Predica la Inalțarea Sfintei Cruci 1

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci este una dintre cele mai vechi
sărbători ale creştinătăţii şi de asemenea una dintre cele mai
importante. Şi Biserica a pus în evidenţă această importanţă a
sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci, prin aceea că a rânduit o duminică de
dinainte şi o duminică de după Înălţarea Sfintei Cruci, aşa cum au doar
alte două sărbători importante ale creştinătăţii, Botezul Domnului şi
Naşterea Domnului.
Dar înainte de a vorbi despre importanţa dogmatică a acestei
sărbători a Înălţării Sfintei Cruci, aş vrea să fac câteva referiri la
sorgintea ei istorică, la originea ei istorică, pentru că este o sărbătoare
care s-a întâmplat în timp, într-un loc anume, şi parcă aceasta îi oferă
mai multă credibilitate din partea noastră.
Sunt în ortodoxie două icoane care au pe ele întipărită într-un
chip explicit Sfânta Cruce, şi anume icoana Răstignirii Mântuitorului
Hristos şi icoana Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Şi vom vedea
că de numele lor e legată în mod nemijlocit această sărbătoare a
Înălţării Sfintei Cruci.
După Răstignirea Mântuitorului Hristos nu se ştie cu exactitate
ce s-a întâmplat cu Sfânta Cruce. În orice caz, acel loc al Golgotei era
pe de o parte venerat de ucenici, pe de altă parte era socotit de evrei ca
1
Cuvînt de învățătură Catedrala arhiepiscopală Sfînta Cuvioasă Parascheva din Roman, 2019
un loc blestemat. Unii spun că această Sfântă Cruce a fost ascunsă de
Sfinţii Apostoli la poalele Golgotei, alţii spun că dimpotrivă, ostaşii
romani au aruncat-o într-o groapă, într-o carieră de piatră în care se
aduna apa de ploaie folosită pentru consum. Şi cu timpul în acea
groapă evreii s-au obişnuit să arunce gunoaiele, astfel că în orice chip
sau în orice fel, pentru un timp nu se ştie ce s-a întâmplat cu Sfânta
Cruce.
Dar mai ştim altceva: ştim că în anul 66 d.Hr., în urma unor
revolte a evreilor, Imperiul Roman a trimis oştiri conduse de generalii
Titus şi Vespasian, şi aceştia au cucerit Ţara Sfântă şi Ierusalimul. Dar
în timpul unei alte revolte din anul 126 vine un alt împărat roman
păgân, Împăratul Adrian, şi continuă ce au făcut ceilalţi doi, Titus şi
Vespasian. Efectiv rade Ierusalimul de pe faţa pământului. Deci totul
este dărâmat. Adrian a poruncit ca să se are cu plugul tot ceea ce acolo
fusese cândva cetatea Ierusalimului. A rămas doar un fragment din
Zid, care este şi astăzi. Evreii au fost izgoniţi de acolo şi aveau voie
doar o dată pe an, în 8 august, care era numită Ziua Plângerii, aveau
voie să vină acolo la acel Zid şi să plângă pentru Templul şi pentru tot
ceea ce ei pierduseră. Şi ştiţi că această tradiţie s-a prelungit până
astăzi.
Împăratul Adrian, fiind păgân şi urâtor de Hristos, a mai făcut un
lucru neplăcut lui Dumnezeu. Pe toate locurile importante ale
creştinătăţii, pe Muntele Măslinului, pe Golgota, pe Tabor a poruncit
ca să se zidească temple idoleşti. Şi pe locul Golgotei a dat poruncă să
se zidească un templu închinat Afroditei – spuneau grecii că e Zeiţa
Iubirii, dar de fapt era zeiţa desfrâului. Şi acel templu a fost pardosit
cu marmură, s-a creat cumva un paviment care a acoperit parcă pentru
vecie. Voia să se dea uitării acel loc al Sfintei Cruci. Dar nu a fost aşa,
pentru că Dumnezeu îşi are oamenii Săi şi are rânduielile Sale.
Mai târziu, în anul 326, Împăratul Constantin, care între timp
devenise împăratul Imperiului Roman şi care în urma unei revelaţii
personale, când a văzut pe cer acea Cruce şi acel îndemn pentru acest
semn nebiruit, el a venit la evlavie şi a dus-o pe mama sa Elena într-o
primă instanţă să zidească o biserică pe Golgota. Spune scriitorul
Lactantius că din inspiraţie divină a făcut el acest lucru. Iniţial au dorit
să zidească o biserică, dar au descoperit cu mult mai mult de atât.
