Sfantul împarat constantin în contextul istoric al vremii sALE

[Link]-emanoil paun
VIAŢA LUI CONSTANTIN

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema(Matei 5,9)1. Cu
siguranţă şi vrednicul de pomenire veşnică Sfântul Împărat Constantin2 a auzit şi a înţeles
importanţa acestui cuvânt creştin3. Despre părinţii împăratului aflăm că aveau o oarecare
asemănare4 în trăsături cu creştinii din vremea lor: Constantius pare să fi fost un om curajos, un
talent administrativ şi o fire blajină. Elena era o femeie cu multă demnitate, pietate mistică şi
multă pasiune emoţională5.

Născându-se în partea de răsărit a Imperiului6, Constantin a crescut ca soldat lângă marele

Diocleţian7 ajungând tribun de rangul întâi8. Despre viitorul împărat, apologetul Lactanţiu zice:
1
[Link] vorbeşte despre pacea constantiniană; eu, spunea Constantin, socotesc că împăcarea este ceva plăcut
lui Dumnezeu – [Link] episcopul Cirului, Istoria bisericească, Bucureşti, 1995, p.75
2
Biserica noastră Ortodoxă îl sărbătoreşte pe Sfântul Împărat Constantin împreună cu mama sa, Împărăteasa Elena,
în fiecare an la 21 mai
3
Tatăl Sfântului împărat, Constanţiu Chlor, aprecia mult pe creştini: Constanţiu n-a luat parte în nici un fel la
războiul care s-a dat împotriva noastră, ci a grijit ca creştinii aflaţi sub ascultarea sa să nu fie nedreptăţiţi şi
maltrataţi. El nici n-a distrus locaşurile de cult ale Bisericilor noastre şi nici n-a pornit împotriva noastră cu vreo
inovaţie(păgubitoare) – Eusebiu al Cezareei – Istoria bisericească, Bucureşti, 1987, p.331. Lactanţiu(Despre
moartea persecutorilor, Bucureşti, 2011, pp.73 şi 75)zice: Constantius, ca să nu apară că se opune ordinelor
superiorilor, a îngăduit să fie distruse câteva mici lăcaşuri în care se adunau(creştinii), mai bine zis nişte pereţi
care puteau să fie(oricând) refăcuţi, dar a păstrat neatens adevăratul temple al lui Dumnezeu, care se află în
oameni. Mama sa(Flavia Iulia Helena(248-329)) – acea remarcabilă femeie(vezi Hans Pohlsander, Împăratul
Constantin,Bucureşti,1996, p.24), împărăteasa Elena, a fost creştină şi ajutat mult Biserica: a ctitorit biserici, a făcut
milostenie şi avea o înfăţişare smerită şi un comportament plin de evlavie şi de modestie – vezi Eusebiu al Cezareei
– Viaţa lui Constantin cel Mare, Bucureşti, 1991, pp.142-142. Tradiţia ne spune că dânsa a găsit şi Sfânta Cruce a
Mântuitorului. Privirea înspre cele creştine a împăratului o vedem şi din faptul că el a adus în preajma sa pe
episcopul Eusebiu, pe apologetul Lactanţiu iar din 312 pe episcopul Osius de Cordoba în calitate de consilier în
problemele religioase
4
în lucrarea sa, Împăratul Constantin, Hans Pohlsander spune că împărăteasa şi-a donat casa sa din Trier pentru a fi
sfinţită de episcopul Agritius ca biserică(pp.30-31). Iar episcopul Eusebiu zice despre Constanţiu că a primit şi
numele de Cel Pios(Eusebiu de Cezareea – Viaţa lui Constantin cel Mare, p.72)
5
Charles Matson Odahl – Constantin şi Imperiul creştin, [Link] Pop, [Link] ALL, Bucureşti, 2006, p.32;
Ovidiu Drîmba, în lucrarea sa Istoria culturii şi civilizaţiei spune despre împărăteasa Elena: era de condiţie socială
modestă, hangiţă(stabularia, mater vilissima), dar dintr-o familie cu calităţi spirituale deosebite, care-i va da lui
Constantin primele îndrumări religioase(p.198)
6
Constantin s-a născut în oraşul Naissus – la aproape o sută de mile de Dunăre(Charles Odahl, p.30), într-o regiune
de latinizare absolută(Nicolae Iorga) la 27 februarie 273 sau 280(Ovidiu Drîmba, p.198)
7
Diocleţian(n.22 decembrie 240, împărat între 284-305) este împăratul care a schimbat total natura rolului de
împărat roman(vezi Hans Pohlsander, p.23); acesta va fi ca un stăpân cu putere deplină, fără să mai consulte
Senatul. El a dublat armata împărţindu-o în două părţi: comitatenses(armata mobilă) şi limitanei(la graniţă). El a pus
la 1 martie 293 bazele tetrarhiei = noul sistem conform căruia Imperiul era condus de doi augusti(Diocleţian şi
Maximian) şi de doi caesari(Galeriu şi Constanţiu Chlor) – pp.20 şi 18; Diocleţian a poruncit să fie numit domn şi
zeu(vezi Dicţionar al împăraţilor, p.306). El a întărit ideologia imperială şi ceremonialul oficial. Lângă Diocleţian,
Constantin a primit titlul de tribunus ordini primi
8
Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, ediţie bilingvă, traducere de Cristian Bejan, studiu introductiv, tabel
cronologic, note explicative şi anexe de Dragoş Mîrşanu, [Link], Bucureşti, 2011, p.83; Indro Montanelli ne

1
un tânăr foarte virtuos şi vrednic de acea înaltă demnitate, iubit de soldaţi şi dorit de
simplii(cetăţeni) particulari pe aspectul său fizic, pentru faptele sale de arme, pentru moravurile
sale alese şi pentru generozitatea sa extraordinară9. Istoricul Eutropius spune despre Constantin
că este un om mare(vir ingens). Prin grija tatălui său, tânărul Constantin a primit o educaţie
elementară de gramatică latină înainte de a deveni un bun soldat10.

Caesarul Constanţiu Chlor dă scrisori augustului Diocleţian rugându-l stăruitor să trimită

pe fiul său la sine, fiind grav bolnav11. Lactanţiu ne spune că de multe ori a cerut venirea lui
Constantin dar a fost refuzat. Galeriu voia să izbucnească un război civil şi să-l omoare pe
Constantin, dar în zadar, fiindcă mâna lui Dumnezeu îl proteja pe Constantin. Reuşeşte să fugă
cu ajutorul cailor poştei publice12.

La data de 25 iulie 306 este aclamat de către armata tatălui său imperator, în oraşul
York(Eburacum) din Britannia. Lactanţiu ne spune că însuşi Constanţiu îi încredinţează puterea
fiului său13. Tot el zice că cea dintâi decizie dată de Sfântul Constantin a fost oprirea
prigoanei14împotriva creştinilor15.

Istoricul Eusebiu al Cezareei16 îl detaşează pe Constantin de ceilalţi împăraţi: dintre toţi

bărbaţii care au apucat vreodată să stăpânească peste împărăţia romanilor, singur Constantin a
ajuns să fie în chip vădit iubit de Dumnezeu Cel a-toate-stăpânitor, făcându-se pentru toţi
oamenii o adevărată pildă de viaţă închinată lui Dumnezeu17. Acesta crede că legătura lui
Constantin cu Dumnezeul creştinilor a pornit de la observarea vieţii înaintaşilor săi şi a felului

spune că acesta se educase singur în tabără printre soldaţi, înconjurat de filozofi şi retori păgâni (Roma-o istorie
inedită, Bucureşti, 1995, p.333)
9
Ibidem. Bertrand Lançon(Constantin cel Mare) ne face o caracterizare fiziologică a marelui împărat: era de talie
mijlocie; avea umeri largi şi ceafă groasă şi, pentru acest motiv, era supranumit Gât gros. Avea tenul roşiatic şi
părul răsfirat şi neted. Barba sa era rară şi nu-i acoperea faţa decât într-un loc. Nasul său era probabil încovoiat,
ochii săi erau cei ai unui leu; era prietenos şi faţa sa era foarte senină. Nu era decât un mediocru ştiutor de carte.
Se prevala de o cumpătare perfectă în a-şi reprima poftele stomacului(Bucureşti, 2003, p.35)
10
Charles Matson Odahl, [Link]., p.65
11
Hans Pohlsander(Împăratul Constantin) spune că tatăl lui Constantin îl dorea pe acesta ca ajutor împotriva
picţilor(în Scoţia de azi); s-au întâlnit la Gesoriacum(Boulogne)
12
Lactanţiu, [Link]., pp.97-99
13
Ibidem., p.99; Hans Pohlsander spune că ziua de 25 iulie 306 a devenit dies imperii deoarece armata l-a proclamat
pe Constantin ca august. Tatăl său moare în această zi(p.27)
14
devenit împărat, Constantin Augustus, nu a întreprins nimic mai înainte de a-i reda pe creştini cultului şi
Dumnezeului lor(p.99); Hans Pohlsander zice că împăratul Constantin nu doar a oprit persecuţiile, ci a dat înapoi şi
bunurile creştinilor. El a acţionat oficial, şi fără a se consulta cu colegii săi imperiali(p.36)
15
Părintele profesor Adrian Gabor spune că persecuţiile nu au trezit nici o reacţie violentă, nici o revoltă, nici o
rezistenţă organizată din partea creştinilor...au existat doar două soluţii: refugierea în catacombe şi mărturisirea de
credinţă publică – martiriul(Biserică şi Stat în primele 4 secole, p.6)
16
Episcopul Eusebiu, care a fost duhovnicul lui Constantin – vezi PROLOAGELE – vieţile sfinţilor şi cuvinte de
învăţătură pe luna MAI, tipărite prin străduinţa şi binecuvântarea ÎPS [Link] Vornicescu, Mitropolitul Olteniei,
[Link] Olteniei, Craiova, p.67
17
Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare în PSB, vol. 14, studiu introductiv de [Link]
Popescu, trad. şi note de Radu Alexandru, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p.65

2
morţii lor, dar şi a părintelui său18. Nicolae Iorga, marele nostru bizantinolog, spune:
Constantin...cel cu suflet ambiguu, ajuns credincios din diplomaţie...căutase în Creştinism –
acest nou element de legătură între cetăţenii Imperiului şi doar duşmanii lor – mai ales o
organizare puternică şi strâns unită19.

