STILURI DE INTERACŢIUNE DIDACTICĂ

Relaţia profesor-elev în contextul

situaţiilor educaţionale
Competenţele pedagogice
Modelul profesorului ideal
Principiile care stau la baza învăţării
eficiente centrate pe elev
Stilurile de învăţare
Stilurile de predare
 Relaţia profesor-elev în contextul
situaţiilor educaţionale

Trecerea la o metodologie mai activă, centrată

pe elev, implică elevul în evaluarea eficacităţii
procesului de învăţare şi în stabilirea obiectivelor
pentru dezvoltarea viitoare.

Aceste avantaje ajută la pregătirea individului

atât pentru o tranziţie mai uşoară spre locul de
muncă, cât şi spre învăţarea continuă.
 Relaţia profesor-elev în contextul
situaţiilor educaţionale
Pedagogia contemporană propune prioritatea
învăţării elevului în raport cu predarea.

Rezultatele învăţării reflectă mai întâi munca de

învăţare depusă de elevi.

În consecinţă rolul predării este de organizare şi

facilitare a învăţării.

Această deplasare de accent stă la baza

paradigmei învăţării centrate pe elev.
 Pedagogia centrată pe elev

oferă elevilor autonomie şi control cu privire la

disciplinele de studiu, la metodele de învăţare
şi la ritmul de studiu

implică elevul în procesul de învăţare şi îl

învaţă aptitudinile învăţării, precum şi
aptitudinile fundamentale ale muncii alături de
alţii şi rezolvărilor de probleme

implică elevul în evaluarea eficacităţii

procesului de învăţare şi în stabilirea
obiectivelor pentru dezvoltarea viitoare
Caracteristicile elevului care învaţă eficient
Are scopuri clare privitoare la ceea ce învaţă
Are o gamă largă de strategii de învăţare şi ştie
când să le utilizeze
Foloseşte resursele disponibile în mod eficace
Ştie care îi sunt punctele forte şi punctele slabe
Înţelege procesul de învăţare
Îşi controlează sentimentele în manieră
adecvată
Îşi asumă responsabilitatea pentru procesul de
învăţare
Îşi planifică, îşi monitorizează, îşi evaluează şi
îşi adaptează procesul de învăţare
 Funcţiile profesorului
funcţia de suport pentru cristalizarea unei grile de
valori, captarea şi controlul atenţiei, asigurarea
conexiunii inverse, modelarea experienţei de
învăţare - raportare la elev

funcţia de participare la îmbogăţirea experienţei

comunităţilor sociale, participare la viaţa
profesională şi civică, participare la activităţi în
şcoală (formale şi nonformale) - raportare la social

funcţia de concepere, organizare a procesului de

învăţământ, de proiectare, conducere, evaluare,
autoevaluare - raportare la procesul de învăţământ
 Competenţe pedagogice
de organizare şi structurare
de comunicare
rezolutive şi evaluative (dirijarea activităţii
intelectuale, practice, afective şi morale ale
elevilor prin conduite evaluative pozitive sau
negative)
de stimulare a potenţialului formativ al activităţii
de modelare a comportamentului socio-moral
de optimizare a climatului socio-afectiv al clasei
de stimulare a creativităţii
 Modelul profesorului ideal
1. Capacitatea conturării şi interpretării exacte a
unei situaţii pedagogice.
Capacitatea de identificare rapidă a
momentului oportun din punct de vedere
educaţional. Aceasta implică: spirit de
observaţie general, interes crescut pentru elevi
şi practica şcoalară, disponibilitate pentru efort.
Capacitate de analiză a elementelor care
intervin într-o situaţie.
Capacitatea de a prevedea măsurile necesare
rezolvării unei situaţii. Aceasta presupune:
imaginaţie, capacitate de proiectare şi
estimare a efectelor.
Anticiparea de noi situaţii educative.
2. Capacitatea de a utiliza un model de acţiune
educativă adecvat fiecărei situaţii pedagogice:

Capacitatea utilizării anticipate a modelului

(presupune transpunerea în rolul elevului şi
capacităţi empatice).
Măiestria pedagogică (rapiditatea folosirii
efective a modelului). Presupune: atenţie
distributivă, memorie rapidă şi fidelă, orientarea
multilaterală a gândirii, capacităţi organizatorice,
calităţi comunicaţionale, însuşiri afective, volitive
şi fizionomice cerute de elevi.
Capacitatea de a crea noi modele de acţiune
educativă.
 Principiile care stau la baza învăţării
eficiente centrate pe elev
Accentul activităţii de învăţare trebuie să fie pe
persoana care învaţă şi nu pe profesor.
Recunoaşterea faptului că procesul de predare este
decât unul dintre instrumentele care pot fi utilizate
pentru a-i ajuta pe elevi să înveţe.
Rolul profesorului este acela de a coordona şi de a
facilita procesul de învăţare al elevilor.
Profesorii trebuie să încurajeze şi să faciliteze
implicarea activă a elevilor în planificarea şi
gestionarea propriului lor proces de învăţare prin
proiectarea structurată a oportunităţilor de învăţare
atât în sala de clasă, cât şi în afara ei.
Luaţi individual, elevii pot învăţa în mod eficient în
moduri foarte diferite.
Stilurile de invatare

rezolutiv impulsiv
rezolutiv cu risc
rezolutiv echilibrat
rezolutiv prudent
rezolutiv pasiv

analitic
sintetic
independent de câmp
dependent

convergent
divergent

practic
auditiv
vizual
 Stilul de învăţare

reprezintă un demers coerent prin care subiectul

îşi exprimă preferinţa pentru un anumit mod de a
se angaja în procesul cunoaşterii.

