UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

ANUL UNIVERSITAR: 2013-2014

Stilurile manageriale ale

cadrului didactic

PROFESOR COORDONATOR:
Asist. Dr. Petrescu Ana - Maria
Studenţi:
Diaconescu Bogdan George
Coman Marian Mihai
Andreescu Ion Lucian
Filip Cosmin

TÂRGOVIȘTE
2014
 Stilurile manageriale al cadrului didactic

Stilurile manageriale adoptate de cadrele didactice în diferite situaţii sunt

noţiuni manageriale generale care se aplică şi în activitatea managerială de orice
tip.
Cea mai simplă clasificare a stilurilor de conducere are trei componenţe: stilul
de conducere autoritar, stilul de conducere democratic şi stilul de conducere
permisiv.
1. Stilul autoritar este cel în care elevii nu sunt consultaţi aproape în
nicio privinţa la luarea hotărârilor, iar în cazul în care li se dă o sarcină nu sunt
întrebaţi cu cine ar dori să lucreze.
2. Stilul democratic este cel în care elevii sunt consultaţi în luarea
hotărârilor, iar dacă li se dă o sarcină li se permite să-şi aleagă colaboratorii.
3. Stilul permisiv este cel în care predomină rutină, elevii nu sunt
consultaţi dar nici nu se iau hotărâri importante, iar activităţile „merg de la sine”.
Profesiunea de cadru didactic se deosebeşte de multe categorii de profesiuni
prin faptul că include relaţia om-om, o relaţie intersubiectivă, presupunând cerinţe
psihologice specifice. Cercetările experimentale au evidenţiat că fiind absolut
necesare anumite capacităţi psihopedagogice şi psihosociale, aşa cum se
evidenţiază şi în lucrarea “Aptitudinea pedagogică” de Nicolae Mitrofan. Dintre
factorii psihosociali implicaţi, am reţinut: capacitatea de a adopta uşor diferite
stiluri de conducere, capacitatea de a influenţa uşor grupul de elevi, precum şi
indivizii izolaţi, capacitatea de a comunica uşor şi eficient cu alţii, capacitatea de a
utiliza adecvat puterea şi autoritatea. Disciplina se referă la acceptarea anumitor
2
scopuri şi a normelor de conduită necesare pentru realizarea lor. Pentru viaţa
şcolară se are în vedere modul în care profesorul asigură un climat optim pentru
desfăşurarea activităţilor de instruire, adică ordinea şi comportarea disciplinată a
elevilor. Părerile despre cum să realizăm acest deziderat diferă de la profesor la
profesor şi nu numai. Am încercat să răspund doar la două întrebări legate de acest
subiect: ce stil de conducere adoptăm în activitatea cu elevii şi cum procedăm în
câteva situaţii concrete întâlnite în colectivul de elevi.
Una dintre primele tipologii a fost realizată în 1938 de către Lewin, Lippit şi
White, care au impus trei stiluri manageriale devenite clasice:
- stilul autoritar – caracterizat printr-un control absolut al cadrului didactic
asupra elevilor, pe impunerea unor decizii fără consultarea colectivului de elevi;
acest stil managerial are avantajul adoptării rapide a deciziilor;
Stilul autoritar-opresiv este cel în care cuvântul cheie este supunerea;
profesorul poate avea o competenţa profesională scăzută în domeniul respectiv.
Comunicarea managerială are loc numai pe verticală, de sus în jos. În schimb,
se va dezvolta comunicarea neoficială între elevi.
Stilul autoritar-obiectiv este cel în care cuvântul-cheie este competenţa.
Profesorul nu are disponibilitate pentru relaţii personale; el priveşte rezultatele in
mod obiectiv si organizează cu precizie procesul de predare. Acest tip de profesor
se implica extrem de mult in activitate si de aceea nu deleagă autoritatea. Se
situează la o oarecare distanta de colectivul elevilor, deci se vor stabili relaţii
separate conducător - fiecare membru al clasei; aceasta caracteristica se
completează cu faptul ca ii priveşte pe elevi ca pe nişte instrumente. Comunicarea
manageriala se desfăşoară tot de sus in jos, dar nu mai exista atmosfera de ostilitate
din cazul anterior.
- stilul democratic – caracterizat prin participarea întregului colectiv de elevi