ÎNTÂLNIREA CU HRISTOS

Despre viziunea lui Constantin20, Eusebiu scrie că, în urma unei rugăciuni stăruitoare, pe
la ceasul amiezii, când ziua începuse să scadă, a văzut un semn cu totul fără seamăn de la
Dumnezeu...străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite
de lumină şi că odată cu ea putuse desluşi un scris glăsuind: să biruieşti întru aceasta. În urma
acestei arătări, el şi întreaga sa armată au fost cuprinşi de uimire 21. Nepricepând înţelesul deplin
al acestui semn, Hristos Domnul Se arată în vis vrednicului împărat împreună cu semnul văzut
ziua. Putem vorbi acum de prima întâlnire concretă a împăratului cu Hristos 22 sau de convertirea
lui23. Constantin şi-a făcut fiii creştini24, deşi unii istorici cred că decizia lui de a tolera
Creştinismul ar fi doar o reflectare asupra măsurilor bune ale unor predecesori, ca Gallienus(care
anulase în 206 măsurile de persecuţie ale Tatălui său Valerian), Claudius Gothicus şi tatăl său 25.
18
Ibidem., pp.75-76. Episcopul Eusebiu îl va numi în scrierile lui: împăratul plăcut lui Dumnezeu, împăratul cel
iubit de Dumnezeu, de Dumnezeu-iubitul Constantin(pp.80, 82 şi 87); şi la Teodoret, episcopul Cirului, întâlnim
astfel de numiri: iubitorul de Dumnezeu, Constantin, Preaînţeleptul împărat(Istoria bisericească, pp.19 şi 39)
19
Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine-Imperiul şi civilizaţia după izvoare, trad. de Maria Holban,
[Link]ă Română, Bucureşti, 1974, pp.61-62
20
Pentru viziunea împăratului avem doar două surse principale din acea vreme:
1)cuvântul lui Eusebiu: prin acest semn vei învinge(in hoc signo vincens)
2)cuvântul lui Lactanţiu: arătarea a două litere greceşti(hi-X şi ro-P), primele litere ale cuvântului Hristos
21
Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, pp.76-77
22
Tradiţia Bisericii noastre ne arată că întâlnirea cu Hristos produce o schimbare radicală şi pentru totdeauna(vezi
întâlnirea lui Saul cu Hristos pe drumul Damascului – Faptele Apostolilor, cap.9). [Link]( Istoria Imperiului
Bizantin, Iaşi, 2010) spune că în timpul guvernării constantiniene, Creştinismul a păşit pentru prima dată pe terenul
stabil al recunoaşterii oficiale. De acum înainte, vechiul imperiu păgân avea să devină treptat un imperiu
creştin(p.89)
23
Ibidem., p.77; Hans Pohlsander e de părere că în 312, Constantin a avut o experienţă care va fi interpretată de
episcopul Osius din Cordoba(care îl însoţea) în favoarea Zeului creştinilor. El adoptă ipoteza unei convingeri
religioase, în ciuda interesului politic argumentând astfel: Constantin nu era un liber cugetător, ci un credincios…se
pare că simţea o nevoie profundă de a se afla sub protecţia unei zeităţi supreme…profesând Creştinismul, nu avea
nici un avantaj care să nu poată fi obţinut prin simpla toleranţă, iar creştinii încă mai constituiau o minoritate, în
special în Occident(p.38); marele nostru istoric Nicolae Iorga zice: un latin din Occident, foarte păgân ca spirit,
oricare ar putea fi părerea asupra pretinsului său proces de conştiinţă, care miroase îndestul a politică a păcii
romane şi a punerii în faptă pentru ideea de stat, mai sacră decât toţi zeii vechi şi moderni, a oricărui element
existent de vitalitate, iar Andre Benoit crede Împăratul Constantin a văzut că Creştinismul era de viitor şi pentru
acest motiv a jucat cartea încreştinării Imperiului. Bertrand Lançon numeşte acest eveniment problema
constantiniană(p.112); o altă ipoteză a viziunii lui Constantin ar fi o soluţie astronomică(soluţia hărţii stelare) sau
una meteorologică(halou solar de tip Parhelia) – vezi Charles Odahl, [Link]., pp.212-213. Părintele profesor Adrian
Gabor zice: cât priveşte realitatea şi sinceritatea convertirii lui la Creştinism, ea este evidentă, fiind ulterior
mărturisită atât de el, cât şi de contemporanii săi – vezi Alexandru Briciu, Sfântul Constantin cel Mare „printre
episcopii Bisericii“
24
[Link] – Istoria Imperiului Bizantin, trad. şi note de Ionuţ Alexandru Tudorie, Vasile Adrian Carabă,
Sebastian Laurenţiu Năzâru, [Link], Iaşi, 2010, p.101
25
Charles Matson Odahl, [Link]., p.89

3
Încă din secolul al III-lea Aurelian adusese din Siria idealul oriental al unei monarhii sacre şi
instituise un fel de monoteism solar, religia lui sol invictus26 drept cult oficial al Imperiului
observa [Link]. Acest teism solar a fost religia casei lui Constantin şi a pregătit calea
acceptării Creştinismului. Sfântul Imperiu Roman, Sancta Republica Romana, n-a fost creaţia
lui Carol cel Mare, ci a lui Constantin şi Theodosius. Odată cu secolul al V-lea el devine o
adevărată teocraţie, iar împăratul, un fel de rege-sacerdot 27. Ovidiu Drîmba crede că numai
pentru a supraveghea păgânismul şi a-l ţine în mână, Constantin păstrează şi titulatura de
Pontifex Maximus. Păstrând acest titlu, Constantin a dorit să purifice păgânismul de superstiţiile
grosolane de care era grevat, el n-a căutat nicidecum să-l înjosească(Nicolae Şerban-Tanaşoca).
A aboli păgânismul nu înseamnă numai a renunţa la idoli şi la cultul lor, ci a etanşeiza nevoia
de sancţiune divină pentru viaţa umană, precum şi fiecare dintre aceste manifestări, mari sau
mici. Biserica nu a negat legătura sa cu religia naturală, dar încă din primele secole i-a conferit
acestei legături o semnificaţie contrară28.

POLITICA LUI CONSTANTIN

Din raţiuni politice, împăratul Constantin se căsătoreşte cu Fausta(fiica lui Maximian) la

Trier, în septembrie 307. Ea îi va dărui 3 fiii(Constantin, Constanţiu şi Constant) şi 2
fiice(Constantina şi Helena)29. Epoca lui Constantin se caracterizează prin călătoriile
permanente ale împăratului, ocupat să activeze legiunile şi să inspecteze starea de lucru din
provincii...cât timp a fost în putere, Constantin călătorea după cum cereau diferitele nevoi ale
păcii sau ale războiului30.

Împăratul Constantin urcă pe tronul imperiului într-o perioadă în care acesta se afla în
plină criză31:

 Criza internă: împăraţii era ridicaţi sau înlăturaţi din capriciul şi lăcomia
soldaţilor...aproape toţi mor de o moarte violentă...marea slăbiciune a sistemului instituit de
Augustus: lipsa unei reguli de succesiune la conducerea imperiului. În plan administrativ şi
militar el păstrează hotărârile lui Diocleţian 32. Constantin înfiinţează prefecturile praetorio33,

26
În 274, împăratul Aurelian introduce cultului zeului solar Mithra
27
Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.149
28
[Link] Băbuş, Bizanţul – Istorie şi spiritualitate, ed. a II-a revizuită şi adăugită, Ed. Σοφία, Bucureşti,
2010, p.77
29
Constantin a mai avut un fiu(Crispus-fiul Minervei) pe care îl va condamna la moarte la Pietas Iulia, în Istria, fiind
acuzat de adulter cu Fausta, soţia sa; şi aceasta a fost condamnată la moarte. Amândoi au primit damnatio
memoriae=numele lor să fie şterse din inscripţiile şi înscrisurile publice
30
Edward Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman, vol. 2, trad. de Dan Hurmuzescu, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1976, pp.29 şi 39
31
Enciclopedia Bizanţului, trad. de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Universitas, p.11
32
Imperiul era împărţit în peste 100 de provincii(conduse de praesides sau de duces) – grupate în dioceze; vezi
[Link] şi [Link], Bucureşti, 1982, p.85; Constantin dă armatei o conducere unitară, asemeni unităţii Imperiului:
împăratul era punctul de convergenţă dintre magister peditum(comandantul infanteriei) şi magister
equitum(comandantul cavaleriei) – p.63
33
O prefectura praetorio era condusă de un praefectus praetorio iar o dioceză de un vicarius

4
unităţi administrative mai mari ca diocezele: Orientul(Armenia, Palestina, Siria, Egiptul, Asia
Mică şi Balcanii), Italia(Italia, Mauritania, Numidia şi Libia), Galia(Spania, Galia, Britannia şi o
parte din Germania), Illiricum(vestul Peninsulei Balcanice) şi Africa(desprinsă apoi din Italia)34;
 Criza externă: atacul barbarilor şi mai ales duşmanul persan;
 Criza economică: Comerţul stagnează, ogoarele sunt părăsite sau devastate, impozitele
nu mai pot fi încasate de către stat iar moneda se deprecia. Constantin a tras învăţămintele
eşecului politicii monetare a lui Diocleţian contra inflaţiei: cea a bimetalismului(294) şi cea a
devalorizării(301)35. În anul 309, Constantin emite o monedă de aur – Solidus, două de
argint(siliqua şi miliarensis) şi una de bronz(follis)36.
 Criza religioasă şi morală: păgânismul latin nu mai răspundea la nevoile religioase,
chiar dacă Diocleţian şi Maximian îşi propuseseră revigorarea acestuia. Mai mult, religiile şi
superstiţiile Orientului, prin misticismul lor, erau pe placul oamenilor.
Politica religioasă a lui Constantin poate fi împărţită în 3 perioade :
37

1. De la urcarea pe tron(306) şi până la victoria în lupta cu Maxenţiu(312), Constantin era

un păgân care vedea soarele ca pe un mediator vizibil între oameni şi divinitate;
2. Din 312 şi până la înfrângerea lui Liciniu(324), vorbim de convertirea lui Constantin,
unde istoricii se împart în 3 grupe: unii care neagă sinceritatea convertirii, acordându-i numai o
însemnătate politică (Henri Gregoire); alţii îl arată pe Constantin ca un sincretist confuz
([Link]); iar alţii vorbesc de veridicitatea convertirii în 312
(Baynes,Lietzmann,Jones,Alföldi,Vogt);
3. A treia perioadă(324-337), Păgânismul devine din religie oficială un simplu cult tolerat şi
întâlnim un amestec păgâno-creştin al sărbătorilor. Constantin se botează cu puţin timp înainte de
a muri.
Constantin cel Mare a redeşteptat viaţa spirituală imperiului; Biserica Ortodoxă îl
cinsteşte ca sfânt împreună cu mama sa, cea Romano-Catolică îi zice cel Mare iar
Protestantismul vede în el un mare om politic, care condus de interese personale şi de stat, a
servit Biserica pentru ca apoi să se servească de ea38.

34
vezi [Link] Rizea – Biserica şi Imperiul Bizantin în timpul Împăratului Constantin cel Mare, M.O.,
Anul LXIII(753-756), Nr.9-12/2011, p.164
35
Bertrand Lançon, [Link]., p.65
36
vezi Ion Barnea şi Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Ediţia Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982,
pp.124-144; un element nou în iconografia monetară a Imperiului Roman...îl constituie apariţia primelor simboluri
creştine...primul simbol creştin, marcat pe monede în această vreme este monograma XP(p.134)
37
cf. [Link] şi [Link], [Link]., pp.68-71; [Link]öldi dă o altă împărţire: 1)în prima fază(312-320), Constantin
ridică Biserica fără să se atingă de Păgânism; 2)în a doua fază(320-330), ajută la organizarea Bisericii; 3)în a treia
fază, cu mici excepţii, taie toate firele care încă îl mai legau de trecutul naţiunii şi, din noua sa capitală din Orient,
declară război deschis noilor religii. Dacă moartea nu l-ar fi oprit, sigur le-ar fi interzis cu totul. Numai în tradiţiile
religioase ale Romei el n-a îndrăznit să se amestece(vezi nota 6, p.73). Constantin determină o schimbare totală a
statutului Creştinismului([Link]-Irenee Marrou – Biserica în antichitatea târzie(303-604), trad. de Roxana Mareş,
[Link](Teora), Bucureşti, 1999, p.11)
38
Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului I, [Link], [Link] Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1999, p.69

5
 Venirea lui Constantin39 în locul tatălui său înseamnă şi distrugerea tetrarhiei 40.
Constantin nu era atunci caesar. Ca Caesar, Galeriu propune o soluţie de compromis:
Severus(305-307)41=august, Constantin=caesar. La 28 octombrie 306, Senatul şi Garda îl
desemnează pe Maxenţiu42 princeps, pentru ca un an mai târziu să devină august(27 octombrie
307). După întâlnirea din noiembrie 308 de la Carnuntum(lângă Viena), dintre Diocleţian43,
Maximian44 şi Galeriu45, din 11 noiembrie 30846, Maxenţiu este numit uzurpator, Maximian se
retrage din nou din demnitatea de august(pe care o acceptă la propunerea fiului său) 47 iar Galeriu
numeşte augustus pe Liciniu şi pe Maximin Daia/Daza(305-313) cu Constantin, filius augusti48.
Unitatea religioasă a Imperiului nu pierduse nimic prin sistemul tetrarhic...dar odată cu
împărţirea puterii între Diocleţian şi Maximian începea de fapt împărţirea Imperiului Roman în
Imperiul de Răsărit şi de Apus49.

