PERSECUȚIILE 1

Constantin cel Mare și creștinismul %

1. Convertirea. Părerile istoricilor asupra lui

Constantin cel Mare (3062—337) variază mult. Pe Cînd Biserica Ortodoxă îl
cinstește ca sfînt, iar cea Romano-Catolică recunoaște că e «mare»,
protestanții și unii cercetători profani văd în el doar un însemnat om politic,
condus de interese personale și de stat, oportunist, care a servit Biserica
pentru a și-o aservi. Unii socotesc chiar nefastă, pentru creștinism, politica
lui religioasă. Ca dovezi, se aduc diferite măsuri și acte, care ar arăta că
împăratul n-a fost creștin adevărat : că a păstrat titlul religios păgîn de
«pontifex maximus» și a tolerat încă păgînismul, că s-a botezat aproape de
moarte de către episcopul semi-arian Eusebiu de Nicomidia, că a avut uneori
atitudine echivocă între creștinism și păgînism, între Ortodoxie și arianism.
Cercetătorii mai obiectivi! recunosc că aceste aprecieri Sînt unilaterale și
exagerate, că nu țin seama de realități și că desconsideră fără teInei elogiile
contemporanilor la adresa lui Constantin (Eusebiu de Ceza-

* Capitol redactat de Pr. prof. Ioan Rămureanu

reea și Lactanțiu). Este interesant că unii din cei care au criticat mai mult
pe Constantin au fost ostili creștinismłllui însuși și au scris despre el cu
patimă și idei preconcepute. Unii din criticii cei mai înverșunați ai
persoanei și operei lui Constantin cel Mare și-au schimbat părerea mai
lîrziu. Numeroși istorici dintre cei mai severi și obiectivi i apreciază, fa
vorabil pe Constantin cel Mare, ca om de convingere religioasă.
Pentru a Înțelege convertirea lui Constantin cel Mare la creștinism,
ea nu trebuie socotită ca fiind totală dintru început, iar politica lui
religioasă nu trebuie judecată numai după unele acte. Este, firește, greu
de cunoscut în intimitatea ei r evoluția Iui religioasă, dar este știut că o
dată declarat pentru libertatea creștinismului, Constantin a progresat
continuu, începînd cu lupta cu Maxentiu de Ia Pons Milvius din 28
octombrie 312 pînă la botezul lui în mai 337, SI n acest timp, Constantin
s-a apropiat tot mai mult de creștinism și s-a lăsat tot mai mult pătruns și
influențat de el.
 PERSECUȚIILE 2
Cît privește realitatea și sinceritatea con vertirii lui la creștinism, ea
este evidentă, fiind mărturisită de el însuși și de contemporanii săi, și
confirmată în general de politica lui religioasă.
Este sigur că înainte de toamna anului 312, cîncl s-a produs
schimbarea lui Constantin, religia lui era păgînă : era cullul sincretist al
soarelui Sol invictus, introdus de împăratul Auyelian, poate cu unele
influențe neoplatonice. Pînă la 312, Constantin cunoscuse desigur creș
tini, dar nu se inițiase mai îndeaproape în religia lor. Nu se poate spune
sigur nici despre mama lui Elena, ca era creștină, la Început.
La 312, în timpul războiului cu Maxențiu, schimbarea lui Constantin
e,slo łnare, surprinzătoare și incontestabilă. I)upă istoricii creștini, Euse
Cezareea și Lactantiu, în ajunul lupiei cu Maxentriu, dată la 28
3 1 '2, la Pous Milvius (Podul Vulturului), Constan[in a văzut i n
amiaza mare, o Cruce luminoasă, deasupra soarelui in hoc signo vinces
(Lactanțiusr De mor-

