† B A R T O L O M E U

din mila lui Dumnezeu,

Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Hristos a înviat!
[Adevărat, a înviat!]

Una din cântările de la slujba Vecerniei începe aşa: „Hristoase, Cel ce cu patima
Ta ai întunecat soarele şi cu lumina învierii Tale ai luminat toate…”. În numai
câteva cuvinte sunt evocate cele două momente de la sfârşitul vieţii pământeşti a
Domnului Iisus: moartea, precedată de convulsiile suferinţelor, şi învierea,
precedată de moarte şi îngropare. Este aici confruntarea dintre două stihii
antagoniste, care adică nu pot convieţui împreună, întunericul şi lumina.
Sfântul Evanghelist Luca, în concordanţă cu ceilalţi doi sinoptici, ne relatează
astfel momentul şi cadrul cosmic în care s’a petrecut moartea pe cruce a
Mântuitorului nostru: „Şi era acum ca la al şaselea ceas (adică în jurul amiezii),
şi întuneric s’a făcut peste tot pământul până la ceasul a nouălea (adică pe la
trei după amiază); şi s’a întunecat soarele”. […] Şi Iisus, strigând cu glas mare,
a zis: Părinte, în mâinile Tale Îmi pun duhul. Şi aceasta zicând, Şi-a dat duhul”.
Aşadar, bezna cuprinde pământul în plină zi, soarele devine neputincios, Iisus Îşi
dă duhul pe cruce, în timp ce cosmosul îi devine solidar.
Când e vorba de dispariţia luminii, cuvântul cel mai frecvent este verbul a stinge:
în forma tranzitivă: a stinge o lumânare, o lampă, o candelă, un bec electric, a
stinge un incendiu, şi, la modul generic, a stinge lumina; iar în forma
intranzitivă, a se stinge: s’a stins lumânarea, lampa candela, becul electric, s’a
stins focul din vatră.
Acelaşi verb însă este folosit şi când e vorba de viaţa unui om: dacă e în agonie,
se stinge încet, dacă a murit, s’a stins din viaţă.
Este exact ce se petrece pe Golgota: în timp ce Iisus se stinge pe cruce, lumina se
stinge de pe faţa pământului
Noi ştim însă că lumina pământului, în timpul zilei, vine de la soare. Dacă ar fi
să tâlcuim fenomenul de pe Golgota după ştiinţa şi raţiunea noastră, ar trebui să
abordăm întâi cauza şi apoi efectul şi să citim: soarele s’a stins, şi întuneric
mare s’a făcut peste tot pământul. Dar ordinea din Scriptură e răsturnată: ni se
oferă efectul, adică întunericul, dar nu şi cauza.
Să observăm însă, încă o dată, că soarele nu s’a stins, ci doar s’a întunecat,
adică a pălit sub împresurarea întunericului. Chiar dacă am presupune că
întunericul a fost cauzat de o eclipsă de soare, aceasta nu putea să dureze mai
mult de trei minute, dar aici e vorba de trei ore. În cazul acesta se naşte
întrebarea: de unde a venit întunericul, dacă el nu e altceva decât absenţa
luminii?
Ei bine, dragii mei, gândul ne duce la momentul de dinainte de facerea lumii, când,
aşa cum ne spune Sfânta Scriptură, totul era o genună, adică un haos întunecat al
materiei create din nimic, dar încă informe: „şi întuneric era deasupra genunii; şi
Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină!
Şi a fost lumină. Dar de unde venea lumina, de vreme ce ne aflăm în ziua întâi, iar
soarele şi luna vor fi create doar în ziua a patra? Ei bine, aceasta era lumina
necreată, latentă în fiinţa lui Dumnezeu, şi pe care El a activat-o prin cuvânt.
Revenind pe Golgota, avem motive să credem că Dumnezeu-Tatăl Şi-a resorbit lumina
pentru trei ore, adică pe durata agoniei lui Iisus, făcându-Şi simţită prezenţa şi
răspunzând astfel strigătului disperat al Fiului Său: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,
de ce M’ai părăsit? Nu, Tatăl nu-Şi părăsise Fiul. Dimpotrivă, El participă,
atotputernic şi deasupra oricărei suferinţe, la patima şi moartea Fiului Său, pe
care Acesta şi le asumase – depăşindu-şi clipa de şovăială din grădina Ghetsimani –
, şi acceptase să soarbă paharul amărăciunii până la fund.
Întunericul primordial precedase lumina creaţiei; lumina învierii este precedată
acum de un doliu la scară cosmică.