Deci, în anul 310, în Imperiul Roman erau 5 împăraţi cu titlul de augustus: Galeriu şi
Maximin Daia – Orient, Liciniu şi Constantin50 – Occident iar Maxenţiu la Roma(Italia).

EDICTUL DE TOLERANŢĂ A LUI GALERIU – 30 aprilie 311

Acest edict promulgat de Galeriu a fost semnat şi de cei doi împăraţi, Constantin şi
Liciniu; rămâne în istorie ca fondul sau baza charta libertăţii cultelor51.

39
Constantin, împăratul demn de toată lauda, care a primit chemarea aceasta, nu de la oameni şi nici prin oameni,
ci din ceruri, ca şi dumnezeiescul Apostol, şi a exercitat-o pentru Biserică(vezi – Teodoret, [Link]., p.20)
40
Deşi erau 4 conducători, noul sistem nu împărţea Imperiul(vezi [Link], [Link]., p.19); regula tetrarhiei era
ca caesarii să ia locul augustilor(după retragerea acestora) şi apoi să aleagă alţi caesari. Prin crearea tetrarhiei,
Diocleţian a sperat că va putea elimina soldaţii ca făcători de împăraţi, dar el nu se va putea lipsi de colaborarea
lor...armata continua să fie coloana vertebrală a imperiului(vezi Dicţionar al împăraţilor – Diocleţian-Pedro
Barcelo, p.304); Roma nu participă la Tetrarhie: Diocleţian – Nicomedia, Galeriu – Mitroviţa, Maximian – Milano
şi Constanţiu – Treveri – vezi Indro Montanelli, Roma–o istorie inedită, trad. de George Miciacio, [Link],
Bucureşti, 1995, p.322
41
S-a retras la Ravena. În anul 307 se predă lui Maximian; deşi i-a promis că nu-l va omorî, acesta îl obligă să se
sinucidă, tăindu-şi venele. Diocleţian îl numea pe Severus –acel dansator scandalagiu, beţivul care face din noapte
zi şi din zi noapte; [Link]ţiu, [Link]., pp.103 şi 83
42
A fost august între 306-312; era căsătorit cu Valeria Maximilla, fiica lui Galeriu, om primejdios şi rău la inimă,
atât de trufaş şi de arogant încât refuza să-i acorde respect atât tatălui, cât şi socrului său şi de aceea a fost urât de
amândoi(Lactanţiu, p.83)
43
La 1 mai 305, se retrage împreună cu Maximian de la conducerea imperiului, la palatul său din Split
44
Se retrage în Campania
45
Moare în mai 311(cancer la stomac) la Nicomidia; a fost înmormântat în oraşul său natal, Romulianum, pe
Dunăre.
46
Hans Pohlsander, [Link]., pp.27-29
47
Lactanţiu, [Link]., p.103
48
Hans Pohlsander, [Link]., p.29
49
[Link] şi [Link], [Link]., p.12
50
Împăratul Constantin şi Licinius au dat Creştinismului aceleaşi drepturi de care se bucurau celelalte religii,
inclusiv păgânismul. Este prematur să se vorbească de triumful Creştinismului în timpul lui Constantin. Acestuia,
Creştinismul i se părea compatibil cu păgânismul. Marea importanţă a actului său este că el nu doar a permis
Creştinismului să existe, ci, mai mult, l-a aşezat sub protecţia statului(vezi – [Link], [Link]., p.97)
51
[Link] şi [Link], [Link]., p.37

6
 Istoricul Lactanţiu52 ne transmite textul acestui edict promulgat de împăratul Galeriu cu
puţin înainte de moarte: între celelalte(hotărâri) pe care le-am luat întotdeauna în interesul şi
spre binele statului, noi hotărâsem mai înainte să îndreptăm toate(problemele) după legile
vechi şi disciplina publică romane şi să veghem ca până şi creştinii, care au părăsit religia
strămoşilor lor, să revină la sentimente(mai) bune...din anumite pricini aceştia au fost
cuprinşi de încăpăţânare şi posedaţi de o atât de mare nebunie...şi-au făcut pentru ei înşişi,
după propria voinţă şi după bunul lor plac, legi pe care le respectau şi prin care în diferite
locuri se întruneau o mulţime de oameni în diferite locuri...ţinând seama de infinita noastră
bunătate şi luând în considerare obiceiul nostru statornic potrivit căruia noi obişnuim să
acordăm iertare tuturor, am decis ca iertarea noastră trebuie să acţioneze şi în cazul lor, ca să
poată exista din nou creştini şi să-şi ridice locaşurile lor de adunare, aşa încât să nu mai
întreprindă nici un act contrar ordinii stabilite...creştinii vor trebui să se roage Dumnezeului
lor pentru sănătatea noastră, a statului şi a lor personal, încât statul să se menţină peste tot
nevătămat, iar ei să poată trăi în siguranţă în casele lor.

LUPTA LUI GALERIU CU MAXIMIAN ŞI MAXENŢIU

Galeriu intrase în conflict cu bătrânul Maximian şi îl înspăimântase, ameninţându-l cu un

război civil53. Galeriu se ridică cu război împotriva uzurpatorului Maxenţiu. Acesta, temându-se
de Galeriu, se aliază cu tatăl său. Severus este trimis cu armata la Roma pentru înlăturarea lui
Maxenţiu. Soldaţii l-au trădat, iar Severus este prins la Ravenna şi forţat să se sinucidă. Conştient
fiind de răzbunarea lui Galeriu, Maximian întăreşte oraşul, îl aprovizionează şi pleacă în Galia
pentru a cere ajutor lui Constantin(îi dă ca soţie pe fiica sa cea mică, Fausta). Galeriu ajunge cu
armata la Roma, dorind să distrugă Senatul şi să masacreze populaţia. Rămâne însă uimit de
sistemul de apărare al oraşului: fiindcă nu văzuse niciodată Roma, Galeriu nu şi-o imagina mai
mare decât cetăţile pe care le cunoscuse. Galeriu se retrage iar Maximian revine la Roma,
împărăţind cu fiul său54.

LUPTA LUI CONSTANTIN CU MAXIMIAN

Maximian, invidios pe însuşi fiul său55, şi supărat că nu mai este august, plănuieşte
îndepărtarea lui Maxenţiu. Convocând armata şi poporul pe motiv că discută problemele statului,
acesta l-a defăimat pe fiul său zicând că este autorul relelor şi principala cauză a nenorocirilor
care s-au abătut asupra Imperiului(auctorem malorum, illum principem calamitatum, quas
res publica sustineret); după aceasta, îi smulge acestuia purpura imperială(deripuit ab humeris
eius purpuram). Însă, planul bătrânului necredincios(senes impius) a fost distrus de către
soldaţi. Acesta pleacă din Roma şi se întoarce în Galia; apoi el se duce la Galeriu. Spunând că
vrea împăcarea şi restabilirea ordinii în stat, Maximian încearcă să-l ucidă pentru a-i lua
teritoriu. Nereuşind, se întoarce în Galia cu uneltiri şi fărădelegi împotriva lui Constantin. Îi
52
Lactanţiu, [Link]., pp.121 şi 123
53
Ibidem., p.79
54
vezi Lactanţiu, pp.103-107
55
Autoritatea tânărului era mai mare decât cea a bătrânului – [Link]ţiu, p.107

7
întinde acestuia un plan mişelesc. Este găsit şi prins în cetatea Marsiliei; rămâne în viaţă, dar i se
ia purpura. Maximian, acest împărat rebel, acest tată necredincios, acest socru perfid, încearcă
din nou să-l ucidă pe Constantin: îi propune fiicei sale(Fausta) să-şi trădeze soţul. Aceasta
trădează planul tatălui său. Constantin cere lui Maximian să-şi aleagă felul morţii – acesta se
spânzură56.

LUPTA LUI CONSTANTIN CU MAXENŢIU

Se pare că motivul principal al luptei dintre Constantin şi Maxenţiu57 ar fi fost faptul că

acesta din urmă a dărâmat toate statuile lui Constantin din Roma şi din toată Italia 58. Maxenţiu s-
a auto-proclamat fiu al divinului Maximianus(filius divi Maximiani), prin aceasta arătând că este
moştenitor de drept al tronului imperial59. Spre sfârşitul primăverii anului 312, împăratul
Constantin se îndreată spre Galia, ajunge la sud de Vienne şi se întoarce, spre est, către munţi;
vara, el trece Alpii Graici prin pasul Mont Cenis, având o armată de 40.000 de soldaţi; oraşul
Sequisio/Segusium(Susa) a fost asediat, dar nu distrus. I-au urmat apoi alte oraşe din nordul
Italiei. În toamna aceluiaşi an, Constantin avea în mâna sa toată Italia Cisalpină(de la trecătorile
din Alpii de vest până la porturile de la Marea Adriatică şi din nordul râului Pad) 60. Armata lui
Constantin, deşi mult inferioară numeric 61, era în schimb superioară calitativ 62 celei a lui
Maxenţiu. La aceasta din urmă se adăuga şi faptul că nu se afla adunată într-un singur loc, ci
era împărţită în diferite puncte ale Italiei, începând cu Roma63.

Maxenţiu consultă Cărţile Sibiline şi află că în ziua aceea(28 octombrie 312) va pieri
duşmanul romanilor(hostem Romanorum)64. Lupta decisivă s-a dat la Pons Milvius 65. Podul se
rupe iar Maxenţiu este împins de mulţimea înspăimântată în Tibru. Constantin iese biruitor 66 iar
Maxenţiu este ucis. Roma toată îl laudă pe Constantin numindu-l Liberator urbis(Eliberatorul
Oraşului) şi Fundator Quietis(Întemeietorul păcii). Senatorii îl comparau inteţionat pe
Constantin cu Traian şi cu împăraţii buni din vremurile trecute67. Împotriva tradiţiei, Constantin

56
Lactanţiu, [Link]., pp.107-113
57
Maxentius a fost ultimul împărat al Romei(cf. Dicţionar al împăraţilor, p.348)
58
[Link], [Link]., p.33
59
[Link] şi [Link], [Link]., p.33
60
vezi Charles Odahl, [Link]., p.105
61
Maxenţiu recuperase şi soldaţii tatălui său de la Severus; îşi adusese din teritoriile maurilor şi getulilor o armată
proprie – [Link]ţiu, p.139
62
Constantin era atât de respectat de soldaţi încât nu avea de ce să se teamă de dezertări în rândul trupelor lui. În
plus, avea cavalerie bine pregătită şi forţe experimentate în lupta pe teren deschis – cf. Charles Odahl, p.106
63
[Link] şi [Link], [Link]., p.33
64
Lactanţiu, [Link]., p.141
65
bătălia s-a dat în nordul Romei, în câmpia pe care râul Tibru o face în nord-estul Podului Şoimului(Pons Milvius),
azi – Prati di Tor di Quinto([Link] şi [Link], [Link]., p.34)pod Milvius este plasat uneori în afara Romei; este în
inima actuală a Romei, nu departe de Foro Italico([Link]ţionar al împăraţilor, p.327)
66
Episcopul Eusebiu al Cezareei spune: Constantin L-a mărturisit pe Acela – iar nu pe sine – ca fiind adevăratul
pricinuitor al izbânzilor sale(Viaţa lui Constantin, p.103)
67
Charles Odahl, [Link]., p.138

8
renunţă la ceremonia urcării pe Capitoliu pentru a aduce jertfă în templul lui Jupiter, în cinstea
victoriei68.

