Înălțarea Sfintei Cruci

Înălțarea Sfintei Cruci este praznuită pe 14 septembrie. Este cea

mai veche sărbătoare închinată cinstirii lemnului sfânt. În aceasta zi sărbătorim
amintirea a două evenimente deosebite din istoria Sfintei Cruci:

1. Aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și înălțarea ei

solemnă în fața poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de
14 septembrie din anul 335;
Sfânta Cruce a fost aflată din porunca Sfintei împărătese Elena,
mama Sfântului Împarat Constantin cel Mare. Datorită acesteia s-au găsit pe
Golgota trei cruci. Pentru a afla care a fost crucea pe care a fost răstignit
Mântuitorul și care sunt crucile tâlharilor răstigniți odată cu El, patriarhul
Macarie le-a spus să atingă pe rând crucile de o femeie moartă. Femeia a înviat
în momentul în care a fost atinsă de cea de-a treia cruce, cea pe care a fost
răstignit Hristos. După această minune, Patriarhul a poruncit înălțarea Sfintei
Cruci la un loc înalt, de unde să o poată vedea tot poporul.

2. Aducerea Sfintei Cruci de la perșii păgâni, în anul 629, în

vremea împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în biserica
Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim.
Când împăratul persan Hosroe a cucerit Ierusalimul, a luat cu el
Crucea Domnului în Persia. Sfânta Cruce a ramas aici timp de paisprezece ani,
până când Hosroe a fost învins de împăratul Heraclie, care a dus sfânta cruce în
Ierusalim.
Înălțarea Sfintei Cruci se serbeaza cu post, pentru că ea ne aduce
aminte de patimile și moartea Mântuitorului.
După zisa Apostolului, „cuvântul cruce pentru cei ce pier înseamnă
nebunie, dar pentru noi cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. I,
18). De câte ori sărutăm cu evlavie crucea Domnului, noi nu cinstim doar
lemnul din care este făcută şi care putrezeşte, ci pe Hristos însuşi, Cel ce S-a
răstignit pe dânsa pentru păcatele noastre. Când vedem crucea noi ne gândim,
fără să vrem, la patimile mântuitoare ale Celui răstignit pe dânsa pentru
izbăvirea noastră din blestemul legii. Ea este pentru noi semnul prezenţei şi al
puterii dumnezeieşti a lui Iisus, care alungă pe diavolul şi înfrânge puterea
morţii. De aceea cântăm cu încredere astăzi cântările din slujba bisericească a
zilei: „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat nouă...” şi: „Crucea Ta,
Doamne, viaţă şi înviere poporului Tău este...”. Ea este temeiul mândriei şi al
laudei noastre de creştini ortodocşi, cum zice Apostolul: „Iar mie să nu-mi fie a
mă lăuda decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos... ” (Gal. VI, 14).
Un pictor genial a zugrăvit într-un tablou celebru imaginea a ceea ce
înseamnă crucea pentru noi, creştinii: în mijlocul unei mări învolburate de
furtuni năprasnice se înalţă, maiestuoasă şi neclintită, o cruce, de piciorul căreia
se agaţă cu disperare şi cu ultimele puteri braţele unui naufragiat. Valurile vor
să-l smulgă şi să-l scufunde în adâncuri, dar el tine strâns braţul vertical al
crucii, în aşteptarea unei corăbii salvatoare, care se iveşte la orizont,
îndreptându-se către el.
În clipele noastre de cumpănă, de furtuni şi de necazuri, să
îngenunchem şi noi, cu smerenie şi evlavie, la picioarele crucii, ca acel
naufragiat, să mărturisim Celui răstignit pe dânsa toate păcatele, căderile şi
slăbiciunile noastre, cerându-i cu credinţă iertare, mângâiere şi ajutor întru
necazuri şi nevoi. Şi, însemnându-ne cu semnul ei sfânt, să ne rugăm, zicând:

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta.

Biruinţă asupra celor potrivnici binecredincioşilor creştini le dăruieşte şi cu
crucea Ta păzeşte pe poporul Tău!” Amin.