Sclavia în viziunea Sfinților Părinți

( Cu referire la Epistola către Filimon a Sfântului

Apostol Pavel)

Page 1 of 17
 Cuprins

I. Considerţii generale privind sclavia

II. Opinii creștine despre sclavie
III. Perspectiva patristică asupra sclaviei ( cu referire la Epistola către
Filimon)
IV. Concluzii
V. Bibliografie

Page 2 of 17
 Sclavia în viziunea Sfinților Părinți

( Cu referire la Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel)

I. Considerţii generale privind sclavia

„Nu uita niciodată că eşti om” (Philemon)

Convingerea că oamenilor li se cuvin anumite drepturi apare încă din timpurile

străvechi şi parcurge întreaga istorie a omenirii, încă din societăţile cele mai vechi
existând o protecţie distinctă a drepturilor şi obligaţiilor.

Drepturile omului au constituit o preocupare importantă a teologilor, filozofilor,

juriştilor şi altor categorii de gânditori în diferite epoci ale dezvoltării omenirii,
asemenea idei existând încă din antichitate.

Istoria drepturilor omului îşi are originea în toate marile sisteme filozofice,
aflându-se la baza luptei pentru libertate şi egalitate în întreaga lume. Pentru mulţi
oameni auzind cuvântul „sclavie” în minte apare imaginea comerţului cu sclavi
transatlantic. Ne imaginăm vânzarea şi cumpărarea oamenilor, transportarea lor cu
vaporul de pe un continent pe altul şi abolirea comerţului cu sclavi la începutul anilor
1800.

Milioane de bărbaţi, femei şi copii din toată lumea sînt siliţi să-şi petreacă viaţa în
calitate de sclavi. Deşi această exploatare de obicei nu este numită sclavie, totuşi
condiţiile sânt similare. Oamenii sânt vânduţi ca obiecte, sânt forţaţi să lucreze fără să fie
plătiţi sau pentru o plată mizeră drept „milă” a angajatorului.

Definiţiile sclaviei şi a comerţului cu sclavi au fost consacrate, pentru prima dată,

prin Convenţia cu privire la sclavie din 1926, semnată la Geneva, „sclavia este starea sau

Page 3 of 17
condiţia unui individ asupra căruia se exercită atribuţiile dreptului de proprietate sau
unele dintre ele”1.

Sclavia constituie o instituţie importantă a dreptului roman. Pentru

înţelegerea fizionomiei societăţii romane, a edificiului său economic şi
suprastructural o importanţă deosebită se acordă cunoaşterii situaţiei sociale şi juridice a
sclavilor2.

Conform dicţionarului explicativ al limbii române sclavul este definit

drept o „persoană exploatată și lipsită de orice mijloace de existență, aflată în
proprietatea deplină a unui stăpân care îl socotea drept un obiect al său”.

Sclavia, spune Florentinus „este o instituţie a dreptului ginţilor în baza căreia

cineva este supus unei puteri străine contra naturii”3.

Seneca afirma într-o scrisoare către Lucillius: „ Sînt sclavi? Dimpotrivă, sînt
oameni liberi... Sînt oameni trăind sub acelaşi acoperământ cu noi...Sînt tovarăşi de
sclavie...Nu este diferenţă între stăpîni şi sclavi. Hazardul face din stăpîni sclavi şi din
sclavi stăpîni. Poţi să-l vezi pe cineva azi sclav şi mâine liber, după cum acela poate să te
vadă într-o zi sclav”4.

În “Codul mesopotamian al lui Hammurabi” (aproximativ 1869 î.Hr), sclavia era

foarte frecventă în lumea antică, reprezentată de Imperiul Roman, și exista în aproape
toate civilizațiile antice.

Eimologic vorbind, sclavia (din latinescul medieval sclavus < slavus) desemnează
condiția umană a persoanelor (sclavii) care lucrează pentru un stăpân fără remunerație și
ce nu dispun de drepturi asupra propriei persoane. Sclavii trebuie să îndeplinească toate
ordinele stăpânului de la naștere sau capturare (trecerea de la libertate la sclavie) până la

1
https://irdo.ro/irdo/pdf/093_ro.pdf.
2
Emil Molcuţ, Drept privat roman, Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 82.
3
Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman , Vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 147.
4
Mihai Vasile Jakotă, Drept roman, Vol. I, Editura Chemarea, Iaşi, 1993, p. 156.
Page 4 of 17
moarte sau eliberare (trecererea de la sclavie la libertate). Din punct de vedere istoric,
sclavia înseamnă, prin definiție, negarea egalității între oameni, iar filozofic sclavii erau
considerați o specie aparte și inferioară. Sclavia poate fi definită și ca o „stare de totală
dependență politică, socială și economică în care este ținută o țară, o categorie socială,
un individ”5.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului art.4 prevede: „Nimeni nu va fi ţinut

în sclavie, nici în robie; sclavia şi traficul sunt interzise sub toate formele”6.

