ISTORIA CREȘTINISMULUI - 1 - BISERICA PRIMARĂ - 65-430 D.HR.

Istoria creștinismului este istoria împlinirii unei profeții. Creștinismul a început ca o mică
grupare în cadrul iudaismului palestinian. Până la sfârșitul secolului I, aceasta devenise deja o
adevărată forță în Imperiul Roman. Când Isus a murit, guvernatorul roman, Pontius Pilat, a
cerut ca următoarele cuvinte: "Isus, Regele Iudeilor" să fie scrise pe crucea Sa în trei limbi:
ebraică, greacă și latină. Aceste trei limbi reprezentau trei lumi în care creștinii primari au dus
mesajul unui Răscumpărător crucificat și înviat.

Lumea religiei ebraice

Discipol al lui Isus și unul dintre primii evangheliști, apostolul Pavel a fost cel mai mare
tălmaci al lui Isus. El era evreu, ca și Isus, dar spre deosebire de ceilalți apostoli, Pavel a fost
instruit în cultura clasică. El era membru al elitei evreiești și avea dreptul de a călători liber pe
tot cuprinsul Imperiului Roman și al lumii.

Una dintre cele mai importante decizii ale Bisericii Primare a fost includerea Vechiului
Testament în Scriptura Creștină. Pe lângă multe altele, acest lucru însemna că Dumnezeul
creației, Dumnezeul Legământului, Dumnezeul lui Avram, Isac și Iacov nu era altcineva decât
Dumnezeu, Tatăl lui Mesia, Isus.

Lumea și cultura greacă

Încă din timpul lui Alexandru cel Mare, cu 300 de ani înainte de Hristos, lumea mediterană a
fost reunită într-o unitate intelectuală și culturală, pe care noi o numim elenism. S-a trecut la
folosirea unei noi limbi grecești, numită koine, sau limbaj comun. Scriitorii Noului Testament
au folosit greaca koine pentru a răspândi mesajul lui Isus în Imperiul Roman.

Creștinismul a venit în contact cu tradiția filozofică greacă, cu intelectualitatea moștenită de la

Platon și Aristotel.Tertulian, unul dintre importanții părinți ai bisericii din Cartagina, a pus o
întrebare faimoasă: "Ce legătură este între Atena și Ierusalim?" Această tensiune între credință
și rațiune, între filosofie și teologie va însoți permanent creștinismul, până în zilele noastre.

Lumea romană

Creștinismul s-a infiltrat și în lumea romană. Timp de mai mult de 200 de ani, lumea a
cunoscut o perioadă de relativă pace și stabilitate, cunoscută sub numele de Pax Romana. În
această perioadă s-a născut biserica creștină. Evanghelia lui Isus a fost dusă pe toate drumurile
principale și pe toate rutele maritime importante din Imperiul Roman.

La început, creștinismul a fost o mișcare misionară cu o viziune mondială și cu un mesaj

universal. A fost inevitabil ca creștinismul să nu fi fost văzut ca o amenințare pentru sistemul
global triumfător, la conducerea căruia stătea un om despre care se credea că este Dumnezeu:
Cezarul.

Pluralismul religios era foarte obișnuit iar compromisurile creștinilor ar fi putut rezolva
conflictul, dacă aceștia ar fi fost dispuși să-L venereze pe Isus și în același timp, să ardă
tămâie pe altarul zeităților regale. Dar când împăratul Domițian și-a arogat titlul de Dominus
et Deus (Domn și Dumnezeu), creștinii nu au acceptat. "Isus este Domnul", au spus ei, "nu
Cezar". Așa că sângele martirilor a devenit sămânța Bisericii.

Sub cei doi împărați anteriori, Decius și Dioclețian, creștinii fuseseră aspru oprimați, bisericile
le fuseseră distruse, Bibliile arse și mulți dintre ei omorâți din cauza refuzului lor de a aduce
jertfe dumnezeilor păgâni. Dar aceste persecuții nu reprezentau piedici în calea creștinismului,
ci mai degrabă stimulau creșterea și expansiunea acestuia.

Bucuria și sângele rece cu care martirii creștini întâmpinau torturile oribile și chiar moartea au
devenit mijloacele prin care alții s-au convertit la credința în Isus. Cei care au văzut moartea
atât de demnă a creștinilor au devenit ei înșiși urmași ai lui Isus. Cu timpul, povestirile despre
moartea martirilor s-au transformat într-un fel de literatură devoțională. În cadrul acesteia
avem povestirea faimoasă despre Perpetua, și despre slujitoarea acesteia, Felicitas, care au
fost omorâte într-o arenă, în anul 202, în Cartagina.

Convertirea împăratului Constantin a constituit o schimbare majoră în soarta creștinismului.

Constantin, un soldat viteaz cu aspirații de a deveni împărat a recunoscut creștinismul pe
cuprinsul întregului Imperiu Roman și în cadrul legiunilor sale. Inițial el și-a legat destinul de
zeul Soare, Sol Invictus, o zeitate care își reclama puterea asupra întregului Imperiu Roman.
Dar în anul 312, în timp ce se pregătea pentru bătălia de la Podul Milvian, de lângă Roma, el a
avut un vis în care i s-a spus să așeze semnul lui Hristos, "Chi Rho", pe scuturile soldaților
săi.

Potrivit altei versiuni, el ar fi văzut următoarele cuvinte înscrise pe cer: "În numele acestui
semn, vei învinge!" Constantin s-a conformat și a câștigat bătălia, a devenit împărat și și-a
schimbat credința din Zeul Soare în Fiul lui Dumnezeu.

Sinceritatea convertirii lui Constantin a fost dezbătută la infinit de către istorici. A fost aceasta
rezultatul intervenției divine sau un act al diplomației politice? Indiferent de interpretare,
aceasta a fost o dovadă a voii lui Dumnezeu care a avut consecințe enorme pentru Biserică.

În anul 313, Edictul de la Milano a recunoscut creștinismul ca fiind o religie legală, care urma
să fie tolerată alături de celelalte religii din Imperiu. Cu timpul au început să apară simboluri
creștine pe monedele romane. În final, ziua de 25 decembrie, în care se sărbătorea Sol
Invictus, a devenit ziua de sărbătorire a nașterii lui Isus Hristos.

Încreștinarea Imperiului Roman a adus multe beneficii importante Bisericii creștine, dar a
existat și o parte negativă, de asemenea. Creștinismul nu a mai fost doar tolerat, ci și
dominant. Unii creștini s-au folosit de forță, oprimându-i pe cei care nu le împărtășeau
părerile. Astfel, moștenirea persecuțiilor a fost amestecată cu Evanghelia lui Isus Hristos.

Secolul al IV-lea a fost un moment important și din alte puncte de vedere. Să privim pe
scurt la trei dintre ele: un nou sens al istoriei, o nouă formă de spiritualitate, dezvoltarea
tradiționalistă a teologiei creștine.

Un nou sens al istoriei

Primele generații de credincioși creștini priveau către sfârșitul vremii și așteptau întoarcerea
lui Isus Hristos în putere și în glorie. Deși creștinii continuau să creadă în cea de-a doua
venire a lui Hristos, în loc să mai privească spre viitor, ei au început acum să privească spre
trecut.

Creștinii au început să construiască o mulțime de case de închinare. Creștinii și-au mutat locul
de laudă și închinare din peșteri și catacombe în biserici frumoase și în case de rugăciune de
stat. Mama lui Constantin, Elena, a fost o mare susținătoare a construirii de biserici în Țara
Sfântă. În anul 333 citim despre pelegrinii din Franța, care vizitau Pământul Sfânt, ca semn al
devotării religioase.

Odată cu încetarea persecuțiilor, posibilitatea martirajului a dispărut. În acest moment precis,

s-a născut și s-a stabilit o nouă și distinctă formă de spiritualitate creștină.

O nouă formă de spiritualitate - monasticismul

"Martirajul alb" al monasticismului va lăsa urme adânci în istoria creștinismului. Părintele

monasticismului a fost Sfântul Anton, care, la vârsta de 18 ani, a întrat într-o biserică chiar
când erau citite următoarele cuvinte ale lui Isus: "Îți mai lipsește un lucru: vinde tot ce ai,
împarte la săraci, ... apoi vino și urmează-Mă!" Luca 18:22. Imediat a ieșit și s-a supus acelor
cuvinte. El s-a izolat în deșertul Egiptului, unde a locuit în grote, unde s-a luptat corp la corp
cu diavolul și cu demonii întunericului. În cele din urmă, mii de discipoli l-au urmat pe Anton
în retragerea sa monastică.

Călugării au fost urmașii martirilor, luptători în prima linie a frontului împotriva lumii, a firii
și a Diavolului. Creștinătatea a dezvoltat simultan o nouă istorie și o nouă formă de
comunitate și spiritualitate.

Dezvoltarea tradiționalistă a teologiei creștine

S-a format de asemenea ortodoxia creștină clasică. Creștinii au enunțat, pentru prima dată,
într-o formă finală, doctrina despre Sfânta Treime și despre persoana și lucrarea lui Isus
Hristos.

La început, teologia creștină a fost preocupată de probleme referitoare la Isus și la lucrarea Sa

pământescă: "Voi cine ziceți că sunt?" Matei 16:15. Comunitatea creștină a răspuns împreună
cu Petru: "Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu!" Ceea ce noi cunoaștem azi sub
numele de Crezul Apostolic, a reieșit dintr-o astfel de mărturisire de credință.
Biserica a dezvoltat principii ale credinței creștine reflectate în întrebări care erau puse
fiecărui nou creștin cu ocazia mărturisirii de credință a botezului. Le auzim ecoul de-a lungul
secolelor. Ele sunt încă vii și puternice în Crezul Apostolic. "Crezi în Dumnezeu Tatăl Cel
Atotputernic, Creatorul cerului și al pământului?", la care noul creștin răspundea: "Pisteuo,
cred." "Crezi în Isus Hristos, care s-a zămislit prin Duhul Sfânt, a fost născut de fecioara
Maria și a suferit sub Pontius Pilat?"

"Pisteuo."

"Şi crezi în Duhul Sfânt, în sfânta biserică sobornicească, în învierea trupului și în viața
veșnică?"

"Pisteuo."

Totuși rămânea nerezolvată întrebarea fundamentală a modului în care Isus din Nazaret era
relaționat cu Dumnezeul Etern, căruia îi spunea Tată. În forma ei de bază, doctrina despre
Trinitate reprezintă efortul Bisericii creștine de a da sens afirmației Vechiului Testament:
"Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este Un Singur Domn!" în raport cu cea din
Noul Testament: "Isus Hristos este Domnul" Filipeni 2:5-11.

Aceasta nu era o problemă de gramatică sau un joc filozofic. Însă faptul că Isus era Persoana
căreia i se adresau rugăciunile și închinarea, acesta ajungea chiar la rădăcinile pietății creștine.

Problema a condus, la începutul secolului al IV-lea, la un conflict puternic între Arius și

Atanasie, episcopul din Alexandria. Arius accentua unicitatea și transcendența lui Dumnezeu.
Esența lui Dumnezeu este indivizibilă, declara el, și de aceea nu poate fi împărtășită cu
altcineva, nici măcar cu Fiul Său. De aceea, Logosul, Fiul, trebuie să fi fost creat. El trebuie să
aibă un început, sau, așa cum spunea Arius: "Era acolo când nu era".

Împotriva acestei idei despre crearea lui Hristos, Atanasie a proclamat că Logosul era
"homoousios", adică din aceiași esență cu Tatăl. Cineva creat, a spus Atanasie, nu ar fi putut
niciodată să plătească pentru păcatele noastre. Numai Dumnezeu Însuși ne-a putut salva din
păcat și moarte.

În anul 325, Biserica și-a făcut clar acest punct de vedere la Conciliul de la Niceea: Noi
credem într-un Singur Domn, Isus Hristos, Singurul Fiu al lui Dumnezeu, care din Tatăl a
purces, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu
Adevărat, născut și nu făcut, de aceeași Ființă cu Tatăl. Prin El au fost făcute toate lucrurile.
El S-a coborât din Cer pentru noi și pentru salvarea noastră.

În vest, Augustin a rezumat acestea într-un tratat masiv, "De Trinitate", "Despre Trinitate",
accentuând atât unitatea și egalitatea dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cât și relația personală
și dinamică cu Dumnezeirea.

Augustin însuși s-a convertit la credința creștină printr-o căutare spirituală și intelectuală
întortocheată. El s-a născut în anul 354 în Tasgate, acolo unde azi se găsește moderna țară
Nord-Africană Algeria. Tatăl său, Patriciu, nu era creștin, doar mama sa, Monica. Ea era o
credincioasă devotată și a avut o influență majoră asupra vieții și dezvoltării lui Augustin.

Asemenea lui C.S.Lewis, în secolul nostru, Augustin a străbătut multe cărări până să
descopere adevărata credință creștină. Timp de șapte ani, Augustin a urmat maniheiștii, o
religie dualistă radicală, care accentua diferența radicală dintre bine și rău, dintre lumină și
întuneric. Apoi a devenit sceptic, punând la îndoială faptul că adevărul ar putea fi vreodată
descoperit în întregime. Într-un final, el s-a întors spre neo-platonism, care i-a oferit un model
de transcendență, poziționându-l dincolo de lumea înconjurătoare, transferându-l din timp
către etern.

Predicile lui Ambrosie, episcopul Milanului, l-au adus mai aproape de credința creștină. Dar
totuși continua să opună rezistență, până când, într-o zi, în timp ce stătea singur în grădină, el
a auzit un grup de copii, care cântau în timp ce se jucau: "Tolle lege, tolle lege", "Ia și citește,
ia și citește!" Imediat a luat Sfânta Scriptură și a deschis-o la Romani 13:13. "Să trăim... nu în
chefuri și în beții... nu în certuri și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Hristos, și nu
purtați grijă de firea pământească, pentru ca să nu-i treziți poftele."

Pentru Augustin, acest eveniment a fost ca și cum lumina încrederii i-ar fi inundat inima,
risipind toată întunecimea și îndoiala. Acest eveniment a fost un punct de turnură în căutarea
sa după Dumnezeu. Augustin a fost caracterizat ca fiind "primul om modern". Dar am putea
de asemenea să îl numim primul om medieval, deoarece viața și teologia sa au avut o
influență profundă asupra celor o mie de ani de istorie creștină dintre moartea sa, în 430, și
nașterea, în 1483, a altui călugăr augustinian, Martin Luther.

Augustin nu a fost doar un mare teolog, ci și un episcop activ și un păstor de suflete, după
cum ne demonstrează și aceste manuscrise din secolul 15. Scrierile lui voluminoase tratează
tot felul de probleme cu care se confruntau creștinii de rând în zilele sale: natura
sacramentelor, disciplina și pedeapsa, lauda și închinarea, modul în care trebuiau venerați
martirii și sfinții, modul în care ar trebui studiată, învățată și predată Biblia.

În dezbaterile sale cu călugărul britanic, Pelagius, Augustin a elaborat o teologie a Harului și

Salvării lui Dumnezeu, care accentua imposibilitatea umanității de a se separa de Har și
sublinia dragostea suverană a lui Dumnezeu și libertatea de alegere. Biserica îl va onora mai
târziu pe Augustin, numindu-l Doctor Gratiae, "Învățătorul Harului". Odată cu moartea lui
Augustin în 430, lumea antică clasică s-a apropiat de sfârșit, făcând loc unui mileniu de
tulburare în creștinismul vestic.