Iisus Inst os, sełnuul c ł-ucii, pe care-l văzuse ziua pe cer, cerîndu-i pe
soldaților ca să le servească drept semn proi n lupte Aces{a esle
monogramul lui Hristos HP sau -X La ziuă, confecționă un (lupă modelul
arătat în vis, cu monograma creștinăr
 PERSECUȚIILE
'149

steag numit labarum. Unele locuri din Galia revendică onoarea apari ției
minunate a Sfintei Cruci pe cer. Eusebiu afirmă că fenomenul. apa riției
minunate a Sfintei Cruci pe cer s-a petrecut înainte ca Constantin să- plece
cu armata din Galia (Viața lui Constantin, I, 28—30). Lactanțiu, dimpotrivă,
afirmă că Mîntuitorul s-a arătat noaptea -lui Constantin, în ajunul luptei de -
la Pons Milvius, lângă Roma. Victoria a fost cîștigată de Constantin spune
Lactanțiu, cu ajutorul lui Dumnezeu, deoarece el, ajurigînd în apropierea
Romei, nu avea decît 20.000 de soldați, iar Maxentiu 150.000 de soldați.
Veracitatea apariției Sfintei Cruci pe cer a fost atacată de unii, afirmându-se
că Constantin s-a aflat sub efectul unei halucinații. Că Constantin însuși a
fost convins de apariția minunată a Sfintei Cruci, ne-o confirmă inscripția de
pe arcul de triumf al lui Constantin, care se păstrează pînă azi la Roma,
instinctu divinitati,s — prin inspirația divină. Constantin a povestit mai tîrziu
lui Eusebiu, cu jură nn îrłt, că semnele care i s-au arătat l-au încredințat de
puterea lui Hristos și l-au făcut să treacă de partea creștinilor. La Roma i s-a
mai ridicat lui Constantin cel Mare și o statuie pe care se vede semnul Crucii.

După cîteva luni de la victoria asupra lui Maxențiu, Constantin acordă

libertate de cult generală, cu preferință și stăruință pentru creștinism, singura
religie netolerată l)înă atunci în Imperiul roman. Actul clin ianuarie 313, de
la Milan, esle nu numai act d n dreptate ci și de
protejare și favorizare a creș[inilor. Consecvent convingerii și sentimentului
său despre dreptul și valoarea religioasă si morală a creștinžsmului,
Constantin l-a apărat și susținut continuu, declarîndtl-.l religio licita în
Imperiul roman.
Alitudinea îngăduitoare față de creștini, după anul 312, nu poate [i în
mintea lui Constantin doar rezultatul unui cal r•ul politic, cum a încercat să
demonstreze istoricul belgian Henri Grógoire. Războiul contra lui
1x4.axeni•iu nu avea un caracter religios, pentru ca împăratul se b:izui pe
sprijinul politic-militar al creștinilor din armată, t n armata In; Constantin,
formată din ostași din țările Occidentului r creștinii erau atunci prea puțini.
Chiar în războiul cu Liciniu, în a cărui a rmată recri.ltală din țările Orientului
erau mulți creștini, Constantin nu se putea baza anume pe dezertarea lor în
favoarea lui, pentru a învinge pe Liciniu. Ceea ce Constantin aprecia mai
mult la creștini era
 PERSECUȚIILE

valoarea lor morală și mai ales aceasta a cîștigat interesul și

simpatia lui față de creștinism.
Că pe împărat l-au influențat educația și exemplul tatălui său
Constantiu, care s-a arătat tolerant cu creștinii, sau al mamei
sale, Sfînta Elena, care a devenit o credincioasă zeloasă a lui
Hristos, că l-a impresionat sfîrșitul lui Galerîu și al altor
persecutori, că era convins de nereușita persecuțiilor și de
decadența progresivă a păgînismului, aceasta se poate admite. Dar
aceste fapte reale nu infirmă sinceritatea convingerii sale. Fapt
este că schimbarea hotărâtoare a lui Constantin s-a produs în
momentul psihologic din 312, în ajunul luptei cu Maxentiu și este
interesant că el atribuie victoria obținută ajutorului lui
Dumnezeu. Convertirea lui a fost reală și binefăcătoare pentru
creștinism.