Din perspectivă filosofică, starea de libertate era considerată, în Roma Epocii

Clasice, ca fiind una naturală. Naturalismul sau realismul formal al lui Aristotel (forma
dat esse rei, forma este natură) era acelaşi vector al gândirii romane clasice, dar sensul
era schimbat. Concepţia lui Aristotel (din opera sa capitală Politica) despre sclavie ca
ceva natural era abandonată în favoarea naturalei libertăţi umane7.

Înregistrările de înrobire în Grecia veche se îndreaptă până în Grecia Miceniană.

Înrobirea a fost o practică obișnuită și o componentă integrană a Greciei vechi, așa cum
a fost și în alte societăți ale vremii, inclusiv în vechiul Israel. Se estimează că în Atena,
majoritatea cetățenilor dețineau cel puțin un sclav. Cei mai mulți scriitorivechi
considerau sclavizarea nu numai naturală, ci necesară, dar au început să apară unele
dezbatweri izolate, în special dialoguri socrate8.

Celebru filosof antic, Aristotel, spunea referindu-se la sclavie faptul că uneltele

sunt nişte sclavi neînsufleţiţi, iar sclavii sunt nişte unelte însufleţite, “ajutor pentru
folosința practică”9. Reinterând acest citat filosofic, putem să spunem nu ca alt filosof

5
***Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a Academia Română, Institutul de
Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 1761.
6
https://www.ohchr.org/sites/default/files/UDHR/Documents/UDHR_Translations/rum.pdf.
7
Claudiu Mesaroş, Despre conceptul de natură în Politica lui Aristotel, în Vasile Muscă,
Alexander Baumgarten (coordonatori), Filosofia politică a lui Aristotel, Traducerea în limba română a
textelor din Aristotel şi Sfântul Toma din Aquino: Alexander Baumgarten şi Cristina Andrieş, Editura
Polirom, Iaşi, 2002, pp. 223-224.
8
Martin Bakers, Istoria sclaviei: De la antichitate la colonialismul spaniol în America, editura
Cambridge Stanford, p. 73.
9
Aristotel, Politica, traducere El. Bezdechi, Editura Antet XX Press, Prahova, 1924, p. 7.
Page 5 of 17
antic, faptul că omul este un animal care se plictisește, ci faptul că, omul înrobit de
sclavia sub diverse forme pe care le vom vedea în cele ce urmează, este un “homo
faber”ce lucreaza pentru propașirea vieții sale. Ca orice problematica analizată, trebuie
sa mergem la origini pentru a vedea felul în care în istorie s-a desfășurat sub diversele ei
forme.

Platon în „Statul” consideră că sclavul nu trebuie să fie supus în detrimentul său –

existenţa sa este benefică doar dacă este blagoslovită de la bun început: cele mai bune
calităţi ale sufletului său trebuie să vină din „interior”. Principiul specializării generat de
limitele naturale ale omului este identificat cu principiul dominaţiei de clasă şi al
privilegiilor de clasă, statul fiind acela în care „cârmuitorul cârmuieşte, lucrătorul
lucrează şi sclavul îşi aceptă condiţia de sclav”10.

În Roma Antică, principala sursa de sclavie in Roma si Italia au fost razboaiele,

dar si nastarea si alte metode prevazute de dreptul roman. Astfel, copiii născuţi dintr-o
mamă sclavă se năşteau sclavi; dacă tatăl era însă sclav, iar mama – o femeie liberă,
copiii astfel născuţi erau liberi. O situaţie interesantă era aceea a femeii libere care
devenea amanta unui sclav: după ce era atenţionată de trei ori să pună capăt unei astfel
de relaţii, dacă ea nu se conforma, era transformată în sclava acelui stăpân care deţinea şi
sclavul11. Cadrul greco-roman a fost dezbătut de A. Deissmann, care scoate în evidenţă
faptul că, sclavii puteau fi eliberaţi printr-o procedură care atrăgea după sine tranzaţia
fictivă de a plăti sau a depozita bani în templul unui zeu, cu precădere la cel al lui Apolo,
în Delphi. Prin această tranzacţie, Deissmann a susţinut că ei deveneau “sclavi ai lui
Apolo”. Dar interpretarea lui Deissmann a contractului de eliberare din robie,
inscripţionat pe un perete în Felphi, a fost respinsă de teologi moderni, care susţine că
preoţii (şi astfel zeul Apolo) funcţionau ca intermediari şi giranţi publici ai contractului
de eliberarea a sclavilor12.