În viața sa tumultoasă de căutare religioasă, de episcop, de ascetic spiritual și de teolog,

Augustin a însumat toate temele majore ale creștinismului timpuriu. Viziunea sa despre
Dumnezeu și descrierea sa pentru viața creștină vor constitui bazele pentru numeroase
tipologii medievale de gândire.

Când s-a născut, sângele martirilor era încă umed și cald în memoria creștinilor. Când a murit,
Biserica organizată devenise destul de puternică în lume, pentru a lua locul Imperiului
Roman, decăzut în formarea unei noi civilizații.

O mie de ani mai târziu, atât protestanții cât și catolicii, îl considerau pe Augustin deschizător
de drumuri, în mijlocul eforturilor lor de a promova cauza lui Hristos. Creștinii de astăzi
privesc în urmă spre Sfântul Augustin. Citim minunata sa autobiografie "Confesiuni" și
vedem în el maestrul introspecției conștiinței. Cuvintele sale introductive din "Confesiuni"
încă ne mai vorbesc: "Tu ne-ai făcut pentru Tine Însuți și inimile noastre sunt neodihnite până
nu își găsesc odihna în Tine. Toți cei care nu vor să se teamă trebuie să-și cerceteze inima. Nu
rămâneți doar la suprafața lucrurilor, intrați în profunzimea voastră, atingeți cel mai îndepărtat
colț al inimii voastre!
Istoria creștinismului - 2 - Biserica în Evul Mediu - 430-1483
Anumite evenimente din istoria umanității par să se bată cap în cap cu toate celelalte. Acestea
sunt momente esențiale, care cuprind esența unei ere întregi, cum ar fi evenimentele din
Bastilia din 1789 sau căderea Zidului Berlinului în zilele noastre. Un astfel de eveniment a
avut loc în anul 410, când orașul Roma a fost jefuit și ars de către un conducător barbar de
oști, numit Alaric. Secole de-a rândul, Roma a stat în picioare ca un simbol al stabilității și al
continuității, a fost numit chiar "orașul etern". Acum, Roma fusese distrusă de soldații barbari.
În Palestina îndepărtată, în micul oraș al Betleemului, Ieronim a primit vestea căderii Romei
și a fost șocat și îngrozit. El a plâns și a spus: "Dacă Roma a putut să piară, atunci ce este
sigur?"

Răspunsul a venit de la Augustin, care a răspuns plânsului lui Ieronim: "Ești surprins că
lumea își pierde statornicia? Ți se pare că lumea îmbătrânește? Nu te teme; tinerețea ta va fi
înnoită ca a unui vultur". Pentru Augustin, fântâna binefăcătoare a tinereții era reprezentată de
creștinism. Acesta putea ajuta la ridicarea și creșterea unor imperii și culturi în dispariție.
Imediat ce a auzit despre căderea Romei, Augustin a început să scrie magnifica sa lucrare,
"Cetatea lui Dumnezeu". Aceasta a fost prima lucrare de filozofie a istoriei, scrisă de un autor
creștin. Cetatea lui Dumnezeu, spunea el, nu poate fi comparată cu nici o împărăție
pământească sau cu nici un imperiu uman, oricât de glorios sau puternic ar fi acesta! Isus a
promis că porțile Iadului nu vor învinge niciodată Biserica. Biserica este Trupul lui Hristos,
extins atât în timp, cât și în spațiu. Ea aparține atât viitorului, cât și trecutului și prezentului.

Mai mult decât oricine altcineva, Augustin a fost acela care și-a lăsat amprenta asupra
mileniului de istorie creștină, pe care noi îl cunoaștem azi sub numele de Evul Mediu. Ce
este Evul Mediu? Când a început și când s-a terminat? De ce mai trebuie creștinii să se
gândească acolo?

Evul Mediu reprezintă secolele intermediare, care au trecut de la moartea lui Augustin în anul
430 până la nașterea lui Martin Luther în 1483. Evul Mediu evocă imagini ale cavalerilor în
armuri, ale luptelor pentru "potirul sfânt", ale trubadurilor, ale regelui Arthur și ale lui
Camelot. De fapt, Evul Mediu a fost marcat de violență și multă suferință. Ieronim a avut
toate motivele să plângă.

Goții, succedați de lombarzi, de franci, de vandali, au desacralizat secole de filozofie și

teologie creștină. Apoi vikingii și populațiile din Siberia au terorizat civilizația creștină. În
secolele 7 și 8 o forță și mai sinistră s-a ridicat din Deșertul Arabiei, sub numele de "forțele
armate ale profetului Mahomed", ei s-au năpustit până dincolo de Marea Mediterană, într-un
război sfânt, numit "jihad", luând sub stăpânire Ierusalimul, Antiohia, Alexandria și
Cartagina.

Ei au avansat chiar până în inima Europei, până când au fost opriți de Charles Martel, bunicul
lui Charlemagne, în faimoasa bătălie de la Poitiers, în anul 732. Aceasta a fost o victorie cu
semnificații mult mai adânci decât simpla supremație militară. Aceasta a fost o bătălie pentru
supraviețuirea credinței creștine împotriva celei mai grozave amenințări care s-a ivit după
Nero.

Această perioadă a fost numită mai târziu "Evul întunecat". Totuși, potrivit cuvintelor lui Isus,
lumina Evangheliei nu a fost niciodată stinsă de tot iar porțile Iadului nu au ieșit biruitoare.

Tradiția neștirbită a rugăciunii și a închinării a fost păstrată de părinții Bisericii

Primare. Manuscrisele au fost copiate cu grijă în școlile mănăstirilor și catedralelor Europei,
păstrându-se astfel miezul literaturii clasice și a filosofiei religioase. Relatările despre
rugăciune și spiritualitate au fost păstrate și întruchipate în figuri asemenea lui Bernard de
Clairvaux. În mijlocul opresiunilor și vărsării de sânge din perioada sa, în care, trebuie să
spunem că el însuși a avut un rol important,

Bernard a descris atât de frumos realitatea transcendentă a dragostei lui Dumnezeu, încât
aceste cuvinte încă mai vorbesc inimilor noastre, chiar dacă au trecut secole de atunci.

Ce valoare are toată această muncă? Eu așa gândesc: am învățat că orice suflet, chiar dacă e
încărcat cu păcate și regrete, poate, fără nici o teamă, să intre în relație cu Dumnezeu și poate,
fără îngrijorare, să poarte dulcele jug al dragostei împreună cu Regele Îngerilor.

"Dulcele jug al dragostei", "relația cu Dumnezeu", acestea au fost idealurile care au dat forma
caracteristică instituțiilor Evului Mediu: marile catedrale gotice, universitățile și mănăstirile.
Din secolul al XI-lea până în secolul al XIV-lea, se părea că toată creștinătatea, țărani și lorzi,
artiști și ucenici, episcopi și regi, toți au contribuit la construirea de biserici. Așa cum a spus
unul dintre contemporanii timpului: "Așa stăteau lucrurile, ca și cum întregul Pământ se
dezbrăca de hainele vechi și se îmbrăca într-o robă albă de biserici".

Viața grea a țăranilor și sistemul social rigid, necazurile vieții zilnice și-au găsit recompensa
în splendidele catedrale gotice, împodobite cu spirale întortocheate și cu coloane
maiestuoase, cu vitralii care generează o explozie de lumini și culori. Acestea au fost
transformate prin credința religioasă într-o viziune mistică. În catedrala maiestuoasă de la
Chartres, aceste elemente și-au dobândit armonia supremă. Ele au fost considerate o revelație
a Duhului lui Dumnezeu. Pentru bărbații și femeile medievale, viața era o călătorie
întortocheată pe o scară care urca de la pământ la cer. Demonii erau întotdeauna foarte ageri,
puneau curse și capturau sufletele pierdute în eterna luptă împotriva umanității lor.

Calea către cer era presărată cu pericole infernale, iar peregrinii erau susținuți pe calea lor de
către rugăciunile călugărilor de pe Pământ și ale sfinților din ceruri. Ceea ce au înfățișat într-
un mod atât de măreț catedralele gotice în piatră și vitralii, au prezentat și marii învățați
scolastici ai secolului al XIII-lea, cu aceeiași claritate, în faimoasele lor summae, sau
rezumate sistematice ale teologiei creștine.

Redescoperirea filozofului grec Aristotel a dat o nouă bază pentru teologie, în gândirea lui
Albert cel Mare și a studentului său eminent, Toma d'Aquino. În timp ce revelația și
rațiunea sunt distincte, spunea Toma, ele nu sunt în opoziție. Este de datoria teologiei
creștine să evidențieze faptul că credința este în acord cu rațiunea. El și-a dat viața pentru a
construi, piatră cu piatră, o catedrală gotică a gândirii creștine.

Este semnificativ faptul că Toma nu a reușit să-și termine capodopera sa, Summa Teologica.
Aproape de sfârșitul vieții sale, el a avut o viziune de la Dumnezeu, a văzut o lumină cerească
atât de copleșitoare încât nu a fost capabil să o descrie. După această experiență, el a lăsat
penelul jos și niciodată nu a mai scris nimic. "Tot ceea ce am scris", a spus el, "mi se pare
acum un fleac."

Datorită morții lui Toma d'Aquino, survenite în anul 1274, munca pe care a făcut-o în
decursul vieții sale a rămas incompletă. Cu 50 de ani mai târziu, el a fost canonizat de către
Papa Ioan al XXII-lea. De atunci, teologia sa a ajuns să fie considerată normativă pentru
tradiția romano-catolică.

Oricum, cu două secole înainte de moartea lui Toma, părintele scolasticismului, Anselm, a
exprimat, sub forma unei rugăciuni, dorul nestins după Dumnezeu, care este inima întregii
teologii și spiritualități adevărate: "Doamne, Dumnezeul meu, învață inima mea unde și cum
să Te caute, unde și cum să Te găsească! Eu nu încerc să înțeleg pentru a crede, ci cred pentru
a înțelege!"

Anselm a fost călugăr și a combinat în rugăciunile și în teologia sa faptul că dragostea pentru

Dumnezeu și dragostea de a învăța despre Dumnezeu sunt sursele de binecuvântare în tradiția
monastică.

Regula Părintelui Benedict și-a lăsat amprenta asupra unei comunități creștine bine
organizate, al cărei motto era "ora et labora", sau "rugăciune și muncă". Munca călugărilor
benedictini presupunea atât o muncă fizică, curățarea pădurilor, agricultură, cât și o muncă
intelectuală, de scriere. Manuscrisele mai vechi erau copiate și se făceau studii și comentarii
asupra textelor biblice în cadrul ciclului anual al anului creștin. În centrul acestei mari lucrări
se afla închinarea creștină, rugăciunile în psalmi și armonioasa muzică gregoriană.

Din nou și din nou, de-a lungul secolelor evului mediu, s-au ridicat reformatorii
monasticismului pentru a-i chema pe urmașii lor călugări înapoi la puritatea și
simplitatea regulii lui Benedict.

În secolul al XIII-lea, ordinul d'Medicii, care includea Dominicanii și Franciscanii, a introdus

în viața religioasă a evului mediu ceva total nou și diferit. Cuvântul "medicant" înseamnă
"cerșetor", și evidențiază faptul că membrii acestei noi ordini religioase erau liberi să meargă
în noile orășele și orașe ale Europei, ca să ceară mâncare și toate cele trebuincioase, în
Numele lui Isus.
Această libertate de mișcare a fost, într-un anume sens, produsul cruciadelor. Cruciații s-au
întors din Est nu doar cu mătase și condimente, ci și cu idei noi. Aceste idei au erodat, în timp,
structura societății medievale. Idealul benedictin fusese "stabilitas", sau "stabilitate", ceea
ce însemna o bucată de pământ, un singur loc pentru ca cineva să trăiască, să se roage și să
moară.

Idealul pentru franciscani și dominicani era "mobilitas", sau "mobilitate". Asemeni lui
John Wesley într-o perioadă mai târzie, parohia lor era lumea întreagă, în mod deosebit
universitățile, unde, prin intermediul unei mari mișcări studențești creștine, ei și-au atras
discipoli din toate păturile sociale.

Francisc de Assisi

Francisc de Assisi este cel care se ridică deasupra tuturor. Numele care i-a fost dat la naștere
a fost Giovanni Bernadone și era fiul unui bogat negustor de îmbrăcăminte din orașul italian
Assisi. El și-a petrecut tinerețea ca maestru al chefurilor, a cărui idealuri erau trubadurii sau
cavalerii. Fiind un răsfățat, el a cheltuit banii tatălui său ducând o viață depravată. La vârsta
de 20 de ani, având visuri de glorie, el a plecat la război. În focul bătăliei, a fost luat prizonier
și ținut de dușman timp de un an. Această experiență a fost urmată de o boală severă, timp în
care, Francisc a ajuns să vadă goliciunea vieții pe care o trăise până atunci.

Convertirea sa a coincis cu faptul că s-a identificat cu cei neajutorați, cu cei săraci și cu cei
bolnavi. În timpul unui peregrinaj la Roma, a fost confruntat cu sute de cerșetori care
răscoleau orașul, căutând pâine. Cu un gest extrem, el a schimbat hainele sale frumoase cu
niște zdrențe de cerșetor și a umblat pe străzile Romei, cerșind împreună cu ei. Cu o altă
ocazie, în timp ce călărea într-o zi alături de Assisi, el a întâlnit un lepros în drum. El a
descălecat și i-a dat leprosului în dar niște bani. Acesta i-a luat mâna și i-a sărutat-o,
expunându-l astfel pe Francisc bolii sale ucigătoare. Francis s-a hotărât să locuiască împreună
cu leproșii și să le slujească, așa cum ar fi făcut Isus.

Lucrarea lui Francisc care a urmat a fost determinată de alte două evenimente. Unul dintre
acestea a avut loc în timp ce se ruga într-o capelă veche. A auzit, spunea el, vocea lui Hristos
de pe cruce, care spunea: "Casa Mea este distrusă; du-te și repar-o tu pentru mine!" Francisc a
considerat-o a fi o chemare divină pentru a reconstrui biserica. Al doilea eveniment a avut loc
când a apelat la tatăl său pentru suport financiar. Tatăl său nu era un simpatizant al ideilor sale
radicale și l-a disciplinat în fața episcopului de Assisi.

Ca un gest de apărare în fața episcopului, Francisc a declarat: "Până azi l-am numit pe Pietro
Bernidone tată. Dar acum doresc să-L slujesc pe Dumnezeu și să nu mai spun nimic, decât
"Tatăl nostru, care ești în ceruri". Nu numai banii, ci tot ceea ce poate fi chemat al său, îi voi
da înapoi tatălui meu, chiar și hainele pe care mi le-a dat. Imediat după aceea, Francisc s-a
dezbrăcat și a fugit afară din biserică pentru a începe o viață de sărăcie și simplitate
apostolică. El era, așa cum spunea un scriitor contemporan, "un om care nu avea nimic și care
Îl urma pe Hristos, care nu avea nimic pe acest pământ".

