Partea I

CAPITOLUL 1
CONSIDERAŢII PRELIMINARE

1 Punerea problemei. 2. Societate şi muncă. 3. Deontologie şi

praxiologie. 4. Logica deontică. 5. Încercare de definiţie.

1. Pare a fi intrat în uz şi acest fapt poate fi îndeobşte verificat că, ori de câte ori intră în
discuţie probleme complexe cu caracter interdisciplinar, în ştiinţă, să se pornească de la
precizarea şi delimitarea de termeni.
Deontologia, sunt unanimi de acord cercetătorii, operează cu noţiunea fundamentală de
datorie (de la gr. deon, deontos- „ceea ce trebuie de făcut”, „ceea ce se cade”, „datorie” şi
logos- „cuvînt”, „discurs”, „ştiinţă”), la care unii mai adaugă drepturile (de la latină
Dicio, dicionis, - „dreptul de a vorbi”), în continuare diceologia, complimentară primeia.
În această direcţie nu există nepotriviri, poate cu excepţia medicilor () şi a unor
dicţionare () care echivalează deontologia cu deontologia medicală, fapt de la sine
înţeles, nejustificat de realitate. Dificultăţile apar atunci când încercăm să aflăm ce se
ascunde dincolo de aceste cuvinte, iar ceea ce observăm se îndepărtează nu se apropie de
cele afirmate mai sus. Se face, în afara raporturilor juridice () confuzii între datorie şi
obligaţie, între acestea şi îndatorire, între răspundere şi responsabilitate, între acestea din
urmă şi primele şaa. m. d. (). Cu toate că mulţi dintre cercetătorii ariei deontologiei şi-au
luat drept scut deviza lui Voltaire „ dacă vrei să stai de vorbă cu mine defineşte-ţi
termenii” ori au vizat-o indirect în scrierile lor, până astăzi nu există consens în ce
priveşte folosirea termenilor evocaţi mai înainte.
Nu ne ajută prea mult nici dicţionarele, unde sinonimia (ori tautologia) este cu
precădere cultivată ()


Să se vadă Gh. Scripcaru, T. Ciornea, Deontologie medicală, Editura medicală, Bucureşti,1979, p. 28; M.
Terbancea, Gh. Scripcaru Coordonate deontologice ale actului medical, Editura medicală, Bucureşti, 1989, p. 123.
Alte lucrări omit ori expediază problema deontologiei generale şi a ramurilor ei.

Dicţionar encyclopedic roman, Editura Politică, Bucureşti, p.60

Aici “obligaţia presupune o datorie juridică de a face şi nu numai constrângerea de a face plata.”. Să vă vadă
Emil Molcuţ, Urme ale originii obligaţiei în terminologia juridică română, Analele Universităţii Bucureşti, seria
filosofie , drept ,istorie, 1975, p.117

Noţiunile „ datorie” şi „obligaţie, înrudite între ele şi într-o anumită măsură coincidente sub raportul conţinutului.
(...) patronează numeroase sensuri ... (I Grigoraş, Datoria etică , E.S. , Bucureşti, 1968,p. 99” în limbajul cotidian şi
în raporturile morale cu lumea termenul de datorie morală este adoptat în mod universal şi are multiple întrebuinţări.
El este acordat celor mai deosebite fenomene atitudinale. De aici apare un şir întreg de neclarităţi, de neînţelegeri,
întrucât deseori cercetătorii intră în dispută pentru chestiuni deosebite pe care le-au desemnat cu unul şi acelaş
termen” (M. C. Călin, Datoria morală în procesul educaţiei, E. S. E., Bucureşti, p.25-26 „ în mod curent se folosesc,
cel puţin în limba română, cu aceeaşi semnificaţie, sau cu semnificaţii foarte apropiate, dar niciodată îndeajuns de
precise, doi termeni; răspundere şi responsabilitate. Acelaşi conţinut este exprimat prin fiecare din cei doi termeni,
aceştia putând fi oricând substituiţi unul prin celălalt, fiecare dintre ei cumulează sensuri diferite, fiind utilizaţi de la
caz, într-o accepţiune sau alta; există cazuri când un anumit conţinut de idei, exprimând un raport bine conturat, şi
distinct de altele, nu este fixat cu ajutorul unui termen propriu, utilizându-se la întâmplare expresii şi termeni
improvizaţi sau de împrumut. În această lipsă de contur precis a conceptelor cu care se operează şi, din această
cauză , a ineficientei distincţii între ele, rezidă principala dificultate în tratarea şi înţelegerea corectă a fenomenului
responsabilitate” (M. Florea, Responsabilitatea acţiunii sociale ,E. Ş. E., Bucureşti, 1976, p.23 ).

