Împăratul Constantin cel Mare și întemeierea Constantinopolului

Introducere
Împăratul Constantin cel Mare s-a născut în anul 274 în localitatea Naissus[Nis], ca fiu al
conducătorului militar roman Constantin Chlor şi al Elenei, o sclavă frumoasă, eliberată, creştină
de răsărit, în acest caz fiind fiu nelegitim. A mai avut 3 fraţi vitregi şi o soră, Constantina.
Ca orice copil a primit educaţie de la mama sa, continuându-o la curtea lui Diocleţian, în
Răsărit. Ca şi tatăl său, a îmbrăţişat cariera militară. Deşi a mai avut fraţi vitregi, totuşi tatăl său,
când s-a îmbolnăvit, în anul 306, l-a chemat pe el să-i ia locul. Nu după mult timp Constantin Chlor
moare în Britania iar soldaţii îl proclamă August. Iată dovada concludentă că şi „tatăl lui, care se
recăsătorise cu sora lui Maximian Hercules, l-a lăsat pe el urmaş ştiindu-l deosebit şi nimeni altul
n-ar fi fost de talia lui”1. De remarcat este faptul că Constantin Chlor, în timpul când era Cezar şi
persecuţiile în Orient erau dure, „nu a aplicat aceleaşi legi lăsând pe creştini mai mult liberi şi ca
să nu intre în conflict cu ceilalţi conducători, a dărâmat câteva biserici”2. Putem observa că, din
familie, Constantin cel Mare a rămas cu respect faţă de creştini, deşi era păgân, practicând cultul
soarelui; a observat că toate persecuţiile dure contra creştinilor n-au avut efectul scontat, cei care
i-au persecutat au sfârşit tragic. A înţeles faptul că „nimeni nu poate desfiinţa creştinismul prin
forţă, ci din contră, Biserica trebuie luată aliat şi aşa va putea domina şi conduce lumea.
Întotdeauana a gândit ce trebuie să facă, a ajuns acolo unde trebuia să fie bine ca şi cei pe care i-a
condus să se bucure de aceleaşi avantaje”3.
Constantin cel Mare întotdeauna a calculat mai întâi şi pe urmă a luat atitudine. Când a fost
chemat de tatăl său din Galia şi izbucnind confictul între el şi Maxenţiu pentru putere, a fost
conştient că adversarul său are o oaste mai numeroasă decât el şi totuşi n-a dat înapoi gândind ce
trebuie să facă. De data aceasta însă a primit pe cer un semn deosebit-Sfânta Cruce, arma împotriva
duşmanilor nebiruită biruinţă. Nici unui alt împărat nu i s-a arătat pe cer acest semn deosebit în
care să-i mai şi spună în acest semn vei învinge. Eusebiu de Cezareea istoriseşte că împăratul
Constantin cel Mare a jurat, că i s-a arătat semnul Sfintei Cruci pe cer. În schimb Lactanţiu ne
spune că „împăratul ar fi visat semnul Sfintei Cruci pe cer şi pe urmă l-ar fi pus pe steaguri, pe

1
Pr. Prof. I. Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1975, p. 92
2
Ibidem..
3
Earle E. Cairns, Op. Cit. p. 118.