Francisc a adunat în jurul său un grup de discipoli care gândeau la fel și care au fost de acord
să trăiască împreună cu el o viață de imitare literală a modului în care au trăit Hristos și
apostolii. Francisc a fost în opoziție cu liderii Bisericii. Mulți dintre ei, cum ar fi episcopul de
Assisi, erau implicați în structurile îndoielnice ale societății medievale. Jocul nostru modern
de șah își are originea în această perioadă istorică. În acest joc nu este accidental faptul că
episcopul (nebunul) servește intereselor regelui și reginei, în timp ce el însuși are putere
asupra mai multor pioni.
Francisc a stabilit o regulă și un mod de viață care au fost o provocare pentru întregul sistem
în care trăia. Mișcarea lui ar fi putut fi redusă la tăcere și declarată a fi eretică, așa cum se
întâmplase cu Peter Waldo cu o generație în urmă. Dar, când Francisc și-a prezentat mișcarea
în fața Papei Innocent al III-lea în catedrala Sf. Petru din Roma, acest papă s-a plecat într-o
poziție de prosternare în fața cerșetorului desculț din Assisi și i-a sărutat picioarele, într-un
gest public de devoțiune.

Gestul este încă dezbătut pentru a se afla dacă Innocent al III-lea a acționat din impuls
spiritual, sau, pur și simplu, ca un politician șiret. În orice caz, în acel singur gest, două figuri
contrastante ale lui Isus Hristos: cei doi vicari ai lui Hristos, unul învăluit în splendoare și
prestigiu; unul umil, reprezentându-L pe Hristosul care a venit pentru a sluji și a-Şi oferi viața
s-au juxtapus, pentru a fi expuse pentru totdeauna într-un contrast dramatic.

Nu este surprinzător faptul că idealul franciscan era prea pur, prea nerealist pentru a rezista
ispitelor timpurilor și istoriei. Curând după moartea lui Francis în anul 1224, el, care a
renunțat la toate avuțiile, a avut o biserică frumoasă construită exact pe locul nașterii sale!
Totuși, viața lui Francis, cel iubit de protestanți și de catolici, este o aducere aminte a faptului
că chemarea lui Isus de a-L urma pe El poate să treacă peste orice barieră socială sau
orânduire bisericească. Încă ne putem uni cu el în rugăciune și să spunem, "Doamne, fă-mă un
instrument al păcii Tale". Încă ne putem ridica inimile către Hristos, care ne cheamă tot atât
de puternic cum L-a chemat și pe Francis, pentru a vedea lumea prin ochii plini de iubire ai
Mântuitorului.

Francis nu a fost ultimul creștin medieval care a provocat sistemele bisericești. John Wycliffe
a fost în Anglia, Jan Huss în Boemia, Savonarola în Florența, aceștia și mulți alții au fost cu
toții chemați să facă o reformă în biserici, începând de la conducere, până la membrii de
rând. Așa cum spunea un teolog contemporan, "Întreaga lume, clerul, toți creștinii știu că
reforma este atât necesară cât și eficientă. Cerul cere acest lucru. Curând vor plânge chiar și
pietrele datorită stării actuale de lucruri." Reforma Bisericii urma să vină, dar cu consecințe pe
care nimeni, de la Augustin înainte nu le-ar fi putut prezice.

Dacă evul mediu a început cu căderea Romei în anul 410, pe bună dreptate se poate
spune că s-a terminat cu căderea unui alt oraș, în anul 1453. Timp de 1000 de ani,
Constantinopolul a ținut piept multor asalturi. Dar înainte de Reformă, măreața lumină din
Est, ultima urmă de creștinism antic clasic a capitulat în fața forțelor otomane. Sute de învățați
greci au fugit în Vest, luând cu ei manuscrise prețioase, moaște ale sfinților din est și multe
cunoștințe noi despre limba în care a fost scris Noul Testament.

În anul 1516, Desiderius Erasmus a publicat prima ediție critică a Noului Testament în
greacă în orașul Basel din Elveția. Câteva luni mai târziu, Martin Luther, un călugăr
augustinian din Wittenberg, Germania, parcurgea același text, căutând cu disperare să
descopere înțelesul Evangheliei Harului lui Dumnezeu. În toate aceste evenimente se puteau
distinge moartea evului mediu și sunetele nașterii lumii moderne.
Istoria creștinismului - 3 - Reforma: divizare și înnoire între perioada medievală și
modernitate - 1483-1546

"Acelea au fost cele mai bune timpuri, acelea au fost cele mai rele timpuri, aceea a fost era
înțelepciunii, aceea a fost era nebuniei, aceea a fost epoca credinței, aceea a fost epoca
necredinței, aceea a fost perioada luminii, aceea a fost perioada întunericului, aceea a fost
primăvara speranței, aceea a fost iarna disperării, aveam totul în față, nu aveam nimic în față,
mergeam cu toții în ceruri, mergeam cu toții în altă parte". Acestea sunt primele rânduri ale
faimosului roman al lui Charles Dickens, "Povestea celor două orașe", care descriu atmosfera
timpurilor înainte de Reforma Franceză din secolul al XVIII-lea. Dar descriu de asemenea și
evenimentele premergătoare Reformei Protestante din anul 1517, din secolul al XVI-lea.

Perioada în care s-a născut Martin Luther, în anul 1483 a fost o perioadă de explorări și
descoperiri. Martin Luther avea doar nouă ani când Christopher Columb a navigat spre India
și a intrat într-o nouă emisferă. În Germania abia se inventase tiparnița, punând astfel la
dispoziția omului de rând literatură și posibilitatea de a învăța. Gloria Renascentismului în
artă și arhitectură și-a întins tentaculele și a cuprins întreaga Europă. Era perioada în care au
trăit Rafael (1483-1520), Michelangelo (1475-1564) și Leonardo Da Vinci (1452-1519). A
fost perioada în care au trăit Johannes Kepler (1571-1630) și Galileo (1564-1642), care,
inventând telescopul, a deschis cerurile pentru ochiul uman. Acelea au fost cele mai bune
timpuri!

Dar acelea au fost de asemenea și cele mai rele timpuri, deoarece a fost o perioadă de violență
și moarte, un timp de anxietate chiar în ceea ce privea viața însăși. Pentru noi azi, cancerul și
sida înseamnă exact același lucru ca Plaga Bubonică, sau "Moartea neagră", pentru lumea
Reformei: sunt boli devastatoare fără leac. Țăranii se revoltau împotriva stăpânilor lor, regii
împotriva împăratului, mii de așa-numite vrăjitoare erau condamnate la moarte. William
Shakespeare (1564-1616) descria această perioadă: "Ce urlet are marea! Cum se cutremură
Pământul! Vânturile se frâng! Temeri, schimbări, orori, transformă și fisurează, dezbină și
înlătură unitatea și stabilitatea statelor liniștite în cuibul lor."

Chiar în mijlocul acestor lucruri se afla Biserica. Biserica lui Isus Hristos, pe care, a spus El,
porțile Locuinței morților nu o vor birui. Dar Biserica devenise coruptă în multe moduri și a
fost năpădită de imoralitate sexuală, care a ajuns chiar până la papalitate. Alexandru al VI-lea,
unul dintre cei mai decăzuți dintre papii Renascentismului, s-a "mândrit" cu mulți copii
nelegitimi, pe unii dintre ei ajutându-i să ocupe poziții înalte în Biserică.

Unul dintre cei care au protestat împotriva unor asemenea abuzuri a fost un învățat din
Olanda, Desiderius Erasmus, el însuși un fiu nelegitim al unui preot olandez. El nu a pus
accent pe ritualurile religioase, așa cum erau pelerinajele, rugăciunile de rutină sau moaștele.
"Oh," a spus el, "lipsiți de înțelepciune sunt aceia care se închină unui os al Apostolului Pavel
închis într-o vitrină de sticlă, dar nu simt puterea duhului său în epistolele sale!"

Soluția lui Erasmus era de a merge înapoi la sursele biblice și clasice ale vechimii, în mod
deosebit la Noul Testament. În anul 1516 el a publicat prima ediție critică a Noului Testament
în greacă. Această cartea va fi cea pe care Martin Luther o va folosi pentru a duce mai departe
critica la adresa Bisericii Medievale.

Martin Luther și Reforma

Reforma a început în 31 octombrie 1517, când Martin Luther a lipit cele 95 de Teze ale
sale pe ușa bisericii din Wittenberg. El protesta împotriva unui "comerț" religios, pe care îl
făcea un membru al ordinului Dominican, pe nume Tetzel, care venise în acele zone pentru a
oferi indulgențe în numele papei. Prin cumpărarea unei indulgențe, oricine putea primi
beneficii spirituale grozave, inclusiv eliberarea din purgatoriu. Tetzel spunea într-o poezioară:
"Când sună bănuții, sufletul zboară din purgatoriu!"

Luther era scandalizat. Dacă papa avea atât de mult control asupra purgatoriului, spunea el, de
ce nu deschide pur și simplu ușile pentru a-i lăsa pe toți afară? Adevărata comoară a Bisericii,
spunea el, nu constă în acumularea meritelor sfinților, ci în Evanghelia Sfântă a Domnului
nostru Isus Hristos! Şi când Isus a spus, "Pocăiți-vă", El nu a vrut să spună așa cum Latina
Vulgata - traducerea latină a Bibliei - a tradus, "faceți penitențe", ci, așa cum a arătat Erasmus
în Noul Testament grecesc, El chema la schimbarea inimii și a minții. El dorea să spună că
întreaga viață a credincioșilor trebuie să fie o pocăință continuă.

Luther protesta împotriva "harului ieftin". El se lupta cu Biserica, nu pentru că aceasta cerea
prea mult, ci pentru că cerea prea puțin. Dar cum a ajuns Luther la acest mod de a înțelege
lucrurile? "Eu nu am învățat teologia mea așa dintr-o dată", spunea el. A trebuit să merg unde
m-au condus tentațiile mele. Nu citind, sau scriind, sau speculând ajungi teolog. Teolog ajungi
trăind, murind și fiind condamnat."

De fapt, când și-a început cariera sa academică, Luther nu a avut nici o intenție să devină
teolog. Tatăl său a dorit ca el să ajungă avocat. Luther s-a pregătit în acest scop la
Universitatea din Erfurt. Întorcându-se acasă în vacanța de primăvară, el a fost prins într-o
furtună teribilă. Atunci el a strigat: "Sfânta Ana, ajută-mă, voi deveni călugăr!" Așa că,
împotriva dorinței tatălui și prietenilor săi, Luther a intrat în ordinul de călugări Augustinieni.

La mănăstire, el a căutat să găsească un răspuns la întrebarea care persista în sufletul său zi și

noapte: "Cum pot să-L găsesc pe Dumnezeul Harului? Cum pot să știu că Dumnezeu este de
partea mea și nu împotriva mea? Ce pot să fac ca să fiu plăcut lui Dumnezeu, să fie satisfăcut,
să pot cere și eu ceva de la El?"

Luther nu era un călugăr obișnuit, ci unul cu multe scrupule. Cele mai timpurii imagini pe
care le avem cu el arată că fața lui era trasă și obrajii săi supți. "Dacă va ajunge vreodată un
călugăr în cer datorită călugăriei sale, acela voi fi eu", a declarat Luther mai târziu. El
obișnuia să postească zile în șir, fără apă și fără mâncare. În vremea de iarnă, el dormea pe
podeaua de piatră a chiliei sale din mănăstire, fără nici o învelitoare, până ce întreg corpul îi
tremura până la oase. Dar el se întreba mereu: "Sunt destul de flămând? Sunt destul de
înfrigurat? Am suferit destul? Există "destul" pentru a-L satisface pe Dumnezeu?"

Martin Luther mergea mereu să se confeseze, spunându-și toate păcatele, dar totuși nu simțea
eliberare. El a început chiar să se îndoiască de bunătatea și mila lui Dumnezeu. "Omule," îi
spunea confesorul său, "tu complici lucrurile. Tot ceea ce trebuie să faci este să-L iubești pe
Dumnezeu!" "Să-L iubesc pe Dumnezeu?! Îl urăsc!" răspundea Luther.

Luther și-a găsit calea în această noapte întunecată a sufletului său întorcându-se la Scripturi.
Zi și noapte studia textele biblice. Citind Psalmii, el a ajuns la acest verset din Psalmul 22:
"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" Psalmul 22:1. Luther și-a dat
seama cu siguranță că acestea erau exact cuvintele pe care Isus le-a folosit pe cruce. Părăsit?
Isus părăsit? "Acesta este exact felul cum mă simt și eu," s-a gândit Luther. "Şi credeam că
sunt singurul!" Cum este posibil ca Isus, Fiul fără păcat al lui Dumnezeu, să se fi simțit
înstrăinat de Tatăl Său, de dragul nostru, strigând în întuneric și punând aceiași întrebare pe
care mi-am pus-o și eu de o mie de ori: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce?"

Luther a ajuns apoi la Romani 1, unde Apostolul Pavel l-a citat pe profetul Vechiului
Testament, Habacuc: "În Evanghelie este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu,
prin credință și care duce la credință, după cum este scris: cel neprihănit va trăi prin credință".
Romani 1:17.

Luther înțelesese întotdeauna acest verset ca referindu-se la neprihănirea prin care El îi va

pedepsi pe cei neprihăniți. El se gândea la Hristos așa cum îl pictase Michelangelo pe cupola
Capelei Sixtine ca Judecător stând pe un curcubeu, considerând oamenii ca fiind oi și capre,
așezate la dreapta, respectiv la stânga Sa. Acesta era Dumnezeul pe care Luther nu-L putea
iubi, ci mai ușor îl ura și murmura împotriva Sa în inima lui.

Dar pe măsură ce Luther a studiat expresia "neprihănirea lui Dumnezeu", el a ajuns să

înțeleagă că aceasta se referă la neprihănirea prin care Dumnezeu, din cauza lui Isus Hristos, îl
consideră pe păcătos acceptabil în ochii Săi. Justificarea prin credință, "alimbaein", cum
spunea Luther în nemțește, singură, înseamnă prin credință, fără fapte bune și fără merite
personale.

"Când mi-am dat seama de acest lucru, m-am simțit ca și cum s-ar fi deschis porțile
paradisului și eu aș fi intrat înăuntru. A fost ca și cum aș fi mers din noaptea cea mai
întunecată către cel mai strălucitor miez de zi. M-am simțit ca și cum aș fi fost născut din
nou."

Întreaga Reformă s-a născut din imaginea fundamentală a lui Luther cu privire la caracterul
plin de har al lui Dumnezeu. Luther a ajuns la acest mod de gândire datorită studiului său
asupra Bibliei. "Oricine", spunea el, "ar trebui să poată să ia Cuvântul lui Dumnezeu în mână
și să-l citească cu ochii proprii. Atât fermierul la plugul său, lăptăreasa la vasul ei de lapte, cât
și clericii cu educație și învățații din universități". Probabil cea mai mare contribuție a lui
Luther la începerea Reformei a fost faptul că el a tradus Biblia în limba germană, limba sa
natală.

În anul 1519 Luther a fost provocat la o dezbatere publică cu teologul romano-catolic John
Eck. Luther avea un respect profund față de scrierile părinților Bisericii Primare și față de
deciziile care au fost luate de consiliile Bisericilor Primare. Dar el considera că toate acestea
trebuiau subordonate autorității Cuvântului lui Dumnezeu, scris în Sfânta Scriptură. "Biblia
este Cuvântul lui Dumnezeu clădit în cuvinte omenești, exact în același mod în care Hristos,
Cuvântul Etern al lui Dumnezeu, s-a întrupat și a luat hainele umanității Sale. Hristos stă în
ieslea Scripturii", spune Luther, "înfășurat în haine calde".