Din Panegiricul de la Trier69 aflăm că după intrarea în Roma, Constantin n-a urmat
drumul firesc al împăraţilor biruitori, înspre Capitoliu şi n-a adus jertfă zeului Jupiter. Se face
referire la divina praecepta – date lui Constantin. Prin aceasta vedem o separare a lui Constantin
faţă de toate tradiţiile şi obiceiurile păgâne70. Pe Arcul de Triumf al lui Constantin din
Roma(315) găsim inscripţia instinctu divinitas(=prin inspiraţie divină)71.

EDICTUL DE LA MILAN72

Părintele profesor Adrian Gabor spune: nu este sigur că aceste hotărâri au fost
sancţionate printr-un decret în Occident, în februarie 313. Înţelegerea şi-a găsit expresia în
edictul cunoscut în mod obişnuit, dar greşit, sub numele de Edictul de la Milan. Textul este redat
de Lactanţiu în latină şi de Eusebiu în greacă, de fapt sunt două scrisori. Prima a fost trimisă lui
Maximin, în Orient, în luna iunie, prin care intervine în favoarea creştinilor(Lactanţiu, De
moartea persecutorilor, 37). Cealaltă a fost expediată prefectului Anullius în Africa de Nord, în
august 313, prin care-i cerea să redea bunurile confiscate(Eusebiu, Istoria bisericească, 10)73.

Istoricii [Link] şi [Link] cred că mai potrivită este denumirea de conferinţă,

înţelegere sau convenţie şi nu edict. Aici, la Milan, Constantin şi Liciniu au abrogat acele
dispoziţii restrictive date în 311 de Galeriu referitoare la cultul creştin; au introdus şi o nouă
administrare cu privire la bunurile şi averea Bisericii. Această conferinţă vine din iniţiativa lui
Constantin74.

Mărturisirea lui Lactanţiu75: Eu, Constantin Augustus, cât şi eu, Licinius Augustus, după
ce într-un mod atât de fericit ne-am întâlnit la Mediolanum şi am dezbătut toate problemele care
privesc binele şi siguranţa publică, am considerat că trebuie reglementat, printre alte neajunsuri
pe care le avem în vedere, binele majorităţii cetăţenilor, în primul rând în privinţa respectului
faţă de divinitate, astfel încât să dăm şi creştinilor, şi tuturor celorlalţi oameni posibilitatea de a
urma liber religia pe care fiecare şi-o doreşte, pentru ca orice divinitate s-ar găsi în lăcaşul
ceresc, (aceasta) să se poată arăta favorabilă şi binevoitoare faţă de noi şi faţă de toţi cei aflaţi
în puterea noastră...de acum înainte, în mod liber şi sincer, fiecare dintre cei care doresc să
cinstească religia creştinilor să o poată face fără să întâmpine vreo neplăcere sau oprelişte...

68
[Link] şi [Link], [Link]., p.34
69
Oratorul din Trier: cu adevărat, Constantin, ai o comuniune tainică cu Gândirea Divină însăşi(illa Mens Divina)
care ne-a dat pe noi în grija unor divinităţi mai slabe, dar doreşte să ţi se reveleze doar ţie – vezi Charles Matson
Odahl, p.121
70
[Link] Rizea, [Link]., p.157
71
Ovidiu Drîmba, [Link]., p.200
72
În 13 iunie 313, când Liciniu intra biruitor asupra lui Maximin în Nicomedia, s-a publicat acest edict
73
Alexandru Briciu, Sfântul Constantin cel Mare „printre episcopii Bisericii“, Ziarul Lumina, 21 Mai 2012
74
[Link] şi [Link], [Link]., pp.37 şi 39
75
Lactanţiu, [Link]., pp.151, 153 şi 155

9
dacă se vor găsi unii care au cumpărat, fie de la fiscul nostru, fie de la orice alt intermediar,
lăcaşurile76 unde creştinii aveau obiceiul să se adune mai înainte, în legătură cu care scrisorile
trimise mai înainte birourilor tale conţineau instrucţiuni precise, trebuie să le fie restituite
creştinilor fără(să li se ceară) vreo sumă de bani şi fără vreo taxă...bunătatea lui Dumnezeu(faţă
de noi), pe care în atâtea împrejurări am simţit-o aproape, să continue, asigurând reuşitele
noastre împreună cu fericirea publică...

Mărturisirea lui Eusebiu77: Socotind încă de mai demult că nu se cade să oprim libertatea
religiei, ci că ar trebui să se îngăduie fiecăruia după cugetarea şi după voinţa sa să hotărască
liber din punct de vedere religios, de aceea am decis încă de mai înainte ca şi creştinilor să li se
îngăduie să-şi păstreze credinţa sectei lor şi a religiei lor...ne-am hotărât să acordăm creştinilor
şi tuturor celorlalţi libera alegere la cinstirea religiei pe care o vor, cu gândul ca orice
divinitate sau putere cerească ar fi aceasta să ne poată fi de folos şi nouă şi tuturor celor ce
trăiesc sub ascultarea noastră...să avem convingerea că liniştea publică e în felul acesta
asigurată...prin această rânduială, bunăvoinţa dumnezeiască pe care am simţit-o de atâtea ori,
să rămână nedezminţită faţă de noi!...

Deci, Edictul de la Milan poziţionează Creştinismul ca religio licita în întregul Imperiu

Roman; ecclesiae creştine care pot avea proprietăţi garantate şi protejate de legea romană;
creştinii vor deveni un grup religios protejat care îşi pot exercita credinţa chiar în sânul societăţii
romane fără să fie pedepsiţi. Rolul dominant jucat de Constantin se vede în numeroasele decizii
de restaurare a bisericilor şi de protejare a proprietăţilor credincioşilor; rolul subordonat al lui
Liciniu îl putem observa în libertatea religioasă pentru toţi cetăţenii Imperiului; acordul dintre
cei doi îl găsim în afirmaţiile lui Constantin şi Liciniu despre nevoia de a-L cinsti pe Dumnezeu
înspre binele Imperiului şi a societăţii romane78.

LUPTA DINTRE LICINIU ŞI MAXIMIN DAIA

În februarie 313, Constantin se întoarce din Roma la Mediolanum, unde Licinius venise
pentru oficierea căsătoriei(Licinius se căsătoreşte cu sora lui Constantin, Constantia). Maximin
Daia79 profită de acest eveniment pentru a ataca teritoriile lui Liciniu. Ocupă Bizanţul şi se
îndreaptă spre cetatea Heraclea. Maximin conducea o armată de 70.000, în timp ce Licinius avea
doar 30.000 de soldaţi. Lactanţiu ne spune că Maximin Daia face un jurământ zeului Jupiter: că
va nimici, în cazul în care va ieşi învingător, numele creştinilor şi că îi va stârpi cu totul. Îngerul
lui Dumnezeu vine la Liciniu şi-i porunceşte acestuia să se roage împreună cu soldaţii, ca să
câştige şi să fie viu: Dumnezeule cel Preaînalt, Te rugăm, Sfinte Dumnezeule, Te rugăm.

76
Locul în care se adunau creştinii era sfânt, iar sfinţenia adunării lor putea şi trebuia să facă un templu din orice
loc din lume – vezi [Link].Băbuş, p.78
77
Eusebiu, Istoria bisericească, pp.379-382
78
Charles Matson Odahl, [Link]., p.116
79
Despre acesta şi păcatele lui, Lactanţiu vorbeşte în cuvinte grele: viciul capital, prin care i-a întrecut pe
toţi(împăraţii)care au existat(vreodată), a fost pofta sa nebună de desfrâu…crima a depăşit prin amploarea sa
capacitatea de exprimare a limbii(p.129)

10
Toată dreptatea noi ne-o punem în mâinile Tale, mântuirea noastră ne-o punem în mâinile
Tale, Imperiul nostru îl lăsăm în seama Ta. Prin Tine trăim, prin Tine noi suntem
victorioşi şi fericiţi. Preaînalte, Sfinte Dumnezeule, ascultă rugăciunile noastre: spre Tine
întindem braţele: ascultă-ne, Sfinte, Preaînalte Dumnezeu. Lupta dintre cei doi80 s-a dat pe
câmpul numit Ergenus la 30 aprilie 313.Văzând că armata sa va fi înfrântă, Maximian
aruncându-şi haina, se îmbracă cu hainele unui sclav şi fuge la Nicomidia. Îşi ia familia şi se
stabileşte în Capadocia, unde strânge o parte din soldaţii risipiţi. La Nicomidia, Liciniu
mulţumeşte lui Dumnezeu şi porunceşte să fie afişat un edict adresat guvernatorului81. Maximian
se refugiază în Tars şi moare otrăvit82.

LUPTA LUI CONSTANTIN CU LICINIU

Prima bătălie a avut loc la 8 octombrie 314, aproape de Cibaele – în Panonia(azi,

Vinkoce - Slovenia), Constantin îl înfrânge pe Liciniu83. A doua, a avut loc la Campus Ardiensis
– la vest de Adrianopol, încheindu-se cu o pace care îi aduce lui Constantin Ilyricul, fără dioceza
Traciei; Liciniu trebuia să ordone uciderea lui Valens, pe care-l pusese succesor al lui Constantin
pentru Occident. A treia bătălie va fi la 3 iulie 324, la Adrianopol, Liciniu este înfrânt şi se
retrage la Bizanţ. El numeşte din nou un august pentru Occident – pe Martinianus=şeful
cancelariei imperiale. La 18 septembrie 324, Constantin câştigă la Chrysopolis iarăşi 84 lupta cu
Liciniu85. Constantin porunceşte să fie omorât şi Liciniu cel Tânăr86.

Al doilea război civil dintre Constantin şi Liciniu poate fi numit o cruciadă religioasă
sau un război sfânt dintre păgânismul tradiţional şi religia creştină87.