1
hainele soldaţilor şi chiar pe cai. Este foarte importantă această istorisire a celor doi istorici, dar
lăsându-o la o parte, trebuie să avem în vedere faptul că Dumnezeu i-a deschis mintea să vadă şi
să înţeleagă semnul Sfintei Cruci pe cer”4. Iată dovada că a fost vas ales şi numai lui ca împărat
pentru prima dată i s-a descoperit că Sfânta Cruce este de nebiruit. Pentru aceasta a asigurat mamei
sale, mai târziu, tot ce este necesar ca să găsească Crucea Mântuitorului, fiind fascinat de Acesta,
de mesajul lui. Tocmai acest mesaj transmis Apostolilor de Hristos care aducea pentru om
mântuirea prin Hristos, l-a făcut să înţeleagă şi mai bine creştinismul şi să-l îmbrăţişeze. A fost
profund mişcat, de această nouă învăţătură şi de caracterul creştinilor în faţa persecuţiilor care
niciodată nu au dat înapoi. Putem spune fără tăgadă că şi această gândire arată înţelepciunea dată
lui de Dumnezeu. Nu împăratul a făcut mare creştinismul din contră creştinismul s-a făcut înţeles
de împărat prin darul dat de divinitate. Punând semnul Sfintei Cruci peste tot, în timpul războiului
cu Maxenţiu, n-a făcut decât să creeze o stare de şoc pentru armata adversă. Mulţi ostaşi creştini
din tabăra adversă au fugit în cealaltă tabără, iar pe ceilalţi i-a cuprins panica.
Acest moment miraculos al arătării pe cer al semnului Sfintei Cruci nu este un eveniment
care marchează epoca constantiniană, istoria bisericească consemnând și alte evenimente de acest
gen asupra cărora nu planează suspiciunea că ar fi legende sau articifii literare5.
Lucrul acesta nu minimizează sub nici o formă această vedenie a lui Constantin, ci arată
faptul că teofania își are locul ei bine stabilit în tradiția teofanică a Bisericii. „Amintim doar două
astfel de staurofanii care au avut loc la Ierusalim în aceeași perioadă istorică, în 351 și 362. În 351,
precum ne informează Sfântul Chiril al Ierusalimului, s-a arătat pe cer o cruce imensă de la
Muntele Măslinilor până la Golgota.
Constantin cel Mare nu a participat la persecuții ale creștinilor după cum relatează Eusebiu
de Cezareea, ci din contră se opunea acestora, lucru care înseamnă că Împăratul Constantin nu a
mers pe un drum al Damascului așa cum a făcut-o Sfântul Pavel. Trebuie să fim atenți și în
momentul în care folosim termenul de convertire referindu-ne la Constantin, deoarece nu se poate
vorbi despre o convertire propriu-zisă, cimai repede am putea vorbi despre o ucenicie, ori o
deprindere progresivă a sensibilității față de monoteism, adică implicit față de Dumnezeul
creștinilor. Convertirea lui Constantin este atât de lungă încât poate fi comparată cu o întreagă
viața de om, și se încununează cu botezul care îl primește pe patul de moarte.

4
Pr. Prof. George Remete, Contribuţii la studiul bisericeşti universale, vol. I, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001, p. 83.
5
Ibidem, p. 51.

2
Andre Piganiol este convins de faptul că Împăratul Constantin nu s-a convertit la creștinism, iar
relatarea care are ca obiect vederea semnului crucii pe cer în anul 312 este o simplă reinterpretare
a viziunilor anterioare ce sunt inspirate de zeul Apollo6.
Asupra parcursului lui Constantin între anii 306 și 314 se oprește Klaus Martin Girardet
care stabilește mai exact o traictorie în trepte. Acesta arată că Împăratul Constantin pleacă de la
politeism, apoi trece prin henoteism păgân, pentru ca să sfârșească în a ajunge la monoteismul
creștin. Ipoteza pe care acesta o lansează spune că Împăratul ar fi hotărât întradevăr să treacă la
creștinism după ce a întrepins vizita la sanctuarul apolonian din Apollogranus, loc unde și-ar fi
ales semnul care mai târziu va fi interpretat ca o hristogramă. Această trecere la creștinism nu ar
fi fost recunoscută decât la aproximativ doi ani de la victoria revendicată la Pons Milvius.
În ciuda faptului că această ipoteză ar fi fost una incitantă, nu are o bază stabilă și nu este susținută,
deoarece împăratul înainte de anul 310 nu era cu siguranță politeist, ci mai degrabă henoteist solar,
ceea ce înseamnă că este probabil să fi simpatizat creștinismul și învățăturile lui. Așadar nu există
numai o părere în ceea ce privește credința lui Constantin, ci părerile sunt împărțite, constituind
„un mănunchi de factori convergenți”7.
Probabil că plasarea convertirii lui Constantin în anul 312, ea coincizând cu momentul în care are
loc confruntarea de la Pons Milvius este doar o comoditate a istoricilor, dar și a istoriei și
cronologiei.
Imediat după serbarea Paștelui, Constantin a început să se simtă slăbit și că sfârșitul îi este
aproape. Acum a decis el că este cazul ca să moară botezat creștin, deci mergând la Nicomidia a
ales să fie spovedit și botezat în Biserica închinată mucenicilor. În sufletul său considera că acesta
este singurul mod prin care poate fi curățit de toate păcatele pe care le-a săvârșit.
Începând cu primul veac creștin, Duminica a devenit zi de sărbătoare a creștinilor, ea fiind
și cea mai veche dintre sărbători. În Sfânta Scriptură nu găsim efectiv indicaţii prin care să ni se
sugereze că ar trebui să cinstim Duminica, însă acest lucru a venit de la sine imediat ce s-au petrecut
Învierea și Înălțarea Domnului la cer. Acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că Iisus Hristos a
înviat Duminica, tot în această zi s-a arătat pentru prima oară Sfinților Apostoli când numai Toma.
A doua oară când s-a arătat ucenicilor de data aceasta aflându-se și Toma s-a petrecut tot Duminica.