Pentru că, făcând săpături pentru a pregăti locul pentru acea biserică,
au descoperit cele trei cruci, şi ştiţi că prin tradiţie avem acea mărturie
că prin învierea unei femei moarte s-a certificat care este crucea
Mântuitorului Hristos. Zece ani au durat lucrările de construcţie ale
acelei biserici, astfel încât în anul 336 această biserică este sfinţită în
mod solemn în ziua de 13 septembrie, şi atunci Patriarhul Macarie
înalţă Sfânta Cruce spre a o vedea tot poporul, şi tot poporul atunci a
strigat cu evlavie şi cu dragoste „Doamne, miluieşte”.
Dar pentru faptul că au fost invitaţi la această sfinţire şi alţi
episcopi care veneau din zone îndepărtate ale imperiului, aceştia au
ajuns mai târziu. Şi l-au rugat pe Patriarhul Macarie să repete această
rânduială, şi a fost repetată în ziua de 14 septembrie, şi de atunci de
fapt a rămas consacrată această sărbătoare a Înălţării Sfintei Cruci, a
arătării ei către popor, mai întâi în Ierusalim, iar mai apoi s-a răspândit
în toată creştinătatea.
După ce Sfântul Împărat Constantin dăruieşte libertate de a se
manifesta creştinii ca atare, se construiesc biserici, creştinii ies din
catacombe de acum, Crucea este cinstită într-un mod solemn, cu mult
mai mult fast; se alcătuiesc de acum slujbe în cinstea ei. Această
iconomie a Crucii îmbracă şi forma învăţăturilor dogmatice şi una
dintre cele mai importante învăţături legate de Sfânta Cruce este aceea
că Mântuitorul Hristos pe Cruce a murit de bunăvoie. Crucea nu este
un act de tortură, ci altar de jertfă. Deci Hristos n-a murit pe cruce
dintr-o condiţionare, ci Hristos de bună voie S-a adus pe Sine jertfă
Tatălui, din ascultare faţă de Tatăl, pentru a vindeca neascultarea lui
Adam – spune Biserica.
Şi pentru a arăta aceste lucruri, aş face apel la câteva mărturii şi
din înscrierile Sfinţilor Părinţi, dar şi din Sfânta Scriptură.
Spune acel pictor vestit, Dionisie din Furna, că el, privind la
icoana Răstignirii Mântuitorului Hristos îl vede pe Împărat. Deci
Hristos pe Cruce apare ca un Împărat, cel puţin în iconografia
ortodoxă. Nouă ne este străină acea imagine a lui Hristos din Apus,
unde apar acele tablouri, e adevărat pictate de pictori celebri, dar
departe de ceea ce învaţă Biserica noastră, în care pe Cruce, care cu
adevărat acolo este un instrument de tortură, apare un om
contorsionat, un om închircit, cu Maica Domnului zdrobită de durere.
Ori, în Ortodoxie, şi Crucea este îmbrăcată în lumină. Hristos, cum
spuneam, pe Cruce a murit, pentru că, spune Sfântul Atanasie cel
Mare, „era singurul mod în care putea muri îmbrăţişând lumea”.
Hristos, după Înviere, poartă stigmatele răstignirii. Oare el, care a
făcut atâtea minuni, nu putea să facă ca aceste stigmate să dispară?
Dar nu a făcut acest lucru, pentru ca în primul rând să arate identitatea
dintre Cel răstignit şi Cel înviat, iar pe de altă parte stigmatele sunt
semnele iubirii Sale. Spunea părintele Stăniloae că nu putem gândi
Crucea fără Hristos şi pe Hristos fără Cruce, că Hristos a făcut pentru
veşnicie corp comun cu Crucea.
Avem acel Acatist închinat Sfintei Cruci, în care ne adresăm
Sfintei Cruci ca unei persoane, o personalizăm. Şi noi nu cinstim
lemnul, ci-L cinstim pe Hristos cel răstignit pe Cruce.
Există în această rânduială din scoaterea Sfintei Cruci ca un fel
de prohod, avem în ea tainic ascunsă şi o teofanie, o arătare a lui
Dumnezeu. Arătăm Sfânta Cruce, dar o cruce pe care întotdeauna
apare şi Hristos. Spuneam că Hristos a făcut cu Sfânta Cruce corp
comun pentru veşnicie. Nu-L putem despărţi pe Hristos de Cruce.