Dreptmăritori creştini,

Iată-ne ajunşi în Duminica Paştilor, când preotul iese în faţa credincioşilor

ţinând în mână o făclie aprinsă şi îi îndeamnă: „Veniţi de primiţi lumină!” Urmează
cântările pascale, în care abundă cuvintele lumină, luminos, strălucire,
strălucitor, precum: „Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind
cu neapropiata lumină a învierii”; sau: „Luminează-te luminează-te, noule
Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit!” Dacă ne întoarcem la cântarea
Vecerniei, cu care am început, vom auzi din nou: „Hristoase, Cel ce cu patima Ta ai
întunecat soarele şi cu lumina învierii Tale ai luminat toate”.
Nedumerirea noastră însă vine din aceea că verbele a lumina, a străluci, sau
derivatele lor, nu se află în nici una din relatările celor patru Sfinţi
Evanghelişti asupra învierii Domnului. De la ei ştim, de pildă, că schimbarea la
faţă de pe muntele Taborului L-a înfăţişat pe Domnul transfigurat, cu veşmintele
strălucitoare , că îngerul care I-a vestit învierea avea înfăţişarea unui fulger ,
dar nici o menţiune despre propria Sa strălucire. Dimpotrivă, Maria Magdalena l-a
confundat cu grădinarul, ucenicii Luca şi Cleopa l-au luat pe ca un drumeţ
oarecare, tot ca unui drumeţ i s’au adresat cei şapte ucenici ai Săi (inclusiv
Petru şi Ioan) pe malul Mării Tiberiadei ; aşadar, nimic care să arate strălucirea
unui Înviat din morţi, nimic care să contrabalanseze, triumfător, întunericul din
jurul Crucii.
Şi totuşi, dragii mei, învierea Domnului nu a fost lipsită de strălucire, dar nu
exterioară, în văzul lumii, asemenea unui spectacol de senzaţie – aşa cum ni-L
înfăţişează neinspirata iconografie occidentală -, ci în intimitatea mormântului,
când pereţii de piatră s’au pomenit inundaţi de lumina trupului care se subtiliza
prin îndumnezeire, îşi părăsea giulgiurile păstrându-le forma şi ieşea prin toţi
porii materiei stâncoase. În aura acestei lumini‚ a pogorât Hristos mai întâi în
iad, de unde i-a tras afară pe morţii care-L aşteptau în întuneric, începând cu
Adam şi Eva, aşa cum ni-L înfăţişează tradiţia răsăriteană în singura reprezentare
iconografică a învierii.
Revenit printre ai săi, El se reconstituie într’un Iisus pe Care propriii Lui
ucenici, stând la masă cu Cel pe care-L crezuseră un străin, nu îndrăzneau să-L
întrebe: Cine eşti Tu?, ştiind că este Domnul. Lumina învierii nu a avut martori,
dar o cunoaştem prin credinţă.
Toate arătările Domnului de după înviere au avut un singur scop, anume să-i
convingă pe oameni, începând cu ucenicii Săi, că El, Cel capabil acum să intre
într’o casă cu toate uşile încuiate, dar totodată să-i ofere lui Toma proba
simţului tactil, este una şi aceeaşi Persoană cu Cel care murise pe cruce: acelaşi
Iisus, acelaşi Hristos, acelaşi Fiu al lui Dumnezeu, acelaşi fiu al Mariei, acelaşi
Mântuitor.
Pe toate acestea le făcea în pregătirea apostolilor pentru următorul mare eveniment
din viaţa Sa pământească, înălţarea la cer.
Iubiţii mei, aş vrea să ştiţi că Înălţarea Domnului este o sărbătoare tot atât de
importantă ca şi Învierea şi că ele, deşi prăznuite la date calendaristice
diferite, nu pot fi gândite decât împreună. Aşa cum, în iconomia divină, Vinerea
Patimilor a fost necesară pentru Duminica Paştilor, tot astfel Duminica Paştilor a
fost necesară pentru Joia Înălţării, iar Joia Înălţării a fost necesară pentru cea
de A doua Venire, Judecata de Apoi şi constituirea Împărăţiei Cerurilor. Înălţarea
era menită să încheie ciclul pământesc al Domnului şi fusese anunţată de El cu mult
înainte. I-a spus-o şi Mariei Magdalena, îndată după înviere: „Nu te atinge de
Mine, că încă nu M’am suit la Tatăl Meu; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: Mă voi
sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”.
Pe de o parte, era normal ca Iisus să Se Întoarcă în cer, de unde venise, şi, pe de
alta, era normal ca El, odată întors, să pregătească locuri pentru noii veniţi de
pe pământ. Înălţarea înseamnă imponderabilitate. Iisus îşi arătase această însuşire
dumnezeiască în două momente, umblând pe apa mării şi transfigurându-Se pe Tabor,
dar acestea erau circumstanţiale, nu permanente şi definitive; înălţarea propriu-
zisă va fi permanentă şi definitivă. El şi-a chemat ucenicii într’un loc anume,
spre Betania, le-a poruncit să răspândească Evanghelia în toată lumea, Şi-a ridicat
mâinile asupră-le şi i-a binecuvântat, după care S’a înălţat la cer.
Învierea nu a avut martori, dar înălţarea a avut. Învierea a fost receptată cu
îndoieli şi necredinţă. Iată de ce noi sărbătorim Paştile cu aserţiunea Hristos a
înviat!, la care ni se răspunde cu confirmarea Adevărat, a înviat! nălţarea însă a
fost o despărţire izvorâtoare de lumină, de vreme ce ucenicii s’au întors în
Ierusalim „cu bucurie mare”. Iată de ce în cărţile noastre de slujbă nu există o
salutare similară cu aceea de la Paşti. Nu se spune [Hristos S’a înălţat!,
Adevărat, S’a înălţat!], pentru că asupra înălţării nu au existat îndoieli sau
necredinţă. Faptul că unii creştini folosesc această salutare, din neştiinţă sau
exces de evlavie, nu este atestat de Biserică.
Să mai reţinem o rânduială a iconomiei dumnezeieşti. La patruzeci de zile de la
naştere, Pruncul Iisus era întâmpinat în templu de către Dreptul Simion, care,
luându-L în braţe, L-a mărturisit ca Mântuitor trimis de Dumnezeu-Tatăl. La
patruzeci de zile după înviere, Iisus era întâmpinat de către Însuşi Dumnezeu-
Tatăl, care Şi L-a aşezat, întru slavă, de-a dreapta Sa. Iată o emoţionantă
simetrie divină!