Pe lângă doctrina justificării doar prin credință, mai precizăm un principiu al Reformei:
suficiența revelării lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Ultimul lucru pe care ar fi dorit Luther
să-l facă era să înceapă o nouă Biserică.

La sfârșitul vieții sale el se vedea ca un slujitor credincios al sfintei, apostolice și sobornicești

Biserici. Dar în anul 1521, Luther a fost adus în fața împăratului Carol al V-lea, la Masa
Rotundă și un trimis al papei i-a cerut să renege tot ceea ce scrisese. "Până nu voi fi convins
de rațiune și conștiință", a spus el, "nu pot și nu voi renega nimic. Stau aici, nu pot să fac
altceva. Așa să mă ajute Dumnezeu! Amin!"

Începând cu acel moment, erau puține șansele ca să se poată evita divizarea Bisericii.
Mișcarea lui Luther nu mai putea fi oprită.

Zwingli - Reforma în Elveția

Curând, strigătul după Reformă putea fi auzit în întreaga Europă. În Elveția, o mișcare
similară, dar totuși distinctă, a fost condusă de către un predicator puternic pe nume Huldrych
Zwingli. Zwingli fusese profund influențat atât de către Erasmus, cât și de Luther. El s-a
hotărât să memoreze toate epistolele lui Pavel în greaca originală.

Pe 1 ianuarie 1519, Zwingli a fost chemat să fie pastor în faimoasa Biserică "Marea Lucrare"
din Zurich. El a urcat la amvon, și-a deschis Biblia la Evanghelia după Matei, la capitolul 1 și
a început să țină o serie de predici expozitive din Noul Testament. Patru ani mai târziu, pe
data de 29 ianuarie, 1523, aproximativ 600 de localnici s-au adunat în sala mare a orașului
pentru a auzi o dispută publică între Zwingli și John Fabri, un reprezentant al episcopului
local.

Zwingli își adusese Noul său Testament în greacă și Vechiul Testament în ebraică și pe toată
durata dezbaterii a făcut mereu referință la ele. La sfârșitul zilei, consiliul orașului a căzut de
acord ca Zwingli să continue să predice Cuvântul lui Dumnezeu și să conducă Biserica spre
abandonarea acelor practici tradiționale, care nu aveau nici un fundament în Scriptură.

Zwingli se temea mult de idolatrie. El era mult mai radical decât Luther și încerca să elimine
din Biserică ceremoniile, care erau rămășițele pietății medievale. Arderea lumânărilor,
stropirea cu apă sfințită, imagini ale sfinților, toate acestea erau prostii, spunea el. A depinde
de ele pentru a fi mântuit ar fi ca și cum ai așeza cuburi de gheață unul peste altul. În 1527,
chiar și orga a fost scoasă din Biserică. Orga a fost reintrodusă abia în 1874, chiar dacă pereții
zugrăviți în alb și interiorul sărăcăcios al Bisericii ne amintesc de instinctele puritane ale lui
Zwigli.

În anul 1529, Zwingli și Luther s-au întâlnit față în față pentru singura dată în viața lor. Ei s-
au întâlnit în orașul Marburg, în Germania, pentru a discuta viziunile lor diferite în ceea ce
privea Cina Domnului. Luther, în ciuda dezacordului său față de doctrina medievală a
transubstanțierii, continua să creadă că Hristos era prezent cu trupul în sacramente, "în, cu și
sub" elementele pâinii și a vinului. Zwingli, pe de altă parte, vedea în Cina Domnului o
sărbătoare memorială. Aceleași interese care l-au determinat pe Zwingli să se opună icoanelor
și să elimine orga din biserica din Zurich, îl îndemnau acum să se opună lui Luther în această
problemă. Salvarea era doar prin Hristos, doar prin credință, nu prin credință și pâine, spunea
Zwingli. Trupul lui Hristos este în ceruri, la dreapta lui Dumnezeu, nu în mulțimea de altare
ale creștinătății, atunci când creștinii se adună să sărbătorească Cina Domnului. În momentul
culminant al dezbaterii, Luther a luat o bucată de cretă și a scris pe tablă înaintea sa cuvântul
latin "est". Acesta este Trupul Meu, a spus Isus. Dacă crezi puțin, înseamnă că negi întruparea
însăși, susținea Luther.

Cei doi mari lideri nu s-au împăcat niciodată. Drept consecință, Reforma Protestantă s-a
dezvoltat în două "tabere", în competiție: tradiția luterană și tradiția reformată.

John Calvin și mișcarea reformată

De la Geneva, tradiției reformate i s-a dat o nouă direcție sub îndrumările lui John Calvin, un
excelent francez, instruit în drept la universitatea din Paris. Cunoaștem foarte puține lucruri
despre convertirea lui Calvin la credința protestantă, care trebuie să fi avut loc cândva în anul
1530. El s-a referit la acel eveniment doar o singură dată, și atunci într-un mod foarte
misterios: "Printr-o întoarcere instantanee", a spus el, "Dumnezeu a supus inima mea pentru a
fi învățată".

În 1536, Calvin și-a găsit în orașul Basel un refugiu în calea persecuțiilor religioase din
Franța. Aici el a publicat o mică carte, "Institutele religiei creștine". Aceasta a fost o
introducere sistematică strălucită pentru teologia protestantă. Calvin spunea că speră ca
aceasta să fie "o cheie pentru a deschide o cale ca toți copiii lui Dumnezeu să fie conduși spre
o înțelegere bună și corectă a Cuvântului lui Dumnezeu".

În timpul vieții sale, Calvin a revizuit și a explicat Institutele de foarte multe ori, până în anul
1559, când a apărut ediția finală. Linia de bază a Institutelor coincide cu cea a Crezului
Apostolic. Institutele sunt împărțite în 4 cărți, fiecare dintre ele tratând o serie de idei
teologice-cheie.

Cartea Întâi este despre cunoașterea lui Dumnezeu, revelarea Sa în creație și revelarea Sa
specială în Biblie, împreună cu interesul pe care îl arată pentru oameni, în grija Sa
providențială. Cartea a Doua este focalizată pe Persoana și Lucrarea lui Isus Hristos, pe
moartea Sa spectaculoasă de pe cruce, care este remediul lui Dumnezeu pentru păcatul și
vinovăția umanității pierdute. Cartea a Treia vorbește despre lucrarea Duhului Sfânt în
mântuirea oamenilor, în viața de rugăciune, în predestinare și în speranța creștinilor în înviere.
Cartea a Patra este despre Biserică. Într-un anume sens, Biserica este invizibilă. Ea este
adunarea celor răscumpărați ai lui Dumnezeu, de-a lungul tuturor veacurilor. Nu putem fi
niciodată absolut siguri referitor la cei care fac parte din această Biserică invizibilă, deoarece
aleșii lui Dumnezeu sunt cunoscuți doar de către El Însuși. Dar în timpul acesta trebuie să fim
interesați de Biserica vizibilă, al cărei tipar se găsește în Noul Testament.

Calvin a avut niște idei foarte clare cu privire la organizarea Bisericii vizibile: conducătorii
acesteia, sacramentele și responsabilitățile ei în lume. În timp ce anabaptiștii au respins
lumea, ca fiind domeniul întunericului și al răului, Luther a acceptat lumea ca pe un rău
necesar, cu care creștinii trebuia să coexiste, iar Calvin a încercat să biruiască lumea, s-o
transforme și s-o reformeze pe baza Cuvântului lui Dumnezeu și a scopului Său
providențial în creație și răscumpărare.

Calvin a murit pe 27 mai 1564, și la propria sa rugăminte, a fost înmormântat într-un mormânt
fără nume. Scopul vieții sale a fost să fie un slujitor credincios al Cuvântului lui Dumnezeu.
Luther, Zwingli și Calvin au fost oameni de mare curaj, ale căror convingeri trăiesc și azi prin
viețile noastre. Ori de câte ori cântăm "Cetate Tare-I Dumnezeu", ori de câte ori luăm Biblia
și o deschidem la un anumit pasaj, ori de câte ori auzim Cuvântul lui Dumnezeu predicat sau
ne strângem ca o comunitate de credincioși într-o biserică, noi suntem martori ai puterii
Reformei.

Torța aprinsă de acești reformatori a fost dusă mai departe de către alții, uneori în
moduri pe care nimeni nu le-ar fi putut prezice. Cine s-ar fi gândit în anul 1525, când Papa
Clement al VII-lea a înmânat titlul de "Apărător al credinței" Regelui Henric al VIII-lea
pentru că scrisese un decret împotriva lui Luther, că, după o singură generație, Anglia va
deveni, prin decret regal, o comunitate protestantă, având închinarea în biserică îmbogățită
pentru totdeauna de către capodopera liturgică a arhiepiscopului Thomas Cranmer, "Cartea
rugăciunii comune"?

Cine s-ar fi gândit în 1520, când Luther a publicat tratatul său, "Libertatea unui creștin", că
unii dintre adepții lui, cum au fost Radicalii și Anabaptiștii, vor interpreta acea libertate într-
un mod cu totul diferit, aspect care-i va conduce la renunțarea la botezul copiilor și la
organizarea bisericilor congregaționale numai pentru credincioși? Cine ar fi putut să prevadă,
în anul 1536, consecințele revoluționare ale Reformei lui Calvin? Zwingli a comparat cândva
Cuvântul lui Dumnezeu cu Râul Rin: "S-ar putea să-l micșorezi pentru o vreme, dar este
imposibil să-l oprești".

Privind înapoi la Reformă, putem fi mulțumitori pentru marile realizări ale acelei perioade:
redescoperirea Evangheliei, traducerea și distribuirea Bibliei printre oamenii de rând, marile
doctrine ale justificării doar prin credință, preoția tuturor credincioșilor, Domnia lui Hristos
asupra întregii vieți.
Reforma nu a fost un eveniment care a avut loc o singură dată pentru totdeauna în secolul al
XVI-lea, deoarece Biserica s-a confruntat mereu cu noi decizii privind credința sau
necredința, ascultarea sau oprirea din înaintare. De aceea, reformatorii ne-au pus în temă cu
conceptul "ecclesia semper reformanda", adică "Biserica într-o continuă reformă și mereu cu
nevoia de a avea o reformă viitoare". Așadar, în ciuda tuturor păcatelor și greșelilor,
continuăm să construim pe fundamentul cel bun, pus de către acești reformatori.

Filozoful suedez Ernest Bloch (1880-1959) a scris: "În ciuda suferințelor lor, a temei și a
necazurilor, în toate acele suflete strălucește o scânteie, care redă viața împărăției întârziate".

ISTORIA CREȘTINISMULUI - 4 - EPOCA RAȚIUNII ȘI A PIETĂȚII - 1546-1789

În timpul celor două secole care au trecut de la moartea lui Martin Luther din anul 1546, până
la convertirea lui John Wesley în 1738, lumea creștină a experimentat o trecere
paradoxală de la epoca credinței la epoca rațiunii. Tensiunea dintre acestea două, credința
și rațiunea, a existat dintotdeauna, ca un pârâu subteran care curge chiar sub scoarța
Pământului, la mică adâncime, uneori nevăzut, dar care alteori erupe ca o arteziană chiar la
vedere. Este un conflict înrădăcinat chiar la bazele creștinismului însuși. Isus a spus că trebuie
să-L iubim pe Dumnezeu cu tot cugetul nostru. Totuși, apostolul Pavel ne-a avertizat să nu ne
încredem în filozofări și speculații în van. Faimoasa întrebare a lui Tertulian: "Ce are Atena a
face cu Ierusalimul? Ce are Biserica a face cu academia?" răsună peste veacuri.

În perioada Bisericii Primare, Augustin s-a luptat să integreze credința sa creștină în viziunea
neoplatonică a lumii. În evul mediu, Toma d'Aquino a încercat să armonizeze aspectele legate
de natură și har. Aceasta însă, nu era o treabă ușoară. La trei ani după moartea sa, multe dintre
ideile sale au fost incriminate de Episcopul Parisului, care indica faptul că ideile sale, cel
puțin în mințile unora, nu au avut un succes de durată.

În secolul al XVI-lea, Reforma a impus ca prioritară revelația în locul rațiunii, deși, nici
Luther și nici Calvin nu erau pregătiți să renunțe la viața prin rațiune. Dar în momentul
în care rațiunea umană a fost ridicată mai presus de credință, rațiunea a început să fie văzută
ca un dușman al lui Dumnezeu, o fiară sau, așa cum o numea Luther, "Curva Diavolului".

Perioada care a urmat imediat după Reformă a fost presărată cu o serie de reușite în multe
domenii. Ideile lui Luther și ale lui Calvin au fost exprimate în multe mărturisiri de credință:
"Care este scopul principal al omului?" era întrebarea din Catehismul Westminster. "Să-L
glorifice pe Dumnezeu și să se bucure de El pentru totdeauna." Aceasta a fost perioada lui
Johann Sebastian Bach, care a scris pe fiecare piesă muzicală pe care a scris-o, următoarele
cuvinte: "Soli Deo Gloria!", sau "Singurului Dumnezeu să-I fie toată gloria!" Aceasta a fost
de asemenea perioada lui John Bunyan și a lui John Milton, a artiștilor Rubens și Rembrandt
și a uimitoarei arhitecturi și lucrări de artă în stil baroc, toate acestea fiind mărturii vii ale
puternicei și măreței viziunii creștine.

În anul 1543, cu trei ani înainte de moartea lui Luther, cartea astronomului polonez Nicolas
Copernic "Revoluția corpurilor cerești", a îndreptat atenția lumii spre cosmologia antichității,
care a deținut controlul mai mult de 1000 de ani. "Pământul nu este centrul universului",
spunea Copernic, "ci este una dintre diferitele planete care se învârt în jurul soarelui".
Aceasta a schimbat pentru totdeauna perspectiva umanității asupra lumii și asupra
locului pe care noi îl ocupăm. Până în ziua de azi, ne străduim încă să înțelegem semnificația
deplină a revoluției lui Copernic, pentru că încă ne exprimăm greșit atunci când vorbim
despre apusul și răsăritul Soarelui.

La fel de important a fost și lucrarea lui Rene Descartes, un filozof francez care a introdus o
nouă metodă de cunoaștere, bazată pe principiul îndoielii. Arhiepiscopul William Temple
spunea odată că cel mai dezastruos moment al istoriei europene a fost probabil acea zi rece
din iarna anului 1620, când Descartes s-a urcat pe cuptorul unei sobe și a căutat o nouă
filozofie. În urma acestui efort, a rezultat faimosul său principiu, "cogito, ergo sum",
"gândesc, deci exist". Sau cum mai spunea el, "mă îndoiesc, deci exist". Descartes însuși a
rămas catolic. Rezultatul filozofiei sale a fost să separe realitățile la nivelul minții și să-L
reducă pe Dumnezeu la nivelul unei chestiuni ipotetice, care este invocat doar pentru a
garanta validitatea gândirii umane.

