Sarbatorile Maicii Domnului, 

 sfintilor, ingerilor si Sfintei Cruci

A.    Sărbătorile Maicii Domnului:

1.      Temeiuri biblice:
     Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între
femei (Luca 1: 28);
     Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt, și cu
glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău (Luca 1: 41,
42);
     Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui
(Luca 1: 48, 49); Şi când zicea El acestea, o femeie din mulţime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care
Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui
Dumnezeu şi-l păzesc (Luca 11: 27, 28);
     Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioară (sinodul III Ecumenic), cuvenindu-i-se hiperdulie
(supravenerare sau preacinstire).

2.      Sărbătorile mari ale Maicii Domnului:

  sărbătorile cele mai vechi ale Maicii Domnului apar în forma lor primă ca sărbători ale Mântuitorului, fiind de origine
mai nouă decât sărbătorile propriu-zise împărătești (niciuna nu pare a fi mai veche decât secolul V, toate apărând
după Sinodul III Ecumenic);
  se pare totuși că înainte de Sinodul de la Efes, încă de pe la sfârșitul sec. IV, exista o sărbătoare marială, numită
Pomenirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, fixată în preajma Crăciunului (analogă cu
Soborul Maicii Domnului de la 26 decembrie, din Sinaxarul de azi);
a) Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie) sau Sfânta Maria Mică; apare probabil între Sinoadele III și IV
Ecumenice (căci ea există și la anticalcedonieni), având la origine aniversarea anuală a târnosirii unei biserici din
Ierusalim, zidită pe locul unde, după tradiție, fusese casa părinților Sfintei Fecioare; în sec. VI Roman Melodul
compune Condacul și Icosul sărbătorii, iar în sec. VIII Sf. Andrei Criteanul a scris în cinstea ei patru predici și un
canon; în Apus e introdusă în sec.VII de papa Serghie I, dar se generalizează abia prin sec. IX-X; a doua zi, pe 9
septembrie, sărbătorim Soborul Sfinților Ioachim și Ana;
b) Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie) sau Vovidenia (Ovedenia); apare în sec. VI, fiind cea
mai nouă dintre cele patru sărbători ale Maicii Domnului; la 20 noiembrie 543, împăratul Justinian a zidit la
Ierusalim, lângă ruinele templului, o biserică închinată Sfintei Fecioare; conform obiceiului, a doua zi după sfințire,
adică la 21 noiembrie, a început să fie serbat hramul bisericii, serbarea fiind consacrată aducerii Sfintei Fecioare la
templu, la vârsta de 3 ani; sărbătoarea este generalizată în Răsărit înainte de sec.VII, iar în Apus abia în sec.XVI;
c) Buna Vestire (25 martie) sau Blagoveștenia (în Apus „Sărbătoarea Zămislirii Domnului”); este sărbătoarea cea
mai de timpuriu confirmată în documente; se știe că încă din sec. IV-V s-a zidit la Nazaret o biserică pe locul unde
fusese casa în care Maica Domnului a primit de la înger vestea cea bună; în cinstea acestei sărbători ne-au rămas
panegirice celebre din sec.V, de la patriarhul Proclu al Constantinopolului, episcopul Vasile al Seleuciei, etc.; în
Răsărit, data de 25 martie s-a generalizat din sec.V, îndată ce Nașterea Domnului a început să fie sărbătorită la 25
decembrie (totuși, armenii o serbează în raport cu vechea dată, de 6 ianuarie, a Nașterii Domnului, adică la 7
aprilie); în Apus, data de 25 martie s-a generalizat abia în sec. XI, înainte ea serbându-se la 18 decembrie, ca
Sărbătoare a Așteptării Nașterii Domnului;
d) Adormirea Maicii Domnului (15 august), Uspenia sau Sfânta Maria Mare (în Apus „Ridicarea la cer a
Fecioarei Maria” – Assumptio); având în vedere că Biserica a sărbătorit din vechime zilele morții Sfinților,
sărbătoarea Adormirii ar trebui să fie cea mai veche, dar date despre ea avem abia din sec.V; locul ei de origine este
probabil Ierusalimul, căci în vechile sinaxare ziua de 15 august reprezenta sărbătoarea aniversării anuale a sfințirii
unei biserici a Maicii Domnului, zidite în sec. V, între Ierusalim și Betleem, aproape de locul unde era mormântul
Rachelei și unde, după tradiție, Sfânta Fecioară a făcut un popas cu puțin înainte de a-L naște pe Iisus; se pare că
generalizarea sărbătorii se datorează, în Răsărit, împăratului bizantin Mauriciu, la sfârșitul sec. VI, iar în Apus, papei
Teodor I, în sec. VII (în Apus, Adormirea se serba înainte pe 18 ianuarie.