Şi acum să aducem la argument la cele ce spuneam mai înainte şi
mărturii din Sfânta Scriptură. Şi voi aminti cele şapte cuvinte – de fapt
generic vorbind şapte cuvinte, pentru că sunt nişte cuvântări de fapt –
ale Mântuitorului Hristos, fiind pe Cruce. Şi le voi prezenta în ordinea
lor cronologică, aşa cum ni le-au prezentat Sfinţii evangheliști.
În primul rând ne spune Sfântul Evanghelist Luca că Domnul
Hristos, fiind pe cruce, înconjurat de ură, toţi Îl blamau, Îl ocărau, Îi
spuneau: Tu cel care te-ai declarat ca fiind Fiu al lui Dumnezeu,
coboară acum de pe cruce şi vom crede în Tine. În mijlocul acestei
mulţimi care parcă spumega de ură, Hristos ce face? Se roagă, şi
spune: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. Şi spune teologul
Leonţiu din Bizanţ că Hristos pe cruce şi cu aceste cuvinte se arată a fi
mijlocitorul către Tatăl. El ştia că dintre cei care acum Îl huleau, mai
târziu unii se vor întoarce. Şi avem parcă indirect cazul celebru cu
Sfântul Apostol Pavel. În acelaşi timp, pe cruce Hristos se arată ca Fiu
al Tatălui, se roagă Tatălui ca Fiu: „Părinte, iartă-le lor că ei nu ştiu ce
fac”.
Al doilea cuvânt îl consemnează Sfântul Evanghelist Ioan, care
spune că Mântuitorul Hristos, pe cruce fiind, iar văzând lângă crucea
Sa pe mama Sa şi pe Sfântul Ioan, spune mamei Sale: „femeie, iată
fiul tău” şi Sfântului Ioan: „iată, mama ta”. Deci vedem că Domnul
Hristos, pe cruce fiind, nu-şi poartă grijă de sine. Hristos pe cruce nu
aştepta să fie mângâiat, nu aştepta să fie consolat, ci El dăruieşte
mângâiere. Iată câtă grijă a avut El de mama Sa şi este o mărturie
indirectă că este singurul fiu al Preasfintei Fecioare, pentru Maica
Domnului nu mai avea pe nimeni, şi atunci El o încredinţează
Sfântului Ioan Evanghelistul.
Al treilea cuvânt pe care-l consemnează Sfântul Evanghelist
Luca este acel dialog dintre Mântuitorul Hristos şi tâlharul de pe
cruce, atunci când unul dintre tâlhari îl hulea şi spunea: „dacă eşti Tu
Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne şi pe noi”. Şi celălalt îi spune: „nu
te temi de Dumnezeu? Că suntem în aceeaşi osândă, că noi primim ce
ni se cuvine pentru păcatele noastre, dar Acesta n-a făcut nimic”. Iar
apoi, întorcându-se spre Hristos, spune: „pomeneşte-mă, doamne,
când vei fi în Împărăţia Ta”. Şi Domnul Hristos îi spune: „adevărat îţi
spun ţie. Astăzi vei fi cu mine în rai”. Deci iată încă o manifestare a
dumnezeirii Sale. Hristos ca Dumnezeu nu putea să fie de atunci în
rai, pentru că El cu dumnezeirea a fost tot timpul de o slavă, de o
cinste cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Dar El nu putea să promită ce nu
avea. Arată şi pe cruce, din nou, puterea Sa dumnezeiască şi, dacă
vreţi, autoritatea Sa dumnezeiască.
