rucea în Tradiția Bisericii

Crucea se numără printre primele simboluri creştine: a fost descoperită în cele mai vechi morminte ale martirilor sau în
catacombe, locuri de adunare ale credincioşilor lui Hristos și utilizate adesea ca biserici, iar acest lucru vine încă o dată să
demonstreze, dacă ar mai fi nevoie, că venerarea de către creștini a Sfintei Cruci nu este urmare a unui misticism de factură
monastică sau a unei „exagerări” cultice a primilor creştini. Tradiţia creştină şi în special cea răsăriteană nu o desparte
niciodată de Hristos, Cel ce S-a răstignit pe ea și de Înviere, care este scopul ei. De aceea, cântarea-refren rostită în
duminica a treia, respectiv de-a lungul întregii săptămâni a patra din Postul Mare, împreună cu închinăciunile până la
pământ înaintea Crucii împodobite adesea cu flori, este: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi
o mărim!” Tot la fel, la slujba Deniei din Joia Mare, se cântă imnul: „Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat
pământul de ape… închinămu-ne Patimilor Tale, Hristoase… arată-ne nouă şi Sfântă Învierea Ta!”

Sfânta Cruce a căpătat o şi mai mare importanţă pentru Biserică după vedenia împăratului Constantin cel Mare care,
punând-o pe steagurile sale de luptă, l-a învins pe adversarul său, persecutorul Maxențiu (Eusebiu de Cezareea,  Vita
Constantini, I, 28) şi mai ales după ce mama sa, Sfânta Elena, a descoperit-o la Ierusalim îngropată sub dealul Golgotei şi a
aşezat-o la mare cinste în ctitoria ei, prima Biserică a Sfântului Mormânt.

Sinaxarele și Viețile multor sfinți amintesc adesea de minuni făcute cu puterea Crucii. În paralel cu aceste povestiri
consemnate în cărţile de cult ale Bisericii, s-a dezvoltat și o legendă despre originile ei, care are la bază diferite evanghelii
apocrife (Apocalipsa lui Moise, Evanghelia lui Nicodim, Viaţa lui Adam şi a  Evei). Această istorisire, consemnată într-un stil
unicat în seria de fresce de la mănăstirea georgiană din Ierusalim închinată Sfintei Cruci, vorbește despre lemnul crucii pe
care a fost răstignit Domnul Hristos ca avându-și obârșia în pomul vieții din Rai. Aflat în pragul morţii, la vârsta de 930 de
ani, Adam îl trimite pe fiul său Set la poarta Raiului să ceară arhanghelului Mihail de la copacul milei (Pomul Vieții) un
untdelemn care să îl însănătoșească. Ajuns la poarta închisă lui și întregului neam omenesc din pricina păcatului părinților
săi, Set se întâlnește aici cu arhanghelul care îl oprește din drumul său către mijlocul Edenului. Totuși este sfătuit de acesta
să privească de departe frumusețile Raiului. Astfel Set vede arborele interzis părinților săi înălţându-se până la cer, purtând
în vârf un nou-născut, rădăcinile lui ajungând până în iad. Îngerul îi tălmăceşte ceea ce văzuse şi îi vesteşte venirea unui
Mântuitor, peste 5500 de ani, care-l va unge pe Adam cu untdelemnul milei şi-l va învia. Îi dă de asemenea trei seminţe din
fructul acelui pom, spunându-i să le pună în gura lui Adam care va muri peste trei zile. Din acestea apoi ies trei copăcei care
mai târziu se unesc într-unul singur, din lemnul căruia mai întâi Noe își va construi arca, apoi regele Solomon va folosi la
ridicarea templului din Ierusalmi şi din care, mai târziu, va fi lucrată crucea pe care Se va răstigni Hristos, al Cărui sânge se
scurge chiar pe căpăţâna lui Adam, la Golgota, răscumpărându-l.