 3. Sărbători mici ale Maicii Domnului:

a) Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (26 decembrie): este o să rbă toare cu ținere, ca o
continuare a Cră ciunului; datează înainte de 451, pentru că apare și la sirienii monofiziți; în sec.VII Sinodul
 Trulan face aluzie la ea în canonul 79, care condamnă obiceiul unora de a cinsti în această zi lă uzia Maicii
Domnului prin împă rțirea de pâ inișoare;
b) Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie): fă ră ținere, mai mult prin mă nă stiri și la
Sfâ ntul Munte; aduce aminte de ară tarea Maicii Domnului că tre Sfâ ntul Andrei cel Nebun pentru Hristos, în
biserica din cartierul Vlaherne (Constantinopol), pe vremea împă ratului Leon Înțeleptul (sec. VII-VIII); în sec.
XII să rbă toarea e introdusă la ruși, de unde trece și la noi;
c) Izvorul Tămăduirii (în Vinerea din Săptămâna Luminată);
d) Zămislirea Sfintei Fecioare (9 decembrie) sau Zămislirea Sfintei Ana, cum e trecut în
calendare; catolicii serbează pe 8 decembrie Neprihă nita Ză mislire sau Ză mislirea fă ră pă cat a Fecioarei
Maria;
e) Punerea cinstitului veșmânt al Maicii Domnului în raclă (2 iulie);
f) Punerea brâului Maicii Domnului în raclă (31 august);
g) la 1 septembrie se pomenește o altă minune a Maicii Domnului.
4. Alte forme de exprimare a cinstirii Maicii Domnului în cultul bisericesc:
a) Cântări și rugăciuni deosebite, închinate ei (Axioane, Și acum..., Canoane la Utrenie, tropare la Vecernie și
Utrenie, etc.);
b) Slujbe speciale (Acatiste, Paraclise, Prohodul);
c) Zidirea de biserici în cinstea și spre pomenirea ei;
d) zugrăvirea pe icoane și pe pereții bisericilor; e) predici ale marilor cuvântători creștini; f) frecvența mare a
numelor de botez Maria și Marin, etc.

B.     Sărbători închinate Sfinților:

1. Cinstirea sfinților:
    la început, sfinți erau numiți toți creștinii;
    apoi, termenul s-a restrâns la anumite personalități distinse ale Legii vechi (patriarhi, drepți, prooroci) și ale Noii
Legi (apostoli, ucenici, misionari, martiri, mărturisitori, dascăli și ierarhi, pustnici, călugări);
    conform versetului biblic “Mai bun este numele bun decât untdelemnul bun și ziua morții decât ziua nașterii “
(Ecclesiastul 7), Biserica serbează în general ziua morții sfinților (excepții:Maica Domnului și Sf. Ioan Botezătorul);
    cele dintâi sărbători înscrise în calendarele creștine au fost aniversările anuale ale morții martirilor (creștinii se
adunau la mormintele lor, pe care de obicei se construiau bisericuțe – martyria – și acolo se rugau și privegheau,
săvârșind Sf. Liturghie), la care apoi s-au adăugat, începând din sec. IV, sărbătorile mărturisitorilor ce au suferit în
timpul prigoanelor, și după aceea cele ale pustnicilor, călugărilor, sfinților ierarhi, marilor teologi, etc.
2. Sărbătorile sfinților cu cinstire generală în toate Bisericile Ortodoxe:
a) Sf. Marele Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir (26 octombrie): a fost diacon al episcopului din
Sirmium, fiind martirizat la 9 aprilie 304; a dat numele său oraşului natal (Mitroviţa, azi în Serbia), de unde
moaştele (sau măcar o parte din ele) i-au fost transportate mai târziu la Tesalonic, unde au fost depuse la 26
octombrie 413 într-o biserică anume construită pentru ele;
b) Sf. Marele Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni (6 decembrie): (†340); la
anul 1087 moaştele lui au fost transportate la Bari, în Italia;
c) Sf. Arhidiacon şi întâiul mucenic Ştefan (27 decembrie): ucis cu pietre de evrei, în anul 33;
d) Sf. Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei (1 ianuarie): †379;
e) Soborul Sf. Ioan Botezătorul, Proorocul şi Înaintemergătorul Domnului (7 ianuarie);
 f) Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur (30 ianuarie):  E o
sărbătoare de origine mai nouă, instituită în sec. XI, de mitropolitul Ioan al Evhaitelor, care a întocmit şi slujba zilei,
pe timpul împăratului bizantin Alexe Comneanul (1086), în urma unei discuţii ivite între credincioşii din
Constantinopol, care se întrebau care dintre cei trei sfinţi ierarhi este mai vrednic de cinstire;
g) Sf. Marele Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă (23 aprilie): martirizat în anul 303, în persecuţia
lui Diocleţian;
h) Sfinţii Împăraţi Constantin (cel Mare) şi maica sa Elena (21 mai): primii împărați creştini şi protectori ai
creştinătăţii, ambii sărbătoriţi la 21 mai, care este ziua morţii împăratului Constantin (anul 337);
i) Naşterea Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie): cu 6 luni înainte de Naşterea Domnului (Luca 1:36); se mai
numește Drăgaica sau Sânziene în popor;
 j) Sf. Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie): martirizaţi la Roma, în persecuţia lui Nero, în anul 67, au
sărbătoare comună la 29 iunie, care e data transferării moaştelor lor la catacombele de pe Via Appia din Roma, la
258;
k) Sf. Proroc Ilie Tesviteanul (20 iulie): e singurul sfânt din Legea Veche care are sărbătoare cu ţinere în
calendar;
l) Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august): este una dintre sărbătorile de sfinţi cu bază
biblică; se serbează cu post, în orice zi a săptămânii ar cădea.
3.      Sărbători ale Sfinților cu date variabile:
 Teodor Tiron (la 17 februarie, dar și în sâmbăta din prima săptămână a Postului Paștelui);
 Dreptul Lazăr (Sâmbăta dinaintea Floriilor);
 Sf. Grigorie Palama (14 noiembrie, dar și în Duminica a doua din Postul Paștelui);
 Sf. Ioan Scărarul (la 30 martie, dar și în Duminica a patra a Postului Paștelui);
 Cuvioasa Maria Egipteanca (1 aprilie, dar și în Duminica a cincea a Postului Paștelui);
 Sf. Apostol Toma (Duminica întâia după Paști), etc.
Duminicile Sfinților Părinți și ale Sfinților Strămoși:
a) Duminica celor 318 Sfinți Părinți adunați la sinodul I de la Niceea, 325 (duminica dinaintea Rusaliilor);
b) Duminica celor 630 Sfinți Părinți adunați la sinodul IV de la Calcedon, 451 (între 13 și 19 iulie,
duminică);
c) Duminica celor 365 Sfinți Părinți adunați la sinodul VII de la Niceea, 787 (duminica a 21-a după Rusalii,
sau prima după 11 octombrie);
d) Duminica Sfinților Strămoși (Patriarhi, Drepți și Prooroci din Vechiul Testament – prima
duminică după 11 decembrie);
e) Duminica Sfinților Părinți (duminica dinaintea Nașterii Domnului);
f) Duminica Părinților după trup ai Domnului: Sfânta Fecioară, Iosif, David împăratul, la care se adaugă și
Iacov, fratele Domnului (prima duminică după Nașterea Domnului);
g) Duminica Tuturor Sfinților (prima duminică după Rusalii, introdusă prin sec. IV, în Antiohia).
4. Alte forme de cinstire a sfinților în cultul ortodox:

a) cinstirea moaștelor;
b) zidirea de biserici;
c) pelerinaje la mormintele martirilor;
d) patronii și ocrotitorii anumitor bresle;
e) zugrăvirea chipurilor și a faptelor sfinților pe pereți și icoane;
f) adoptarea ca nume de botez.

5. Sfinți români:
a) canonizați în 1950 (solemnitățile au avut loc în 1955): Sf Ioan Valahul, (12 mai); Sf. Ioan de la
Râşca, (1 iunie), ierarh moldovean din sec. XVII; Cuv. Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, (15 septembrie), mitropolit
al Banatului, sec.XVII; moaştele sale se află la catedrala mitropolitană din Timişoara; Mitropoliţii Iorest (Ilie) şi
Sava Brancovici (24 aprilie), cu titlul de «mărturisitori»; amândoi au suferit pentru apărarea ortodoxiei împotriva
încercărilor de calvinizare a românilor ortodocşi, în sec. XVII; Cuvioșii ieromonahi Visarion Sarai şi Sofronie din
Cioara şi drept-credinciosul ţăran Oprea Nicolae (Miclăuş) din Săliştea Sibiului, sec.XVIII, (21 octombrie), luptători
împotriva Uniaţiei, cinstiţi cu titlul de «mărturisitori»; Sf. Ierarh Calinic Cernicanul (11 aprilie), stareţ al mănăstirii
Cernica şi apoi episcop al Râmnicului, (†1868);
b) generalizarea cultului unor sfinți cu moaște la noi în țară (1950):
    Sfâ nta muceniţă Filofteia, (7 decembrie), moaşte la Curtea de Argeş;
    Cuv Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (†26 decembrie 1406); se pă strează doar degetul cel mare de la mâna
dreaptă, la mă n. Tismana);
    Sf. mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie). A tră it în sec. XIV, iar moaştele sale se pă strează în biserica
Sf. Gheorghe din Mă nă stirea Sf. Ioan cel Nou, la Suceava;
    Cuv. Grigorie Decapolitul, (20 noiembrie); moaştele se află la Mă nă stirea Bistriţa din Oltenia;
    Cuv Paraschiva cea Nouă , (14 octombrie); moaştele se pă strează la Iaşi în catedrala mitropolitană ;
    Cuv Dimitrie cel Nou (din Basarabi), (27 octombrie); moaştele - catedrala patriarhală din București;
    Sfinţii mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, din sec. IV (4 iunie) – la mă n. Cocoș, jud. Tulcea;
c) sfinți canonizați în 1992 și după 1992:
    Sf. cuvios Ioan de la Prislop (13 septembrie), sec. XV-XVI;
    Sf. cuvios Antonie de la Iezerul-Vâ lcea (23 noiembrie), sec.XVII-XVIII;
    Sf. cuvios Daniil Sihastrul (18 decembrie), sec.XV;
    Sf. cuvios Gherman din Dobrogea (29 februarie), sec.IV-V;
    Sf. cuvios Ioan de la Neamţ – Hozevitul (5 august), +1960;
    Sf. cuvioasă Teodora de la Sihla (7 august), sec.XVII-XVIII;
    Sf. preoţi mă rturisitori Ioan din Galeş şi Moise Mă cinic din Sibiel (21 octombrie), sec.XVIII;
    Sf. ierarh martir Antim Ivireanul (27 septembrie), sec.XVIII;
    Sf. ierarh Iosif mă rturisitorul din Maramureş (24 aprilie), sec.XVII-XVIII;
    Sf. ierarh Ghelasie de la Râ meţ (30 iunie), sec.XIV;
    Sf. ierarh Leontie de la Ră dă uţi (1 iulie), sec.XV;
    Binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfâ nt (2 iulie), sec.XV;
    Sfinţii martiri Brâ ncoveni, Constantin vodă , cu cei patru fii ai să i: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi sfetnicul
Ianache (+15 august, serbați la 16 august),
    starețul Paisie Velicicovski de la Neamț (15 noiembrie),
     Duminica sfinţilor româ ni (a doua duminică după Rusalii).
C.     Sărbători închinate Sfinților Îngeri:
1. Cultul Sfinților Îngeri: Cultul îngerilor are un solid fundament biblic, dar trebuie evitat cultul
superstițios sau idolatru al îngerilor (de influență păgână sau gnostică, așa cum s-a întâmplat în Biserica Frigiei din
Asia Mică, mai ales în orașele Laodiceea și Colose); de aceea, apostolul Pavel atrage atenția: nimeni să nu
vă răpească... prin închinarea la îngeri (Coloseni 2: 18), iar canonul 35 al sinodului din Laodiceea interzice
invocarea îngerilor în sens idolatru. Cinstirea relativă a îngerilor era însă permisă, așa cum aflăm de la Sf. Justin
Martirul, iar Origen și Eusebiu de Cezareea fac distincție între adorarea lui Dumnezeu și cinstirea relativă a
îngerilor; Sf.Ambrozie recomandă invocarea îngerilor.
Forme de exprimare a cultului Sf. Îngeri:
  ridicarea de biserici în cinstea lor,
  consacrarea zilei de luni pentru cinstirea îngerilor,
  slujbe dedicate lor (Acatistul Sf.Arhangheli Mihail și Gavriil, Canonul de rugăciune către îngerul păzitor, Canonul de
rugăciune către Puterile cerești și către toți Sfinții).