Continuând într-o anume măsură lucrarea lui Copernic și a lui Descartes, Sir Isaac Newton a
trasat în final, într-o formă pur matematică, o viziune mecanică asupra lumii. Newton a fost
un creștin devotat, care a acceptat autenticitatea Bibliei. El a scris chiar și un comentariu
asupra cărții Apocalipsa. Dar filozofilor de mai târziu li s-a părut mai ușor de acceptat
matematica sa decât teologia, deoarece aceasta accentua deosebirea dintre credință și rațiune.
Iluminismul și creștinismul

Într-o asemenea atmosferă a luat naștere "Era Iluminismului". Iluminismul a fost o tendință,
o direcție nouă care a pătruns în cultura și religia secolelor XVII și XVIII,caracterizat de două
mari stiluri de gândire: pe primul l-am putea numi "ridicarea eului la rangul cel mai înalt".
Marele filozof german, Immanuel Kant, a rezumat iluminismul în două cuvinte latine:
"Supere aude!", sau "îndrăznește să gândești singur!". Acest lucru însemna să cauți un
standard absolut al adevărului prin propria ta rațiune. Toate acestea implicau un al doilea
principiu al iluminismului: suspiciune și neîncredere totală în autoritate și în tradiție, în
mod deosebit în autoritatea și tradiția creștină.

Atacul iluminismului asupra creștinismului a îmbrăcat două forme. Prima formă de atac era
un sarcasm amar. "Ecrasez l'infame!" a strigat Voltaire, "Distrugeți infamia!", adică
creștinismul istoric. Ca să fim sinceri, existau multe lucruri în Biserică, ce meritau să fie
criticate: pentru mai mult de 100 de ani, Europa a fost distrusă de puternice războaie
religioase, catolicii care se luptau cu protestanții; imoralitatea și corupția au pătruns chiar și în
Biserică. Dar Voltaire nu era atât de mult interesat de Reformă, cât de a cerceta și a dezaproba
lucrurile. El a condamnat creștinismul și credința creștină. El râdea de minunile din Biblie și
se distra pe seama învățăturii: "Isus a fost dus pe o înălțime de unde a putut vedea toate
împărățiile Pământului", iar el a întrebat: "De ce nu a fost El Cel care să descopere America în
locul lui Columb? Şi de ce nu s-a întors Isus pe Pământ, așa cum a promis, pentru a așeza
Împărăția lui Dumnezeu cu putere și glorie? Ce L-a făcut să întârzie? Sau poate a fost ceața
prea densă?"

Ceea ce a încercat Voltaire să facă cu o glumă, deiștii englezi au dorit să realizeze printr-o
religie a rațiunii și a rafinamentului. Titlurile scrierilor lor vorbesc de la sine: "Creștinism
fără mister", "Creștinismul la fel de vechi ca și creația". Nu era nevoie de revelații speciale și
nici de o întrupare miraculoasă. În America, Thomas Jefferson, care a fost foarte influențat de
către deiști, a publicat o ediție specială a Noului Testament, din care efectiv a scos toate
versetele pe care el le considera a fi ofensatoare la adresa rațiunii sale.

În timp ce această apologetică avea un rol important în modul de gândire creștin, totuși nu a
reușit să realizeze prea mult în scopul reînnoirii și trezirii Bisericii. Pentru asta, trebuie să
privim în altă parte: în Franța, la martorul singuratic, Blaise Pascal; în Germania,
unde pietiștii puneau accent pe nașterea din nou; și în final, în Anglia, unde John Wesley și
trezirea metodistă au avut un impact de durată asupra Bisericii din lumea modernă.

Blaise Pascal

Pascal a fost un filozof strălucit, matematician și inventator. El a fost primul om care a purtat
un ceas de mână. El a inventat de asemenea una dintre cele mai timpurii forme ale unui
calculator și primul sistem subteran de transport în comun din Paris. Pascal a avut un simț
profund al ambiguității existenței umane: ce noutate, ce minune, ce haos, ce mulțime de
contradicții, cât de decăzut e omul! Judecătorul tuturor lucrurilor. Un vierme ridicol al
Pământului, nimic, cu atât mai puțin deținătorul adevărului! Un vas plin cu incertitudine și
eroare. Slava și mizeria lumii! Un haos suspendat deasupra unui abis!

Pascal a fost un romano-catolic, bineînțeles! El i-a apărat pe janseniți, un ordin radical

augustinian, cărora li se opuneau iezuiții. El era de acord cu accentul pe care îl puneau
janseniții pe suveranitatea lui Dumnezeu și pe harul primit în viața creștină. Pascal nu era
irațional, dar el și-a dat seama de limitele gândirii umane. "Inima are rațiunea ei, care este
necunoscută rațiunii", spunea el.
Când a murit Pascal, la vârsta de 39 de ani, pe trupul său se găsea mărturisirea convertirii sale,
cusută pe pânza cămășii sale. Ea spunea așa: "Anul Harului 1654: luni, 23 noiembrie, ziua Sf.
Clement, papă și martir, și a altora dintre martiri. Virgil al Sf. Chrysogonus,martir și alții de la
aproximativ zece și jumătate seara până după miezul nopții. Foc. Dumnezeul lui Avraam,
Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeu lui Iacov, nu al filozofilor și al oamenilor de știință;
certitudine, certitudine. Emoție. Bucurie. Pace. Dumnezeul lui Isus Hristos."

Pietismul

Scrierile lui Pascal nu au fost cunoscute în exteriorul Franței în timpul vieții sale, dar multe
dintre ideile sale și-au auzit ecoul între pietiștii din Germania. Pietismul s-a ridicat ca o
mișcare de protest în cadrul tradiției ortodoxiei luterane. Pietiștii puneau accent pe înnoirea
religioasă a individului și pe experiența unității cu Dumnezeu, contrar scolasticismului
rece din teologie și formalismului extrem în închinare.

John Wesley a rezumat gândirea pietistă spunând: "Cât de simplu este! Nu este totul aici? Eu
știu un singur lucru: am fost orb, dar acum văd. Dacă ar fi fost posibil, deși văd că nu este, să
răstorni dovezile tradiționale ale creștinismului, totuși, cel care are dovada în interiorul său va
sta ferm și neclătinat."

Pietismul consta în evidențierea lucrurilor din interior, iar asta i-a condus spre accentuarea
a trei aspecte: importanța nașterii din nou, care implică o viață de sfințenie și devotare
completă lui Hristos. "Noi suntem chemați să fim "ein ganzer Christ", cum se spune în
germană, "un creștin complet, pe de-a 'ntregul". Nu putem să fim aproape creștini. Un fiu
"aproape fiu" este un bastard; aproape dulce înseamnă fără gust; aproape fierbinte înseamnă
căldicel, ceea ce Domnului nu-I place. Așa că aproape creștin nu înseamnă creștin."

Dar cu tot accentul pe care-l puneau pe înnoirea individuală, pietiștii nu erau ca acei călugări
din vechime, care trăiau singuri în deșert. Contextul unei înnoiri personale era un grup mic, un
cerc de rugăciune, grupul de studiu biblic. În cadrul unor astfel de grupuri restrânse se putea
pretinde un nivel mai înalt de dedicare decât în congregații mai mari. Nu este de mirare faptul
că aceste grupuri mici au devenit mici biserici în cadrul bisericilor, având uneori ca rezultat
dezbinarea și separarea, iar uneori conducând la reformă în cadrul unor grupuri mai mari.

Al treilea aspect evidențiat de către pietiști a fost o tendință de împotrivire față de lume.
Copiii lui Dumnezeu nu sunt în aceeași echipă cu copiii lumii. Copiii lui Dumnezeu
mărșăluiesc după o trompetă diferită în raport cu copiii lumii. Pentru unii dintre pietiști,
separarea de lume însemna o formă diferită de a se îmbrăca și de a se hrăni, și chiar de a nu
mai practica anumite obiceiuri lumești: dansul, băutura, vizionarea spectacolelor de teatru.

Această tradiție continuă să trăiască și azi printre amiși și alte mișcări de sfințire, care s-au
separat voit de lumea înconjurătoare, pentru a menține puritatea închinării și a păstra un stil de
viață creștin diferit.

Mișcarea pietistă a fost cunoscută într-o mare parte a lumii și a avut un spirit misionar.
Pietiștii au fost primii care au făcut lucrări de caritate în mijlocul săracilor: orfelinate, misiuni
medicale, societăți biblice. Pietiștii au fost de asemenea cei care, în mod deosebit moravienii,
care au dus Evanghelia în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, au pregătit drumul pentru
mișcarea misionară modernă.

Fondatorul Bisericii moraviene a fost Nikolaus Ludwig von Zinzendorf, un nobil lutheran
din Saxonia. În timp ce călătorea prin Europa în anul 1719, Zinzendorf a văzut o pictură
celebră, reprezentânu-L pe Hristos purtând o coroană de spini, care avea o inscripție: "Toate
acestea le-am făcut pentru tine. Tu ce faci pentru Mine?". Zinzendorf a adunat în jurul său un
grup de refugiați moravieni, care s-au dedicat purtării Evangheliei în întreaga lume.

Wesley și metodismul

Trezirea metodistă a luat naștere într-o întâlnire de rugăciune moraviană, pe strada

Aldersgate în Londra, unde John Wesley mersese pentru a căuta salvare și speranță.

John Benjamin Wesley s-a născut în anul 1703, fiind unul dintre cei 19 copii ai familiei
Wesley. Tatăl său a fost pastor, iar Wesley a crescut în disciplina unei vieți creștine. Când
avea doar șase ani, casa pastorală a luat foc. Micuțul John aproape că a murit, a fost salvat în
ultimul minut. Mama sa spunea că el este "o minune scoasă din flăcări". Wesley nu a uitat
niciodată acest eveniment. În fiecare an, la aniversarea salvării sale, el se oprea să-I
mulțumească lui Dumnezeu pentru grija Sa extraordinară.

Când el și fratele său, Charles Wesley, au devenit studenți la Oxford, au întâlnit un alt tânăr,
fiul unui hangiu pe nume George Whitefield. Toți trei vor deveni mai târziu lideri ai
trezirii evanghelice.

La Oxford ei au format un mic grup pietist, împreună cu alți tineri, care s-au numit "Clubul
Sfânt". Ei se rugau împreună, citeau Scripturile împreună, vizitau bolnavii și prizonierii.
Impresionați de un astfel de angajament, cei doi frați Wesley s-au oferit voluntari într-o serie
de lucrări misionare în noile colonii ale Georgiei, unde Generalul James Oglethorpe avea
nevoie de oameni care să slujească printre băștinași, dintre care mulți erau prizonieri recent
eliberați, iar alții nu aveau nici o calificare.

John Wesley a fost un ratat în ceea ce privea misionariatul în Georgia. El s-a îndrăgostit
puternic de o tânără pe nume Sophie Hopkey, dar totuși a decis să nu se căsătorească cu ea.
Domnișoara Sophie s-a simțit trădată și l-a înșelat pe d-l Wesley. Nu după mult timp, Wesley
s-a trezit închis într-o închisoare din Savannah, cu acuzația de defăimare a numelui bun al
acelei domnișoare. A reușit cumva să scape și curând se găsea într-un vapor care se îndrepta
către Anglia.

Când vaporul a fost prins într-o furtună pe mare, el s-a îndoit de propria sa mântuire. El a scris
în jurnal: "Am fost în America pentru a-i converti pe indieni, dar pe mine cine mă va
converti? Cine sau ce este acela care mă va elibera de inima rea a necredinței; am o religie de
suprafață. Ştiu să vorbesc frumos, ba chiar cred ceea ce spun, dar toate astea, atunci când nu
sunt în pericol. Dar dacă moartea mă privește în față, duhul meu se înspăimântă. Nici nu mai
pot spune: "a muri este un câștig".

La bordul navei se afla și un grup de moravieni, care l-au impresionat pe Wesley prin calmul
cu care înfruntau moartea. În Londra, el a întâlnit un grup de moravieni, conduși de Peter
Bohler, care l-a invitat la un serviciu de închinare, ținut într-o casă mică pe strada Aldersgate,
nu departe de catedrala Sf. Pavel. În seara zilei de 24 mai, 1738, Wesley s-a dus fără să vrea,
așa cum spunea el, la o întâlnire pe strada Aldersgate, unde cineva citea prefața lui Luther la
Epistola după Romani.

"În jur de ora nouă fără un sfert", spunea John, "în timp ce el descria schimbarea pe care o
face Dumnezeu în inimă prin credința în Hristos, mi-am simțit inima încălzită într-un mod
ciudat. Simțeam că mă încred în Hristos, doar în El, pentru mântuirea mea. Mi-a fost dat
asigurarea că El îmi luase păcatele, chiar și mie, și m-a salvat de legea păcatului și a morții".
Cineva spunea că "ceea ce se întâmplase în acea cameră mică era de mai mare importanță
pentru Anglia, decât toate victoriile lui Pitt pe pământ sau pe mare." Dar ce s-a întâmplat în
acea cameră mică?

Fără îndoială, experiența lui Wesley de pe strada Aldersgate constituie una dintre cele
mai faimoase convertiri din istoria creștinismului. Dar de la ce a fost el convertit? Avea 34
de ani când s-au întâmplat aceste lucruri. El fusese crescut într-o casă de credincioși, educat în
cele mai bune școli, ordinat atât diacon, cât și preot în biserica din Anglia. Fusese de
asemenea profesor la colegiul Lincoln, din Oxford, și slujise mult ca misionar în țări străine.
Cu excepția celor câteva ieșiri mai sălbatice din Georgia, nu există nici o dovadă că ar fi fost
altceva decât un om religios al disciplinei, al devotării, al slujbelor ceremoniale serioase, al
faptelor bune. Dar toate acestea îl lăsaseră mizerabil, fără nici o siguranță a mântuirii. Ce l-a
convertit?

Nu exista nici urmă de mijloace moderne ale trezirii spirituale: nu existau formulări specifice,
nimeni nu cânta cântecul "Așa cum sunt, la Tine vin", nici "Vechea, Sfânta cruce". Era doar o
persoană care citea un comentariu al lui Luther, asupra unei Epistole a lui Pavel, care explica
semnificația iertării pe care a adus-o Isus. Dar în acel moment, Wesley a descoperit pentru el
însuși ceea ce Isus declarase, așa cum știa și Pavel și proclamase și Luther, că nimeni nu poate
găsi pace pentru inima sa, căutând să se facă o persoană plăcută înaintea lui Dumnezeu.

Wesley a spus mai târziu că "înainte de Aldersgate avusese o credință a unui slujitor. Acum
avea credința unui fiu." În final, la ce a fost Wesley convertit? Ei bine, într-un sens, el a fost
convertit la același fel de lucrare pe care o făcuse și înainte de Aldersgate. A rămas preot în
biserica anglicană și a continuat să se împărtășească din Cina Domnului o dată la cinci zile
pentru tot restul vieții sale.

A continuat să viziteze săracii, bolnavii și prizonierii. A continuat să citească și să studieze

Scripturile. Dar acum, făcea toate acestea nu pentru a câștiga favoruri înaintea lui Dumnezeu,
ci într-o ascultare plină de bucurie de Harul lui Dumnezeu care se afla în viața sa. Wesley a
declarat că avea un singur scop: "Să prezint, atât cât îmi este posibil din punct de vedere vital,
practic, religios și prin Harul lui Dumnezeu, modul în care a apărut, s-a păstrat și a crescut
viața lui Dumnezeu în sufletul oamenilor."

Metodismul a fost o mișcare fierbinte, având la bază teologia lui John, pusă pe muzică
de fratele său Charles, care a compus mai mult de 7000 de cântece și poeme sacre.
Cântarea imnurilor a avut o contribuție imensă în trezirea evanghelică. Imnurile lui Charles
Wesley au fost deosebit de puternice, exprimând atât bucuria nașterii din nou, cât și
adevărurile doctrinare ale Scripturii. "Lumea este parohia mea", a declarat Wesley.