6
A. Piganiol, L`Empereur Constantin, Ed. Rieder, Paris, 1932, apud. Bertrand Lancon, Tiphaine Moreau,
Constantin. Un împărat creștin, trad. din limba franceză de Daniela Cârstea și Damian Anfile, Ed. Basilica,
București, 2013, p. 56.
7
Bertrand Lancon, Tiphaine Moreau, op. cit., p. 57.

3
Prin aceste repetate arătări „el a vrut probabil să sugereze oarecum ucenicilor Săi ideea unei
comemorări săptămânale a Învierii, în timpul căreia Biserica Sa ar putea să-L regăsească pe El
Însuși, prin frângerea pâinii, după Înălțarea Sa cu trupul la ceruri”8.
Astfel, Duminica a luat locul Sabatului iudaic, împământenindu-se ca zi de cult, adică de
adunare liturgică pentru frângerea pâinii, iar apoi ca zi de odihnă.
„Textele legislative edictate de primii împărați creștini ai imperiului roman – a căror
autenticitate nu este pusă la îndoială de nimeni, ne relevă eforturile perseverente ale basileilor
romani încreștinați de a impregna societatea, până atunci păgână, de principiile religiei creștine” 9.
În ceea ce privește sărbătoarea duminicii, anul 321 a avut o importanță crucială, am putea
spune, deoarece pe 3 martie Constantin cel Mare a impus respectarea Duminicii ca zi de sărbătoare
și de repaos pentru întreg Imperiul Roman, neexcluzându-i nici măcar pe cei ce își desfășurau
activitatea în tribunalele romane.
Singurii cetățeni care erau scutiți de respectarea acestei legi erau agricultorii care erau forțați
de sezon să îndeplinească anumite munci ce nu sufereau amânare.
Tot în acest an extrem de important pentru creștinism s-a aprobat și eliberarea sclavilor în această
zi măreață de Duminică, iar actele pentru eliberarea lor să fie redactate direct de către Biserică.
„Legislația civilă a secolului al IV-lea rămâne deci o mărturie irecuzabilă a obligativității
oricărui cetățean roman de a respecta și cinsti ziua Domnului”10.
Înălțarea Sfintei Cruci este cea mai veche sărbătoare închinată Sfintei Cruci, aducând aminte de
aflarea Crucii pe care a fost Mântuitorul răstignit și înălțarea ei în văzul poporului de către
Episcopul Macarie al Ierusalimului, pe 14 septembrie 335.
Un rol important în celebrarea acestei sărbători îl are și Constantin cel Mare care a zidit
bazilica de pe mormântul Domnului Hristos și în care Macarie a înălțat Sfânta Cruce.
„La început aceasta avea caracter local. Serbarea ei era limitată la Ierusalim, unde precum
am văzut, se păstra lemnul Crucii Răstignirii, de la descoperirea lui până în anul 634, când a fost
adus la Constantinopol. Procesiunea solemnă, prin care se cinstea odinioară Sfânta Cruce în

8
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica Generală, Ed. Episcopiei Dunărea de Jos, Galați, 2002, p. 122.
9
Pr, Asist. Nicolae Dură, Dispoziții și norme canonice privind cinstirea Duminicii, în „Ortodoxia”, anul 1981, nr. 2,
p. 214.
10
Ibidem, p. 215.

4
Cetatea Sfântă, s-a păstrat, de altfel, acolo până astăzi în rânduiala slujbei din ziua de 14
septembrie”11.
Observăm, astfel că, bazele acestei sărbători s-au pus în timpul lui Constantin cel Mare,
sărbătoarea extinzându-se în tot Constantinopolul un secol mai târziu. Aceasta a ajuns să fie
generalizată în secolul al VI-lea.