Sfânta Cruce – pom al vieții în cântările Bisericii

Asocierea Sfintei Cruci cu Pomul Vieții, din care nu au mai apucat să guste Adam şi Eva, după ce mai înainte au mâncat din
pomul cunoştinţei binelui şi răului, și care ține întreaga lume, este semnalată adesea în imnografia ortodoxă. Redăm,
din Mineiul lunii Septembrie, slava de la Vecernia zilei a 14-a, a Praznicului Înălţării Sfintei Cruci:

„Veniți toate neamurile să ne închinăm binecuvântatului lemn, prin care s-a făcut veșnica dreptate. Căci cel ce a amăgit pe
strămoșul Adam prin lemn, prin Cruce se amăgește; și fiind surpat, cade cu cădere cumplită, cel ce a ținut prin tiranie
împărăteasca zidire. Cu sângele cel dumnezeiesc, veninul șarpelui se spală; și blestemul s-a dezlegat de osândirea cea pe
dreptate, cu nedreaptă judecată Cel drept fiind osândit; căci cu lemnul se cădea să fie vindecat lemnul, și cu Patima Celui
fără patimă să fie dezlegate patimile, cele prin lemn, ale celui osândit. Ci mărire, Hristoase, Împărate, înfricoșatei Tale
rânduieli celei pentru noi, prin care ai mântuit pe toți ca un bun și iubitor de oameni”

Lemnul Sfintei Cruci este pus în antiteză cu acela al pomului cunoștinței binelui și răului, iar construcția imnografică paralelă
continuă cu „sângele dumnezeiesc” ca antidot la „veninul șarpelui”, jertfa nevinovată ca antidot al blestemului păcatului
adamic, respectiv Patima neprihănită a Domnului versus patimile adică păcatele înrădăcinate ale oamenilor. Un alt exemplu
demn de a fi amintit este stihira a doua de la Litia aceleiași sărbători:

„Lemnul vieţii cu adevărat cel sădit în locul Căpăţânii, prin care a lucrat mântuire Împăratul veacurilor, înălţat fiind astăzi,
sfinţeşte marginile lumii şi înnoieşte Casa Învierii...”

Această cântare liturgică evidenţiază rolul cosmic al Crucii, care este văzută asemenea unui arbore care sfințește în sine
întreaga creaţie și o reînnoieşte prin lucrarea mântuitoare a Celui ce S-a răstignit pe ea. Crucea este „Lemnul vieţii”, sădit în
mijlocul pământului, pe Golgota, un cuvânt aramaic tradus prin „locul căpăţânii”, amintind de mormântul lui Adam, prin care
a venit în lume moartea. Aluziile la istoria morții lui Adam din Evangheliile apocrife sunt aici evidente. Tot de la local către
cosmic țintește și stihira întâia a Laudelor de la Utrenie, unde se spun despre Sfânta Cruce următoarele:
„O, Preamărită minune! Pomul cel de viaţă purtător, Prea Sfânta Cruce, la înălţime ridicată se arată astăzi. Toate marginile o
măresc și toți demonii se îngrozesc. O, ce dar s-a dăruit pământenilor! Prin care, Hristoase, mântuiește sufletele noastre, ca
un Milostiv”,

evocând momentul găsirii ei de către fericita împărăteasă Elena în timpul construirii Bisericii Sfântului Mormânt și al ridicării
sale în văzul tuturor oamenilor. Însă proclamarea ei capătă valențe universale, nerezumându-se la poporul ierusalimitean
din vremea patriarhului Macarie, pe la începutul secolului al IV-lea. În sfârșit, cităm din două imnuri cântate la finalul
aceleiași slujbe, atunci când preotul scoate Crucea împodobită la închinare:

„Veniți, popoare, preamărita minune văzând, puterii Crucii să ne închinăm; lemnul din rai oarecând moarte a odrăslit, iar
aceasta, viaţă acum a înflorit, având pe Domnul Cel fără de păcat răstignit pe ea...”

„Crucea Ta cea cu patru părți înălțându-se astăzi, Hristoase Dumnezeul nostru, cele patru margini ale lumii le sfințește...”

ambele texte accentuând rolul soteriologic al Crucii, un semn al antitezei dintre moarte și viață și totodată un simbol cosmic,
unificator în Hristos Care S-a răstignit pe ea.