10
Marius DOBRE, Teoria dreptății din Republica lui Platon în faţa atacului popperian, în
„Studii de teoria categoriilor”, volumul X, 2018, Coordonatori: Alexandru Surdu, Sergiu Bălan, Mihai
Popa, p. 57.
11
Valerius M. Ciucă, Drept roman. Lecţiuni, vol 1, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi,
2014, p. 244.
Page 6 of 17
 Sclavia era, în viziunea lui Seneca, un accident de nefast destin individual, o
fatalitate căreia nimeni nu-i putea rezista. Iar voinţa destinului trebuie acceptată cu
resemnare stoică. Este unul din comandamentele lui Marcus Aurelius (alt mare
contemporan al jurisprudentului Florentinus) alături de primatul raţiunii, al lucidităţii, de
abandonarea patimei, egoismului şi a ipocriziei13.

În sfârşit, mai mult decât Spinoza, Hegel îşi explică originea societăţii prin prisma
raportului dialectic dintre libertate şi sclavie, prima condiţie având nevoie de
recunoaşterea unui arbitru dual – sinele şi terţii. Libertatea nevalidată de sine şi de terţi
ar fi un non-sens. Valoarea ei absolută se fundamentează pe recunoaştere iar pentru a
câştiga această recunoaştere omul trebuie să-şi domine instinctele şi chiar teama de
moarte, după cum, trebuie să obţină acreditarea de stăpân de la ceilalţi indivizi14.

Odată cu apariţia creştinismului a apărut noţiunea de libertate a voinţei. Întru

evitarea stăpânirii naturii biologice a omului asupra naturii sale sufleteşti, întru măreţia
sufletului asupra corpului, din acest moment apar primele surse de evitare a sclaviei, ci
nu argument legal pentru înrădăcinarea ei. Deşi interzicerea oficială a comerţului
creştinilor în sclavie către alte popoare a intervenit doar în anul 583, credinţa creştină
întotdeauna a presupus egalitatea oamenilor.

După Nietzsche, creştinismul trebuie blamat pentru că neagă valori cum sunt:
"mândria, pathosului distanţei, marea responsabilitate, exuberanţa, superba animalitate,
instinctele războinice şi plăcerea victoriei, idolatrizarea pasiunii, a răzbunării, a vicleniei
şi mâniei, a aventurii, a cunoaşterii" întrucât e o "morală de sclavi"15.

Concepţia modernă a sclaviei presupune condiţia unei persoane majoritatea

activităţilor căreia sunt controlate de o altă persoană. Un sclav este persoana care nu
***Compendiu de teologie paulină, Traducere de Daniel Copil ANIEL COPIL,
12

Coordonator: Corneliu Constantineanu, Osijek, aprilie/2004, p. 110.

13
Marcus Aurelius, Către sine însuşi, Studiu introductiv de Vasile Pârvan, Traducere din
greceşte de Ştefan Bezdechi, Editura Vestala, Bucureşti, 1999, p. 48.
14
Hans Georg Gadamer, Bazele antropologice ale libertăţi, în Elogiul teoriei. Moştenirea
Europei, Traducere de Octavian Nicolae şi Val. Panaitescu, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 191.
Prof. univ. dr. Gheorghe Ceauşu, 9 discipline plus 3 domenii, ediţie îngrijită de Lect. univ. dr.
15

Mihaela Beţiu, editura UNATC PRESS, Bucureşti, 2011, p. 113.

Page 7 of 17
poate să părăsească stăpânul, proprietarul sau angajatorul său fără o argumentare
motivată şi care va fi returnat/întors în cazul în care evadează.

Definiția libertății exprimă o concepție avansată însă, ceea ce contrastează, este

faptul că libertatea este concepută ca o facultate naturală, per a contrario sclavia nu este
naturală. Într-o societate bazată în exclusivitate pe munca sclavilor se pare totuși, că
expresia „naturală” din conținutul definiției a fost adăugată mai târziu la fel grupul de
cuvinte „contra naturam” din definiția sclaviei16.