I. Întemeierea Constantinopolului

Trebuie să amintim că nu numai în ceea ce priveşte organizarea armatei şi a victoriilor

împotriva duşmanilor s-a arătat înţelepciunea dată de Dumnezeu lui Constantin cel Mare, ci şi în
ceea ce priveşte felul cum a înţeles să aleagă un alt oraş, pentru o nouă capitală imperială. Este
singurul care a înţeles necesitatea de a schimba centrul de la Roma în Orient, într-o localitate fără
mare importanţă pentru înaintaşii săi, conducătorii imperiului.
O localitate pe malul Bosforului, întemeiată de megarieni în secolul IV, î. Hr., de doi
prieteni Bizas şi Antes care i-au dat numele de Bizant nume ce va rămâne peste veacuri, din el
derivând Binzantinologia în secolul XVII. Acest oraş întemeiat de greci se afla într-un loc deosebit
la întretăierea drumurilor dintre Orient şi Occident la întretăierea culturilor şi civilizaţiilor.
„Dovada cea mai concludentă este faptul că din aceste culturi s-a născut cultura grecă neegalată
până azi, peste tot punându-si amprenta. Tot aşa şi Bizantul a fost ca o albină, a adunat din toate
părţile din teritoriile stăpânite ceea ce este mai de seamă, formând o cultură nouă numită
bizantină”12.
Iată importanţa acestui oraş deosebit, evident că a devenit deosebit după ce Constantin cel
Mare i-a dat adevărata valoare. Când ne gândim că au fost împăraţi înaintea lui care au dorit şi
chiar au fost în Bizanţ dar nu a prezentat pentru ei impotanţa deosebită. Astfel Septimiu
Sever (193-211), Caracala (211-217) 1-au văzut, 1-au dorit dar au renunţat. Diocleţian (234-305)
la împărţirea imperiului şi-a stabilit capitala la Nicomidia, ne luând în cosideraţie localitatea de pe
malul Bosforului. Cel care a văzut în ea ceva deosebit a fost Constantin cel Mare şi aceasta datorată
înţelepciunii date de Dumnezeu. Împăratul creştin, în 324 după ce îl învige pe Licinius, intră în

11
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Op.Cit., p. 175.
12
Kostas V. Karastathis, Marele Constantin, învinuiri şi adevăr – studiu istoric, trad. de Pr. Ion Andrei Gh.
Ţârlescu, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2013, p. 290.

5
cetate. O dată intrat, au şi început să se facă simţite ordinele de începerea construcţiei noii capitale.
Timp de 6 ani au lucrat la această capitală peste 40000 de prizonieri goţi, transformând
vechea cetate într-o capitală nemaîntâlnită până atunci. Au fost luate din vechile temple păgâne
coloane refăcându-le, dându-le altă întrebuinţare pentru a scoate în evidenţă viitoarea capitală
imperială. În anul 330 împăratul a inaugurat noul oraş numit de acum încolo Constantinopol. Un
istoric francez F. Lot a spus că „întemeierea noii capitale este o enigmă, punând accent mai ales
pe sentimentul sincer religios al lui Constantin cel Mare13”. Iată enigma istoricului francez-
înţelepciunea. Interesant faptul că împăratul nu s-a botezat imediat după aceasta, dar a arătat prin
tot ceea ce a făcut că este un creştin adevărat socotindu-se un catehumen toată viaţa. Noua capitală
va purta şi numele de oraşul soarelui aşa de frumos a fost încât toate popoarele atât cele din
Occident şi Orient l-au dorit încercând de mai multe ori să-l ocupe. Oraşul lui Constantin cel Mare,
a dăinuit împreună cu imperiul peste 1000 de ani, nici un alt imperiu nu a rezistat atât de mult.
Foarte interesant că au mai fost imperii care au căzut, capitale jefuite dar au rămas, în schimb
Constantinopolul odată căzut, a căzut şi imperiul, iar oraşul n-a mai fost capitala noilor stăpânitori,
nu s-a făcut nici un efort ca să rămână în frumuseţea şi splendoarea lui. Era singurul mare oraş
creştin la confluenţa dintre cele două continente. Locuitorii Constantinopolului îl numea simplu
polis(oraş), aşa de mult îl iubeau14.
Pentru a fi protejat, împăratul a construit un zid de apărare care în secolul V va fi continuat
de Teodosie II (408-450). În acest oraş existau pieţe, hipodrom, băi pubice, dar mai presus de toate
multe biserici, un oraş creştin prin excelenţă. După unii istorici Constantin a înfiintat o Universitate
aici, prima din lumea. Mai târziu în acest oraş vor învăţa foarte mulţi tineri şi din Occident, pentru
că în anul 425 Teodosie II reface şcoala lui Constantin cel Mare, dându-i într-adevăr numele de
Universitate. Alt lucru deosebit trebuie amintit faptul că odată devenit capitală imperială vor urma
la domnie 11 împăraţi cu numele de Constantin, ultimul având surpriza neplăcuta de a lupta să-1
apere, dar a căzut sub turci-1453. 11 împăraţi s-au perindat pe tronul imperial, o cifră deosebită.
Să ne gândim la faptul că 11 apostoli au rămas alături de Hristos şi nu 12. De-a lungul veacurilor
capitala şi imperiul foarte ameninţate. Dar de câte ori s-au crezut învinse se ridica un împărat
deosebit şi salva situaţia. Trebuie amintit faptul că „imperiul sub Constantin cel Mare nu avea o