2. Sărbători închinate Sfinților Îngeri:

a) Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și a tuturor Puterilor cerești celor fără de trupuri (8
noiembrie): vechimea ei urcă până la sec.V; la origine era sărbătoarea sfințirii unei biserici a Sf. Arh. Mihail,
ridicată la Thermele lui Arcadius din Constantinopol; ulterior este adăugat și Sf. Arh. Gavriil, apoi toate cetele
îngerești;
b) la 6 septembrie se face pomenirea unei minuni făcute de Sf. Arh. Mihail la Chones, în Colose din
Frigia;
c) la 26 martie Soborul Sf. Arhanghel Gavriil;
d) la 13 iulie Soborul (al doilea) al marelui Arhanghel Gavriil;
e) la 11 iunie o serbare a Arhanghelului Gavriil din Adin (Sf. Munte), unde ar fi învățat pe un călugăr
să cânte prima parte a Axionului.

D.     Sărbători închinate Sfintei Cruci :

1. Cultul Sfintei Cruci :
    Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu
(1 Corint. 1: 18);
    Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este
răstignită pentru mine, şi eu pentru lume! (Galateni 6: 14);
    păgânii numeau pe creștini „adoratori ai crucii” (dovadă a cultului Crucii din primele secole);
    apologeții creștini din sec.II-III (Tertulian, Origen, etc.) justifică cinstirea Crucii, iar împăratul Iulian Apostatul, în
sec.IV, „acuză” pe creștini că: voi venerați lemnul gol al crucii făcând semnul ei pe frunte și înscriindu-l la intrarea
caselor voastre;
    semnul crucii era întrebuințat la sculare și la culcare, la masă (Tertulian, Origen);
    prima reprezentare a semnului Crucii apare pe un monument creștin înainte de anul 79, apoi pe un altar prin anul
134, pe inscripțiile din catacombe, și chiar în necropolele primei comunități din Ierusalim;
    două evenimente contribuie la dezvoltarea cultului Sfintei Cruci: semnul crucii pe cer apărut lui Constantin cel
Mare, în lupta cu Maxențiu (312) și dezgroparea crucii Domnului de către împărăteasa Elena, în anul 326; îndată
după descoperirea adevăratei Cruci, cinstirea ei a fost introdusă în cultul liturgic al Bisericii, prin așezarea sa în
biserica zidită de Constantin cel Mare pe locul Sfântului Mormânt și sfințită la 13 sept. 335 (expunerea și venerarea
liturgică a crucii aveau loc, la început, de două ori pe an: la 13 septembrie, ziua găsirii ei, și în Vinerea Patimilor);
    sinodul VII ecumenic (completat de sinodul din 896, Constantinopol) formulează doctrina exactă a Bisericii în
privința cultului Sfintei Cruci și a Sfintelor Icoane.
2. Sărbătorile Sfintei Cruci:
a) Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie): zi de post; amintește atât de aflarea Crucii și înălțarea ei de
către patriarhul Macarie al Ierusalimului, la 14 septembrie 335, cât și de întoarcerea Sfintei Cruci de la perși, în 629,
sub Heraclius, și înălțarea ei de către patriarhul Zaharia, la 14 septembrie 630, când o depune în biserica Sfântului
Mormânt; aflarea Sfintei Cruci (13 sept.) este separată de sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 sept.), cu timpul
trecând în umbră;
b) Duminica a treia din Postul Paștilor (Duminica crucii): amintește de ceremonia liturgică a expunerii
crucii în vinerea Patimilor;
c) Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci (1 august): în amintirea eliberării
grecilor din robia saracinilor pe timpul împăratului Manuil Comnenul;
d) Pomenirea arătării semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împăratului Constantie, anul 351 (7
mai);
e) miercuri și vineri, cântările Octoihului amintesc de Sfânta Cruce.
Duminica si praznicele împărătești

A. Generalități:
1. Ce sunt sărbătorile? (servatoria, de la servo,-are, a păstra, a conserva, a
respecta). Sunt acele zile liturgice mai importante din cursul anului bisericesc, care sunt
închinate comemorării faptelor sau momentelor de căpetenie din istoria mântuirii (de
exemplu Nașterea Domnului, Învierea Sa, etc.) și a principalelor persoane sfinte
(Mântuitorul, Sfinții cei mai venerați de credincioși, etc.) / Sf. Liturghie / zile de odihnă /
slujbe mai pe larg / cruce roșie în calendar, simplă, cu una sau două paranteze.