Iată câteva exemple: datorie = obligaţie, îndatorire (p.215) şi obligaţie = datorie, îndatorire (p.553) în Dicţionarul
limbii române moderne, E.A., Bucureşti, 1958; răspundere = responsabilitate (p.695) şi responsabilitatea =

1
 Atunci ce rămâne de făcut? Ce se întâmplă dacă extindem sfera investigaţiilor în
exteriorul mortalităţii?
Dacă chemăm în ajutor sociologia, praxiologia, axiologia şi logica imperativelor
(deontică) obţinem un spor de cunoaştere? Dau acestea limpiditate problemei?
Dacă nu am ajuns la concluzii ferme şi în orice caz la concluzii identice aceasta se
datoreşte nu numai complexităţii domeniului ori puţinătăţii (şi neclarităţii) materialelor
folosite cât, mai ales, neîndestulătoarei noastre informaţii şi capacităţi de a interpreta
fenomenele.
Buna credinţă ne-a călăuzit însă permanent.
2. Orice retrospectivă ce s-ar putea face asupra eforturilor de explicare a naturii şi
condiţiei sociale a omului, dincolo de răspunsurile, de înţeles, felurite, evidenţiază
apartenenţa sa la societate şi legătura lui cu munca. Omul niciodată nu acţionează ca om
izolat, ci întotdeauna ca membru al unei societăţi unde într-un fel sau altul depune o
activitate de muncă. Mai devreme ori mai târziu el îmbrăţişează o meserie sau profesie
(), prestează o muncă socialmente utilă.
În virtutea acestei obiective necesităţi aproape toţi membrii ei apţi vin, prin
intermediul muncii mai mult ori mai puţin în atingere cu teoria şi practica drepturilor şi
datoriilor ce le incumbă meseria ori profesia. Înscriem, în consecinţă, într-o primă
delimitare, deontologia, în sfera ştiinţelor muncii.
3. Dar munca prestată prin orice profesie nu poate rămâne în afara unor probleme de
eficienţă, în înţelegerea practicii muncii, la orizontul lărgit al cunoaşterii contemporane
vine în ajutor teoria generală a acţiunii eficiente sau praxiologia. În concepţia
întemeitorului ei Tadeus Kotarbinski (1886-1981) praxiologia doreşte să construiască o
colecţie ordonată în chip raţional de recomandări, de principii pozitive şi sugestive
valabile pentru toate domeniile de activitate şi în toate profesiile (17).
Scopul teoriei generale a acţiunii eficiente este acela de a constitui norme ale
eficienţei, elaborate pe baza experienţei practice.
Praxiologia înţelege acţiunea umană ca fiind „ Schimbarea deliberată a obiectelor
mediului natural sau social în conformitate cu un scop dinainte stabilit... diferită aşadar,
de simpla mişcare mecanică sau biochimică; ea este conduită teleologică cu motivaţie
socială (). Ea se poate manifesta fie ca o atitudine activă fie ca pasivitate. Important este
ca, direct ori indirect, acţiunea umană practică (sinonim praxis) să conducă înspre
eficienţă. Elementele ei constitutive sânt: agentul – subiectul uman sau o colectivitate de
indivizi care preconizează şi participă deliberat la executarea ei; scopul ce se raportează

răspundere (p. 713) Idem. La fel în Dicţionarul de neologisme, ed. a. II-a E. S., Bucureşti, 1966. Nu este cazul,
credem, să mai facem proba sinonimiei prin dicţionarele de profil.

În literatura de specialitate se obişnuieşte să se facă această distincţie. Meseria desemnează calificarea ce se obţine
prin ucenicie. În principal pe bază de muncă fizică şi cu ajutorul unor unelte pe când profesiunea reprezintă o
îndeletnicire specializată, permanent, amândouă din sfera ocupaţiei – activitate ce presupune un complex de
cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice. Să se vadă I. Căpâlceanu profesiune şi motivaţiei, Editura Militară,
Bucureşti, 1976,p.9.
I. Holban în probleme de psihologia muncii, E.S., Bu., 1970, p.4 arată „ astăzi nu se mai poate face deosebirea
dintre profesiuni şi meserii (o lege din 1936 declară meserii 200 profesiuni manuale ) pentru că introducerea
tehnicii schimbă forma şi conţinutul activităţi profesionale şi, de asemenea, este greu să se introducă criteriul
calificării, întrucât astăzi procesul de calificare (suprapus peste şcoala generală) cunoaşte forme mult amplificate şi
generalizate, iar cultura generală intervine cu pondere în creştere în toate activităţile.”
17
T. Kotarbinski, Tratat despre lucrul bine făcut, E.P., Bucureşti 1976,p.21.

Cornel Popa, Teoria acţiunii şi logica deontică. În Teoria acţiunii umane, „ Forum”, Ştiinţe Sociale, vol.I,
Bucureşti, 1969.