RELAŢIA LUI CONSTANTIN CU BISERICA

Adolf Harnack spunea despre Creştinism că a fost o religie urbană. Religia creştină a
prins rădăcini puternice în oraşele Imperiului şi datorită haosului din cadrul armatei şi crizei
economice ce a cuprins Imperiul în veacul al III-lea, subminând bugetul economic al

80
Maximian pornise acest război împotriva lui Liciniu cu gândul că-l va convinge, fără luptă, pe acesta să se răzbune
împreună pe Constantin
81
Lactanţiu, [Link]., pp.143-155
82
Ibidem., pp.155-157; Eusebiu vede moartea acestuia ca urmare a unei lovituri dumnezeieşti. Acesta vorbeşte şi de
un edict dat de Maximin Daia în care opreşte persecuţia(Istoria bisericească cartea 9)
83
Episcopul Eusebiu spune că motivul răboiului dintre Constantin şi Liciniu a fost prigonirea creştinilor: Licinius a
început prin a hărţui din umbră pe slujitorii lui Dumnezeu aflaţi în puterea sa(Viaţa lui Constantin cel Mare, p.86).
Zosimos zice că războiul cu Liciniu a pornit din cauza lui Constantin, el arătându-se necredincios pactelor încheiate
şi voind să atragă unele din popoarele care se aflau în imperiul lui Liciniu(vezi - [Link] Bănescu – Din
istoria Imperiului Bizantin, M.O., Anul XXI, Nr. 5-6/1969, p. 357)
84
În luptele cu Liciniu, Constantin a purtat mântuitorul însemn în fruntea oştirii sale…semnul era aducător de
victorie şi făcător de minuni(Viaţa lui Constantin, pp.96-97). Labarum = steagul cu monograma lui Hristos.
85
Eusebiu al Cezareei scrie că Dumnezeu îl trimite pe Constantin să pună capăt acestor fapte rele ale lui Liciniu…
Constantin cheamă preoţii să se roage pentru el în lupta cu Liciniu. Iar Liciniu s-a fi rugat zeilor, numindu-i prieteni
şi tovarăşi ai mei de luptă(Viaţa lui Constantin, pp.94-96)
86
Enciclopedia Bizanţului, p.16
87
Charles Matson Odahl, [Link]., p.164

11
Păgânismului; de aceea, aristocraţia oraşelor a găsit cu greu răspuns la nevoile economice de
pregătire a festivităţilor religioase dar şi la întreţinerea templelor păgâne88.

Odată cu convertirea sa, Constantin se implică activ în problemele Bisericii, studiază

literatura creştină şi urmăreşte procesul de înlocuire al politeismului olimpian(exprimat prin
sincretismul solar) în monoteism creştin89. Biserica urmează ca organizare pe cea de stat: se
aplică aşa-numitul principiu al acomodării90. Problema raporturilor dintre Constantin şi
Biserică este foarte complexă91. Ele se situează pe planuri diferite: pe plan politic – ia măsuri
absolut noi; aduce la curte pe Osius de Cordoba şi pe Lactanţiu ca profesori pentru copiii săi;
se implică în problemele interne ale Bisericii, în dezbateri, prin hotărâri autoritare, convoacă
sinoade; exilându-l pe [Link], Constantin provoacă primul conflict dintre Sacerdoţiu şi
Biserică92.

Istoria ne arată că împăratul a ştiut controleze Biserica şi ierarhia ei şi să le supună

intereselor statului, cărora le acorda prioritate93; însă, în vremea lui, lumea romană se umple de
biserici, iar în comunităţilor creştine, în continuă creştere, se dezvoltă o intensă activitatea
teologică94.

Sfântul Împărat Constantin cel Mare a încercat încorporarea Bisericii în organismul de

stat. Deşi a păstrat titulatura de Mare Preot al Păgânismului, începând cu 317, Constantin
deschide accesul creştinilor pentru înaltele funcţii în stat; în 322, chipului zeului Mithra dispare
definitiv de pe monede, pentru ca în 321 duminica(ziua Domnului, dies Solis) să devină zi de
odihnă în tot Imperiul...din religie oficială, păgânismul era redus(între 324-337) la un simplu
cult tolerat95.

Acţionând prin Biserică, împăratul Constantin dă o mulţime de legi care să îmbuneze

viaţa celor năpăstuiţi, sclavilor, celor din închisori, orfanilor şi văduvelor; întăreşte unitatea
familiei, dă episcopilor dreptul să judece pe cei ce n-ar voi să fie judecaţi după legile statului.
Sunt înlăturate răstignirea, zdrobirea picioarelor şi stigmatizarea; s-a pedepsit adulterul şi violul.
A fost interzisă aruncarea copiilor sau vinderea lor, prin ajutoare date părinţilor săraci.

Primul locaş de cult creştin ridicat de Sfântul Constantin a fost biserica din Lateran(azi
San Giovanni din Laterano) – în anul 313...este singurul locaş de cult propriu-zis înălţat de
Constantin în Roma96. El împreună cu mama sa Elena au ridicat multe locaşuri de cult([Link],

88
Ibidem., p.42
89
Ibidem., pp.155 şi 156
90
[Link] Băbuş, [Link]., p.60
91
Domnia lui Constantin o putem încadra în aşa-numitul CEZAROPAPISM = teorie ce susţine un sistem politico-
religios în care puterea politică şi religioasă sunt reunite sub o singură autoritate, aceea a împăratului
92
[Link] Gabor, [Link]., p.10
93
[Link] şi [Link], [Link]., p.72
94
Ion Bica, Istoria Bizanţului(324-1453), [Link]ăţii din Piteşti, Piteşti, 2002, p.15
95
[Link] şi [Link], [Link]., pp.40, 42 şi 71
96
Ibidem., p.79

12
[Link], Biserica [Link]ânt ş.a.) şi au făcut numeroase donaţii Bisericii creştine. Cea mai
importantă este Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, unde se află şi mormântul
vrednicului împărat.

CONTROVERSA DONATISTĂ

Chiar dacă la început a avut doar un aspect disciplinar, această problemă morală a devenit
în scurt timp teologică. A apărut în nordul Africii, în provincia Numidia, din aplecarea rigoristă a
unor creştini faţă de comportamentul unora în timpul persecuţiilor. Toţi cei care au arătat
slăbiciune în credinţă trebuie condamnaţi pentru totdeauna ca trădători(traditores) şi
căzuţi(lapsi). După moartea episcopului Mensurius(312), apărătorul partidei moderate, la
conducerea Bisericii din Cartagina a venit Cecilian. Hirotonia acestuia a fost săvârşită de
episcopul Felix din Abtuni, considerat traditor. Episcopii Numidiei au considerat nulă hirotonia,
numind în locul lui Cecilian pe lectorul Maiorin şi apoi pe Donatus, fost episcop de Casae
Nigrae. Donatismul nu poate fi considerat ca o schismă, ci ca o criză cu aspect doctrinar
evident. Pentru donatişti, a fi traditor era un păcat de neiertat. Singura Biserică era pentru
donatişti doar a sfinţilor. De aceea donatiştii au rebotezat pe toţi cei ce au venit din episcopia lui
Cecilian. Devenind şi o chestiune civilă, împăratul Constantin, convoacă două sinoade 97 în urma
cărora donatismul este condamnat98.

SINODUL I ECUMENIC(20 mai – 25 august 325)

Cea dintâi adunare sobornicească a episcopilor Bisericii creştine din întreaga lume a avut
loc în oraşul Niceea Bitiniei, în 325, la cererea împăratului Constantin cel Mare. Motivul acestei
adunări eclesiale a fost grija sfântului împărat faţă de unitatea Bisericii şi a Imperiului său.

În veacul al IV-lea, apare prima mare erezie în Biserica creştină: preotul Arie, ce păstorea
în cetatea Alexandriei, a început să propovăduiască o părere teologică99 ce nu era în concordanţă
cu dreapta credinţă a Bisericii. Această erezie era foarte periculoasă din două motive:

1. Un preot propovăduieşte credincioşilor săi altceva decât învaţă Biserica şi susţine dreapta
credinţă; dogma trinitară este învăţătura ce stă la baza credinţei noastre ortodoxe: Persoanele
Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – sunt egale şi distincte în acelaşi timp. Negând
dumnezeirea Fiului, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Arie inventează o altă treime, care nu mai
poate sta ca fundament dogmatic la baza tuturor învăţăturilor Bisericii creştine. Deci, unitatea
Bisericii, care este întărită şi de unitatea învăţăturilor, era astfel afectată.
2. Al doilea motiv este de ordin social – neînţelegerile dogmatice au dus la conflicte sociale,
formându-se două tabere: unii susţinea părerea greşită a lui Arie iar alţii au rămaşi fideli
învăţăturii tradiţionale, moştenită de la Iisus prin Apostoli şi episcopi.
97
În 313, la Roma; 1 august 314 la Arles(Arelate) unde participă 33 de episcope din Occident. În 316, a fost
convocat un alt sinod la Milan, un au fost întărite hotărârile luate la Arles.
98
[Link] Rizea, [Link]., pp.160-161
99
S-a numit arianism – de la numele lui Arie - şi susţinea că Fiul nu este ca Tatăl, ci este cea dintâi creaţie a Lui; şi
că a Fiul nu este veşnic ca Tatăl, ci a fost un timp când Acesta nu a existat.

13
 Episcopul Alexandru al Alexandriei, văzând această erezie la preotul său, a refuzat să-l
împărtăşească100. A convocat un sinod local pentru a-l excomunica pe Arie. Acesta cere ajutorul
lui Eusebiu al Cezareei şi lui Eusebiu al Nicomidiei; altfel, conflictul a ajuns la împăratul
Constantin care a intervenit imediat. El trimite la Alexandria cu scrisori pe unul din cei cunoscuţi
pentru iscusinţa lui ca să încerce să stingă cearta şi cu nădejdea că va aduce pe cei rătăciţi la
înţelegere. Dar, fiindcă a fost înşelat în speranţele sale, împăratul a convocat acel vestit Sinod
de la Niceea, poruncind ca episcopii şi cei care vor veni cu ei să folosească pentru transport
asinii publici, catârii, măgăruşii şi caii101. Au venit 318 Sfinţi Părinţi din întreaga lume, cei mai
de seamă slujitori ai lui Dumnezeu102. Însuşi împăratul103 a fost prezent la Niceea. Aici, împăratul
cel preaslăvit a adăugat cuvinte de îndemn pentru unire şi înţelegere, amintind de cruzimea
acelor tirani(Maxenţiu şi Liciniu) şi despre pacea mult dorită, care a fost oferită de Dumnezeu şi
totodată a arătat cât de înspăimântător, ba chiar foarte înspăimântător, ar fi ca, după ce
duşmanii au fost nimiciţi, şi când nimeni nu mai îndrăzneşte să se împotrivească, episcopii înşişi
să se atace între ei şi să ofere duşmanilor plăcere şi motive de batjocură, mai ales acum când se
discută despre cele dumnezeieşti şi când învăţătura despre Sfântul Duh a fost dată prin scris104.
Episcopul Eusebiu ne spune că împăratul a ţinut o cuvântare la deschiderea şedinţelor
sinodului, şi a zis: după mine, vrajba ascunsă în sânul Bisericii lui Dumnezeu este mai
înspăimântătoare decât războiul sau decât o bătălie, oricât ar fi ea de grea105.
După lungi dezbateri, erezia lui Arie a fost condamnată şi s-a adoptat formula că Fiul este
deofiinţă cu Tatăl şi născut din veci din El. S-a formulat aici primele 7 articole ale Simbolului de
credinţă al Bisericii. Tot aici au fost soluţionate şi alte probleme teologice sau de disciplină
bisericească, printre care şi stabilirea datei sărbătorii Paştilor 106, ce se serba diferit în regiunile
Imperiului. După terminarea şedinţelor Sinodului, împăratul a trimis o scrisoare tuturor
episcopilor ce nu au participat la Niceea, prin care le-a comunicat hotărârile luate aici107.
După încheierea lucrărilor, împăratul a descris sinodul drept cea de a doua izbândă
purtată de el asupra vrăjmaşului Bisericii, şi a hotărât sărbătorirea evenimentului spre slava lui
Dumnezeu. La aceeaşi vreme, împăratul împlinea 20 de ani de domnie108.
100
Refuzarea Sfintei Împărtăşanii însemna lipsa unităţii în credinţă şi în comuniune
101
Teodoret, [Link]., p.39
102
Eusebiu al Cezareei, Viaţa lui Constantin, p.128
103
Teodoret dă mărturie că la Sinod a venit însuşi Împăratul Constantin cel Mare la Niceea, dorind să vadă
mulţimea arhiereilor şi nădăjduind să-i aducă la înţelegere. Totodată a poruncit ca orice nevoie a acestora să le fie
satisfăcută din plin(p.39)
104
Teodoret, [Link]., p.40
105
Eusebiu al Cezareei, Viaţa lui Constantin, p.129; în ciuda incompetenţelor sale teologice probabile, împăratul
Constantin a avut fără îndoială un anume rol în fericita şi rezolvare a disputelor, fie că a acţionat prin persuasiune
sau prin intimidare – cf. Henri-Irenee Marrou, Biserica în antichitatea târzie(303-604), trad. de Roxana Mareş,
[Link](Teora), Bucureşti, 1999, p.44
106
Prima duminică, după lună plină, după echinopţiul de primăvară, după Paştile iudeilor
107
Scrisoarea împăratului Constantin cel Mare către episcopii, care au lipsit de la Sinodul de la Niceea, despre cele
hotărâte aici(Teodoret, pp.48-55); Scrisoarea episcopului Eusebiu al Cezareei Palestinei, despre credinţa formulată
la Sinodul de la Niceea(325), pe care a trimis-o de aci, când s-a ţinut acel mare sinod(Teodoret, pp.52-55); vezi şi
Eusebiu, Viaţa lui Constantin, pp.132-135
108
Eusebiu al Cezareei, Viaţa lui Constantin, p.131; Costantin a devenit celebru pentru că a convocat Conciliul de
la Niceea, care fixează primele canoane ale doctrinei trinitare creştine – cf. Bertrand Lançon, [Link]., p.115