2. Vechimea și universalitatea sărbătorilor.

3. Instituirea sărbătorilor creștine: la început ca prelungiri ale sărbătorilor iudaice

(duminica, Paștile și Rusaliile, singurele sărbători generale din primele trei secole). Abia în
sec.III apare sporadic și un alt praznic, Epifania sau Teofania. În sec.II apar primele sărbători de
origine pur creștină, cele ale Sfinților Martiri și Mărturisitori, cea mai veche consemnată în
documente fiind sărbătoarea Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei (+155). În sec.IV, după
încetarea persecuțiilor, apar sau se generalizează noi sărbători, închinate Mântuitorului, Sfintei
Cruci, Maicii Domnului, Sfinților Îngeri, sfinților. Până în sec.VI, Calendarul creștin este
aproape definitiv format în ceea ce privește sărbătorile mari de peste an. 4. Cele mai vechi liste
de sărbători creștine: minologhioane, heortologii, martirologii, sinaxare, calendare. Un rol
decisiv în formarea Calendarului (Sinaxarului) ortodox de astăzi l-a avut Simeon Metafrastul
(sec.X), opera lui fiind revizuită apoi de Nicodim Aghioritul (sec.XVIII). 5. Funcțiile
sărbătorilor: a) comemorativă; b) latreutică; c) instructiv-educativă; d) soteriologică. 6.
Împărțirea sărbătorilor: a) după dată: cu dată fixă și cu dată schimbătoare; b) după obiectul și
importanța lor: sărbători domnești sau praznice împărătești (închinate persoanelor Sfintei Treimi
și mai ales principalelor evenimente din viața pământească și activitatea Mântuitorului, ori din
istoria Bisericii) și sărbătorile Sfinților (dintre care sărbătorile Maicii Domnului sunt considerate
de unii tot sărbători domnești); c) după bogăția și solemnitatea slujbelor divine: sărbători mari,
cu cruce roșie între două paranteze (cele ale Mântuitorului și ale Maicii Domnului, la care se
adaugă Nașterea și Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, precum și Sf. Apostoli Petru și Pavel;
slujba este cu priveghere – Vecernie mică și Vecernie mare, litie, polieleu, Evanghelie și
Slavoslovie mare), sărbători mijlocii (Sărbătorile Sfinților cu priveghere și polieleu, notate cu
cruce roșie cu o paranteză, și Sărbătorile Sfinților fără priveghere – cu o singură Vecernie –, dar
cu polieleu, Evanghelie și Slavoslovie mare, notate cu cruce roșie simplă), sărbători mici
(Sărbătorile sfinților cu stihirile pe șase – la „Doamne, strigat-am...” – și cu Slavoslovie mare –
doxologie cântată – și Sărbătorile sfinților cu stihirile pe șase dar fără Slavoslovie mare –
doxologie citită – ambele cu cruce neagră, cu paranteză sau simplă).

B. Duminica, sărbătoarea săptămânală a creștinilor:

1. Temeiurile instituirii duminicii ca sărbătoare săptămânală:
a) ziua Învierii Domnului;
b) prima zi a creației lumii (Sf. Iustin Martirul și Filozoful) sau începutul zilelor (Sf. Vasile Cel
Mare);
c) ziua Pogorârii Duhului Sfânt și a întemeierii Bisericii. E sărbătoarea Sfintei Treimi – ziua în
care prăznuim zidirea lumii de către Tatăl, răscumpărarea lumii prin Fiul și sfințirea ei prin
Sfântul Duh.

2. Vechimea sărbătorii: După Învierea Sa, Mântuitorul Se arată Apostolilor fără Toma

în duminica Învierii, apoi Apostolilor împreună cu Toma după opt zile, tot duminică și aproape
la aceeași oră, în foișorul unde avusese loc Cina cea de Taină și unde fusese instituită Taina
Euharistiei. La aceasta s-a adăugat și Pogorârea Duhului Sfânt în Duminica Cincizecimii, când
Apostolii se găseau din nou adunați în foișorul Cinei. Toate acestea au determinat consacrarea
duminicii ca zi de adunare a Sfinților Apostoli și a primei comunități creștine, pentru sărbătorirea
Învierii Domnului. De asemenea, în nădejdea Parusiei apropiate, primii creștini, urmând pilda
Apostolilor, se adunau în fiecare duminică, așteptând venirea Domnului. Duminica a devenit
astfel ziua de adunare a primilor creștini, și implicit ziua lor de cult, în care se făcea frângerea
pâinii, iar mai târziu ziua de odihnă, care înlocuiește sabatul iudaic, așa cum scrie și Sf. Ignatie
Teoforul (+107): „Așadar, cei care au trăit în rânduielile cele vechi (adică evreii) și au venit la
nădejdea cea nouă, să nu mai țină sâmbăta, ci duminica, în care și viața noastră a răsărit prin
El...”. Constantin cel Mare va consfinți oficial duminica, în anul 321, ca zi de odihnă pentru
întreg imperiul.

