele exagerări, deşi acestea aveau la subsol o

Principatele Române28. Deşi, ar trebui să observăm că, toate aceste mate-

oare nu slobod pe persoanele duhovniceşti de perescriere de aşa –

înfăţoşază materialuri gata spre cuvinte pentru norod, de pildă: în

un cuvînt, ce lucrează prin puterile obscesci cu o inimă spre răsfăţarea

înscrie mai degrabă pe linia unei tradiţii culturale în tipărirea cărţilor

PRIMA LITURGHIE DIN ISTORIA

Noi mucenici şi mărturisitori

de onoare al Partidului Naţional Socialist Creştin din Basarabia, partid

194134. Popovici Eusebiu, preot la catedrala din

viciile secrete sovietice pe 26 octombrie 1940, iar la 14 martie 1941 a

în Chişinău), a fost deportată în 1941, în Kazahstan. În 1991 ambii soţi

Orice articol publicat în această revistă reflectă punctul de vedere al autorului

Coordonator: pr. Viorel Cojocaru

REVISTĂ A SOCIETĂŢII CULTURALE ŞI BISERICEŞTI

Redactor-editor: prot. Petru BUBURUZ,

S-ar putea să vă placă și