Mișcarea sa a ajuns repede din Anglia până în America și chiar în întreaga lume. Teologia sa
poate fi rezumată la trei fraze: doar credința, lucrarea prin dragoste, atingerea
sfințeniei.

Wesley a reunit partea socială cu cea personală în cadrul creștinismului. "Dacă am

transforma creștinismul într-o religie solitară, l-am distruge", spunea Wesley. El a dovedit
acest lucru prin lucrările de caritate în beneficiul săracilor, al robilor, al prizonierilor, al celor
fără școală și al celor nedoriți. Într-o perioadă în care mulți lideri creștini susțineau mișcarea
sclaviei, Wesley a vorbit împotriva ei. În 24 februarie, 1791, Wesley a scris următoarea
scrisoare lui William Wilberforce, încurajându-l să persevereze în lupta împotriva sclaviei:
"Dragă domnule, dacă nu sunteți susținut de Dumnezeu în această situație specifică, atunci
veți avea de întâmpinat opoziția oamenilor și a demonilor. Dar dacă Dumnezeu este cu
dumneavoastră, cine va putea sta împotriva dumneavoastră? Sunt ei, toți împreună, mai
puternici decât Dumnezeu? Să nu vă temeți să faceți binele! Continuați, în Numele Domnului
și în puterea Măreției Sale, până când chiar și sclavia Americii, cea mai cumplită care a văzut
vreodată lumina zilei, va dispărea."

"Trezirea Evanghelică" a aprins un foc nou în copiii lui Dumnezeu, îndemnându-i încă o dată
să dețină rolul unei forțe vitale în viața întregii lumi. Spiritul acelei mișcări wesleyene
originale încă răsună în cuvintele acestui imn al lui Charles Wesley, care vorbește despre
suficiența, suveranitatea și salvarea oferite prin har: "S-ar putea ca eu să câștig salvarea prin
sângele Mântuitorului, A murit El pentru mine, cel care i-am adus durere? Pentru mine?
Minunată dragoste! Cum a putut Dumnezeu să moară pentru mine?"

ISTORIA CREȘTINISMULUI - 5 - CREȘTINISMUL ÎN LUMEA NOUĂ

Martin Luther avea doar 9 ani când Cristofor Columb se îndrepta spre India, descoperind o
nouă emisferă. Columb însuși vedea călătoria sa ca pe o misiune religioasă, lansarea unei noi
cruciade, care va restaura unitatea și splendoarea creștinismului medieval. El se gândea că are
un rol profetic de jucat, unul care fusese prezis cu mult timp înainte de către Isaia 46:11: "Eu
chem de la răsărit o pasăre de pradă, dintr-o țară îndepărtată, un om ca să împlinească
planurile Mele: da, Eu am spus și Eu voi împlini; Eu am plănuit și Eu voi înfăptui."

Deși Columb a murit sărac, cu visurile neîmplinite, descoperirea europeană a Noii Lumi a
deschis un nou capitol în istoria creștinismului. America era o țară a unor începuturi noi.
Pentru americani, Europa nu reprezenta doar trecutul, pe care ei doreau să-l uite, ci un trecut
corupt, de a cărui contaminare doreau să scape. În America, ei puteau construi o
Comunitate Sfântă. Aici ei puteau încerca un "experiment al vieții", așa cum s-a exprimat
misionarul baptist John Clarke. Tot aici, așa cum spuneau faimoasele cuvinte ale lui John
Winthrop, Guvernator de Massachusetts, "puteau pune bazele unei cetăți așezate pe un
munte", care să emane lumina Evangheliei până la capătul Pământului.

Poetul William Blake nu a ajuns niciodată în lumea nouă, dar părea că a înțeles misticismul
promisiunii americane, atunci când a scris următoarele cuvinte: "Deși am fost născut pe
malurile înșelătoare ale Thamisei, Deși apele ei au îmbăiat crengile mele, Ohio îmi va spăla
petele; Am fost născut ca sclav, dar voi fi eliberat."

O temă constantă pătrunde în istoria creștinismului din America, din vremea celor mai
timpurii pregătiri de la Jamestown și Playmouth, până la marile treziri, prin trauma războiului
civil și a reconstrucției, până la explozia mișcării carismatice și a construcțiilor de biserici
uriașe în ultimele decade ale secolului XX. Este misiunea împlinirii scopului lui Dumnezeu
în Lumea Nouă într-un nou mod.

În cadrul acestui studiu, vom examina această temă pe parcursul a trei episoade majore, care
au fost cruciale în formarea creștinismului în America: fundamentele creștine puritaniste,
lupta creștină pentru libertate religioasă și prima mare trezire creștină.

Puritanii

Povestea puritană nu a început în Noua Anglie, ci în Vechea Anglie, în timpul domniei

Reginei Elisabeta, când un grup de supuși au protestat împotriva reformei lente care avea
loc în biserica locală. Ei au obiectat față de faptul că liderii bisericii purtau un veștmânt
anume, față de îngenunchiere la împărtășire și față de ritualurile legate de Cartea de rugăciuni.
Toate acestea erau urme ale papalității, spuneau ei, și ar trebui înlocuite cu o formă mai
biblică de închinare.

Dușmanii lor s-au referit la acești reformatori zeloși în termeni destul de duri: "protestanți
înflăcărați", "evangheliști înfierbântați", "perfecționiști" sau "puritani". Strategia puritană era
de a începe schimbarea din interiorul bisericii Angliei, indiferent cât de dificil sau lent ar fi
acest proces.

Alții nu aveau atât de multă răbdare. Ei erau "puritani grăbiți". Ei doreau o reformă care să
nu aștepte pe nimeni, cum spunea și titlul cărții lui Robert Brown în anul 1583. Ei s-au separat
de biserica fățarnică a Angliei și au reconstruit ceea ce ei numeau "vechiul și gloriosul
creștinism primar", luând toate de la capăt.

Când regele James I a ajuns pe tron în anul 1603, abia îi putea tolera pe puritani. Nu putea
suferi separatiștii. "Îi voi face să se conformeze", spunea el, "iar dacă nu, îi voi scoate din
țară!"

Într-adevăr, mulți dintre separatiști au fost exilați în Olanda. Dar după ce au locuit acolo
aproximativ 12 ani, un grup al acestor separatiști a decis să așeze o comunitate a lor în Lumea
Nouă. Într-o scenă de rămas bun care-i stârnea lacrimile, pastorul lor, John Robinson le-a
spus: "Domnul știe dacă ne vom mai vedea sau nu. Dar eu sunt încrezător că Domnul mai are
încă mult adevăr și lumină de scos la iveală din Cuvântul Său". Apoi, "în timpul mareei care
nu așteaptă pe nimeni", așa cum a scris William Bradford în jurnalul său, ei au pornit către
necunoscut, lăsând în urmă prieteni, familii și tot ceea ce cunoscuseră până atunci. "Dar ei nu
puneau accent pe astfel de lucruri", scria Bradford, "ei își ridicau ochii spre ceruri, țara lor
iubită, pentru că ei știau că sunt doar străini și călători în această lume".

În ciuda tuturor greutăților, părinții pelerinilor au supraviețuit călătoriei pline de amenințări de

pe ocean și au pus bazele primei comunități protestante creștine din Noua Anglie. Acolo, în
Plymouth, Massachusetts, "în deșertul circumstanțelor deprimante", cum descria Cotton
Mather situația lor, credința lor urma să fie zdruncinată, dar nu distrusă.

Peregrinii au pus bazele unei comunități creștine a curajului și credinței, ceea ce mulți alții nu
ar fi putut să facă. William Bradford, după ce a fost mai mulți ani guvernator de Playmouth, a
privit înapoi la experiențele pelegrinilor și a spus: "Așa cum o mică candelă îi poate lumina pe
o mie, tot așa, candela care a fost aprinsă aici, a luminat pe mulți, de fapt întreaga națiune".

Dar spre deosebire de peregrinii care s-au stabilit în Plymouth, puritanii care au ajuns în
Massachusetts nu erau separatiști. "Noi nu spunem: bun rămas, Babilon, bun rămas, Roma!
Noi spunem: bun rămas, dragă Anglia! Bun rămas, biserica Domnului din Anglia și
prietenilor creștini de acolo!... Noi mergem să punem în practică aspectele pozitive ale
bisericii reformate și să propovăduim Evanghelia în America", spuneau ei.

Peregrinii veniseră pentru a aprinde o candelă. Scopul puritanilor era să construiască „o cetate
pe un munte”. Puritanii au exercitat o puternică influență asupra culturii americane, departe de
a fi proporțională cu numărul lor. Cu toate acestea, cuvântul "puritan" a devenit o etichetă
defavorabilă. L. Menken a dat glas vocii credinței populare care spunea că puritanul este acel
om care "suferă de o teamă grozavă că cineva, undeva, s-ar putea să se simtă bine!" Dar nimic
nu putea fi mai departe de adevăr! Puritanii se bucurau de viață. Ei erau pictori și poeți. Purtau
haine frumoase și locuiau în case frumos decorate. Citeau cărți grozave și ascultau muzică
bună. Obișnuiau să bea rom la petrecerile de nuntă. Departe de a fi înguști, ei dădeau dovadă
de senzualitate în viața de căsnicie.

Este o ironie faptul că mișcarea cea mai radicală și de viitor a istoriei și-a luat exemplele din
trecut. Puritanismul era o mișcare "înapoi în viitor", care chema pe poporul englez să se
întoarcă la Dumnezeu, la Biblie, la reformă.

Ca și Martin Luther și John Calvin înaintea lor, puritanii aveau o teologie augustiniană.
Mântuirea era o lucrare a harului, care avea ca rezultat minunea convertirii, a întoarcerii de la
păcat la încrederea în promisiunea iertării și justificării prin moartea lui Hristos pe cruce.
Pentru convertire era necesară pregătirea inimii, iar mulți dintre puritani și-au scris bătăliile
din sufletele lor în jurnalele personale. Astfel, puritanii au încercat să aducă toate faptele și
relațiile în conformitate cu voia lui Dumnezeu, așa cum este ea descoperită în Cuvântul Său,
Biblia. William Ames a formulat foarte frumos definiția teologiei ca fiind "știința trăirii în
prezența lui Dumnezeu".

Puritanii doreau de asemenea să creeze o societate a ordinii și în supunere față de

Dumnezeu, marcată de armonie în ceea ce privea credința și viața publică. Pentru
puritani, Noua Anglie era, în consecință, Noul Israel, poporul ales al lui Dumnezeu, în
legământ cu Creatorul lor. Întreaga viață era clădită pe întemeierea de relații durabile. Legea
lui Hristos trebuia să domine în toate domeniile vieții: familie, biserică și comunitate. În
fiecare centru al fiecărui oraș din Noua Anglie se găsea o școală, o biserică și un consiliu
orășenesc, ele reprezentând cele trei funcții ale lui Hristos ca Profet, Preot și Rege.

Cineva spunea că puritanii au venit în Noua Anglie pentru a se închina lui Dumnezeu în
modul lor propriu, nu ca ceilalți! Acesta era un lucru adevărat! Încercarea de a rezista în
paralel cu alte confesiuni, coexistența în cadrul acelorași structuri politice, toate acestea
constituiau un mod de gândire radical, mai ales gândindu-ne că era vorba despre secolul al
XVII-lea.

În timp ce puritanii se stabileau în Boston și Salem, războaiele religioase răsunau deja

puternic între protestanții și catolicii din Europa. Puritanii s-au întors înapoi la un ideal
medieval timpuriu și insistau asupra conformării religioase în cadrul coloniei lor.

Lupta creștină pentru libertate religioasă

Una dintre primii care au atacat acest principiu a fost Anne Hutchinson, moașă, soră
medicală și mamă a 15 copii. Anne îi era devotată reverendului John Cotton, un pastor
puritan, care punea mult accent pe inițiativa lui Dumnezeu de a mântui prin har. Acesta era un
punct de vedere comun tuturor puritanilor. Dar Anne a accentuat atât de mult harul lui
Dumnezeu, încât nu a mai lăsat loc legii morale în viața credinciosului. Dacă cele zece
porunci erau învechite, cum puteau să mai existe legi împotriva adulterului, furtului sau chiar
crimei?

Fiind o femeie inteligentă și plină de energie, Anne a început să organizeze întâlniri la ea

acasă. Acolo erau criticate serviciile religioase puritane, iar ea a început să țină studii,
pretinzând a fi direct inspirate de Duhul Sfânt. Acest lucru era prea de tot pentru pastorii și
magistrații din Massachusetts Bay! Anne Hutchinson a fost excomunicată și gonită din
colonie în anul 1637. Ajunsă în Noua Olanda, ea și cinci dintre copiii săi cei mai mici au fost
uciși într-un atac indian cinci ani mai târziu. Unii considerau că așa a meritat.

Dacă ideile teologice ale Annei Hutchinson au fost în neconcordanță cu modul de gândire al
puritanilor, doctrina lui Roger Williams despre libertatea sufletului era o adevărată erezie!
Roger Williams a fost un gânditor strălucit, absolvent al Universității Cambridge, iar pentru o
vreme, misionar în Playmouth și Salem. Ca separatist radical, Williams a criticat
congregațiile puritane deoarece acestea țineau legătura cu biserica din Anglia. El a criticat de
asemenea întreg sistemul relațiilor biserică-stat din Massachusetts Bay. În Vechiul Testament,
spunea el, Dumnezeu a avut un popor ales, o națiune, evreii, dar acum, El are doar o
congregație. Statul este însărcinat de Dumnezeu să se ocupe de problemele materiale ale
vieții. Dar magistrații nu au nici un fel de autoritate asupra sufletelor supușilor lor.

Williams și-a scris toate ideile în faimoasa sa carte "Sângerosul inițiator al persecuției". Doar
Dumnezeu este Domnul conștiinței, spunea el. Persecutorul este un ucigaș de suflete.
Constrângerea religioasă nu este niciodată justificată. "După ce cu greu cumpărăm adevărul,"
spunea el, "nu trebuie să-l vindem ieftin, nu, nici măcar un bob, pentru nimic în lume!"

Roger Williams a fost găsit vinovat de răspândirea unor opinii noi și periculoase, fiind exilat
din Massachusetts. Lăsând în urmă o soție cu un copil mic, el a plecat spre sud, în iarna
friguroasă a anului 1636. El a hoinărit prin pustie, izgonit dintr-un loc în altul, fără să știe ce
însemna o pâine sau un pat cald. Când a ajuns în final în Narragansetts Bay, a cumpărat o
bucată de pământ de la indieni. Acolo el a construit o nouă așezare, pe care a numit-o
"Providența", deoarece providența lui Dumnezeu îl călăuzise prin marile lui probleme. Roger
Williams a devenit fondatorul Insulei Rhode (Rhode Island), prima colonie întemeiată pe
principiul libertății religioase. Puritanii din Boston au numit insula Rhode "latrina Noii
Anglii", deoarece acolo erau permise tot felul de credințe religioase și nu exista nici o
cerință religioasă pentru cetățeni.
Dar punctul de vedere puritan a fost cel care a învins, și mulți au suferit din cauza
credinței lor, înainte ca libertatea religioasă să devină normă în Lumea Nouă. De
exemplu: în 1651, predicatorul baptist Obadia Holmes a fost biciuit în public pentru faptul că
predica practicarea botezului prin scufundare numai în cazul credincioșilor. În 1654, asupra
lui Henry Dunster, primul președinte de la Harvard, au fost exercitate presiuni din partea
autorităților, datorită faptului că respingea botezul copiilor. În 1660, una dintre prietenele
Annei Hutchinson, Mary Dyer, care devenise quaker, fusese gonită de trei ori. În final a fost
spânzurată în Boston, deoarece nu a promis să nu se mai întoarcă niciodată și să nu mai
mărturisească despre credința ei. Acuzatorii au întrebat-o: "De ce nu rămâi în insula Rhode?"
Ea a răspuns "Nu, deoarece întreg pământul este al Domnului!"