3. Numirile sărbătorii:
a) prima a sabatului (de la evrei), sau prima zi a săptămânii (așa cum găsim în Evenghelii);
b) denumire specific creștină: Ziua Domnului sau duminica (Dominica Dies) (așa cum găsim în Apocalipsa
1 sau în Didahia celor 12 Apostoli);
c) denumirea creștină a alternat cu cea păgână: Ziua Soarelui; Sf. Iustin Martirul și Filozoful (și apoi
Tertulian) întrebuințează denumirea Dies Solis atunci când se adresează păgânilor, dar arată, ca și Sf. Ambrozie al
Milanului, că „această zi o luminează Hristos, Soarele dreptății”; această denumire este înlocuită cu totul începând
cu sinodul I ecumenic, care generalizează numirea creștină a duminicii, dar a supraviețuit la unele popoare de limbi
germanice, creștinate mai târziu (germ., engl., oland., sued., norv.);
d) numiri poetice ale duminicii: ziua a opta, ziua pâinii, împărăteasa zilelor, începutul zilelor, etc.

4. Caracterul sărbătorii și modul sărbătoririi în vechime: caracter jubiliar, sărbătoarea triumfului vieții

asupra morții (interzicerea postului, a metaniilor mari); modul sărbătoririi: participarea la Liturghie, zi de repaus,
fără petreceri, jocuri, spectacole, ci acte de pietate și milostenie.

5. Șirul duminicilor din cursul anului bisericesc: 52 sau 53 de duminici, în trei grupe:
a) prima grupă: cele 8 duminici din perioada Penticostarului (Duminica Învierii, Duminica Sf. Ap. Toma, Duminica
Mironosițelor, Duminica Slăbănogului, Duminica Samarinencii, Duminica Orbului din naștere, Duminica Sf.
Părinți de la Sinodul I ecumenic, Duminica Rusaliilor);
b) a doua grupă: între 28 și 38 duminici din perioada Octoihului sau duminicile de după Rusalii, începând cu
Duminica Tuturor Sfinților și până la prima duminică din Triod, a Vameșului și a Fariseului; din maximul de 38
de duminici se scad 6 (duminicile dinainte și după: Înălțarea Sfintei Cruci, Nașterea Domnului și Botezul
Domnului) și se ajunge la 32 de duminici numerotate după Rusalii (de la 14 septembrie se fac unele inversiuni de
numerotare);
c) a treia grupă: cele 10 duminici din perioada Triodului; primele patru: Duminica Vameșului și a Fariseului (a
33-a după Rusalii), Duminica Fiului Risipitor (a 34-a după Rusalii), Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a 35-a
după Rusalii sau a Lăsatului sec de carne), Duminica Izgonirii lui Adam din rai (sau a Lăsatului sec de brânză);
ultimele șase duminici: Duminica I a Postului (Duminica Ortodoxiei, a reabilitării cultului icoanelor prin sinodul
din 842-843 de la Constantinopol), Duminica a II-a a Postului (a Sf. Grigorie Palama), Duminica a III-a a Postului
(a Sfintei Cruci), Duminica a IV-a a Postului (a Sf. Ioan Scărarul), Duminica a V-a a Postului (a Cuvioasei Maria
Egipteanca), Duminica a VI-a a Postului (a Floriilor).