2
la agent şi constă în reprezentarea pe care şi-o face despre rezultatul acţiunii; obiectul
acţiunii adică orice corpuri, substanţe, sisteme materiale sau sociale, materia din care se
construieşte în procesul muncii asupra căreia se răsfrânge acţiunea mediată a agentului şi
mijlocul acţiunii - obiectul sau dispozitivul tehnic, unealta care se interpune între agent şi
obiectul muncii ().
Dar un apel la eficienţă prin teoria lucrului bine făcut îi este caracteristic şi
deontologiei . Şi nimeni altul decât întemeitorul ei nu a întrezărit mai bine această
legătură când scria „ praxiologia () vizează nu numai precizia şi economicitatea, ci şi
conştiinciozitatea, de exemplu o atitudine conştiincioasă faţă de îndatoriri. Acestea sânt
noţiuni care depăşesc sfera praxiologiei, sânt noţiuni de etică şi de educaţie morală
cetăţenească. Cultura praxiologică nu epuizează toate obiectivele lucrului bine făcut. Dar
ea reprezintă un element esenţial al acestuia, căci orice lucru bine făcut trebuie să fie
eficient, străin de adaosuri inhibatoare, sensibil la chemările măiestriei ( ). Iată de ce, în
1963, Tadeusz Kotarbinski cerea pentru praxiologie „ un loc de cinste şi în programa
analitică a şcolii de cultură generală, şi în general în şcolile care pregătesc cadre
didactice, căci fiecare învăţător şi profesor trebuie devină un propagator al lucrului bine
făcut şi, ca urmare, trebuie să posede o pregătire praxeologică” () – situaţie dealtfel ce
declară evidenţă şi pentru deontologie.
4. Fiecare meserie (profesie) şi-a elaborat pe parcurs nu numai reguli generale de
eficienţă ci şi norme anume. Nu există gen de activitate umană, arată Cornel Popa ( )
care să nu fie mai mult sau mai puţin reglementată de un sistem de norme – regulamentul
de ordine interioară a unei instituţii şcolare, regulamentul jocului de fotbal, normele de
conduită a unui bolnav de diabet, statutul cadrelor didactice ş. a. , normele fiind
propoziţii prescriptive (reguli sau scheme privind activitatea viitoare) care reglementează
conduita agenţilor umani într-un sistem de acţiuni dat.
Conceptele normative reflectă, pe plan logic, reglementarea (normarea) realizării (sau
nerealizării) unor acţiuni, a unor acte, în general reglementarea realizării (sau nerealizării)
unor stări dinamice (adică stări care sânt funcţii de timp) (). Ca teorie formală (în sensul
că face abstracţia de conţinut) conceptelor normative, logica deontică, căci despre ea este
vorba, se concentrează asupra calificării (subl. R. P. ) acţiunilor umane din perspectiva
diferitelor sisteme de norme. Calificarea unei acţiuni concrete ca „ permisă”, „ interzisă”
sau „ obligatorie” se face după un (subl. aut )criteriu determinant şi acest criteriu nu este
altul decât sistemul de reguli ce reglementează un domeniu determinant de activitate ().
Domeniul valorilor pe care le pot lua propoziţiile ce descriu acţiuni, arată C.
Popa, poate fi reprezentat prin aria unui cerc (fig.1) în care delimităm un sector pentru
propoziţiile ce descriu acţiuni interzise, altul pentru cele ce descriu acţiuni permise şi în


Ibid, p. 59

I. Lemnij, traducătorul lucrării foloseşte termenul praxiologie. Ceilalţi autori români ca şi Micul dicţionar
fiziologic, E.P. Bucureşti, 1973,

op.cit., p. 414.

Ibid.

Cornel Popa, Norme, decizie, libertate. În Ştiinţa Conducerii societăţii. Studii, E.P., Bucureşti, 1972, p. 204-
205,209

Mircea Tâtnoveanu, Sisteme deontic-aletice transfiniste de ordin zero, E.S.E. , Bucureşti, 1983, p.5.

Cornel Popa, loc.cit. p.69, Teoria acţiunii şi propoziţiile prescriptive, În. Cunoaştere şi umanism. „ Forum” ,
Ştiinţe sociale, vol II, Bucureşti, 1970,p.33. Să se vadă şi Preliminarii la o teorie generală a sistemelor de norme. În
„ revista de filosofie”, 1969, nr.12. p.1437 – 1449.