14
 Pentru râvna şi implicarea lui109 în soluţionarea aceste probleme teologice, împăratul
Constantin a primit titulatura de isapostolos = egal în rang cu apostolii(titlu cu care a fost
investit Constantin de Conciliul din Niceea)110.

CONSTANTINOPOLUL – ORAŞUL LUI CONSTANTIN

În anul 515 î.Hr., Darius, regele perşilor, cucereşte cetatea Byzantion111 şi o transformă
într-o fortăreaţă puternică. După bătălia de la Plateea din 26 septembrie 479 î.Hr., în care grecii
au zdrobit armata persană, aceştia au părăsit oraşul pentru totdeauna. Apoi, Byzantionul a
participat activ la politica grecească, bizantinii fiind aliaţii atenienilor în războiul peloponesiac,
motiv pentru care a fost asediat de nenumărate ori de spartani.

[Link] în lucrarea sa, Istoria Imperiului Bizantin spune: alegerea locului pentru
noua capitală, construirea Constantinopolului şi crearea unui oraş istoric şi universal reprezintă
una dintre realizările definitive ale geniului politic şi administrativ al lui Constantin. Nu în
edictul de toleranţă religioasă se află marele serviciu adus lumii de către Constantin: dacă nu
el, succesorii săi imediaţi ar fi fost obligaţi să recunoască Creştinismului poziţia sa victorioasă,
iar întârzierea nu i-ar fi adus nici un prejudiciu acestuia. Însă, prin mutarea la timp a capitalei
universale la Constantinopol, el a salvat cultura antică şi a creat un mediu favorabil pentru
răspândirea Creştinismului112.

La început, nici împăratul Constantin cel Mare nu a avut o atitudine binevoitoare faţă de
oraş, el pedepsind locuitorii şi cetatea, dărâmându-i zidurile deoarece se aliaseră cu Liciniu
împotriva sa. Dar, ca şi în trecut, cetatea a reuşit să se refacă la scurt timp, devenind mai
strălucitoare ca niciodată.

A afirma că Roma lui Constantin continuă Roma lui August, că între ele nu există o
ruptură brutală este un fapt netăgăduit. Noua Romă, cum se intitula Bizanţul încă de la început,
este continuarea, nu moştenitoarea, Romei cezarilor113.
109
La porunca împăratului, întreţinerea lor(participanţilor de la sinod), a tuturor acestora, le fusese asigurată zilnic
şi prisositor – vezi Eusebiu, Viaţa lui Constantin, p.129
110
Episcopul Eusebiu zice: Constantin a organizat sinoade ale slujitorilor lui Dumnezeu, aşa ca şi cum ar fi fost el
însuşi un episcop al tuturor, înscăunat de Dumnezeu. El însuşi participa pentru ca să pună toate sub dumnezeiescul
semn al păcii(Viaţa lui Constantin, p.83)
111
Etimologia cuvântului byzantion vine de la şeful megarian Byzas şi prietenul său Antes. În epoca Principatului
(27 î.Hr. – 285 [Link].), oraşul Byzantion traversează o perioadă de înflorire. Dar în anul 196 î-Hr., datorită sprijinului
acordat lui Pescennius Niger, împăratul Septimius Severus(193-211), după un asediu de trei ani cucereşte cetatea şi
pedepseşte pe bizantini, distrugând-o. Apoi îi schimbă numele în Antonia sau Antoninia şi o transform în sat(kèmh,
vicus) dependent de Heracleea Perinthos. Însă, el şi Caracalla(211-217) au restaurat şi înfrumuseţat cetatea, redându-
i numele iniţial. Au fost construite o nouă incintă, o piaţă mare cu patru porticuri, termele, hipodromul şi au fost
refăcute unele edificii distruse în anii anteriori. a fost reconstruit şi înfrumuseţat cu portice, terme, un teatru, un
hipodrom şi un palat imperial. Devastat de Liciniu, Constantin va întări oraşul printr-un zid de apărare de 3 km. –
vezi [Link]îmba, p.171

112
vezi [Link], [Link]., p.104
113
Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanţului, Ed. Meronia, Bucureşti, 2004, p.7

15
 [Link] şi [Link] sunt de părere că împăratul Constantin a dorit o capitală nouă 114,
care nu era stăpânită de vechile tradiţii şi obiceiuri păgâne, ca Roma. Însă, a hotărât să fie
păstrate aceleaşi drepturi şi privilegii de care se bucura Oraşul de pe Tibru. Constantin a acordat
oraşului o autonomie completă115.

Marele Oraş a primit mai multe nume: Christopolis = oraşul creştinilor, Oraşul ocrotit
de Dumnezeu, Noul Ierusalim, Oraşul care împărăţeşte, Oraşul regină(basileousa urbs-regia).

Pentru a-şi împodobi oraşul, Constantin nu s-a sfiit să goleasă Roma, Alexandria, Efesul,
Antiohia şi Atena116. Noua Romă era o copie a celei vechi 117: Noua capitală118 avea 7 coline şi 14
cartiere, grupate de o parte şi de alta a minusculului râu Lykos, care ţinea locul Tibrului. Ziduri
masive înconjurau incinta noii capitale dinspre mare şi uscat; suprafaţa ei era de 7 km 2...o
stradă largă, numită Strada Centrală(Mese) în forma de Y, pornea de la Acropolă, pentru a se
bifurca la Forum Tauri: o ramură urma malul Mării Marmara, până la Poarta de Aur, unde
comunica cu Via Egnatia, spre Thessalonic şi Roma, cealaltă, artera de nord, către poarta
Charisios, prin care dădea spre calea regală a Balcanilor, Adrianopol-Serdica-Belgrad119.

Părintele Profesor Emanoil Băbuş spune că faţă de Roma 120, Constantinopolul are un
urbanism creştin: Oraşul întemeiat de el a avut încă de la început un caracter specific creştin.
114
Edward Gibbon spune că alegerea unei noi capitale – la Nicomidia – era necesară pentru a supune pe barbarii
dintre Dunăre şi Tanais şi pentru a supraveghea comportamentul regelui persan; dar amintirea lui Diocleţian era pe
drept detestată de protectorul Bisericii, şi apoi, Constantin nu era străin de ambiţia sa de a întemeia un oraş care să
perpetueze gloria propriului său nume(pp.39-40)
115
[Link] şi [Link], [Link]., pp.52 şi 53; la fel ca Roma, Constantinopolul se bucura de jus Italicum – teritoriul
era scutit de impozit. Mai mult, Constantinopolul devenea distibuitorul grâului, care de data aceasta venea din Egipt
şi nu din Africa de Nord
116
Auguste Bailly – Istoria Bizanţului, vol. 1, trad. de Constantin Ionescu Boeru, [Link] Cărţii, Bucureşti,
1999, p.16
117
[Link] şi [Link], [Link]., p.53 – denumirii de Constantinopol i s-a adăugat supranumele de
Anthousa(înfloritoarea) corespndentul numelui symbolic Flora, atribuit vechii Rome.
118
În aspectul general al oraşului stăruia amintirea Romei...noua capitală fusese prevăzută şi înfrumuseţată de
Constantin şi urmaşii săi cu: 4 pieţe principale, forumuri, palate imperiale, apeducte, cisterne subterane, terme,
coloane şi statuile împăratului, arcuri de triumf, hipodrom şi biblioteci...din ordinul lui Constantin s-au adus din
toate provinciile imperiului statui, busturi, capiteluri, coloane, frize şi felurite basoreliefuri din marmură;
împărăteasa Elena a adus din Ierusalim crucea Mântuitorului...suprafaţa=13km 2, perimetru=15km,
populaţia=maxim 500.000 – vezi [Link]îmba, [Link]., pp.171-172
119
Stelian Brezeanu, [Link]., p.23
120
Roma în vremea lui Constantin se prezenta astfel: Structura urbană: 37 porţi, 14 regiuni, 423 cartiere, 29 străzi
mari(+străzi secundare), 322 încrucişări de drumuri, 25 căi de acces suburbane, 9 poduri, 12 fora, 12 esplanade(+), 4
cazărmi de gladiatori, 20 cazărmi pentru diverse corpuri de armată(+clădiri administrative), 1790 domus, 46603
insulae; economie: 190 hambare de grâu, 355 antrepozite şi magazine, 3 pieţe mari, 254 brutării, lucrări portuare;
alimentare cu apă: 1352 fântâni, 11 apeducte(+8 derivaţii), 15 monumente şi fântâni monumentale; ornamente
urbane: 40 de arcuri de triumf, 11 coloane monumentale, 15 obeliscuri, 25 statui ecvestre, 164 statui ale unor
zei(aurite sau din fildeş), 3785 statui ale unor personalităţi celebre(bronz); grădini: grădini şi spaţii verzi pe circa
20% din suprafaţa oraşului; religie: 100 temple, 330 capele(dintre care 322 închinate zeilor protectori ai
răspântiilor); locuri pentru desfăşurarea spectacolelor: 2 circuri, 2 amfiteatre, 4 teatre, 2 naumahii(bazine pentru
spectacole de lupte navale), 1 stadion; locuri pentru petrecerea timpului liber şi locuri de închinare: 11 terme, 967
băi publice, 12 basilici, 28 biblioteci, 25 porticuri, 46 lupanare – vezi Jean Noel Robert, Roma, trad. de Simina
Ceauşu, [Link], Timişoara, 2002, p.78