După revoluția americană, libertatea religioasă era protejată de Primul Amendament al

Constituției. Dar existența continuă a sclaviei constituia o dilemă teribilă pentru un popor
care credea că Dumnezeu era Domnul conștiinței. Putea exista libertate religioasă fără
egalitate între oameni, mai ales că însăși Constituția considera sclavii ca fiind doar trei sferturi
dintr-un om? Pe de altă parte a acestui conflict, care avea rezolvare doar prin dezbinarea unei
națiuni, Abraham Lincoln s-a întors la idealul puritan original, care susținea că Dumnezeu
are un plan suveran pentru oameni și popoare: "Scopurile Celui Prea Înalt sunt perfecte și
trebuie să primeze. Deși morala noastră poate de multe ori greși, judecățile Domnului sunt
adevărate și drepte".

Creștinii din toate timpurile s-au luptat cu dificultatea transmiterii credinței lor
generațiilor următoare. Nici puritanii nu au fost o excepție în acest sens. Până la începutul
secolului al XVIII-lea, viziunea puritană asupra Americii ca fiind "cetatea așezată pe un
munte" a luat amploare. Putea puritanismul supraviețui propriului succes?

În timp ce prosperitatea lor creștea, dorința inimilor lor după Dumnezeu părea să se
diminueze. Cotton Mather observa: "Pocăința a dat naștere prosperității, apoi fiica și-a
devorat mama". A apărut o nouă formă a serviciilor religioase, numită "ieremiade", în timp ce
predicatorii puritani deplângeau pierderea entuziasmului și a zelului din adunările lor. Înaintea
primei mari treziri, reverendul Samuel Wigglesworth a exclamat: "Avem o formă religioasă
exterioară bună, totuși, aceasta este doar ce a rămas din ceea ce aveam cândva, o umbră a unei
glorii trecute".

Trezirile religioase

În acest context, o întreagă serie de treziri de natură religioasă a trecut peste coloniile
americane între anii 1739 și 1745. Această trezire măreață și generală, așa cum a fost
numită, urma să lase o urmă puternică asupra caracterului creștinătății americane.

Teologul marii treziri a fost Jonathan Edwards, pe care Perry Miller îl descria cândva ca
fiind "cel mai mare teolog care a apărut vreodată pe scena Americii". Fiul prețios al unui
pastor congregaționalist, Edwards s-a născut în același an cu John Wesley, 1703. El a studiat
la colegiul Yale, iar zece ani mai târziu, el a fost chemat ca succesor al faimosului său bunic,
Solomon Stoddard, ca pastor al bisericii Northampton din Massachusetts.

Edwards era un calvinist evanghelic. Nimeni până la el nu scrisese cu atât de multă

profunzime și claritate despre alegere, predestinare sau justificare prin credință. Edițiile
critice moderne ale scrierilor sale se întind pe paginile a 20 de volume mari și groase. Dar el
nu a fost un academician plictisitor! El iubea mult și îi era foarte devotat Domnului Isus
Hristos.
Edwards povestea despre o experiență pe care o avusese în anul 1737 în timp ce călărea în
pădure pentru sănătatea sa. Dintr-o dată a fost copleșit de faptul că a simțit gloria Fiului lui
Dumnezeu. "Persoana lui Hristos", spunea el, "a apărut irevocabil într-o revărsare de lacrimi.
Plângând zgomotos, mi-am simțit sufletul gol și anihilat; îmi doream să cobor în țărână și să
fiu umplut de Hristos; să-L iubesc cu o iubire sfântă și pură; să mă încred în El, să-L slujesc și
să-L urmez cu o puritate divină și cerească ".

Edwards era complet străin de ideea separării inimii de minte, care a afectat atât de des
religia evanghelică. Marea trezire a ajuns în Northampton în anul 1734, în timp ce Edwards
predica o serie de doctrine din epistolele lui Pavel. El definea mai târziu trezirea în cartea sa
"O reproducere fidelă a uimitoarei lucrări a lui Dumnezeu": "Un interes sporit în materie de
chestiuni religioase și veșnicie, care s-a răspândit în tot orașul, între persoane de orice vârstă
și condiție. În fiecare zi, fenomenul era din ce în ce mai răspândit".

Pe parcursul unui singur an, au fost convertite mai mult de 300 de persoane. Curând trezirea
s-a răspândit și în alte orașe din Connecticut Valley, apoi în Noua Anglie și în alte colonii.
Jonathan Edwards era teologul marii treziri. Dar totuși, cel mai eficient predicator și
promovator a fost George Whitefield, un prieten al lui John Wesley. El a fost cel care a
purtat stindardul trezirii din Anglia spre Lumea Nouă, predicând în susul și în josul coastei de
est, din Georgia până în Maine.

Dacă Edwards a fost calculat și retras, Whitefield a fost exuberant și imprevizibil. În

Filadelfia, Whitefield a predicat cu multă pasiune unei mulțimi de mai mult de 20.000 de
persoane. Scepticul Benjamin Franklin l-a auzit și a fost profund impresionat de sinceritatea și
elocvența sa.

Bineînțeles că nu toți erau la fel de impresionați. Charles Chauncey, din Boston, l-a calificat
pe Whitefield a fi "un entuziast aiurit", ale cărui predici emoționale făceau mai mult rău decât
bine. Într-o zi, cei doi antagoniști s-au întâlnit pe străzile Bostonului. "Îmi pare rău că te-ai
întors", i-a spus Chauncey lui Whitefield, la care Whitefield a răspuns: "Şi Diavolului îi pare
rău!"

La moartea lui Whitefield, în anul 1770, poeta credincioasă afro-americană, Phylis Wheatley,
a scris un faimos elogiu despre inițiatorul marii treziri: "El părăsește Pământul pentru a merge
în lumile nemăsurate ale cerului, Şi lumile nevăzute îl primesc sus; Whitefield zboară acolo
cu repeziciune, Şi ajunge în Sion, prin oceane de lumină."

Efectele primei mari treziri au fost monumentale. Importanța credinței personale,

experimentale, "religia inimii", așa cum a fost numit, a devenit o caracteristică
definitorie a tradiției creștine. Necesitatea cunoașterii reale a lui Dumnezeu, nu doar despre
El, va fi accentuat de către alți inițiatori și evangheliști, cum ar fi Charles Finney, D. L.
Moody, iar în secolul XX, Billy Sunday, care spunea odată: "mersul la biserică nu-l face pe
om creștin după cum nici mersul în grajd nu-l poate face cal."

Trezirea a devenit o chestiune importantă în peisajul religios american. Jonathan Edwards s-

ar încrunta cu siguranță dacă ar vedea câteva dintre tehnicile evanghelistice apărute mai
târziu, deoarece acestea prezintă mult mai puțin interes față de ceea ce el numea "uimitoarea
lucrare a lui Dumnezeu".

Educația a beneficiat de asemenea de marea trezire. Au fost fondate noi colegii și

școli: Princeton, de către presbiterieni în New Jersey; Brown, de către baptiștii din Rhode
Island. O altă consecință a fost ridicarea și creșterea denominațiunilor: baptiștii,
presbiterienii și mai târziu, metodiștii. În ceea ce privește numărul adepților, baptiștii au
fost învingători. În 1740, în coloniile americane erau 96 de biserici baptiste. Până în 1780,
erau deja 457.

Prima mare trezire a dat de asemenea o nouă lumină asupra evanghelismului

interdenominațional, pe măsură ce creștinii își reuneau eforturile pentru a susține
societăți biblice, mișcări misionare și lucrări voluntare de orice natură.

Vorbind de la balconul tribunalului din Philadelphia, în anul 1740, George Whitefield a făcut
o chemare la unitate creștină: Părinte Avraame, ce fel de credincioși aveți în ceruri?
"Episcopalieni?" "Nu!" "Presbiterieni?" "Nu!" "Independenți sau metodiști?" "Nu, nu, nu!"
"Atunci?" "Noi nu cunoaștem aceste nume aici." "Toți cei care se află aici sunt creștini..."
"Atât?" "Atunci Dumnezeu să ne ajute să uităm de numele partidelor și să devenim creștini în
fapt și în adevăr."

Vă mulțumim pentru că ne-ați însoțit pe parcursul studiului despre creștinismul din America.
Despre fundamentele creștine și morale din America se cântă și astăzi. Ascultați versurile din
acest imn al lui Samuel Smith: "Tatăl nostru, Dumnezeu, autorul libertății, Ție îți cântăm, lasă
tu ca țara noastră Să fie de-a pururi însorită de lumina libertății, Protejeajă-ne prin puterea Ta,
Dumnezeu Puternic, regele nostru."

Istoria creștinismului - 6 - Întreaga

Lume: mișcarea creștină în epoca
nesiguranței - 1789-1989

În 14 iulie, 1789, o gloată de țărani francezi a atacat faimoasa închisoare Bastilia, i-au
devastat porțile și au ars-o din temelii. Acest act de violență a marcat începutul revoluției
franceze. Pe data de 9 noiembrie 1989, cetățenii din Berlinul de Est și de Vest s-au
adunat la faimosul zid din Berlin. Au săpat cu târnăcoape și ciocane, până când zidul a
fost dărâmat. Căderea Bastiliei și căderea zidului Berlinului, aflate la o distanță de
850 km în spațiu și 200 de ani în timp caracterizează istoria creștinismului în epoca
revoluționară.

Micul sat Paulerspury din regiunea Midlands din Anglia, e foarte îndepărtat, atât de
Paris, cât și de Berlin. Totuși micul băiat care s-a născut aici în anul 1761, va avea un
efect revoluționar în cadrul mărturiei creștine din lumea modernă. Numele său
era William Carey, și a rămas în amintirea noastră sub numele de "părintele misiunilor
moderne".

Carey era un cizmar sărac, dar avea un talent extraordinar la învățarea limbilor străine. A
învățat singur ebraica, greaca, latina și daneza. El avea un interes neobișnuit pentru
lume și încerca să-i motiveze pe frații lui baptiști să se roage pentru convertirea celor
care nu au auzit niciodată despre Numele lui Isus Hristos!

La una dintre întâlniri, în timp ce ținea o astfel de pledoarie, un pastor mai bătrân i-a
spus: "Tinere, stai jos. Când Dumnezeu va dori să convertească păgânii, El o va face
fără ajutorul tău sau al meu!" În acele zile, mulți creștini, chiar baptiști și alte confesiuni
evanghelice, credeau că marea trimitere fusese de mult împlinită, și nu mai era valabil
pentru ei. Uneori chiar se uneau și cântau imnuri anti-misionare: "Mergeți în toată lumea,
a spus Domnul în vechime, Dar acum, unde te-a pus, acolo va trebui să stai."

Carey nu putea accepta o astfel de teologie. Când a citit marea trimitere, i-a fost foarte
clar ceea ce Isus dorea să spună: "Mergeți în toată lumea și predicați Evanghelia oricărei
făpturi." "Mergeți", a spus Carey, "înseamnă eu și tu, aici și acum." În 31 mai, 1791, el a
ținut o faimoasă predică bazată pe textul din Isaia 54:1-5. "Să așteptăm lucruri mărețe de
la Dumnezeu", spunea el, "și să facem lucruri mărețe pentru Dumnezeu!" În anul
următor, el și-a publicat ideile într-o carte: "Studiu asupra obligațiilor creștinilor de a
participa la convertirea păgânilor". "Noi trebuie să ne rugăm, să plănuim să dăm și să
plecăm" a spus el.

Studiul lui Carey a devenit manualul mișcării misionare moderne. În 13 iunie, 1793,
Carey, soția lui, Dorothy și cei patru copii ai lor, printre care un băiețel de curând născut,
au plecat cu un vapor danez din Anglia către India. Nici unul dintre cei care au plecat nu
și-a mai văzut niciodată țara natală. Carey a stat 41 de ani în India, traducând Biblia în
bengali și în alte limbi și dialecte estice. Împreună cu misionarii care-l însoțeau la
Serampore, lângă Calcutta, Carey a făcut o misiune fenomenală între oamenii din India.
Au predicat Evanghelia, au deschis biserici, au construit școli și s-au străduit să excludă
practicile inumane, cum ar fi infanticidul și arderea văduvelor de vii.

Carey a insistat mereu că Evanghelia se adresa întregii persoane. El era pe deplin de

acord cu E. Stanley Jones, un mare misionar metodist din India al secolului XX, care
spunea: "Un suflet fără trup este o stafie; un trup fără suflet este mort". Isus a venit să
aducă vestea bună întregii persoane: trup și suflet.

Deși trăia într-un mediu foarte variat din punct de vedere cultural, Carey nu a compromis
niciodată mesajul creștin. El L-a prezentat întotdeauna pe Isus ca fiind singura cale de
mântuire pentru toți oamenii de pretutindeni. Datorită publicării scrisorilor și jurnalului
său, lucrarea lui Carey din India a devenit bine cunoscută în întreaga lume creștină. Cu
puțin timp înainte de a muri, Carey a fost vizitat de Alexander Duff, un predicator din
Scoția, care călătorise drum lung pentru a-l vedea pe misionar. Carey l-a chemat lângă
patul său și i-a șoptit: "Ai tot vorbit despre dr. Carey, dr. Carey. Când nu voi mai fi, să nu
mai vorbești despre dr. Carey, ci despre Mântuitorul doctorului Carey."

Când a murit, în anul 1834, el a cerut ca pe piatra sa simplă de mormânt să fie

inscripționate două rânduri din imnul lui Isaac Watts: "Un vierme nemernic, sărac și
neajutorat cum sunt, mă las în brațul Tău bun." Deși lucrarea lui Carey din India a fost
sponsorizată de societatea misionară baptistă, el a lucrat în strânsă colaborare cu
anglicanii, presbiterienii, metodiștii și cu alți creștini care doreau să ducă la îndeplinire
Marea Trimitere.

Căutarea modernă a unității creștine s-a născut pe câmpul de misiune. Cei care i-
au călcat pe urme, Henry Martyn, David Livingstone, Lottie Moon și Hudson Taylor, au
fost cu toții ghidați de același principiu, care indica o cooperare ecumenică: pentru
unitate, libertate și caritate. Lucrarea lui Carey din India a reprezentat un imbold pentru
o trezire misionară măreață în întreg Trupul lui Hristos. În anul 1810, el a chemat creștinii
din toate denominațiunile pentru a se aduna și a pune la punct o strategie comună
pentru evanghelizarea lumii.

La exact 100 de ani după ce Carey a propus o astfel de adunare, în 1910, prima
conferință misionară internațională s-a ținut la Edinburgh. În ultimele decade,
mișcarea ecumenică modernă a pierdut din influență, pe măsură ce viziunile originale de
misiune și evanghelizare au pierdut din putere. Şi totuși, lucrarea lui Dumnezeu nu poate
fi oprită de structuri oficiale și nici de birocrații.

Astăzi, creștinii cooperează într-un mod care l-ar fi surprins pe Carey.