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Am început cu nedumerirea că bucuria, veselia, lumina, strălucirea, jubilaţia pe

care le avem noi în sărbătorirea Paştilor nu se regăsesc şi în paginile Sfinţilor
Evanghelişti. Şi totuşi, ele există, într’un text al Sfântului Luca. La una din
întâlnirile pe care Domnul le-a avut cu ucenicii Săi între înviere şi înălţare, le-
a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am grăit pe când încă eram împreună
cu voi, că toate cele scrise despre Mine în legea lui Moise, în profeţi şi în
psalmi trebuie să se plinească. Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă
Scripturile”. Or, a-i deschide cuiva mintea înseamnă, de fapt, a i-o lumina. Există
şi expresia curentă a insului care, în sfârşit, a înţeles ceea ce nu înţelesese
până atunci: – Acum, da, m’am luminat!
Înţelegerea este în primul rând o virtute a minţii, a intelectului. Noi, cei de
astăzi, nu mai plutim în întunericul ignoranţei celor de demult, ci cunoaştem,
chiar dacă doar elementar, ce înseamnă patimile, moartea şi învierea Domnului
Iisus.
Dar, pe lângă înţelegere, mai e ceva, trăirea. Nu e destul să prăznuieşti Paştile,
ca o petrecere oarecare; important e să simţi sărbătoarea vie în interiorul tău
sufletesc, că ea face parte din fiinţa ta lăuntrică. . Pentru aceasta însă e nevoie
de pregătire, de post, de rugăciune, de spovedanie, de milostenie. Numai astfel
putem intra în duhul unei cântări pascale pe care v-o repet: „Să ne curăţim
simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a învierii”.
Aşadar, curăţirea simţirilor, aceasta e condiţia esenţială pentru accesul fiecăruia
din noi la inaccesibila lumină a învierii; doar aşa imposibilul devine posibil,
minunea învierii se petrece în chiar sufletul tău.
Fie ca şi în anul acesta să simţim în Sărbătoare nu numai lumina soarelui, dar şi
strălucirea Celui a făcut soarele, şi să cântăm laolalaltă:

„Ziua Învierii, şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm;

să zicem: Fraţilor, şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere, şi
aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor
din morminte viaţă dăruindu-le„.