Un alt cuvânt pe care-l consemnează de această dată
evangheliştii sinoptici Matei, Marcu şi Luca, este unul care a stârnit
polemici, care a stârnit nedumeriri, neînţelegeri, pentru faptul că nu a
fost văzut în duhul gândirii Sfinţilor Părinţi. Şi anume acele cuvinte
ale Mântuitorului Hristos de pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul
Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Şi unii aici au interpretat într-un mod
eronat că pe Cruce dumnezeirea L-a părăsit pe Hristos, că cele două
firi cumva s-au separat, apoi iar s-au reunit şi aşa mai departe. Ori,
trebuie să gândim aceste lucruri ca fiind în primul rând o profeţie,
pentru că este o referire la Psalmul 21 a lui David, şi când gândim
despre profeţie trebuie să gândim că sunt nişte cuvinte, nişte anticipări
făcute de oameni din Vechiul Testament plăcuţi lui Dumnezeu, care
au făcut referire din trecut spre viitor, şi nu invers. Adică atunci când
se spune în Evanghelii că Hristos a făcut cutare şi cutare ca să se
împlinească prorocia, este pentru faptul că Hristos confirmă prorocia
şi nu neapărat că o anunţă cumva apriori. Mai mult decât atât, de fapt
prin aceste cuvinte Hristos Domnul dă mărturie strigătului întregii
umanităţi, care prin păcate s-a depărtat de Dumnezeu, care a ajuns în
întunericul necunoştinţei şi care suferă. Şi strigă spre Dumnezeu spre a
fi izbăvită. Şi Hristos Domnul dă glas neputinţei şi suferinţei noastre
prin acel strigăt.
Al cincilea cuvânt de pe Cruce pe care îl consemnează Sfântul
Evanghelist Ioan este: „Mi-e sete”. Şi iată, avem aici subliniată şi
dimensiunea umană a Mântuitorului Hristos, care în acelaşi timp este
Dumnezeu şi Om, şi cele două firi, umană şi dumnezeiască s-au unit,
spun Sfinţii Părinţi, „în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi
nedespărţit”. Deci Hristos pe cruce arată că este şi om în acelaşi timp.
De asemenea, cuvântul foarte important, pe care-l consemnează
Sfântul Evanghelist Luca, este acela: „săvârşindu-sa”. Deci Hristos
acum pe cruce dă mărturie că şi-a încheiat misiunea. Spunem în Sfânta
Liturghie la un moment dat că Hristos este „plinirea Legii şi a
profeţilor”. Adică este şi finalul Legii, dar este şi împlinirea ei. Este
împlinirea Legii, tot ceea ce s-a profeţit despre Hristos iată că se
împlineşte acum pe cruce. Este, dacă vreţi, încununarea întregii sale
activităţi. Dar aici Sfântul Evanghelist Marcu mai adaugă un amănunt.
Că „strigând cu glas mare Şi-a dat duhul”. Deci Hristos iată, pe cruce,
se arată plin de putere. El nu este un muribund. Deci „strigând cu glas
mare şi-a dat duhul”. Pentru că acest strigăt al Său a fost precedat de
un alt cuvânt al Mântuitorului Hristos, cel de-al şaptelea: „Părinte, în
mâinile Tale încredinţez duhul Meu”. Şi spune Sfântul Evanghelist
Ioan că Iisus, plecându-şi capul, şi-a dat duhul. Şi parcă nu zăbovim
destul asupra acestui cuvânt. Vedeţi, sfinţii evanghelişti ne-au dat şi
detalii, şi nu le-au dat întâmplător. Pentru că în mod normal, atunci
când omul moare, mai întâi îşi dă duhul, iar apoi când nu mai are viaţă
în el, în virtutea inerţiei, îşi pleacă capul. Ori la Hristos lucrurile se
întâmplă invers: mai întâi îşi pleacă capul şi apoi îşi dă duhul.
Spune Sfântul Ioan Damaschinul că Hristos pe cruce se
manifestă ca un împărat care porunceşte morţii să vină. Să vină când
vrea El. Şi mai spune sfântul că „moartea, ca o slugă credincioasă,
vine plină de spaimă la porunca Stăpânului”, pentru că avem şi acel
exemplu – la care revin – cu grija pe care Domnul Hristos o arată faţă
de maica Sa.
Hristos pe cruce se comportă ca un om care-şi pune în rânduială
lucrurile, se ocupă de detalii, nu se grăbeşte. Parcă ar spune morţii
„mai aşteaptă, te chem atunci când îţi poruncesc eu, vei veni atunci
când îţi spun eu să vii”.
Iată cu câte învăţături ne putem împropia, iubiţi credincioşi, din
Înălţarea Sfintei Cruci. Dar aş veni acum şi la dimensiunea pedagogică
a acestei prăznuiri. Pentru că avem şi un simbolism al Sfintei Cruci.
Sfânta Cruce, şi prin faptul că noi ne însemnăm cu ea, parcă
trecem în revistă întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc. Iată,
spun Sfinţii Părinţi, când ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, ar
trebui să ne gândim şi în acest mod: Hristos Dumnezeu se coboară din
Cer pe Pământ, apoi se înalţă la Ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui
împreună cu Duhul Sfânt. Iată cum în acest mod mărturisim, făcând
crucea, taina mântuirii neamului omenesc.