C. Praznice împărătești cu date fixe:

1. Nașterea Domnului (25 decembrie): e mai nouă decât Paștile (se punea accent pe moarte,
nu pe naștere); cea mai veche mărturie: sec.III, când 20.000 de mucenici au ars de vii în Nicomidia, sub
Dioclețian și Maximian, într-o biserică în care se adunaseră să prăznuiască Nașterea Domnului; în Apus,
Nașterea Domnului s-a serbat de la început la 25 decembrie (după o tradiție veche, care spune că atunci
s-a născut Iisus), dar în Răsărit, până în a doua jumătate a secolului IV, Nașterea era serbată împreună
cu Botezul, pe 6 ianuarie, numindu-se sărbătoarea Arătării Domnului (teofania); de fapt și în Apus, și în
Răsărit, Nașterea Domnului se serba după aceeași regulă, adică la solstițiul de iarnă, numai că orientalii
au fixat-o după vechiul calcul egiptean la 6 ianuarie, pe când Apusul a recalculat-o în funcție de data
exactă în care cădea atunci solstițiul (25 decembrie); în Răsărit, Nașterea Domnului s-a serbat separat de
Botezul Domnului pentru prima oară prin 375, în Biserica din Antiohia, apoi la Constantinopol în 379
(când Grigorie de Nazianz a ținut acea predică festivă ce a inspirat pe Cosma Melodul să compună
Canonul Nașterii: Hristos Se naște, slăviți-L...), apoi în sec.V în Bisericile Alexandriei, Ierusalimului, după
care s-a generalizat; în plus, s-a fixat data de 25 decembrie și pentru a contrabalansa sărbătorile solare
ale păgânilor; o altă explicație simbolică, plecând de la cuvintele Sf. Ioan Botezătorul: Aceluia se cade să
crească, iar mie să mă micșorez: Nașterea Sf. Ioan Botezătorul este fixată pe 24 iunie, momentul
solstițiului de vară, când zilele încep să descrească, iar Nașterea Domnului după solstițiul de iarnă, când
zilele încep să crească; o dată fixată data de 25 decembrie, s-au fixat în funcție de ea și alte sărbători
legate de Nașterea Domnului (Tăierea-împrejur, Întâmpinarea Domnului, Buna Vestire, Nașterea Sf. Ioan
Botezătorul), precum și cele două duminici de dinainte (Duminica Sfinților Strămoși și Duminica Sfinților
Părinți după trup ai Domnului), ca și Duminica de după Naștere (Fuga în Egipt); ca mod de sărbătorire: în
ajun era post total, se botezau catehumenii (ca și la Paști și la Rusalii), se citeau Ceasurile mari sau
împărătești  (la care participau împărații), se mergea cu icoana Nașterii; s-a instituit apoi și Postul
Crăciunului, de 40 de zile; în schimb, de la Crăciun până în ajunul Botezului se interzicea postul și
plecarea genunchilor.
2. Tăierea-împrejur a Domnului (1 ianuarie): în a opta zi de la Naștere, după Legea Veche,
când i s-a pus numele Iisus (Mântuitor); sărbătoarea era generalizată în sec.V, când avem predici ținute
cu prilejul ei, de exemplu de patriarhul Proclu al Constantinopolului; la început creștinii posteau, ca să se
opună păgânilor care serbau pe zeii Ianus, Pan, Bachus (vezi Revelionul); apoi nu s-a mai postit, fiind zi
de praznic și de bucurie; la 1 ianuarie s-a adăugat și sărbătoarea Sf. Vasile; de asemenea, începe și anul
civil (Tedeum).
3. Botezul Domnului (6 ianuarie): - Epifania, Teofania, Arătarea Domnului; este atestată
prima dată de Clement Alexandrinul, în Alexandria (vechii păgâni de aici serbau la 6 ianuarie nașterea
Eonului, corespunzând sărbătorii mai vechi a lui Osiris, zeul protector al Alexandriei; era sărbătoare de
origine solară, iar solstițiul de iarnă era atunci la 6 ianuarie); Sf. Grigorie Taumaturgul (sec.III) are o
predică la această sărbătoare; e pomenită în Testamentum Domini și în Constituțiile Apostolice; apusenii
au luat-o în sec.IV de la răsăriteni, dându-le în schimb sărbătoarea Nașterii de la 25 decembrie; în Apus,
Epifania a devenit cu timpul „Sărbătoarea celor trei magi”; Epifania se mai numea sărbătoarea luminării,
deoarece în vechime se făcea botezul solemn al catehumenilor, în ajun se sfințeau apele (aghiazma
mare de azi), iar catehumenii posteau (postul de pe 5 ianuarie, azi); se săvârșeau Ceasurile mari sau
împărătești, iar pe 6 ianuarie se vestea în biserici data Paștilor și a începutului Postului Mare (primite de
la episcopul Alexandriei).
4. Întâmpinarea Domnului (2 februarie): prima menționare a ei apare în jurnalul de călătorie al
pelerinei Egeria, sec.IV, apoi într-o predică a Sf. Chiril al Ierusalimului, pe la aceeași dată, și într-o omilie
a Sf. Ioan Gură de Aur la sărbătoarea „Curățirii Mariei”; în Apus e introdusă de papa Gelasiu la sfârșitul
secolului V, pentru a înlocui vechea sărbătoare păgână a Lupercaliilor (se înlocuia practica lustrațiunilor
păgâne cu sărbătoarea curățirii Fecioarei, păstrându-se și făcliile tradiționale, motiv pentru care se mai
numea „Sărbătoarea luminilor”); generalizarea sărbătorii în Răsărit se face în sec.VI (împăratul Justinian
schimbă data de la 14 februarie la 2 februarie); la 3 februarie se sărbătoresc dreptul Simeon și proorocița
Ana.
5. Schimbarea la față (6 august): pe muntele Tabor, în fața lui Petru, Iacov și Ioan; se pare că a
fost la început aniversarea anuală a sfințirii bisericii zidite în sec.IV de Sfânta Elena pe locul schimbării la
față de pe muntele Taborului; e menționată în sec.V (cuvântări festive în cinstea ei de la patriarhul Proclu
al Constantinopolului, Chiril al Alexandriei, Leon cel Mare), apare în sinaxarele constantinopolitane în
sec.VIII, ca și într-o predică a Sf. Andrei Criteanul (sec.VIII); sărbătoarea e generalizată în tot Răsăritul
până în sec.VIII, când Ioan Damaschinul și Cosma Melodul compun imne în cinstea ei; în Apus se
generalizează mult mai târziu, când papa Calist III o consacră definitiv, drept mulțumire pentru biruința
oștilor creștine asupra turcilor la Belgrad, în 1456.
6. Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie)