3
 cadrul acestuia, un sector pentru cele ce descriu acţiuni obligatorii şi altul propoziţiile
permise nonobligatorii .
Acestora le corespund următoarele principii comune ale sistemelor de norme;
1. Executarea unei acţiuni permise este legală.
2. Neexecutarea unei acţiuni permise (dar care nu este obligatoriu în condiţiile date
pentru agent) este legală.
3. Neexecutarea unei acţiuni interzise este legală (sau respectarea interdicţiile este
legală).
4. Executarea unei acţiuni interzise este ilegală.
5. Îndeplinirea obligaţiilor este legală.
6. Neîndeplinirea obligaţiilor este ilegală () Interpretarea acţiunilor profesionale şi
sub aspect normativ – deontic ne dă posibilitatea să revenim asupra terminologiei
domeniului deontologiei, în speranţa găsirii unor anunţuri lipsite de ambiguitate.
Datorăm lui Mihai Florea, atât de insistent în lucrările sale (18), răspunsul. Rezumăm,
asociindu-ne, poziţia lui (a) criteriul de distincţie între cele trei categorii de acţiuni îl
constituie sistemele de norme, mai exact, fiecare sistem de norme luat separat poate
întemeia o astfel de clasificare a acţiunilor umane posibile; (b) sistemele de norme
precizează numai cazurile extreme ale acţiunilor posibile în diferite domenii de activitate,
precizează numai ceea ce este obligatoriu şi ceea ce este interzis într-un domeniu de
activitate, ceea ce este şi ceea ce nu este de competenţa formală (normativă) a diferitelor
categorii de agenţi; (c) normele nu precizează ceea ce este permis neobligatoriu, adică
ceea ce este de domeniul iniţiativei şi a liberei alegeri a agentului. Pentru acţiunile
nenormate (adică neobligatorii şi neinterzise) neconsemnate în sistemele de norme ca
acţiuni obligatorii sau interzise agentul nu este răspunzător (vezi infra) ci responsabil.
Această atitudine activă şi militantă i se înfăţişează agentului acţiunii ca datorie; (d) din
punct de vedere al oricărui sistem de norme, domeniul permisiunilor (neobligatorii) nu
poate face corp comun cu domeniul obligaţiilor, deoarece primul nici nu este definit şi
calificat de către sistemele de norme, fiind exterior acestora; mai curând obligaţiile şi
interdicţiile formează sub acest aspect – un corp comun, reprezentând ceea ce este
cuprins în sistemele de norme, opus domeniului acţiunilor permise neobligatorii, care nu
sânt incluse în acestea; (e) şi sub raport praxiologic domeniul obligaţiilor şi al
interdicţiilor formează un corp comun, alcătuind ceea ce este impus agentului (şi
interdicţia are caracter de fenomen impus), ceea ce se opune iniţiativei şi libertăţii lui de
alegere şi de acţiune. Normele sociale ce definesc comportamentul impus agentului (sub
forma obligaţiilor şi a interdicţiilor) dau naştere răspunderii. Această categorie de acţiuni
pe care agentul o suportă ca pe ceva exterior, adesea nedorit, i se înfăţişează agentului
acţiunii ca obligaţie, (f) răspunderea şi responsabilitatea sânt exclusiv raporturi inter-
umane ce se întemeiază pe norme, respectiv pe valorile acceptate sau adoptate de agent
şi care se înfăţişează agenţilor acţiunilor fie ca obligaţie fie ca datorie. Ele reprezintă
fenomene simultane şi unitare ale agentului uman. Când ele nu coincid ca sens şi ca
obiective, când agentul nu aderă la sistemul de norme oficiale, mai ales juridice şi

Cornel Popa, loc, cit.,1970, p.39; Id.1971, p.209-213
18
Mihai Florea, Nivelul individual şi colectiv al răspunderii şi responsabilităţii şi Acţiune, iniţiativă, responsabilitate
în revista de filosofie, 1975, nr.2, respectiv 1976, nr.6 Id. Responsabilitatea acţiunii sociale, E.S.E., Bucureşti, 1976
Id. Conceptul de responsabilitate, în vol. Acţiune, decizie, responsabilitate, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976; Id
Acţiune, norme iniţiativă, răspundere şi responsabilitate, în vol. Determinarea şi motivarea acţiunii sociale, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1981.

4
 politice, agentul este răspunzător dar nu şi disponibil iar atunci când ele coincid
responsabilitatea include răspunderea prin depăşire. Aici agentul îşi auto-reglementează
acţiunea, astfel încât o reglementează din exterior a acesteia (pe baza normelor) devine
(aproape) de prisos. În toate cazurile responsabilitatea influenţează pozitiv asupra
răspunderii, (g) deşi dispune de instrumente eficace pentru asigurarea ordinii sale pe
calea răspunderii, societatea – oricare ar fi ea tinde în permanenţă ca membrii săi să
depăşească condiţia răspunderii şi să ajungă la condiţia mai matură şi mai eficientă a
responsabilităţii.
În concluzie, un sistem normativ este o mulţime de reguli care descriu obligaţiile,
interdicţiile şi permisiunile tuturor agenţilor cuprinşi într-un gen de activitate şi care se
înfăţişează acestora fie ca obligaţie fie ca datorie.
5. După acţiunile de muncă demarcate până aici ca urmând a fi socialmente necesare
şi eficiente prin normare la o anume cotă valorică (axiologică) pentru anumite meserii ori
profesii putem da contur disciplinei ştiinţifice deontologie. Insistenţa asupra sociologiei,
praxiologiei şi deonticii se justifică prin faptul că ele s-au constituit azi nu numai ca
discipline de sine stătătoare ci şi ca metodologie, organism al activităţii practice (19).
În consecinţă, fie ca, succintă perspectiva asupra lor ne-a ajutat să evidenţiem cadrul
pluridisciplinar şi obiectul ei, anume acela al teoriei şi practicii datoriilor (inclusiv
obligaţiilor) celor ce practică o meserie ori profesie.
Observând astfel, nu găsim justificat demersul unora (20) de a despărţi (diviza) ori
deosebi (discrimina) morala profesională de dreptul profesional iar acesta de deontologie
(mai apar axiologia medicală, etotehnica ş. a ) chiar dacă cele mai apropiate şi numeroase
norme cu care profesioniştii vin în contact sânt cele juridice (coercitive) şi morale
(impuse prin forţa opiniei publice, tradiţiei etc.).
O abordare sistemică şi holodinamică asupra importului domeniu al datoriilor
(obligaţiilor) şi drepturilor ce rezultă din exerciţiul muncii, după care întregul este
întotdeauna primordial şi stă înaintea părţilor, este mai mult decât suma lor dar în relaţia
dinamică cu ele, trebuie să înlocuiască, în zilele noastre, slalomul nejustificat de realitate
al acelora care privesc copacii dar nu văd pădurea.
Nu trebuie să se înţeleagă (ori să se tragă concluzia) de aici că problema
deontologiei nu mai acceptă ori necesită discuţii, că ea este în întregime rezolvată.