Și în cântările Triodului, carte ce cuprinde slujbele din Postul Mare, la slujba Duminicii a treia (a Crucii), imnografii fac uz de
motive poetice ce asociază Sfânta Cruce cu Raiul, precum și cu Pomul Vieții – arborele cosmic. A doua stihiră de la
Vecernie personifică Crucea, prin aceasta nefiind însă idolatrizat altarul Jertfei Domnului, ci accentuându-se de fapt
valoarea sa mântuitoare, actualizată în Biserică:

„Bucură-te, Cruce purtătoare de viață, raiule cel frumos al Bisericii, pomul nestricăciunii, care ne-ai înflorit desfătarea slavei
celei veșnice, prin care se alungă taberele demonilor și împreună se veselesc cetele îngerilor, iar adunările credincioșilor
prăznuiesc...”

Icosul de la utrenie rememorează momentul istoric, punctual, al Răstignirii Domnului între doi tâlhari, căruia îi accentuează
însă dimensiunea supratemporală, universală printr-o glosă ce dezvoltă efectul morții mântuitoare a lui Iisus și a coborârii
Sale la iad:

„Trei cruci a înfipt Pilat pe Golgota: două tâlharilor şi una Dătătorului de viaţă, pe care văzând-o iadul, a zis celor de jos: O,
slugile mele şi puterile mele, cine este Cel care a înfipt piron în inima mea?”  

Iar peasna a patra de la cântarea a noua a canonului utreniei aceleiași duminici continuă cu metafora Crucii salvatoare însă
în sens invers, de la „eu” – muritorul cel de azi – către Hristos, Cel care a dat sens răstignirii:

„Eu, care am murit prin pom, te-am aflat pe tine pom de viaţă, purtătoare a lui Hristos, Crucea mea...”

Această mântuire se realizează în Biserica întemeiată de Hristos, care e anticamera pământească a Raiului. Dacă Pomul
vieții se află în Rai, cel de-al doilea (Crucea) se află în Biserică, după cum se psalmodiază puțin mai devreme în slujbă, în
peasna a patra a cântării a cincea de la aceeași utrenie:

„Alt Rai s-a cunoscut Biserica, ca şi cel mai dinainte, având lemn purtător de viaţă Crucea Ta, Doamne, din care prin
atingere luăm nemurire”[1].

Și Deniile din Săptămâna Patimilor conțin metafore ce prezintă Crucea, nedespărţită de Hristos, drept simbol soteriologic,
unificator și universal: „Astăzi S-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape...” (Antifonul 15 al Deniei din Joia
Mare), sau: „Prin lemn a fost izgonit Adam din Rai, iar prin lemnul Crucii tâlharul în rai s-a sălășluit...” (Sedealna de
la Fericirea a patra aceleiași slujbe), la care mai adăugăm încă o cântare (anume sedealna Fericirii a noua) care merită
întreaga noastră atenție, deși nu amintește direct de Cruce, ci de jertfa pe ea, parafrazând versete biblice (Matei 27, 45 și
51):

„Când te-ai răstignit, Hristoase, toată făptura văzându-Te s-a cutremurat; temeliile pământului s-au clătinat de frica puterii
Tale, luminătorii s-au ascuns și catapeteasma templului s-a rupt; munții s-au cutremurat și pietrele s-au despicat, iar tâlharul
cel credincios grăiește cu noi, Mântuitorule: pomenește-ne întru Împărăția Ta!”
Nu încheiem excursul în cântările Triodului fără un popas la Denia Prohodului, acolo unde Crucea e amintită mai adesea în
legătură cu însuși momentul istoric al Răstignirii, însă imnograful scapă mici aluzii la rolul mântuitor universal al Jertfei:

„Suind Tu pe cruce,

Împreună-ai suit 

Şi pe muritorii vii; iar stând sub pământ, 

Ai sculat de-acolo pe cei adormiţi.” (starea întâi, strofa 37)

„Răstignit pe cruce, 

Ai chemat pe oameni, 

Iar curată coasta Ta împungându-se, 

Tuturor iertare dai, lisuse-al meu.” (starea întâi, strofa 44)

„Cuvine-se, dar, 

Să cădem la Tine, Ziditorul, 

Cela ce pe cruce mâinile Ţi-ai întins, 

Şi-ai zdrobit de tot puterea celui rău.” (starea a doua, strofa 1)