Stilul analitic: examinarea parţială a materialului

de studiu sau a datelor unei situaţii de învăţare,
argumentarea concluziilor.
Stilul sintetic : capacitate mare de organizare
globală a materialului.
Stilul rezolutiv impulsiv: o mare capacitate de
anticipare a efectelor, lipseşte analiza profundă.
Stilul rezolutiv cu risc: ipotezele sunt formulate rapid,
iar subiectul devine mai atent în analiza şi prelucrarea
datelor, îşi corectează ipotezele progresiv.
Stilul rezolutiv echilibrat: capacitatea mare de
anticipare a subiectului, corelată cu un bun control şi
autocontrol, subiectul evită să formuleze clar
enunţurile, concluziile.
Stilul rezolutiv prudent: capacitate de control mult mai
mare decât capacitatea de anticipare. Subiectul nu
formulează concluzii finale, din prudenţă.
Stilul rezolutiv pasiv: slabă capacitate de anticipare,
lipsa capacităţii de mobilizare în control şi autocontrol,
ritm lent în definirea ipotezelor de lucru, nesiguranţă.
Stilul independent de câmp: domină spiritul logic,
alegerea independentă a surselor de
informaţie,atitudine neutră în interpretare, capacitate
mare de a face faţă dificultăţilor de învăţare.
Stilul dependent: concentrare pe detaliu, de multe ori
din motive emoţionale, nevoia surselor externe şi a
ajutorului.

Stilul convergent: presupune scheme de învăţare

relativ stabile, în care domină structurile algoritmice,
preferinţă pentru deducţie logică şi găsirea unui
răspuns unic.
Stilul divergent: preferinţă pentru abstractizare şi
restructurare permanentă a informaţiilor şi experienţei,
mare capacitate de investigare prin ipoteze.
Stilul vizual: vederea informaţiei în formă
tipărită ajută retenţia. Folosirea culorilor,
ilustraţiilor sublinierea cuvintelor cheie şi
realizarea schemelor facilitează concentrarea
atenţiei şi înţelegerea textelor.
Stilul auditiv: ascultarea explicaţiilor întăreşte
învăţarea, este folositoare analiza verbală.
Stilul practic: efectuarea unei activităţi practice
facilitează adesea înţelegerea (ex. experimente
la fizică, probleme la matematică etc.)
 Stilurile de predare

I II
autoritar dominator

democratic negociator

laissez-faire fratern
ritualic
terapeutic
 Stilul de predare

Stilul de predare se defineşte prin modul

specific al unui educator de a organiza şi
conduce procesul didactic.

Caracteristicile stilului de predare:

este totdeauna personal
este relativ constant
este dinamic (în sensul perfecţionării şi
ameliorării lui)
 Stilul educaţional
Mai cuprinzător decât stilul de predare, stilul
educaţional reprezintă totalitatea calităţilor
comportamentale ale profesorului, atitudinea sa
faţă de valorile profesionale şi faţă de disciplină.

Stilul cognitiv reprezintă modalitatea de

abordare a situaţiilor problematice care definesc
experienţa profesională şi extraprofesională.

Stilul de muncă reprezintă modalitatea specifică

unui individ sau grup de a efectua o activitate.
 Stiluri de predare

Stilul autoritar : impunere din partea

profesorului, limitarea iniţiativei elevilor.

Stilul democratic : colaborare şi cooperare între

profesor şi elevi.

Stilul laissez-faire : profesorul adoptă un rol

pasiv, acceptă deciziile şi iniţiativele elevilor şi
nu primeşte feed-backuri pentru reglarea
propriului comportament.
Din perspectiva comportamentului social observabil al
profesorului, ca persoană care atribuie şi evaluează
“rolurile” elevilor, au fost identificate:

stilul dominator: se asociază stilului autoritar

care accentuează sancţiunile pozitive şi
negative; predarea se suprapune unei stări
conflictuale care generează devianţă
comportamentală la elevi

stilul negociator: negociere deschisă sau

ascunsă, în care profesorii şi elevii acţionează
pentru a ajunge la un consens
stilul fratern: se întâlneşte la profesorii foarte tineri
care se consideră egali cu elevii lor
succesul la elevi este evident, dar după nişte ani
profesorii abandonează această strategie

stilul ritualic: profesorii asigură un climat psihosocial

stabil prin intervenţii standardizate şi uniformizate

stilul terapeutic: profesorii sunt foarte inventivi,

creativi, atenţi la nevoile grupului, creează situaţii de
participare activă a elevilor la activităţi, însă activitatea
profesorilor este terapeutică şi mai puţin didactică
 Stilul educaţional al profesorului este descris
adesea în literatura de specialitate ca având una
dintre următoarele trăsături:

 directiv, când rezolvă toate problemele

grupurilor
 non – directiv, când încurajează mai degrabă
elevii să facă
 interpretează, explică propriul comportament
 nu interpretează, încurajează elevii să-şi
explice propriul comportament
 îi contrazice pe elevi, intervenind în discuţie
 nu-i contrazice pe elevi ci el încurajează pe
elevi să discute în grupă
 are o influenţă emoţională pozitivă, asupra
elevilor
 are o influenţă negativă asupra elevilor
 structurează şi ajută pe elevi să-şi organizeze
munca
 nu lucrează structurat
 comunică cu elevii, le împărtăşeşte gândurile,
stări, experienţe
 nu comunică, îşi păstrează gândurile pentru sine