CAPITOLUL 2
DEONTOLOGIA GENERALĂ ŞI DEONTOLOGIA DE RAMURĂ
1. Raportul dintre deontologia generală (profesională) şi deontologia de ramură.
2. Legătura deontologiei cu alte ştiinţe.
1. Între deontologia generală (sinonim deontologia profesională (13)termen pe care-l
evităm, considerându-l pleonastic, în continuare deontologic) şi deontologiile de ramură ori

19
Ion Tudosescu, Praxiologie şi determinism. În Teoria acţiunii umane, „ Forum” , Ştiinţe sociale, vol I Bucureşti,
1969.p.41
20
Să se vadă; Gh. Scripcaru; op. cit. M. Torbancea, Gh. Scripcaru, op.cit., Z.Ander, Curs de deontologie medicală,
Tg.Mureş, 1974; I.Quai, V. Mărgineanu, Deontologie medicală, Cluj Napoca, 1976, Dressler Milar Leonard, Etica
deontologiei şi drept medical, Timişoara 1983, ultimele trei litografiate.

5
specialitate – didactică, medicală, juridică, militară ş. a. () există legături multiple,
reciproce.

Deontologia dezbate probleme generale referitoare la datoriile şi drepturile

profesioniştilor, dincolo de contextul concret al profesiunii (meseriei) indiferent în ce
domeniu îşi vor găsi aplicare conţinuturile făcând abstracţie de particularităţile practicii ei.
Abordarea lor se face dintr-o perspectivă predominant teoretică.
Analiza particularităţilor interumane comune şi specifice din punct de vedere al
datoriilor şi drepturilor care le incubă o profesie (meserie) fac obiectul deontologiilor de
ramură. Abordarea este aici concretă şi, cu precădere, orientată înspre practica profesiei
(meseriei). Pe de altă parte trăsăturile comune exercităţii profesiilor, să zicem, dragostea de
profesie, dorinţa de a munci, probitatea profesională, spiritul novator ş.a. care îmbracă
conţinuturi particular concrete în medicină, justiţie ori educaţie. Pe de altă parte apar aici
probleme specifice, ca de exemplu, experimentul pe om, entomasia, transplantul de organe,
secretul profesional, didactogenia, măiestria şi tactul pedagogic, diversele acţiuni meritorii,
simţul clinic ş. a.
Deontologiile de ramură se bazează pe deontologia generală în analiza problematicii
teoretice şi practice a diferitelor profesii, fapt ce permite demersului teoretic şi metodologic
în universul datoriilor şi drepturilor practicării profesiilor. Deontologia generală, la rândul
ei, în dezbaterea problemelor, în elaborarea concluziilor foloseşte datele obţinute prin
intermediul practici profesiunilor. Cu alte cuvinte deontologiile de ramură oferă material
spre generalizare deontologiei generale, iar aceasta din urmă dă orientare demersului
ştiinţifico-practic.
Intră în preocupările deontologiei şi analiza instituţiilor care consacră profesional,
şcoala, armata, spitalul (farmacia) ş. a. ridică fiecare probleme de organizare, igienă,
arhitectură, pregătire şi perfecţionare, prestigiu şi tradiţie ş.a. m. d. pe care numai le
semnalăm.
Cum nu există relaţii de muncă în lipsa unui concret istoric, nu putem vorbi de
deontologie în afara unui anumit sistem social. Ca atare, orice deontologie oglindeşte
relaţiile sociale existente şi tendinţele lor de dezvoltare.
2. Deontologia îşi apropie mai întâi, ştiinţele muncii, cu care se află în cel mai strâns
contact, cel puţin prin subiectul aflat în activitatea sa social – productivă.
Are apoi legături cu filosofia, etica, axiologia, praxiologia şi deontica. Pe unele dintre
ele le privim aici nu ca metodologie ci ca discipline ştiinţifice adjunvante.