13
***, Constantinopol – capital bizantină, pe http://www.crestinortodox.ro/religie/constantinopol-capitala-
bizantina-97699.html, accesat la data de 26. 02. 2020
14
Pr. dr. Emanoil Băbuş, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 57.

6
frontieră clară aşa de mare a fost. De acum în colo Constantin cel Mare va purta purpura, sceptrut
şi pe cap o diademă strălucind de perle şi pietre preţioase, înlocuind floarea de laur. Ulterior, oraşul
şi-a motivat din plin alegerea făcută de Constantin cel Mare, fiind bine plasat din toate punctele de
vedere, atât militar cât şi economic. Însuşi împăratul a trasat marginile oraşului, iar la un moment
dat supuşii văzând că nu se mai opreşte, atât de mare era, l-au întrebat de ce aşa de mult, răspunsul
împăratului fiind că un înger îl îndeamna să meargă, stabilind de fapt mărimea capitalei”15.

Concluzii
Deşi a mutat capitala în Răsărit Constantin cel Mare nu a lăsat Apusul în voia soartei, din
contră, şi Apusul a cunoscut efectul, astfel a dăruit teritoriul Lateranului şi a construit o basilică în
cinstea Mântuitorului, un baptisteriu şi o reşedinţă episcopală la Roma, iar în Vatican a ridicat
Biserica Sfântul Petru. Pe calea ce duce la Ostia a ridicat Biserica Sfântul Pavel şi a mai costruit o
Biserică pe mormântul Sf. Laurenţiu, mort martir în timpul lui Valerian(253-260), deoarece era
foarte venerat de comunitatea creştină romană. A cedat palatul imperial pentru reşedinţa
episcopului Romei şi aceasta chiar în 313. Din 326 împăratul nu a mai fost la Roma. În acest an
când a sosit la Roma şi Senatul a dorit să sacrifice jertfe păgâne pentru 20 de ani de domnie, a dat
dovadă de un caracter deosebit faţă de religia creştină pentru că s-a revoltat împotriva caracterului
păgân al jertfei.
Creştinismul pentru el a devenit ca viaţa, şi cum îşi apăra viaţa aşa îşi apăra şi credinţa, a
ţinut cu tot dinadinsul să fie alături de Biserică, dar a şi continuat construcţia de locaşuri de cult.
Astfel în Ţara Sfântă s-a îngrijit de ridicarea de biserici: Naşterea Domnului din Beetlem, Biserica
Învierii de la Sfântul Mormânt inaugurate în 335, Biserica de la Stejarul Mamvri. Se poate vedea
limpede dragostea faţă de Biserică şi aceasta încă de la victoria împotriva lui Maxenţiu, ca expresie
a înţelepciunii date de Dumnezeu. Chiar şi noua capitală a imperiului felul cum a trasat-o,
conducând procesiunea, iar când i s-a spus că a depăşit toate limitele, împăratul a răspuns că va
merge până când călauza nevăzută se va opri, este expresia înţelepciunii. Putem spune că a fost
luminat de Sfântul Duh în toată munca sa, atât de împărat cât şi de apărator al creştinismului.

15
A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, trad. de Ionuţ-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-
Laurenţiu Nazâru, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 216.