în adoptarea deciziilor sau desfăşurarea activităţilor comune;
3
 Stilul democrat-consultativ are ca termen cheie relaţiile umane. In acest caz,
funcţia de conducere se îmbină cu funcţia de execuţie; consultările cu membrii
grupului de elevi sunt periodice (desi sunt numai consultări oficiale, tip şedinţa ).
Sunt folosiţi motivatorii de ambele categorii (extrinseci si intrinseci), iar autoritatea
se deleagă într-un mod cunoscut de către elevi. Este un lider raţional, care insa nu
pune accentul pe coeziunea grupului de elevi. Fluxul comunicării manageriale are
si sensul de jos in sus iar elevii participa parţial la decizie.
Stilul democrat-participativ are ca termen cheie ataşamentul fata de elevi.
Profesorul e mai curând un mediator-organizator al clasei si al procesului de
discuţie/decizie; de fapt, clasa este cea care ia decizia, in problemele care o privesc.
Predomina relaţiile si comunicarea neoficiala; liderul intervine când apar conflicte,
pentru a împăca părţile adverse. Se folosesc motivatorii intrinseci, iar cei care
greşesc sunt ajutaţi de ceilalţi colegi sa se corecteze. Autoritatea se deleagă adesea,
nu într-un mod clar. Este stilul de comunicare manageriala cel mai generos, insa
comunicarea in acest caz se poate transforma in handicap pentru colectiv (pierderea
de timp in discuţii inutile).
Pe termen scurt, profesorii care au avut un stil de conducere democratic sau
autoritar au obţinut o productivitate buna de la elevi, pe când cei cu stil permisiv au
obţinut o productivitate slaba.
1. satisfacţia elevilor este mai ridicata in cazul stilului democratic,
profesorii fiind mai prietenoşi si mai orientată spre grup;
2. in cazul stilului de conducere autoritar, se înregistrează conflicte in
colectivul de lucru si un stres mai pronunţat ( agresivitate ascunsa);
3. eficienta stilului autoritar se menţine numai daca e completata cu un
control sever; atunci când liderul autoritar părăseşte locul de munca, lucrul
încetează, ceea ce nu s-a întâmplat cu grupurile experimentale conduse democratic
sau laissez-faire.
4
 - stilul laissez-faire – caracterizat prin lipsa totală a controlului din partea
cadrului didactic şi printr-o atmosferă de lucru extrem de permisivă. Are ca termen
cheie structura prestabilita. Profesorul are rol de reprezentare in exterior a clasei si
de simbol al clasei pe plan intern. El se mărgineşte in a furniza materialele
informative elevilor si a anunţa momentul de început si de sfârşit al unei sarcini
(ciclu productiv).Acest stil de conducere poate funcţiona pe o organigrama clara, cu
poziţii, modalităţi de realizare a sarcinilor, sistem de sancţiuni si recompense foarte
clar. Comunicarea manageriala este predominant de jos in sus si intermitenta, iar
intre elevi nu poate fi stabilit un profil clar al comunicării (depinde exclusiv de
sociabilitatea acestora)
„Modelul managerial situaţional”, dezvoltat de Hersey şi Blanchard (1977),
propune patru niveluri manageriale:
- managerul delegator – realizarea sarcinilor şi luarea deciziilor sunt, în mare
măsură, delegate către clasa de elevi; acest stil este aplicabil unor clase în care
elevii au performanţe la învăţătură şi sunt motivaţi, iar relaţiile profesor-elevi sunt
foarte bune;
- managerul participativ – urmărirea scopurilor şi luarea deciziilor se
realizează prin co-participarea profesorului şi a clasei; e un stil aplicabil
colectivelor a căror capacitate şi motivaţie pentru învăţare este la nivel mediu;
- managerul persuasiv – profesorul încearcă să-şi convingă elevii prin sugestii
şi idei; este un stil aplicabil claselor care nu au capacităţi de învăţare ridicate, dar
care au motivaţie;
- managerul directiv (autoritar) – profesorul îndrumă şi direcţionează
îndeaproape activităţile şi controlează fiecare activitate a elevilor; e un stil
managerial aplicabil colectivelor de elevi care nu au nici capacitate, nici motivaţie
pentru învăţare;