În concluzie, referitor la cele expuse mai sus, putem să afirmăm faptul că

libertatea este naturală iar sclavia este un artefax, iar în cele ce urmează, vom dezbate
sclavia sub prisma creștinismului.

II. Opinii creștine referitoare la sclavie

„Regula de aur” la creştini, prin vocea evangheliştilor, Matei şi Luca, în materia

noastră, aceasta ar fi: „Nu face altora ceea ce nu ai vrea să ţi se facă ţie însăţi” (Quod tibi
fieri non vis, alteri ne feceris), o regulă invocată mai târziu de Thomas Hobbes, în
Leviathan, în directă legătură cu legea naturală primordială: obţinerea păcii sau a
conservării fiinţei (precondiţia existenţială fiind bellum omnium contra omnes) prin

16
Vl. Hanga, Mic dicționar juridic, Editura Lumina Lex, București, 1999, p. 100.
Page 8 of 17
derivata renunţare la dominarea totală, cu alte cuvinte, prin a se mulţumi „cu atâta
libertate faţă de alţi oameni câtâ le-ar acorda ei altora faţă de ei înşişi”17.

III. Perspectiva patristică asupra sclaviei ( cu referire la Epistola către Filimon)

Sfinții Părinți au marele merit de fi contribuit decisiv la dărâmarea teoriei lui

Aristotel conform căreia „sclavul nu are rațiune și voință, adică n-are persoană”,
reintegrându-l pe sclav în viața și calitatea sa de om, admițându-l în comunitate și
deschizându-i chiar porțile ierarhiei.

17
Emanuel-Mihail Socaciu (coordonator), Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, Editura
Polirom, Iaşi, 2001, p. 43.
Page 9 of 17
 Sfântul Vasile cel Mare recunoaște principiul că nu există o sclavie din natură.
Intervine în unele cazuri, în favoarea sclavilor, încercând să atenueze diferențele dintre
sclavi și stăpâni, ridicând problema pe plan divin, plan în care st ăpânii sunt tovarăși de
sclavie cu sclavii, fiind sub stăpânirea aceluiași Dumnezeu. Mai mult stăpânii trebuie s ă
întoarcă sclavilor serviciile pe care le primesc de la ace știa. Sfântul Ioan Gur ă de Aur a
fost Părintele care s-a ridicat cu cea mai mare forță și indignare împotriva sclaviei,
„Dumnezeu ne-a dat mâiniși picioare ca să nu avem nevoie de servitori (sclavi). 18 Tot
Sfântul Vasile recomandă primirea sclavilor în mănăstiri, atunci când sunt amenințați de
cruzimea și imoralitatea stăpânilor19.

Sfântul Grigorie Teologul a fost un spirit umanist, asemenea Sfinților Vasile cel
Mare și Ioan Gură de Aur. Concepția sa despre om era avansată, pentru secolul al IV-lea.
Astfel, când vorbea despre nedreptățile cutremurătoare pe care sclavagismul le aducea în
societatea vremii, el zicea: „Niciun om nu este sclav prin natură, căci împărțirea
oamenilor în oameni liberi și sclavi este realizată cu forța”20.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte mult mai mult despre dimensiunea spirituală a
sclaviei decât despre dimensiunea ei socială sau politică. Această dimensiune spirituală
îi are însă în vedere pe toţi oamenii, nu numai pe sclavi. Cu aceasta, dimensiunea
spirituală a sclaviei are o importanţă generală: toţi creştinii ar trebui să se intereseze de
aceasta, pentru că din perpectivă spirituală toţi suntem sclavi. Aceasta este o idee
centrală şi fundamentală a teologiei baptismale a Sfântului Ioan Gură de Aur. El îi
numeşte pe toţi candidaţii la Botez „împreună-robi,” indiferent de statutul lor social. În
altă parte el afirmă că toţi cei botezaţi ar putea fi numiţi „prizonieri” sau „robi.”
Explicaţia pentru această numire se leagă în primul rând de ritualul Botezului. Înainte de
Botez, cei ce urmează a fi botezaţi sunt „dezbrăcaţi şi desculţi.”. Apoi urmează
consolările adiţionale: „Nu fi supărat că auzi (cuvântul) prizonierat: nimic nu este mai
ferice decât acest prizonierat. Căci prizonieratul prin oameni duce de la libertate la
18
Ioan-Claudiu MOCA, Sfinții Trei Ierarhi, în „Calea mântuirii”, nr.5/2018, p. 3.
19
Pr. Prof, Ioan G. Coman, Lupta Sfinților Părinți Împotriva sclaviei, în „ST”, nr. 3-4/1953, p.
183.
20
Pr. Dr. Constantin Băjău, Sfinții Părinți – Teologii Bisericii, Editura Mitropolia Olteniei,
Craiova, 2016, p . 54.
Page 10 of 17
sclavie, acest prizonierat însă transformă sclavia în libertate”. Sclavia adevărată este
impusă asupra oamenilor de către păcat. Pentru a fundamenta acest lucru, Sfântul Ioan
invocă cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Căci şi noi eram altădată fără de minte,
neascultători, amăgiţi, robi (sclavi) slujind poftelor şi multor feluri de desfătări,
petrecând viaţa în răutate şi pizmuire, urâţi fiind şi urându-ne unul pe altul (Tit 3, 3)”.
Sfântul Ioan este foarte interesat de eliberarea de păcate. În acest sens el îi are în vedere
pe toţi oamenii, indiferent de statutul lor social21.