În acelaşi timp, cele trei degete pe care noi le împreunăm arată
unitatea Preasfintei Treimi: trei persoane, o singură fiinţă.
 În acelaşi timp iarăşi, cele două degete pe care noi le împreunăm
în podul palmei, după unii simbolizează pe Adam şi pe Eva, care din
smerenie se închină Preasfintei Treimi. Iar în acelaşi timp, cele două
degete închipuiesc cele două firi pe care Hristos Domnul le-a avut, cea
umană şi cea dumnezeiască.
Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, spunea la un moment dat
că atunci când ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, trebuie de
asemenea să gândim şi în acest mod: ne însemnăm fruntea, pentru că
este locul minţii, al raţiunii, şi prin aceasta arătăm că suntem îndatoraţi
să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să-L căutăm pe Dumnezeu. Ne
însemnăm apoi pieptul, unde este locul inimii, ca să arătăm iubirea Sa
faţă de noi, aşa cum şi El ne-a arătat-o nouă. Şi apoi ne însemnăm
braţele, umerii, ca semn al puterii, ca semn al lucrării poruncilor lui
Dumnezeu. Deci iată că Sfânta Cruce devine dintr-un obiect o
mărturisire de credinţă şi devine de asemenea un mod prin care noi
suntem îndemnaţi la lucrare. Adică toate cele trei părţi ale sufletului
uman sunt puse în lucrare: mintea spre a-L cunoaşte pe Dumnezeu,
inima spre a-L iubi şi voinţa pentru a lucra cele plăcute lui Dumnezeu.
Dar aş vrea să fac în încheiere şi o atenţionare. Biserica ne
îndeamnă să ne însemnăm des cu semnul Sfintei Cruci. Şi e bine să
ţinem cont de această recomandare. Dar mai mult decât atât, ne
îndeamnă să o facem corect. Nici nu ne dăm seama cât de important
este să-ţi faci semnul crucii aşa cum se cuvinte. În primul rând prin
însuşi semnul acesta, şi în al doilea rând cu evlavia cu care facem
acest semn. Pentru că, după cum spuneam, ne mărturisim credinţa, Îl
chemăm pe Dumnezeu în ajutorul nostru să ne ocrotească de vrăjmaşi,
pentru că crucea spunem noi este sabie împotriva diavolului, pentru că
diavolul nu se poate smeri, se cutremură în faţa smereniei lui Hristos.
Îl slăvim pe Dumnezeu atunci când facem semnul sfintei cruci, dar
repet, s-o facem corect. Pentru că atunci când o faci corect ce
înseamnă? Înseamnă că o faci conştient, înseamnă că o faci
responsabil, înseamnă că o faci reflexiv, ştii ceea ce faci, gândeşti ceea
ce faci, şi nu o faci la întâmplare. Constatăm din păcate că mulţi dintre
cei care se numesc creştini fac aşa în faţa frunţii o fluturare de mâini
care în orice caz nu are nimic de-a face cu sfânta cruce. Şi în Cartea
Prorocului Ezechiel se spune că „blestemat este tot ceea ce face lucrul
lui Dumnezeu cu nepăsare”.
Atunci când ne semnăm cu semnul sfintei cruci, iubiţi
credincioşi, mai mult decât tot ceea ce am spus până acum să reţineţi
ceea ce vă spun acum: atunci când ne însemnăm cu semnul sfintei
cruci Îl imprimăm pe Hristos în persoana noastră, în existenţa noastră.
Hristos devine parte din noi. Deci ori de câte ori ne însemnăm cu
semnul sfintei cruci să-L gândim, să-L conştientizăm, să spunem că
ştim cui ne închinăm, ştim cui ne adresăm, ştim cui ne rugăm, avem
cunoştinţă despre ceea ce facem. Pentru că făcând aceste lucruri
conştient, responsabil, cu evlavie, cu dragoste faţă de Hristos, Hristos
se întipăreşte în noi la fiecare însemnare cu semnul sfintei cruci, şi
dacă Hristos a Înviat, iată că şi noi înviem. Tot astfel, dacă-L avem pe
Hristos în noi, atunci şi noi cântăm cu întreaga Biserică „crucii Tale ne
închinăm Stăpâne şi sfântă învierea Ta, o lăudăm şi o slăvim”.
Amin.