5
 Reddin a realizat o grilă de analiză a comportamentului managerului, ce
cuprinde următoarele dimensiuni: orientarea pe relaţie, orientarea pe sarcină,
orientarea pe eficienţă.
Eficienţa conducerii colectivului de elevi depinde pe de-o parte de
personalitatea profesorului, iar pe de altă parte de variabilele situaţionale.
O tipologie pertinenta a stilurilor educaţionale este cea elaborata de Vroom.
Dintre stilurile manageriale identificate de acesta, enumeram:
1. autocrat I – adopta singur decizia pe baza informaţiilor deţinute pana atunci;
2. autocrat II – obţine informaţii suplimentare si apoi decide;
3. consultativ I – prezintă problema unor membrii relevant (șeful clasei), apoi
adopta singur decizia;
4. consultativ II – adesea, membrilor clasei lise permite sa adopte o decizie;
5. grup – implementează decizia luată în grup.
Likert propune u alt model, identificând patru sisteme de guvernare si de
conducere:
1. Autoritar exploatator: deţine putere , controlul, monopolizează decizia si este
vârful ierarhic;
2. Autoritar binevoitor: dezvolta oportunităţi pentru constatare, are o productivitate
si comunicare buna si o motivaţie economica;
3. Consultativ: se caracterizează prin încurajarea delegării si a consultaţii; dezvolta
interacţiuni profunde, atitudini favorabile si un grad mare de asumare a
răspunderii;
4. Participativ: conducătorul se raportează cu respect si interes la subordonaţi
(elevi); încurajează comunicarea laterala si instituie un climat favorabil bazat pe
respect.
Adoptarea unui stil managerial este condiţionată de staţiile educaţionale
specifice.
6
 Odată cu cercetările de psihologie socială a dinamicii grupurilor şcolare,
profesorul a început să fie considerat “conducător de grup”, care trebuie să asigure
un anumit climat de disciplină şcolară. În calitate de conducător social, el se poate
manifesta: democratic, autoritar sau liber (laissez-faire), impunând un anumit
model al relaţiilor interpersonale.
Stilul democratic, în consonanţă cu opţiunile social-politice ale democraţiei,
are cei mai mulţi adepţi. Acest stil presupune: disponibilitatea de comunicare,
simţul echilibrului, firea deschisă, agreabilă, permisivă. Toate aceste calităţi vin pe
fondul competenţei profesionale, al unei pregătiri psihologice şi pedagogice solide
a profesorului.
Disciplina de tip democratic are ca trăsături: raţiunea, umanismul şi libera
acceptare din partea elevilor. Ea “oferă explicaţii, permite discuţia şi invită la
participarea copiilor în sensul stabilirii şi întăririi unor norme ori de câte ori se simt
în stare s-o facă. Mai presus de toate, aceasta implică respectul pentru demnitatea
individului, face apel esenţial la autocontrol, repudiază formele de pedepsire
nemiloasă, abuzivă şi revendicativă, ca şi uzul sarcasmului, al ridiculizării şi
intimidării”.
Spre deosebire de disciplina de tip autoritar-absolutistă, cea de tip democratic
nu apare ca o preocupare specială a profesorului, ci decurge oarecum firesc din
derularea activităţii, fiind parte integrantă din viaţa clasei şi având ceva inefabil.
Realizarea unor relaţii de tip democratic se leagă de priceperea profesorului
de a organiza activitatea de învăţare din clasă astfel încât fiecare elev să fie
implicat, după posibilităţi, în propria instruire. În felul acesta, elevii nu mai au timp