16
La Roma, bisericile pe care le-a fondat erau plasate în cimitire periferice, pe când la
Constantinopol el a poruncit să fie construite în centrul oraşului, iar prima catedrală a fost
ridicată în apropierea Augusteonului(=piaţa dinaintea palatului, făcută în onoarea mamei sale,
Augusta, împărăteasa Elena. Aici statuia ei era plasată în vârful unei coloane de porfir=piatră
foarte rezistentă şi rară, adusă din Egipt, rezervată exclusiv pentru nevoile imperiale)...
Catedrala şi reşedinţa episcopului se găseau în centrul capitalei, în faţa palatului imperial, fiind
separate de Augusteon. Acest plan urbanistic original – cuprinzând palatul imperial, piaţa cea
mare şi biserica – simboliza dublul fundament al statului bizantin, marca rolul capitalei ca
centru al tuturor puterilor. Oraşul va fi închinat de către întemeietorul său Sfintei Fecioare 121.
Templul, situat în inima oraşului, formează centrul său mistic iar prin cupola sa, Biserica
încoronează şi protejează cetatea122. Părintele profesor crede că decizia împăratului de a construi
o nouă capitală vine din nevoia de apărare a graniţelor răsăritene(formate de Dunăre şi de
Eufrat), de aprovizionarea cu mărfuri123 şi de formarea unei mai bune securităţi, nicidecum de
crearea unui nou Imperiu. Iar baza puterii unui imperiu circummediteranean o constituie în
mod necesar supremaţia navală în apele Mediteranei124. Deci, consideraţiile împăratului
Constantin erau de ordin demografic, economic şi cultural, fără să-şi pună drept scop principal
supremaţia maritimă; alegerea cetăţii se explică mai ales prin raţiuni strategice, Constantinopolul
fiind un port maritim la ţărmul format de Europa de sud-est şi Anatolia 125.

Prin faptul că împăratul a închinat cele mai importante biserici din Constantinopol
Înţelepciunii şi Păcii, putem vedea în noua capitală un Plotinopolis, o capitală a filosofiei126.
121
[Link] Băbuş, [Link]., pp.57-58
122
Ibidem., p.79
123
Spre Europa principalele rute erau:
– Drumul Dunării, care deschidea accesul spre Europa Centrală şi Câmpia Ucrainei;
– Via Egnatia, pleca din Constantinopol, şi continua prin Thessalonic, Ochrida, Dyrrachium. De aici, pe mare, se
făcea legătura cu Roma şi cu Occidentul;
– Calea regală a Balcanilor, pleca din capitală şi apoi prin Adrianopol, Filipopol, Serdica (Sofia), Naissus (Niş),
Singidunum (Belgrad). Calea regală făcea legătura între Drumul Dunării şi Via Egnatia;
– Drumul Scythia Minor- Constantinopol urma litoralul pontic prin Tomis şi Varna. Pe această cale se ţinea
legătura cu oraşele de la Dunărea de Jos şi de la gurile Nistrului.
– Spre Orient, cele mai importante drumuri erau cele care străbăteau Podişul Anatoliei. Vechiile drumuri zise „ale
Indiilor”, care porneau din Sardes(drumul regal al perşilor)şi din Efes (drumul roman şi al apostolilor creştini)
decad, în schimb se dezvoltă:
– Calea comercială şi militară care pleca din Constantinopol şi traversa Anatolia prin Brusa, Niceea, Doryleum şi
Iconium;
– De aici, o ramificaţie urma vechiul drum „al Indiilor” şi, prin Heracleea şi Porţile Ciliciene din Munţii Taurus,
trecea în Siria, apoi prin Alep ajungea în valea Eufratului, îndreptându-se spre Golful Persic şi Ceylon.
– O altă ramură se îndrepta de la Iconium spre nord-est, atingea Cezareea Cappadociei, de unde continua spre
valea superioară a Eufratului şi, apoi, prin Teodosiopolis (Eryerum), pătrundea în Armenia;
– Din Teodosiopolis, un alt drum, în prelungirea celor din Mesopotamia şi Armenia, continua spre oraşul-port
Trapezunt şi apoi, prin Marea Neagră, ajungea la Caffa şi Kerson
124
Roma i-a smuls Cartaginei această supremaţie în Primul Război Punic şi această realizare i-a oferit Romei
posibilitatea de a-şi stabili ascendentul politic asupra întregului perimetru a Mediteranei în decurs de mai puţin de
un secol, după ce devenise puterea supremă navală în această mare înconjurată din toate părţile de uscat – vezi
[Link] Băbuş, p.54
125
[Link] Băbuş, [Link]., pp.48, 53 şi 54
126
[Link] şi [Link], [Link]., p.53

17
Charles Odahl spune despre marele Constantin: zelul imperial pentru religia creştină nu i-a
diluat înţelepciunea pragmatică de politician elegant127. Constantinopolul era capitala eleganţei,
a bogăţiei, a luxului, a rafinamentului; iar comorile de artă pe care le posedă, făceau din
Constantinopol cel mai bogat muzeu al acelor timpuri; cele 3 monumente principale ale capitalei
erau: Palatul imperial, Hipodromul128 şi biserica Sf.Sofia129.

În 330, Constantin a fondat Universitatea din Constantinopol(la care predau şi profesori

păgâni): 31 de catedre(16 în greacă şi 15 în latină) – gramatica, retorica, filosofia şi dreptul130.

La 16 iulie 330 împăratul Constantin dă cea dintâi lege în noua capitală a Imperiului.
Aproape toate legile îşi vor avea aici punctul de plecare. În general, se poate spune că legislaţia
primului împărat creştin a contribuit la barbarizarea mereu în creştere a dreptului în Imperiul
Roman târziu131.

La 11 mai 330, Noua Roma a fost sfinţită de episcopi creştini şi preoţi păgâni132.

ACTIVITATEA POLITICO-MILITARĂ LA DUNĂREA DE JOS

Până în 324, Peninsula Balcanică şi regiunile de la Dunărea de Jos au fost în grija lui
Liciniu. Însă, ambii împăraţi au luat decizii pentru întărirea limes-ului dunărean, refăcând mai
multe cetăţi din Scythia Minor(vezi Tropaeum Traiani). Între 314-315, împăratul Constantin
înfrânge pe carpi(Carpicus Maximus) şi pe goţi(Gothicus Maximus).

În 328, Constantin construieşte un pod peste Dunăre133; reface şi construieşte mai multe
cetăţi şi castre de pe malul Dunării: Drobeta, Sucidava, Pojejena, Gornea, Sviniţa, Dierna, Ad
Mediam, Turris, Dafne şi altele.

În 332, Constantin îi înfrânge iarăşi pe goţi; de această dată s-a încheiat un tratat de
pace(foedus), ce asigura şi libertatea creştinilor pe teritoriul stăpânit de goţi. Ei au fost
transformaţi în federaţi134, şi astfel, s-a creat o mai bună securitate în zonă.

Putem vorbi de propovăduirea Evangheliei în rândul goţilor135.

127
Charles Matson Odahl, [Link]., p.160
128
Centrul vieţii populare era hipodromul. În forma sa iniţială fusese construit de Septimus Severus, luând ca model
Circus Maximus din Roma(lungimea=500m, capacitate de 30.000 de locuri) – vezi [Link]îmba, p.175
129
[Link]îmba, [Link]., p.174; grecii spuneau că 2/3 din bogăţiile lumii se aflau adunate la Constantinopol(p.175)
130
Ibidem., p.176
131
[Link] şi [Link], [Link]., pp.54 şi 66
132
[Link]şcov – Dicţionar de împăraţi bizantini, trad. de Viorica Onofrei şi Dorin Onofrei, [Link]ă,
Bucureşti, 1999, p.27
133
Podul lega cetăţile Sucidava(Celei-Corabia) de Oescus(Ghighen)
134
Stat constând din unirea mai multor state autonome într-o organizație statală unică; uniune
135
Ulfila a fost hirotonit episcop de către Eusebiu de Nicomedia; s-a întors la poporul său pentru a începe activitatea
misionară, mai întâi la graniţele imperiului şi apoi în rândul goţilor care se stabiliseră în provincia Moesia; a
tradus Sfânta Scriptură din greceşte în limba gotică. Pentru traducerea sa, el a creat un alfabet gotic pentru scriere

18
 La primul Sinod Ecumenic au participat şi episcopul Marcu al Tomisului dar şi Teofil al
Gothiei(=teritoriul străbun ocupat de goţi)136.

Din cercetările arheologice avem existenţa a două basilici 137 creştine din secolul IV: la
Gostavăţu, în Olt şi la Porolissum, în Transilvania138.

Deci, putem afirma că împăratul Constantin cel Mare şi politica sa de expansiune

întreprinsă la nord de Dunăre au avut o contribuţie foarte puternică atât în continuitatea cât şi la
consolidarea procesului de romanizare şi creştinare a daco-romanilor, el putând fi numit al doilea
Traian139.

SFÂRŞITUL VIEŢII

Pe când era la Nicomidia Bitiniei, împăratul s-a îmbolnăvit. Ştiind cât de nesigură este
viaţa omului, a primit darul botezului dumnezeiesc, pe care îl amânase până atunci, pentru că
dorise să-l primească în râul Iordan140. Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără de durere, în pace
şi răspuns bun la înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos să cerem. Aceasta este o cerere de
fond a creştinului şi se pare că Sfântul Împărat Constantin cel Mare a avut-o întipărită în inimă.
Dumnezeu a rânduit să aibă un sfârşit creştinesc, fiind botezat 141 de un episcop142. La Constantin
nu vedem o moarte în dureri şi în chinuri, ca la ceilalţi împăraţi din vremea sa143. Istoricul
Eusebiu, vorbind despre moartea împăratului, zice: tot poporul cu preoţii adresau lui Dumnezeu
rugăciuni fierbinţi însoţite de lacrimi şi de adânci suspine pentru sufletul împăratului
Constantin144. Constantin moare ca un ειρηνοποιοί/pacifici, pentru că în cele trei decenii a dat
stabilitate şi siguranţă Imperiului. Mai mult, a adus în societatea romană/bizantină un nou mod
de pace(pacea lui Hristos), altul decât pax romana, o pace venită din libertatea de mărturisire a
Creştinismului şi sprijinirea răspândirii lui în toată lumea. Şi cu siguranţă va da răspuns bun la
Judecata lui Hristos, fiind primul împărat creştin şi ctitor de biserici: aşa a ajuns Constantin să
fie, din veac, cel dintâi împărat care s-a învrednicit de desăvârşirea celei de-a doua naşteri întru
Tainele lui Hristos145.
136
[Link] Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p.97
137
Cuvântul basilica ne arată că încreştinarea poporului nostru corespunde cu epoca constantiniană, când locaşul de
cult era în formă basilicală; de la basilica vine termenul românesc de biserică
138
vezi M.Păcurariu, [Link]., p.91
139
[Link] şi [Link], [Link]., p.6
140
Teodoret, [Link]., p.79
141
Faptul că, păgân fiind mai întâi, dar de un păgânism luminat şi tolerant, cum fusese cel al tatălui său, s-a
convertit ulterior la Creştinism, nu poate fi pus nicidecum la îndoială. Că a aşteptat ajunul morţii sale pentru a cere
şi a primi botezul, corespunde unui obicei pe atunci frecvent şi se explică prin constrângerile dure ale meseriei de
împărat – vezi Henri-Irenee Marrou, [Link]., p.25
142
Ediţiile greceşti ale Mineiului pe luna mai, preluate şi de cele româneşti, prezintă în mod greşit pe episcopul
Romei, Silvestru I, ca fiind săvârşitorul botezului împăratului; tradiţia Bisericii vorbeşte despre episcopul Eusebiu al
Nicomidiei
143
Diocleţian moare în chinuri, Maximian – spânzurat, Galeriu – răpus de o boală grea(cancer la stomac), Maxenţiu
sfârşeşte în apele Tibrului, Liciniu îşi taie venele iar Maximin Daia moare otrăvit
144
Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, p.187
145
Ibidem., p.184

19
 Teodoret, episcopul Cirului spune că Împăratul Constantin cel Mare a plecat spre
împărăţia mai fericită146. Eutropius crede că după moarte, împăratul Constantin a fost aşezat
alături de ceilalţi păgâni în rândul zeilor(meruit inter divos referri – Epitome, X,8,2). Iar Edward
Gibbon zice: dintre toţi împăraţii lumii, Constantin a fost singurul care, printr-o deosebită
indulgenţă a cerului, a domnit şi după moartea sa147.