D. Praznicele împărătești cu dată schimbătoare:

1. Duminica Floriilor (Intrarea Domnului în Ierusalim, Duminica Stâlpărilor): este menţionată abia în
sec. IV; deşi nu este amintită în Constituţiile Apostolice, Epifanie îi dedică două predici, iar Egeria ne dă ample
relatări despre ea; în cinstea acestei zile au mai ţinut cuvântări Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Ambrozie, Sf. Chiril al
Alexandriei, iar mai târziu Isidor de Sevilia; în vechime se numea Duminica aspiranților sau a candidaților la botez
(mergeau la episcop, cerând să fie botezați), și Duminica grațierilor (împărații acordau grațieri); se aduc la biserică
ramuri de salcie, în amintirea ramurilor de finic și de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul la intrarea Sa în
Ierusalim.
2. Sfintele Paști:
 a) Paști vine de la Pesah (evr.) = trecere; evreii numeau Paști (Pascha) sau Sărbătoarea Azimelor
sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuia la
14 Nisan și coincidea cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară; termenul ebraic de Paști a trecut în
vocabularul creștin, pentru că evenimentele comemorate în sărbătoarea noastră, adică Patimile, Moartea și Învierea
Domnului au coincis cu Paștile evreilor din anul 33; Sf. Apostol Pavel raportează Paștele evreiesc la Hristos și
îndeamnă pe creștini la sărbătorirea lui într-un spirit nou: Iată, Hristos, Paștile nostru, S-a jertfit pentru noi; să
prăznuim deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimele curăției și ale
adevărului (1 Corinteni 5); despre serbarea Paștilor la primii creștini mai găsim mărturii în Constituțiile Apostolice,
Canoanele apostolice, canonul I al Sinodului din Antiohia, etc.; se pare că numirea de Paști a fost aplicată de primii
creștini, la început, comemorării anuale a Cinei celei de Taină din Joia Mare; comemorarea anuală a Cinei stă astfel
la originea sărbătorii creștine a Paștilor, în primele trei-patru veacuri ea precedând ceea ce mai târziu se va numi
„Paștile Crucii” (adică comemorarea Patimilor) și „Paștile Învierii” (comemorarea Învierii); comemorarea Cinei prin
mesele rituale din seara zilei de 13 Nisan a început să dispară prin reglementarea duratei Postului Paștilor, fiind
interzisă prin canonul 50 al Sinodului din Laodiceea (sec.IV), pentru că întrerupea postul; așadar, primii creștini
înțelegeau prin Paști nu doar Învierea, ci și Cina și Patimile, de aceea Săptămâna Patimilor era numită de ei și
Săptămâna Paștilor;
 b) data și modul sărbătoririi: quartodecimanii serbau Paștile Crucii la 14 Nisan, odată cu iudeii, apoi Paștile
Învierii la 16 Nisan, indiferent de ziua săptămânală în care ar fi căzut aceste date; alți iudaizanți mai moderați,
protopashiții, serbau Paștile duminica, dar aveau grijă ca acea duminică să cadă totdeauna în Săptămâna Azimelor
iudaice, chiar când aceasta, din cauza calendarului eronat al evreilor, cădea înainte de echinocțiul de primăvară; cei
mai mulți însă serbau Paștile Crucii în vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar Paștile Învierii în duminica
următoare; sinodul I ecumenic uniformizează data Paștilor: duminica imediat următoare lunii pline după echinocțiul
de primăvară (dacă atunci era 14 Nisan, în următoarea duminică); astfel, când luna plină coincide cu echinocțiul (21
martie) și e sâmbătă, Paștele poate fi serbat – cel mai devreme – pe 22 martie (4 aprilie pe stilul nou), iar când luna
plină a fost pe 20 martie, și următoarea lună plină, pe 19 aprilie, coincide cu o zi de luni, atunci Paștele va fi serbat –
cel mai târziu – pe 25 aprilie (8 mai pe stilul nou); în ceea ce privește modul sărbătoririi, Paștele era prăznuit ca o zi
de mare bucurie; aveau loc Botezul catehumenilor și reprimirea penitenților; întreaga Săptămână Luminată se
săvărșea Sfânta Liturghie, iar până la Rusalii erau interzise metaniile și ajunările.
3. Înălțarea Domnului: numită în popor și Ispas, cade totdeauna în Joia săptămânii a șasea după Paști, la
40 de zile după Înviere; este amintită de Constituțiile Apostolice și de Eusebiu de Cezareea în anul 332, dar pe
atunci se serba odată cu Rusaliile; Sf. Ioan Gură de Aur ne-a lăsat o frumoasă predică la această sărbătoare, pe care
el o numește „cinstită și mare”; în secolele IV-V Înălțarea se desparte de Rusalii, căci pe vremea Fericitului
Augustin serbarea ei în ziua a 40-a după Paști era generalizată; în sec.VI Roman Melodul compune Condacul și
Icosul sărbătorii, iar imnografii din secolele următoare compun canoanele din slujba Înălțării; împărăteasa Elena
ridică pe muntele Eleonului sau al Măslinilor o vestită biserică a Înălțării (Eleona).
4. Rusaliile: Duminica Cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh, numită în popor și Duminica Mare;
evenimentul e descris în Faptele Apostolilor 2: 1-4, tot acum întemeindu-se și Biserica (3000 de oameni devin
creștini la predica Apostolului Petru); Rusaliile sunt sărbătorite încă din vremea Sfinților Apostoli, ca o încreștinare
a sărbătorii iudaice corespunzătoare (Fapte 20: 16, 1 Corinteni 16: 8); această sărbătoare e amintită de Constituțiile
Apostolice, Sf. Irineu, Tertulian, Origen, Sf. Epifanie, etc. (can.20 sin. I ec. oprește îngenuncherea în ziua
Rusaliilor); la biserică se aduc frunze verzi de tei sau de nuc, simbolizând limbile de foc coborâte peste Apostoli; în
sâmbăta precedentă sunt Moșii de vară.
5 Sfânta Treime: în Lunea Rusaliilor, Biserica prăznuiește pe Sfântul Duh, de aceea se mai numește și
Lunea Sfântului Duh, ca în Penticostar; denumirea de Sfânta Treime, din calendarele românești, reprezintă probabil
o influență catolică.