pentru preocupări străine, evitându-se dezordinea şi instaurând o atmosferă de
lucru. Disciplina devine astfel mai mult preventivă, profesorul fiind un
supraveghetor care poate înlătura tendinţele negative printr-o simplă privire sau
printr-o solicitare a elevului în cauză, iar dacă abaterea de la o comportare civilizată
7
este mai gravă, se impune analiza cazului în colectiv şi stabilirea măsurilor cu
întreaga clasă.
Un fenomen negativ specific adolescenţei şi tinereţii este teribilismul care
are numeroase forme de manifestare, fiind în vădită creştere după 1989, când
libertatea a fost prost înţeleasă de mulţi ca o nerespectare a nici unei constrângeri.
Sprijinul acordat de educator sub forma îndemnului şi a intervenţiei directe,
ameliorative este salutar în momentele critice din viaţa unui elev, putând fi un
punct de pornire pentru o comportare civilizată care va continua şi când ochiul
atent al adultului nu mai este aţintit asupra copilului. Referindu-se la rolul şcolii în
această etapă, Bertrand Schwartz spunea: ”Trebuie să-i pregătim să înfrunte o reală
situaţie în care nu va exista un profesor lângă ei ca să le arate calea de urmat. Dacă
individul nu-şi poate asuma propria sa educaţie, dând dovadă de iniţiativă astăzi, la
şcoală, în acest caz nu există nici un mijloc ca el să ajungă aici printr-un fel de
magie, atunci când se va găsi singur în faţă cu o problemă reală”.
Până să ajungă independent, copilul simte nevoia unui ajutor pe care ar
trebui să-l primească în primul rând de la părinţi, aşa cum spune Goethe: ”S-ar
naşte şi copii crescuţi/ De-ar fi crescuţi părinţii”.
Ei aşteaptă însă sprijin şi mai ales înţelegere de la profesori, aşa cum a reieşit
dintr-un sondaj pe care l-am realizat printre elevii de 17-18 ani: “Nu mă aştept ca
de mâine să se schimbe totul datorită unor sondaje ca acesta, pentru că aici e vorba
de personalitatea fiecăruia şi de dorinţa de a ne înţelege bine, de a avea o relaţie
mai strânsă”.(A.M., 17 ani)
Întrebaţi ce calităţi preţuiesc la profesorii lor, elevii din clasa a VIII-a (14-15
ani) au pus pe primele locuri: corectitudinea, profesionalismul, umorul, iar printre
defectele cele mai condamnate au fost: severitatea excesivă(violenţa), lipsa de
pregătire, favoritismul.

8
 Importanţa modelului educatorului apare deci covârşitoare: “Neme dat quod
non habet” (Nimeni nu poate da ceea ce nu are). Modelul se impune prin ceea ce
face şi prin exemplul personal pe care-l oferă altora şi mai puţin prin vorbe. Tânărul
învaţă de la profesor din situaţiile care apar în colectivele de elevi şi din modul în
care participă la rezolvarea lor. Prezint în continuare câteva tipuri de elevi întâlniţi
în viaţa şcolară şi cum am procedat cu ei. De un real folos mi-a fost în acest sens
lucrarea “Cum devenim părinţi mai buni” de Stanley Shapiro şi Karen Skimilis,
apărută la editura Humanitas în 1999.
În concluzie, activitatea şcolară nu poate fi realizată fără să luăm în
considerare climatul educativ, adoptarea unui stil sau a altuia de către un profesor
depinzând de diferite criterii. Când sistemul instructiv al lecţiei este centrat pe
asimilarea unor informaţii ştiinţifice, stilul autoritar e mai eficient decât cel
democratic, în timp ce dacă se urmăreşte stimularea iniţiativei elevilor în rezolvarea
unor probleme, stilul democratic este mai adecvat.