Epistola catre Filimon

Epistola lui Pavel către Filimon este o capodoperă literară ce prezintă finețea
persuasiunii Duhului Sfânt, prin intermediul milei și harului, lucruri pe care creștinii le-
au experimentat în relație cu Dumnezeul celei de a doua șanse. Este cea mai scurtă dintre
toate scrisorile lui Pavel, dar considerată ca fiind:

a. Un model de curtoazie creștină

b. Un exemplu de manifestare a iubirii creștine.

c. Un monument de conversație creștină22.

Această epistolă ne mai învaţă de a nu ne fi ruşine de slugi, când sunt virtuoase.

Căci, dacă Pavel, cel mai minunat dintre toţi oamenii, grăieşte atâtea pentru slugi, iar aici
pentru acest Onisim, cu atât mai mult noi pentru slugile noastre.

Epistola a fost scris ă având în vedere cel pu ţin două scopuri. Primul a fost acela
ca Filimon s ă nu-şi primescă sclavul, pe Onisim, cu asprime şi pedepse. Al doilea a fost
acela de a-l asigura pe Filimon c ă Onisim îi devenise extrem de util lui Pavel în lucrare.
Dacă Filimon i-a permis lui Onisim să revină alături de Pavel este cu neputinţă să
aflăm23.

21
Pr. Lect. Dr. Daniel Buda, Sclavia în Catehezele Baptismale ale Sfântului Ioan Gură de Aur,
în “Revista Teologică”, nr. 5/2018, p. 225.
22
Cristi Bradu, Tit și Filimon, o rețetă pentru o biserică sănătoasă, p. 50.
23
Lect. Univ. Dr. Ciprian Terinte, Studiul Noului Testament-curs, 2009-2010, p. 91.
Page 11 of 17
 În continuare vom prezenta pe scurt câteva date generale referitoare la epistolă, ca
apoi să abordăm tema sclaviei asa cum reiese din epistolă cu ajutorul Sfinților Părinți și
a altor exegezi.

Astfel, trebuie să spunem faptul că Pavel era sau fusese în închisoare în momentul
întâlnirii lui Onisim şi al convertirii acestuia. Deasemeni, Pavel era destul de în vârstă la
momentul scrierii. Folosirea nuanţată a autorităţii sale pastorale aminteşte de 1-2
Corinteni, unde Pavel, de asemeni, se bazează pe faptul că este părintele spiritual, în
credinţă, al credincioşilor de acolo. Este posibil ca epistola să fi fost scrisă prin
intermediul unui secretar (cf. Filimon 19).

Tema socială a relaţiilor patroni - robi, centrală în epistolă, este o temă destul de
des întâlnită în epistelele lui Pavel. Elementele mesajului lui Pavel referitoare la sclavie
și sclavi, se încadrează în ideea timpului cum că, sclavilor li se sugera să ajungă la un
statut spiritual mai înalt prin dezrobire. Pavel le raspunde că nici sclavia, nici eliberarea
din sclavie nu conferă un statut spiritual superior. Sclavia nu este un dezavantaj în relația
cu Dumnezeu așa cum le spune corintelor. (1 Cor 7:21–24). Principiul guvernant este de
a trai în conformitate cu voia lui Dumnezeu în relații diferite.

În codul familiei din Efeseni 5:21–6:9, mutualitatea pretinsă de la stăpâni este

înrădăcinată în faptul că ambii, și stăpânul și robul au același Stăpân în ceruri (Efes 6:9).
Stăpânii trebuie să se comporte în același fel în care robii au fost sfătuiți să se comporte
(Efes 6:9): ascultare (Efes 6:5) și slujire (Efes 6:7).