Acestea şi alte cântări, în special din miercurile și vinerile de pe parcursul întregului an, cuprinse în Octoih, sunt adevărate
bijuterii poetice, din care putem extrage câteva elemente: 1) Crucea este închipuirea Arborelui Vieţii, aflat în Rai; 2) prin Cel
care S-a răstignit pe ea, este imagine a centrului, căci uneşte în sine, pe orizontală,   punctele cardinale, ocrotind cu braţele
ei tot pământul; 3) totodată, pe verticală ea este Axis Mundi, deschizând atât „uşa raiului” și unind cerul cu pământul, dar şi
porțile lumii dedesubt, căci e „piron înfipt în inima iadului, ce cutremură temeliile morţii”, salvând întreaga omenire, anulând
rupturile existente între aceste dimensiuni şi biruind răul; 4) Crucea este întotdeauna nedespărţită de Cel Ce S-a răstignit pe
ea, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul și Mijlocitorul între lumea de aici, supusă timpului și morții și lumea de dincolo, veșnică.

Sfânta Cruce în tradiţia populară

Tradiţia populară românească a adoptat cu multă dragoste cultul Sfintei Cruci. În veșmintele tradiționale din orice zonă a
țării ea primește atât o valoare estetică, cât și una sacră și de protecție. Întrucât sângele Mântuitorului a răscumpărat
păcatul originar, Crucea, ca arbore al vieţii, devine în Biserică izvorul Tainelor (simbolizate prin ulei, grâu, vin), iar în popor ei
i se asociază şi plantele de leac. Nenumărate plante miraculoase îşi întemeiază puterea pe faptul că au crescut la picioarele
Crucii, din picăturile de sânge ale lui Hristos căzute pe pământ. Floarea Paștelui, care se aduce în Vinerea Mare la Prohodul
Domnului (la francezi, „Floarea Vinerii Sfinte”, Anemone nemorosa) a apărut din lacrimile Mântuitorului, iar Maica Domnului
a răspândit-o în cele patru zări. Salciile aduse la biserică de Florii, ca să închipui Stâlpările aduse Domnului la porțile
Ierusalimului, sunt așezate de credincioși la porți, oferind protecție de rele. Printre plantele miraculoase pot fi enumerate
Iarba crucii (Hypericum perforatum), Cheiţa raiului (Commelina communis), Floarea raiului (Allium montanum), Coroana lui
Hristos (Euphorbia milii) și Floarea Patimilor lui Hristos (Passiflora incarnata). Unele plante de leac sunt adunate în zi de
sărbătoare, iar de Înălțarea Sfintei Cruci se încheie sezonul acestor culegeri.

În poezia populară românească, carnea Mântuitorului a dat naştere grâului, iar sângele Său, vinului („Apoi m-au întins/ Și
tare m-au strâns/ Carnea jos cădea/ Pe unde pica/ Grâu bun se făcea... Cuiele bătea/ Sângele-mi curgea/ Pe-unde
picura /Vin bun se făcea”), iar busuiocul – nelipsit de la slujba aghiasmei la români – dar și de la momentele de sfințire a
vieții, precum botezul ori nunta (dar și aflarea viitorului soț/viitoarei soții), îşi dezvoltă ramurile sale în forma crucii. Şi pentru
că se sfinţeşte tot pământul, de zilele dedicate Crucii se aduc la biserică diferite roade ale pământului pentru a fi sfinţite, sau
se fac slujbe de sfinţire a apei.

*
Crucea e nelipsită in viaţa de zi cu zi a creștinilor români care o au ocrotitoare în toate lucrările. Prin numirile care i-au fost
date, „purtătoare de viaţă”, „uşa raiului”, „pom al vieţii ce adevereşte Învierea lui Hristos”, „piron” în inima iadului, „armă
asupra diavolului”, Crucea care „sfinţeşte marginile lumii” înlesnește legăturile dintre semeni, precum și pe cele cu cerul şi
cu lumea dedesubt, prin puterea Celui de care e nedespărţită, Mântuitorul Iisus Hristos.

[1] Triodul, p. 318; cantarea 5 a canonului utreniei Duminicii Crucii.