În timpul acestor două secole, creștinismul s-a răspândit în jurul întregii lumi. Dar în
vestul Europei aveau loc furtuni spirituale și teologice, în inima a ceea ce era
odată civilizația creștină. Biserica era ca o armată înconjurată de un dușman
nevăzut. Karl Marx și Friedrich Engels au numit religia "otrava oamenilor". Ei i-au
impulsionat pe muncitorii lumii să se unească împotriva credinței creștine. Teoria lui
Charles Darwin despre evoluție părea să pună la îndoială aspectele biblice legate de
creație. Sigmund Freud a privit profund în sufletul uman și l-a declarat a fi gol de orice
semnificație religioasă. Puțini au fost atât de porniți ca Friedrich Nietzsche, care a
rezumat modul de gândire al epocii sale în urmtoarele cuvinte: "Cele mai importante și
recente evenimente - că Dumnezeu a murit și că credința în Dumnezeul creștin a devenit
nedemnă de crezare - încep deja să-și arunce primele umbre asupra Europei".

În mijlocul acestor umbre de îndoială a apărut o și mai mare umbră a violenței și a

războiului. Privind înapoi la toate aceste lucruri, Richard Niebuhr a caracterizat
teologia predominantă în acea lume clădită pe haos: "Un Dumnezeu fără furie l-a
adus pe omul fără păcat într-o împărăție fără judecată printr-o lucrare a unui Hristos fără
cruce".

În mijlocul acestei tulburări, un tânăr pastor din Suedia, Karl Barth, a vorbit despre un
nou tip de teologie, care semăna foarte mult cu liberalismul predominant din acea
perioadă. Predicile lui Barth erau ținute pe fondul sonor al focurilor de armă din primul
război mondial. Teologia liberală, pe care o preda în cele mai bune universități
germane, era inadecvată crizei care-i înghițea pe el și comunitatea sa. Răspunsul lui
Barth a fost întoarcerea la Reformă și la Biblie, care se află la baza Reformei.

În 1918 el a publicat comentariul său, "Epistola către Romani", care, așa cum spunea
cineva, "a căzut ca o bombă pe tărâmul teologilor." "Nu se poate vorbi despre
Dumnezeu", spunea Barth, "doar vorbind despre oameni, dar cu voce tare". Era nevoie
de o redescoperire a Dumnezeului transcendent, a Dumnezeului care vorbește în
Biblie, și mai mult decât atât, a Dumnezeului care se descoperă pe Sine Însuși în Isus
Hristos. Tabloul medieval pictat de Matthias Gruneesteald, pe care Karl Barth îl avea pe
perete în spatele biroului său, înfățișează una dintre imaginile sale favorite din Biblie. Îl
prezintă pe Ioan Botezătorul arătând cu un deget lung și slab către Isus pe cruce.

Menirea oricărui teolog, a oricărui creștin, a Bisericii însăși, nu este de a atrage

atenția asupra noastră, asupra ideilor și realizărilor noastre. Ca cel al lui Ioan
Botezătorul, rolul nostru era de a-L arăta altora pe Mielul lui Dumnezeu care ridică
păcatul lumii.

Barth a fost curând chemat să-și pună teologia în practică, atunci când i s-a oferit un
post de profesor în Germania. Aceea era o perioadă a Republicii Weimar. Germania încă
suferea de pe urmele Primului Război Mondial. Adolf Hitler și naziștii se ridicau deja la
putere. Mulți creștini considerau ideile lui Hitler a fi irezistibile. În multe circumstanțe,
Hitler punea accent pe valorile morale și cele ale familiei. El a promis să elimine
pornografia și prostituția. Nazismul, spunea el, este adevăratul mod de a împlini
creștinismul, și mulți creștini germani au fost de acord cu el. Motto-ul lor era: "Svastica
pe piepturile noastre și crucea în inimile noastre". Dar adevăratul motiv al mișcării
naziste a fost mai corect exprimat de către Heinrich Himmler, care a spus: "Nu ne vom
găsi odihna până nu vom dezrădăcina creștinătatea."

În anul 1933, Martin Niemoller, un pastor luteran din Berlin, a organizat un fel de
rezistență în fața naziștilor care încercau să pătrundă și în biserică. Această opoziție a
dat naștere unei structuri bisericești alternative, cunoscută sub numele de "Biserica
mărturisitoare". În mai 1934, Karl Barth a alcătuit faimoasa "Declarație Barmen", care a
devenit standardul teologic al acestei biserici.

Articolul I declară: "Isus Hristos, așa cum ne-a fost prezentat în Sfânta Scriptură, este
Unicul Cuvânt al lui Dumnezeu, pe care trebuie să-L ascultăm, pe care trebuie să-L
credem și să-L ascultăm în viață și în moarte. Renunțăm la falsele învățături, pentru ca
Biserica să poată să recunoască puterea, imaginea și adevărul revelațiilor divine din
Cuvântul lui Dumnezeu, care este sursa predicării în Biserică. De asemenea renunțăm la
falsele învățături care afirmă că anumite domenii ale vieții noastre nu aparțin lui Isus
Hristos, ci unui alt domn, domenii în care nu avem nevoie de justificare și sfințire prin El."

Mai târziu în același an, Karl Barth a avut probleme la universitatea din Bonn, când a
refuzat să își înceapă cursurile cu salutul "Heil, Hitler!" Curând i-a fost suspendat postul
de profesor și a fost expulzat din Germania.

Unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Karl Barth a fost un tânăr teolog, Dietrich
Bonhoeffer. Ca și Barth, el nu a aprobat păgânismul și anti-semitismul nazist. Pentru o
perioadă, Bonhoeffer a fost directorul unui seminar secret, pregătind pastori pentru
"Biserica mărturisitoare". Dar la sfârșitul războiului, el a fost implicat într-o conspirație
care avea ca scop uciderea lui Hitler. Complotul a fost descoperit și Bonhoeffer a fost
trimis la închisoare de către Gestapo. El a fost executat în tabăra de concentrare de la
Flossenberg.

În una dintre cărțile sale timpurii, "Prețul uceniciei", Bonhoeffer scrisese: "Când Isus
Hristos îl cheamă pe un om ca să-L urmeze, El îl cheamă să-și ia crucea și să moară".
Payne Best, un ofițer englez, a stat în aceeași celulă cu Bonhoeffer înainte cu câteva zile
de moartea acestuia. "Bonhoeffer a fost plin de umilință și dulceață", a scris el. "El părea
că mereu răspândește o atmosferă de fericire, de bucurie chiar și pentru cel mai mărunt
eveniment din viață, de profundă recunoștință pentru simplul fapt că era în viață. El a fost
una dintre puținele persoane pe care le-am întâlnit pentru care Dumnezeu era adevărat
și foarte apropiat."

Bonhoeffer și Barth au fost o parte a unei minorități creștine care a îndrăznit să fie
de partea adevărului Evangheliei, într-o vreme de mare întuneric și suferință. Cu
aproape 100 de ani în urmă, un grup de protestanți liberali au lansat o nouă revistă pe
care au numit-o "Veacul Creștin". Acesta este un titlu greu de justificat, în special dacă
privim la evenimentele acestei perioade: două războaie mondiale, Holocaust-ul, sărăcia
și presiunile. Totuși, creștinismul a supraviețuit, și chiar a prosperat, mai ales în
Africa și America Latină, și chiar în China, unde perioada de suferință și persecuții
nu a putut să stingă flacăra credinței creștine. Coreea a devenit și ea un centru
dinamic al mărturiei creștine în Asia, trimițând mii de misionari grupurilor de oameni la
care nu ajunsese încă Evanghelia.

Care este viitorul creștinismului?

Teologul german, Wolfhart Pannenberg, a spus că cele trei forțe vitale din cadrul
creștinismului mileniului trei vor fi Ortodoxia Estică, Romano-Catolicismul și
lumea evanghelică conservatoare.

Ordodoxia
Din aceste trei categorii, bisericile ortodoxe din Est ar putea fi cele mai puțin
deschise către schimbare, deoarece sunt legate de identitatea națională și de o
etnie istorică. Totuși, maiestuozitatea și demnitatea tradiției ortodoxe continuă să atragă
noi credincioși, în timp ce o voce profetică, ca cea a lui Aleksandr Soljenițîn, cheamă la
o reînnoire a credinței creștine, atât în est, cât și în vest. Teologii ortodocși au fost de
asemenea apărători puternici ai cristologiei clasice și a istoricei doctrine a Trinității,
în ciuda multor puncte de vedere moderniste care au existat în cercurile ecumenismului
liberal. În același timp, alții au ridicat problema libertății religioase și a posibilității de a
duce Evanghelia în multe țări în care bisericile ortodoxe sunt dominante.

Catolicismul
În timp ce ortodoxia și-a urmat propriul drum, romano-catolicismul s-a ridicat ca o
mișcare mondială militantă, cuprinzând numeroase biserici naționale, toate în strânsă
legătură cu Episcopul de la Roma, care pretinde a fi vicarul lui Hristos pentru întreaga
biserică creștină. Direcția romano-catolicismului din mileniul al III-lea va fi conturată după
regulile celor doi mari papi ai secolului XX, Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea.

Ioan al XXIII-lea a fost ales ca papă în anul 1958. El a surprins lumea prin faptul că a
anunțat că intenționa să reunească un consiliu general pentru a discuta o serie de
aspecte legate de învățătura bisericii și de închinare. Este timpul, spunea el, să
deschidem ferestrele și să lăsăm niște aer proaspăt să intre pe coridoarele bisericii
romano-catolice. Cuvântul său favorit pentru acest proces era "aggiornamento", care
înseamnă "actualizare". Al doilea Consiliu de la Vatican, pe care Papa Ioan l-a convocat
în anul 1962, a condus la schimbări majore în cadrul bisericii catolice, inclusiv o
dorință mai puternică de a citi și a studia Scripturile, și de a ține slujbele într-o
limbă vorbită de popor. Creștinii ne-catolici nu mai erau asupriți, ci considerați a fi "o
altă frățietate".
 Alegerea cardinalului Karol Wojtyla ca Papa Ioan Paul al II-lea în anul 1978 a fost un alt
simbol al semnificației mondiale a bisericii romano-catolice. Venind din Polonia, Ioan
Paul a fost primul papă cu altă naționalitate decât italiană, începând din secolul al XVI-
lea până acum. Dacă cuvântul cheie al lui Ioan al XXIII-lea a fost "aggiornamento",
actualizare, tema centrală lansată de Ioan Paul al II-lea a fost retradiționalizare, o
întoarcere la resursele modului de gândire tradițional al Bisericii Primare. Papa,
susținut de principalul sfătuitor teologic, cardinalul Joseph Ratzinger, s-a opus atât
modernizării gândirii teologice de către scolastici, dintre care unul a fost Hans
Kung, cât și teologiei liberale în exces existente în America Latină. El a refuzat de
asemenea să ordineze femei-preot, a refuzat să ridice interdicția celibatului clericilor, a
refuzat să schimbe învățătura bisericii cu privire la metodele de contracepție, toate
acestea făcând parte din grupul problemelor controversate pentru mulți catolici din
America.

În același timp, Ioan Paul al II-lea a avut o importantă influență mult dincolo de biserica
Romei. Atitudinea sa dezaprobatoare față de regimul comunist opresiv din Europa
de Est a constituit un factor major în contextul acelui sistem totalitar. Opoziția sa față de
ceea ce el numea "cultura morții", incluzând avortul și eutanasia, a primit o notă
profetică, deoarece viața este tot mai mult percepută ca fiind puțin valoroasă și
dispensabilă. Din toate aceste motive, în timpul vieții sale, Ioan Paul al II-lea a fost
considerat cel mai mare om de stat creștin din lume.

Lumea evanghelică
Cea de-a treia forță vitală a lui Pannenberg din creștinismul mileniului III, este lumea
evanghelică. Mărturia creștinilor evanghelici de azi a fost modelată de către numeroase
misiuni și mișcări paralele ale bisericilor, cum ar fi Campus Crusade for Christ, Prison
Fellowship, World Vision și Inter Varsity Christian Fellowship.

Iată care au fost trei dintre cei mai mari lideri evanghelici din ultima jumătatea secolului
XX: teologul Carl F. H. Henry, scriitorul englez C.S. Lewis și evanghelistul baptist Billy
Graham. Carl Henry a fost un membru fondator al Seminarului Teologic Fuller și de
asemenea editor fondator al revistei evanghelice "Creștinismul Azi". În timp ce Henry a
scris ca teolog, C. S. Lewis, el însuși renumit în literatura engleză, a scris multe cărți
cunoscute despre apologetică și viață creștină. Scrierile sale au fost traduse în multe
limbi ale lumii și sunt considerate astăzi a fi opere clasice ale spiritualității creștine.

Nici un om nu a reprezentat mai bine lumea evanghelică decât Billy Graham. Pe

parcursul lucrării sale lungi și pline de roadă, el a rămas credincios unei singure teme:
mântuirea prin har și prin credința personală în Isus Hristos. Claritatea mărturiei și a vieții
sale integre sunt în contrast cu exemplele mai puțin vrednice din lumea evanghelică. În
anul 1966, Billy Graham și Carl Henry au convocat Congresul Mondial al Evanghelicilor
în Berlin.

Opt ani mai târziu, Billy Graham a vorbit la Congresul Internațional de Evanghelizare a
Lumii la Lausanne. Cele cinci principii de bază ale sale pot fi luate ca simboluri ale
mișcării evanghelice mondiale:

1. Autoritatea Scripturilor,
2. Pierderea ființei umane fără de Isus Hristos,
3. Mântuirea doar prin Isus Hristos,
4. Un martor viu al Evangheliei prin faptă și cuvânt,
5. Prioritatea și urgența evanghelizărilor și misiunilor.

Încheiem această serie despre istoria creștinismului, reamintind faptul că Biserica este
Trupul lui Hristos, care a dăinuit în timp și spațiu. De la Isus și apostoli a trecut mult
timp, un lung șir de frați și surori, un cerc al păcătoșilor iertați, o mulțime de pelerini în
familia credinței, uniți pentru totdeauna prin legăturile dragostei și iubirii lui Hristos. Deși
fiecare dintre noi suntem diferiți unii de alții din multe puncte de vedere, toți cei
care Îl cunosc pe Isus Hristos ca Mântuitor personal și Domn, aparțin Trupului Său
și împărtășesc Viața Sa.

Legăturile care îi unesc pe oamenii lui Dumnezeu, dincolo de îngrădirile naționalității și

denominațiunii, culturii, limbii și timpului, nu se văd nicăieri mai bine decât în mărturia
Irinei Ratushinskaya, o poetă creștină din Rusia, care a fost închisă de către regimul
comunist datorită mărturisirii Evangheliei și apărării drepturilor omului. Din Siberia, Irina a
scris următoarele cuvinte: "Credeți-mă, adeseori, în celule singuratice, în nopți de iarnă,
simțeam o bucurie, o căldură și o iubire. Apoi, fără să dorm, știam că dincolo de pereții
reci, un grup de frați se gândea la mine chiar atunci și mijlocea la Domnul pentru mine.
Dragii mei, vă mulțumesc tuturor acelora care nu au șovăit, care au crezut în noi! În cele
mai groaznice ore de închisoare, probabil că nu am fi putut merge mai departe, de la
început până la capăt, cu capul sus, neplecat, dacă nu ar fi fost inimile voastre puternice,
care să ne lumineze cărarea."