2. Politica Iui religioasă este caracterizată

mai ales de cîteva fapte de importanță majoră :
actul de libertate religioasă de la Milan din 313,

înfrîngerea lui Liciniu, alegerea unei noi reșę(ljnte imperiale,

convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325. Prin edictul
de la Milan,

Constantin cel Mare asigura pentru viitor nu numai

libertatea, ci și vic toria creștinismului în
Imperiu. Din tolerant față de toate religiile,

Constantin devine protector al creștinismului. El ia una după alta mă-

suri favorabile Bisericii. Chiar de la început, în

împăratul scutește pe clericii creștini de
obligația grea și costisitoare a funcțiunilor
muni-

cipale, favoare de care se bucurau preoții

păgîni, șefii iudeilor, medicii și profesorii. El
acordă subvenții importante pentru întreținerea
 PERSECUȚIILE

clerului, spre a se putea ocupa numai cu slujirea

bisericească.
Constantin cel Mare a început să înlăture din legile penale dispoziții
și pedepse contrare spiritului creștinismului : răstignirea, zdrobirea
picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul roșu). S-a îmbunătățit trata
în închisori, s-a ușurat situația sclavilor, recunoscîndu-se și

episcopilor și preoților dreptul de a-i proclama

liberi, în biserică, în fața

credincioșilor. S-au luat măsuri de protecție și

de ajutor pentru săraci, orfani, văduve și
bolnavi. S-au adus restricțiuni luptelor de
gladiatori și S-au Irilłlis condałnnațîi la mine,
în loc de asemenea lupte. S-a mo(l i l ieci l Î n
spiril creștin legislația referitoare la
căsătorie, la celibatari, la părinții fără copii,
s-a îngreuiat divorțul, s-au pedepsit adulterul
și siluirea, s-a interzis aruncarea copiilor și
s-a îngrădit vinderea lor prin ajutoare date
părinților săraci.
 PERSECUȚIILE

151

Constantin cel Mare a generalizat, ca zi de repaus în Imperiu, în 321, Duminica, sărbătoarea

săptămînală a creștinilor, în care se permitea doar lucrul -lă Cîmp, țăranii fiind încă mai mult
păgîni. În această zi, soldații asistau la slujbe.
Împăratul a început încă de la 317 să bată și monede cu monogramul creștin. După victoria
finală asupra lui Liciniu în 323, emblemele păgîne încep să dispară, măsurile
favorabile creștinismului se înmulțesc. În funcțiunile înalte, el numea de
preferință creștini. Functionarilor păgîni li s-a interzis aducerea de sacrificii.
Cît privește cultul păgîn, Constantin l-a tolerat, restrîngîndu-l însă treptat prin anumite
măsuri. Cultul împăratului a pierdut sensul lui religios, păstrînd mai mult semnificația lui
politică : cinstirea autorității împăratului ca exponent al puterii Imperiului roman ; templele
dedicate lui devin localuri publice, fără statui și fără sacrificii. Cultele unite cu
imoralitatea și cu înșelătoria au fost interzise.
Împăratul și membrii familiei sale mama sa Elena, soția sa Fausta, sora sa
Anastasia, fiica sa Constantina, dădeau episcopilor îndemnuri și mijloace materiale ca
să repare bisericile sau să ridice altele mai mari. La Ierusalim și în alte locuri din
Palestina, la Antiohia, Tyr, Nicomidia, Ia Roma și în alte orașe, s-au ridicat
biserici mărețe.

Cultul creștin a luat o mare dezvoltare, pelerinajul la Locurile Sfinte a luat un mare avînt. La
Roma s-a cedat episcopului fostul palat imperial (Lateran). In unele locuri, unde creștinii erau
în majoritate, ei au luat templele păgîne, le-au transformat în biserici, le-au închis sau chiar
le-au dărîmat.
Voința lui Constantin cel Mare de a susține creștinismul s-a văzut și în ąl_ęgęrea unei noi
capitale, în caracterul religios ce s-a dat acestui fapt și în zidirea de biserici și monumente
creștine în oraș. Se știe că Roma nu mai era capitala unică a Imperiului roman, de la Diocletian,
care o mutase la Nicomidia. Constantin s-a hotărît să părăsească definitiv Roma păgînă și să
ridice un alt oraș de reședință. Acesta a fost Bizanțul, pe Bosfor, care a primit numele de
Constantinopol orașul lui Constantin, inaugurat la 11 mai 330.
Pe Cînd Roma, era un oraș încă mai mult păgîn, in care templele, monumentele, senatul,
aristocrația, aminteau și păstrau vechea religie, Constantin face din Bizanț o
capitală