CONCLUZII

Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împăraţi
Apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale  a pus-o, pe care păzeşte-o totdeauna în pace,
pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni. Aşa îl laudă în cântări Biserica
noastră, asemeni Apostolilor îi arată încreştinarea şi, mai ales, la fel ca Pavel, Apostolul lui Hristos, împăratul
Constantin este ales să împlinească rânduiala cea bună a lui Dumnezeu şi să facă cunoscut numele Lui în tot
pământul. De aceea Biserica noastră l-a canonizat ca sfânt, pentru că el stă în legătură cu toţi: cu Hristos, Fiul lui
Dumnezeu înomenit – prin propovăduirea Lui, cu Apostolii – prin asemănarea cu ei în lucrare, cu cetatea – ca
expresia rânduielii lui Dumnezeu în social, cu Născătoarea de Dumnezeu – ca Stăpâna şi Mijlocitoarea noastră în
rugăciuni pe lângă Creator.

În acest studiu am dorit să pun în lumină cele două direcţii pe care istoricii le trasează cu privire la acest
împărat:

Istoricul creştin vede şi analizează istoria prin ochiul proniator al Creatorului; toate sunt bune pentru că
vin de la Dumnezeu...orice persoană este unică şi irepetabilă(Părintele Profesor Dumitru Stăniloae) iar aceste
însuşiri crează o traiectorie singulară a persoanei în lume, mai precis, în raport cu divinitatea, cu semenii săi şi
aportul personal care îl pune asupra lumii. Venind la conducerea Imperiului într-o vreme de criză şi de lupte interne,
împăratul Constantin îşi înţelege misiunea şi răspunde la intervenţia divină. Realitatea istorică ne-a demonstrat că, în
perioadele de criză şi frământare politico-socială, Dumnezeu intervine în mod direct printr-un om providenţial. Şi în
veacul al IV-lea, Constantin este instrumentul lui Dumnezeu: se naşte din părinţi evlavioşi şi buni, creşte în mijlocul
soldaţilor câştigându-le respectul şi încrederea, urmează la tron tatălui său ca un fiu vrednic, răspunde mesajului
divin, mulţumeşte Cerului pentru reuşitele lui, miluieşte pe cei neajutoraţi şi pedepseşte aspru pe cei ce păcătuiesc
greu. Nu dă doar libertate creştinilor prigoniţi de veacuri, ci le construieşte biserici şi face donaţii. Mai mult, ştiind
că viaţa imperiului este dictată de viaţa capitalei, Marele Constantin crează pentru urmaşi şi pentru vremurile de
după el o nouă capitală, un oraş căruia îi pune temelie creştină, un centru spiritual ce va da o nouă direcţie de
vieţuire lumii; face acest lucru crezând cu toată convingerea că o capitală este model de vieţuire pentru tot imperiul.
Posteritatea a dovedit că Sfântul Constantin nu s-a înşelat, pentru că mântuirea Creştinismului a ţâşnit din
Costantinopol ca dintr-un izvor în toată lumea. Istoricul Jacob Burckhardt spune: de la Constantin încoace toţi
împăraţii, fără excepţie, au fost siliţi să devină părtaşi la teologizare148.

Creştinismul a dat o nouă formulă de viaţă a omenirii: cetatea lui Dumnezeu, lumea cârmuită, în locul
Cezarului vizibil, de invizibila putere a lui Hristos149. Biserica devenea moştenitoarea firească a Imperiului care se
prăbuşea. Evreii îi împrumutaseră etica, grecii, filosofia, Roma îi împrumuta limba, spiritul practic şi organizator,
liturghia şi ierarhia150.

146
Teodoret, [Link]., p.79
147
Edward Gibbon, [Link]., p.52
148
Jacob Burckhardt – Consideraţii privind istoria universală, trad. de Mihaela Zaharia, [Link], Bucureşti,
1999, p.111
149
Nicolae Iorga, Cursurile de vară. Probleme de istorie universală şi românească. Conferinţe la cursurile de vară din
Vălenii de Munte(1929), Lecţia a V-a
150
Indro Montanelli, [Link]., p.330

20
 Istoricul păgân vede şi analizează istoria prin analiza obiectivă/subiectivă a documentelor şi a mărturiilor
istorice: personajul Constantin a fost cel mai mare împărat militar ilir, care a salvat Imperiul Roman de la haosul
cauzat de criza din secolul al III-lea şi l-a transformat într-o entitate politică diferită cu forme noi şi o nouă
credinţă...comparat cu Alexandru cel Mare, cu Scipio Africanul, cu Iulius Caesar, cu Traian şi cu împăraţii cei buni
nu numai de către istoricii creştini dar şi de cei păgâni, Constantin trebuie plasat printre cei mai celebri bărbaţi ai
Antichităţii...Constantin trebuie judecat ca unul dintre cei mai mari conducători politici şi militari şi una dintre cele
mai influente figuri religioase şi culturale din istoria omenirii. Orice depreciere nu va reuşi să fie corectă în raport
cu contextul istoric al epocii lui şi nici nu va reuşi să explice soliditatea moştenirii sale 151.

Marele Constantin, întâiul împărat al creştinilor152, deşi era un creştin sincer, cu vocaţie misionară şi cu
dorinţa de a-i conduce pe supuşii lui spre credinţa creştină, era o persoană tolerantă, care credea că alegerea
credinţei este o problemă personală şi un politician pragmatic care considera că tulburările civile erau
periculoase153. Această politică socială înţeleaptă îşi are rădăcina în gândirea eclesială – Biserica noastră a trăit aşa: a
dat mărturie vie lumii despre învăţătura lui Hristos cea mântuitoare; nu a căutat supremaţia cu orice preţ şi s-a purtat
cu îngăduinţă faţă de celelalte religii propovăduind libertatea: acolo unde este Duhul Domnului, acolo este şi
libertatea; a rămas în rugăciune, în răbdare şi în iubire de oameni chiar şi în persecuţii. Biserica a privit lumea
concret promovând unitatea şi pacea, cele două virtuţi necesare pentru o viaţă bună, ce vin ca daruri de la
Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE:

 PROLOAGELE – vieţile sfinţilor şi cuvinte de învăţătură pe luna MAI, tipărite prin străduinţa şi
binecuvântarea ÎPS [Link] Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, [Link] Olteniei, Craiova

 ENCICLOPEDIA BIZANŢULUI – trad. de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Universitas

 EUSEBIU DE CEZAREEA – Istoria bisericească în PSB, vol. 13, trad., studii, note şi comentarii de
[Link], EIBMBOR, Bucureşti, 1987

 Idem. – Viaţa lui Constantin cel Mare în PSB, vol. 14, studiu introductiv de [Link] Popescu, trad.
şi note de Radu Alexandru, EIBMBOR, Bucureşti, 1991

 LACTANŢIU – Despre moartea persecutorilor – ediţie bilingvă, traducere de Cristian Bejan, studio
introductive, table chronologic, note explicative şi anexe de Dragoş Mîrşanu, [Link], Bucureşti, 2011

 TEODORET EPISCOPUL CIRULUI – Istoria bisericească în PSB, vol. 44, trad. de [Link]
Sibiescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1995
151
Charles Matson Odahl, [Link]., pp.251 şi 252
152
Proloagele, p.75
153
Charles Matson Odahl, [Link]., p.173

21
  BAILLY, AUGUSTE – Istoria Bizanţului, vol. 1, trad. de Constantin Ionescu Boeru, [Link] Cărţii,
Bucureşti, 1999

 BARNEA, ION ŞI ILIESCU, OCTAVIAN – Constantin cel Mare, Ediţia Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982

 BABUŞ, [Link] – Bizanţul – Istorie şi spiritualitate, ed. a II-a revizuită şi adăugită, Ed.
Σοφία, Bucureşti, 2010

 BICA, ION – Istoria Bizanţului(324-1453), [Link]ăţii din Piteşti, Piteşti, 2002

 BREZEANU, STELIAN – O istorie a Bizanţului, [Link], Bucureşti, 2004

 BURCKHARDT, JACOB – Consideraţii privind istoria universală, trad. de Mihaela Zaharia, [Link],
Bucureşti, 1999

 CHIFĂR, NICOLAE – Istoria Creştinismului I, [Link], [Link] Moldovei şi Bucovinei, Iaşi,

1999

 DAŞCOV, S.B. – Dicţionar de împăraţi bizantini, trad. de Viorica Onofrei şi Dorin Onofrei,
[Link]ă, Bucureşti, 1999

 DRÎMBA, OVIDIU – Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987

 GABOR, [Link] – Biserică şi stat în primele 4 secole, Curs, Anul I Master, [Link],
Bucureşti, 1999

 GIBBON, EDWARD – Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman, vol. 2, trad. de Dan
Hurmuzescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976

 IORGA, NICOLAE – Istoria vieţii bizantine-Imperiul şi civilizaţia după izvoare, trad. de Maria Holban,
[Link]ă Română, Bucureşti, 1974

 Idem., Cursurile de vară: Probleme de istorie universală şi românească. Conferinţe la cursurile de vară
din Vălenii de Munte(1929)

 LANCON, BERTAND – Constantin cel Mare, [Link], Bucureşti, 2003

 MARROU, HENRI-IRENEE – Biserica în antichitatea târzie(303-604), trad. de Roxana Mareş,

[Link](Teora), Bucureşti, 1999

 MONTANELLI, INDRO – Roma–o istorie inedită, trad. de George Miciacio, [Link], Bucureşti, 1995

 ODAHL, CHARLES MATSON – Constantin şi Imperiul creştin, trad. de Mihaela Pop, [Link] All,
Bucureşti, 2006

 PĂCURARIU, MIRCEA – Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.1, EIBMBOR., Bucureşti, 2004

 POHLSANDER, HANS A. – Împăratul Constantin, trad. de Mirella Acsente, [Link], Bucureşti, 1996

 ROBERT, JEAN NOEL – Roma, trad. de Simina Ceauşu, [Link], Timişoara, 2002

22
  VASILIEV, A.A. – Istoria Imperiului Bizantin, trad. şi note de Ionuţ Alexandru Tudorie, Vasile Adrian
Carabă, Sebastian Laurenţiu Năzâru, [Link], Iaşi, 2010

 [Link] Bănescu – Din istoria Imperiului Bizantin, M.O., Anul XXI, Nr. 5-6/1969, pp.355-386

 [Link] Rizea – Biserica şi Imperiul Bizantin în timpul Împăratului Constantin cel Mare,
M.O., Anul LXIII(753-756), Nr.9-12/2011, pp.153-172

23