În codul familiei din Coloseni trebuie să asigure robilor ce este de datoria lor să le
dea prin justiție și echitate (Col 4:1)24.

Am făcut această scurta incursiune asupra temei sclaviei în epistolele pauline,

pentru a evidenția faptul că sclavia, în mod similar, este sublicitată în Filimon, unde
Pavel cere ca Onisim să fie reprimit, nu doar ca frate în Hristos, ci ca frate în relațiile
sociale și ca partener (Filimon 16–17).

24
Compendiu de teologie paulină, p. 139.
Page 12 of 17
 Epistola este destinată lui Filimon, locuitor al cetăţii Colose (Col. 4:9, 17) şi, prin
asociere, şi Apfiei (soţia lui) şi lui Arhip (fiul său). În casa lor din Colose fusese
organizată o Biserică, iar Filimon este cunoscut drept un om care îi încurajează pe
credincioşi şi le vine în ajutor la nevoie. Pavel scrie din Roma şi în asociere cu această
scrisoare apar aceleaşi personaje ca şi în Coloseni (Timotei, Luca, Dima, Aristarh,
Epafra). Este foarte probabil, astfel, ca Tihic să fi dus această scrisoare la Filimon şi să fi
mers, împreună cu el, şi Onisim, toate întâmplându-se în aceeaşi perioadă cu scrierea
scrisorii către Coloseni (60-61). Onisim, în particular, este personajul cel mai „colorat”
din această epistolă. El are existenţa cea mai tumultoasă: se înţelege că a fost sclavul lui
Filimon, că i-a adus pagubă (aparent, costisitoare) şi că a fugit la Roma. Aici îl găseşte
Pavel şi îl converteşte (de fapt, nu doar Onisim este un „copil în credinţă” al lui Pavel,
născut în lanţuri, dar şi Filimon îşi datorează credinţa tot lui Pavel, v. 19). Onisim este şi
prilejul unor interesante jocuri de cuvinte: oninemi – înseamnă a face o favoare, un bine
(cf. 20), Pavel zice că altădată Onisim îi era nefolositor lui Filimon, achrestos (joc de
cuvinte cu achristos – fără Hristos, necreştin şi achrestos - nefolositor; cf. chrestos – bun,
christos – Mesia, Hristos), dar acum a devenit euchrestos („folositor”, „într-adevăr bun”,
expresie apropiată de cuvintele „bun creştin”, euchristianos, sau „bun de Hristos”,
euchristos). În acelaşi timp, Pavel îl numeşte „copilul meu, născut în lanţuri” şi „inima
mea”

După cum se poate observa, povestea neobişnuită a lui Onisim a fost cauza unei
mari înduioşări a lui Pavel, în calitatea sa de mare apostol şi evanghelist, întemniţat
acum, dar încă binecuvântat în vestirea evangheliei, încât el foloseşte toată ştiinţa sa
persuasivă ca să îi scrie lui Filimon şi să mijlocească pentru Onisim25.

Este o scrisoare adresată unei singure persoane şi de aceea nu include multe

aspecte doctrinare. Totuşi, cererea lui Pavel ca Filimon să se împace cu robul său Onisim
ilustrează modul în care doctrinele Evangheliei pot fi puse în aplicare în viaţa de zi cu zi
– în acest caz, arătând că relaţia noastră cu Iisus Hristos ne ajută să avem relaţii de
familie cu toţi ceilalţi ucenici ai lui Hristos şi subliniind importanţa milei şi a iertării.

25
Octavian Baban, Epistola lui Pavel către Filimon – analiză exegetică, Ediție online, 2015, pp.
3-4.
Page 13 of 17
 Începând cu versetul 8 intrăm chiar în subiectul propriu-zis al epistolei: „De
aceea, având multă îndrăzneală în Hristos să-ţi poruncesc ce se cuvine, datorită
dragostei, mai degrabă te rog, aşa cum sunt, bătrânul Pavel, iar acum şi întemniţat al lui
Iisus Hristos...”(versetele 8-9). Întâlnim aici două principii, ambele putând să producă
ascultare. Primul este autoritatea. Taţii şi mamele îl cunosc bine; prin autoritatea lor îi
fac pe copiii lor să asculte. Apostolul avea, cum am văzut mai sus, o autoritate, care îi
dădea dreptul să ceară ascultare din partea credincioşilor. Era întru totul liber să se
folosească de acest drept faţă de Filimon. Dar renunţă la dreptul său, pentru a da cale
liberă dragostei. Dacă i-ar fi poruncit lui Filimon să reprimească pe sclavul său fugar,
prin aceasta nu ar fi oferit un motiv înalt sentimentelor din inima fratelui său. Fără
îndoială Filimon ar fi ascultat, dar această ascultare nu ar fi putut schimba nimic în ce
priveşte sentimentul amar, pe care probabil îl avea faţă de sclavul ingrat şi necredincios.