Iată două exemple privind etica actorului şi a scriitorului, din componentele mai puţin conturate. „ De altfel, atunci când se
fac glume între actori – şi glume pe scenă s-au făcut şi se vor face întotdeauna – există anumite reguli nescrise, dar care sânt
respectate fără excepţie de toţi slujitorii teatrului. Aşa, bunăoară, nu se face niciodată o glumă unui începător, de asemenea, la
premieră sau la primele spectacole, atunci când actorul nu e încă stăpânit de text; şi lucrul cel mai important; orice glumă să
rămână pe scenă, publicul să nu „simtă” nimic; de asemenea nici o glumă făcută unui actor nu trebuie dusă prea departe, iar
când victima se zăpăceşte, ceilalţi intervin de îndată, pentru a-l reduce „la replică” (I. Masoff, R. Tănase, Tănase, Ed.
Meridiane, Bucureşti, 1964, p.204-205; „ Nu voi contesta romancierului dreptul de a-şi întruchipa personajele după modele în
viaţă şi după cerinţe impuse de arhitectura operei concepute. Un asemenea drept rămâne însă condiţionat şi limitat. Cred că nici
un scriitor, care respectă o anume etică a scriitorului, nu va divulga numele modelelor vii ale personajelor sale, mai ales nu
atunci când în sarcina lor se pun atitudini sau fapte într-adins ticluite ca să discrediteze. Un scriitor, care mai poartă în sine un
strop de conştiinţă şi răspundere a scrisului se va feri în orice caz să atribuie unui personaj al său, identificabil în viaţa reală,
atitudini sau fapte inflamante, pe de –a întregul născocite. Când nu urmează această linie, scriitorul se face, evident, vinovat ...
„ (L. Blaga, Fragmente autobiografice, în Manuscriptum”, 1977, nr.3 (28,), p.82.))
13. Doru Cosma, Elaborarea codurilor de deontologie profesională – un imperativ etic actual. În „ Viitorul social”, 1974, nr.3

6
 O atenţie aparte necesită axiologia, întrucât orice deontologie propune valori şi lucrează
cu valori înspre care tinde orice profesionist virtuos şi morala atât de pragnant prezentă în
profesie încât şi azi, faţă de începuturi, mulţi mai confundă deontologia cu morala sau
rămân numai la ea.
În sfârşit, fiecare deontologie este ataşată ştiinţelor ce reprezintă profesia – medicina,
pedagogia (didactica), dreptul ş. a.

CAPITOLUL III
ÎNCEPUTURILE DEONTOLOGIEI ÎN ŢARA NOASTRĂ
CÂTEVA DATE MAI SEMPLICATIVE.

Dacă sânt greu de găsit începuturile unor astfel de preocupări la semenii noştri, ceea ce
ştim azi cu certitudine este că profesiunea ca formă de exprimare a munci specializate a
fost la vecinii daci sursa care-i modifica personalitatea şi îi definea relaţiile cu ceilalţi. O
lucrare precum „ Meşteşugurile la geto-daci” de Rodica Ţanţu (Bucureşti, editura
Meridiane, 1972) este edificatoare în acest sens.
Şi la noi, ca şi în alte părţi, meşteşugarii (care, iniţial, nu erau sclavi) se grupau în
asociaţii profesionale – collegia (bresle), mai târziu corporaţii, manufacturi ş.a. în interiorul
cărora activitatea era guvernată şi de norme pe care azi le putem aprecia ca fiind de ordin
deontologic. Tradiţia şi cultul profesiei în familie, păstrarea secretului profesional al
meseriei, reguli ce guvernează calificarea ucenicilor şi calfelor – sânt numai câteva dintre
cele ce califică munca. „Pentru viaţa economică a Daciei, mai importante au fost colegiile
cu caracter profesional, formate din meseriaşi şi negustori, dintre care se cunosc cele ale
meşteşugarilor (fabrii), luntraşilor (utricularii), postăvarilor (centonarii) şi purtătorilor de
bagaje şi de lectice (lictecarii), precum şi cele ale corăbierilor şi negustorilor din
Dobrogea” (). Iată cum normele, oarecum de uz intern, li se adaugă cele ce guvernează
pregătirea şi asimilarea meseriei. Când a fost vorba de profesiei (vezi asupra, pap.1) –
clanurile preoţilor, vracilor- vindecători (mai târziu medici) ori cel al judecătorilor – şi-au
constituit norme ecleziastice ori laice, ce s-au concretizat în inovaţii divine, jurăminte ori
coduri. Între acestea, după cum arată specialiştii în medicină, ideile jurământului hipocrat
au guvernat practica domeniului şi pe teritoriul patriei noastre.
Sub raportul teoriei, începuturile deontologiei par a fi legate, dar investigaţiile noastre
nu sânt încheiate, de numele lui Nicolae Iorga. În 1916 în lucrarea Onestitatea profesională
semnala valoarea socială înaltă a muncii profesionale. „ Nu există ocupaţie pe lume care să
nu te ceară întreg, şi oricare ocupaţie în care nu te dai întreg este, să-mi iertaţi cuvântul o
linciureală (). Linciureala înseamnă a umbla cu lingura sau furculiţa prin mâncare fără a te
hrăni cum se cade; înseamnă a te spăla cu vârful degetelor numai. Şi cine linciureşte în
mâncare rămâne flămând; cine se linciureşte în spălat rămâne murdar; cum era şi înainte;
cine se linciureşte într-o ocupaţie socială, acela e unu netrebnic, care-şi bate joc de bunul
cu care-l răsplăteşte societatea şi de cinstea cu care această societate îl înconjoară” ().
Tot el observase şi simţise nevoia de a deosebi onestitatea profesională de exactitatea
profesională. „ Onestitatea profesională este, după N. Iorga, mai întâi o datorie faţă de


istoria României, vol I E. A., Bucureşti, 1960, p.400

Regional, termenul circulă şi azi. Linciuri – a se juca în (sau cu) apă; a se bălăci (Dicţionarul limbii române
,moderne, E.A. , Buc., 1958. p. 459 )

Nicolae Iorga, Onestitatea profesională, tipografia „ Neamul Românesc”, Vălenii de munte, 1916, p.22

7
societate; fiecare om este dator să se dea întreg profesiunii sale şi prin profesiunea sa,
societăţii, ţării şi neamului. Pentru slujitorii şcolii, onestitatea profesională cuprinde mai
mult decât iscălirea în registre şi prezentarea la numărul de ore fixate într-un orar (adică
exactitate, nota R. P.). Ea cere ceva mai mult, cere ca profesorul să fie tovarăşul părintelui
pentru creşterea fiului, să fie tovarăşul fiului pe care l-a salvat de imoralitate şi ignoranţă,
deoarece în contextul onestităţii profesionale, învăţătorul este altceva decât un mijloc fizic,
accidental în transmiterea firească a vieţii de la o generaţie la alta. Onestitatea şi exactitatea
în îndeplinirea profesiei se află, după N. Iorga, în raporturile intern respectiv extern ().
Constantin Rădulescu – Motru, cunoscut teoretician al vocaţiei, pentru care cere o
pedagogie socială a vocaţiei () – idee care nu este departe de ambiţia deontologiei –
deosebeşte obişnuitul profesionist de omul cu vocaţie. Este simplu profesionist acela care
face munca din interes egoist; este un om de vocaţie acela care găseşte în muncă
înregistrarea sa ideală. La simplul profesionist, omul şi felul muncii stau faţă în faţă,
adeseori în duşmănie; la omul de vocaţie, felul muncii este o prelungire omului, este o
umanizare intrată mai adânc în natură () . Mai departe, în explicarea genetică ce o caută
deosebirii, Constantin Rădulescu – Motru scrie: „ Vocaţia se susţine pe o tensiune de
natură specială care se colaborează cu un sentiment de responsabilitate faţă de viitorime.
Omul de vocaţie munceşte oarecum sub perspectiva judecăţii viitorului. Pe când
profesionistul obişnuit munceşte în perspectiva interesului său propriu; este mulţumit sau
nenorocit după cum interesele sale sânt sau nu satisfăcute; omul de vocaţie munceşte fără a
ţine seama de interesele sale proprii, fiindcă el se identifică întru totul cu scopul însuşi al
muncii sale” ().
D.D. Roşca, subliniază într-un studiu Etică intelectuală calităţile celor ce caută adevărul
– probitate, măsură, bună credinţă ş.a . ca şi piedicile ce la stau în cale – frica, vanitatea,
fuga după originalitate, modul de a discuta ş. a. Vorbind de „originalitate” în actul muncii
intelectuale D. D. Roşca separă „ ceea ce înseamnă o vedere bună asupra realităţii,
desprinsă din contact, real şi controlat cu existenţa” (ideea originală) de „ ceea ce poate fi
orice idee inedită, care poate fi originală ca în sensul de mai sus, dar poate fi şi falsă (ideea
personală) (). Em. M. Brandza şi Dumitru Muster, într-o lucrare rămasă uitată dau un
contur mai larg problemei atunci când, vorbind despre profesiunea didactică includ
legislaţia şi administraţia şcolară alături de etica profesională (21). Citindu-l pe W.O.
Döring care, în cap. al VIII-lea al lucrării sale „ cercetări asupra psihologiei profesorului”,
afirmă că trăsătura de bază a acestuia este moralitatea, autorii – analizează principalele
aspecte ale moralităţii care intră în structura profesorului, „fără de care şcoala nu poate
exista ca instituţie sănătoasă şi adecvată nevoilor societăţii...” ( 22). Dar asupra acestei
lucrări vom mai avea ocazia să revenim.

PARTEA A II-A

Ibd., p.15

Constantin Rădulescu – Motru, Vocaţia factor hotărâtor în cultura poparelor, Editura „ Casei Şcoalelor”, Buc.,
1932, p.102

Ibd.,p.-9

Ibd.,p.8-9

D.D. Roşca, Etica intelectuală (fragment), extras din rev. „ Simpozion” nr.2. Imprimeriile S A R, 1943, p.13.
21
Em. M. Brandza, Dumitru Muster, Legislaţie şi administraţie şcolară şi etică profesională. Seminarul Pedagogic
Universitar, Buc.,1946 p.56.
22
Ibid.,p.43-44.