Al doilea principiu, care produce ascultare, este dragostea. Filimon, după cum am
văzut, o cunoştea şi o practica; dar apostolul încearcă să-l facă, în situaţia de faţă grea să
acţioneze în concordanţă cu sentimentele sale pentru el. „Datorită dragostei, mai degrabă
te rog.” Nimic nu produce la copiii lui Dumnezeu o purtare conformă cu sentimentele lui
Hristos, precum face dragostea. Dacă autoritatea corespunzător naturii ei ia întotdeauna
primul loc, dragostea îl ia întotdeauna pe ultimul. Pavel îl roagă pe Filimon. El, marele
apostol al păgânilor, investit cu demnitatea unui trimis al lui Dumnezeu, el, a cărui viaţă
L-a glorificat pe Hristos şi cerea veneraţie şi respect, vine la Filimon ca unul care se
roagă. „Datorită dragostei, mai degrabă te rog”, zice el, „aşa cum sunt, bătrânul Pavel,
iar acum şi întemniţat al lui Isus Hristos” (versetul 9). Nu un apostol, ci un bătrân, un
întemniţat! Avem milă de un bătrân, ale cărui puteri dispar; cu plăcere îi servim ca
sprijin. Avem milă pentru un întemniţat, cu toate că acesta de aici nu se considera
întemniţat al oamenilor, ci al lui Isus Hristos. Apostolul uită demnitatea lui, se smereşte
în dragoste înaintea lui Filimon, şi cu toate acestea toată epistola lui este un ajutor, un
sprijin pe care îl acordă acestui slujitor credincios (fidel) al lui Dumnezeu. Acesta este
felul prin care noi câştigăm inimile fraţilor noştri, şi îi putem face capabil să fie deja aici

Page 14 of 17
jos imaginea lui Hristos, prin aceea că în ei iau naştere sentimente care sunt în
concordanţă cu Cel care este blând şi smerit cu inima26.

Dar Sfântul Apostol Pavel, după ce l-a câştigat pentru credinţa în Hristos, pe
Onisim, în timpul cât era întemnițat la Roma, l-a îndemnat să se întoarcă la stăpânul lui
din Colose, la Filimon, şi să-i spună: „am greşit, iartă-mă, am să rămân în continuare în
casa ta, am fugit, n-am făcut bine, un fel de fiu risipitor care se întoarce la tatăl lui”.
Acesta era un sclav care trebuia să se întoarcă la stăpânul lui. Adică Sfântul Apostol
Pavel n-a zis: bine, acum eşti creştin, poţi să trăieşti oriunde, n-ai nici o obligaţie, ci
dimpotrivă, l-a trimis de unde a plecat.

Referitor la numele Onisim, observăm faptul că este şi prilejul unor interesante

jocuri de cuvinte: oninemi – înseamnă a face o favoare (sau „un bine”; Pavel îl roagă pe
Filimon să îi facă favoarea primirii bune a lui Onisim, cf. 20), Pavel zice că altădată
Onisim îi era nefolositor lui Filimon, achrestos (joc de cuvinte cu achristos – fără
Hristos, necreştin; cf. chrestos – bun, christos – Mesia, Hristos), dar acum a devenit
euchrestos („folositor”, „într-adevăr bun”, expresie apropiată de cuvintele „bun creştin”,
euchristianos, sau „bun de Hristos”, euchristos)27.

Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur în comentariul său la epistolă, cu referire
la subiectul abordat. „Şi Bisericii din casa ta”, zice. Nici pe slugi nu le-a lăsat la o parte
prin această expresie, căci ştia el bine că de multe ori chiar şi cuvintele slugilor îl pot
întoarce pe stăpân, mai ales când cererea este făcută pentru slugi. Cei ce erau mai cu
seamă supăraţi, poate că tocmai aceia erau, dar apostolul nu-i lasă a cădea în invidie,
cinstindu-i cu salutarea împreună cu stăpânii lor. Şi nici pe stăpân nu-l lasă a se supăra.
Dacă i-ar fi numit cu numele lor, poate că s-ar fi supărat; iar acum că nu i-a numit, nu s-a
supărat. Priveşte deci cu câtă înţelepciune a găsit mijlocul de a şi pomeni de ei şi pe
aceia a-i cinsti cu aceasta, în acelaşi timp şi pe el a nu-l atinge. Numele de Biserică nu-i
lasă pe stăpâni a se supăra, dacă se numără la un loc cu slugile, fiindcă Biserica nu
cunoaşte deosebirea dintre stăpân şi slugă, ci îl deosebeşte pe unul de altul prin fapte
26
http://www.mesagerul-crestin.net/carti/PDF/Epistola_catre_Filimon_H_R.pdf
27
http://www.obinfonet.ro/docs/nt/nt-onlineob/nt2/probleme%20sociale%201%20(tes,%20ef-
col,%20filim).pdf
Page 15 of 17
bune şi păcate. „Deci, dacă este Biserică, zice, nu te supăra că au fost salutate şi slugile
împreună cu tine, căci „întru Hristos Iisus nu mai este nici rob, nici liber”. (Galateni 3,
28)28.

Între cele câteva teme de teologie morală pe care le întâlnim în omiliile

hrisostomice la Epistola către Filimon, vorbim mai întâi despre virtutea smereniei
creştine. Mântuitorul însuşi este un exemplu desăvârşit de smerenie. La rândul său,
creştinul să se smerească pe sine aşa cum se cuvine, să fie plin de cumpătare. Smerenia
şi cumpătarea nu trebuie să fie pricini de îngâmfare. Omul smerit, chiar dacă ar fi mai
smerit decât toţi ceilalţi semeni, să nu cugete lucruri mari despre sine, să nu îi ia pe
ceilalţi în râs, nici să nu se laude. În ce priveşte relaţia dintre stăpâni şi supuşi, Sfântul
Ioan Gură de Aur se arată plin de echilibru şi de omenie. Supuşii să nu deznădăjduiască,
iar stăpânii lor să nu fie prea aspri, ci să le ierte greşelile. Să nu se ruşineze cu cei mai
mici decât ei, ci să le fie tovarăşi în toate faptele bune. Iertând greşelile semenilor noştri,
arătăm că suntem plini de îndurare faţă de ei. Să nu uităm că „greşelile pe care noi le
iertăm altora aici sunt cei 100 de dinari (din Sfânta Evanghelie), pe când greşelile
noastre faţă de Dumnezeu sunt mii de talanţi”. Păcatul, spune Sfântul Părinte, se judecă
după valoarea persoanelor. Dacă omul care îl jigneşte pe un împărat este aspru pedepsit,
atunci cu atât mai mult cel ce îl jigneşte pe Dumnezeu. în plus, „păcatele devin şi mai
multe şi mai mari, nu numai prin superioritatea persoanei, ci şi prin însăşi firea lor”29.

În concluzie, deşi scurtă, epistola este extrem de mişcătoare prin stil şi prin
argument. Într-un fel, ea pare o extensie, o aplicaţie la „regulile casei creştine”, relaţiile
dintre stăpâni şi sclavi. Pavel respectă autoritatea de stăpân a lui Filimon – şi, cu
siguranţă, epistola a oferit un argument puternic, în istorie, asupra faptului că nimeni
dintre creştini nu încearcă destabilizarea orânduirii sociale, ca atare; în acelaşi timp însă,
Pavel încearcă să îl convingă pe toate căile pe Filimon că Onisim trebuie iertat, că frăţia
în credinţă în Hristos este mai mare decât prevederile orânduirii sociale, că aici este
vorba despre un câştig veşnic şi că el, Pavel, ca apostol, dă un model care trebuie
28
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la epistolele către Tit și Filimon, Editira Apa Vieții, 2019,
pp. 86-87.
29
Pr . C o n f . U n i v . D r . C o n s t a n t i n B ă j ă u, Actualitatea omiliilor hrisostomice la
epistolele pauline, în „Revista Teologică”, nr. 4/2007, p. 142.
Page 16 of 17
neapărat urmat: modelul dragostei care răscumpără şi restaurează. Într-o asemenea
atmosferă, instituţia sclaviei nu putea decât să fie sortită sfârşitului. Scrisoarea rămâne
un model de inteligenţă şi eleganţă în consiliere, de gingăşie şi de fermitate în cerinţe, de
echilibru între autoritatea pastorală şi politeţea prieteniei adevărate.

Page 17 of 17