8
 CAPITOLUL 4
DEONTOLOGIA DIDACTICĂ
1. Profesiunea educaţiei.
2. Preocupări româneşti şi străine.
3. Definiţie şi obiective.
1. Fără îndoială că, în preistorie, pe drumul afirmării vocaţiei educative a societăţii,
în familie, în ginţi şi triburi, afecţiunea pentru copii, respectul faţă de părinţi ori
solidaritatea familială erau fapte de educaţie ce reveneau adulţilor. De regulă „bătrânul”
sau „samanul” tribului arată tinerilor cum să se comporte faţă de ceilalţi membri ai
comunităţii, faţă de străini, îi iniţia în sentimentul onoarei şi ai mândriei pentru strămoşi
ş. a. , îi pregătea astfel pentru viaţă.
Apar apoi scribii, perceptorii, magistrii – ca specialişti ai unei îndeletniciri
intelectuale anume, poate una dintre cele mai vechi ale planetei. „Paidomosul” şi
„sofronistul”, probabil primii educatori specializaţi pentru educaţia fizică, respectiv,
educaţia militară şi cetăţenească, alături de alţii din agora în palestre, pe câmpurile de
luptă ori la umbra copacilor interveneau înspre formarea tineretului pentru viaţa de adult.
Ei preiau autoritatea anonimatului părinţilor şi bătrânilor, în educaţie.
Pe traseul istoriei apare, prin urmare, o profesiune nouă ce-şi va câştiga cu timpul un
binemerit prestigiu. Practica profesiunii o consacră o instituţie anume, apărută în
condiţiile comunităţii sociale tributare – şcoala (în gr., schole, ad litteram, - „răgaz,
odihnă după muncă”, cuv. preluat de romani, la care schola sau scola a devenit „ şcoală”
denumire a instituţiilor de învăţământ). Ea fiind făuritoarea unei profesiuni proprii.
Noţiunea de profesor îşi are rădăcina etimologică latină. Professsum – supinul
verbului profiteri, „ a vorbi în faţa cuiva, a declara în mod public, a face profesie de
credinţă” este profesia prin excelenţă, probabil prima profesie dezvoltată istoric de
omenire. Acest caracter străvechi al profesiunii a şi determinat pesemne numirea
specializării, apoi a profesiunii, de a educa pe alţii cu însuşi termenul generic al tuturor
profesiunilor; profesor. A profesa înseamnă a declara public şi a practica social funcţia
de educator; aceasta înseamnă a educa în primul rând tânăra generaţie, dar şi pe toţi
ceilalţi şi, în acelaşi timp, a se educa pe sine (23) . Termenul mai vechi folosit în limba
română pentru profesor este cel de dascăl care provine din gr. didaskalos, „ didaskallion”,
cel care învaţă pe cineva.
O problematică vastă face obiectul unei discipline pedagogice aparte, deontologia
didactică.
2. Nu se întâlneşte prea des numele deontologiei didactice (sinonim pedagogice) în
lucrările de pedagogie de la noi. În 1979 o încercare de definiţie a ei îşi găseşte locul,
pentru prima dată, într-un dicţionar de specialitate. La fel, în 1983, într-un curs
universitar ea apare în sistemul ştiinţelor educaţiei, după ce mai înainte prin stăruitoare
intervenţii pătrunde în programele de perfecţionare (acum din nou eliminată) ale
profesorilor ca deontologie a cercetării didactice (24).
Preocupări teoretice în legătură cu subiectul în discuţie găsim la unii cercetători
puse, mai ales, în legătură cu calităţile şi pregătirea educatorilor. În ţările de limbă slavă
23
Emilian Dimitriu şi colab., Educatorul la lecţie. În al doilea colocviu naţional de pedagogie. Pregătirea şi
perfecţionarea personalului didactic, Institutul de Ştiinţe Pedagogice, Buc., 1974,p.45
24
Vezi termenul Deontologie didactică (pedagogică) în Dicţionar de pedagogie, E. D. P., 1979, p.118-119;
asemenea şi alte studii în problemă ale autorului articolului.

9
acestea nasc pedentologia (). Grupăm aici preocupările celor care au adus frumoase
elogii muncii educatorilor – Petrache Poenaru, M. Kogălniceanu, B. P. Haşdeu, Spiru
Haret, G.G. Antonescu, I. Sculea Firu ş.a. – ale căror gânduri sânt demne de reamintit
(), ca şi cele ale unor autori de manuale ori cursuri universitare.
Alţii au scos în evidenţă ethosul ei. Se întâlnesc aici, în afară de Nicolae Iorga, (deja
citat): Ion Găvănescul şi Stanciu Stoian, Em. M. Brandza şi D. Muster. Ion Găvănescul ,
vorbind de datorie, distinge în etica sa acţiunile obligatorii de cele meritorii, (acţiuni bune
pe care nu sântem obligaţi a le face) (25). Acţiunile meritorii, ce formează o sferă morală
mai înaltă sânt caracteristice, în altele, şi acţiunilor educatorilor. „ Atunci când face
educaţia celor ce ne sânt încredinţaţi pentru aceasta, atrage atenţia Stanciu Stoian, să ne
confruntăm moralei profesionale. Aceasta ne dictează să nu facem nimic în afară de ceea
ce ştim sigur, să mergem pe linia unui program care ştim unde duce şi cu metodele pe
care ştim să le mânuim” (26).
Dar cel mai stăruitor au subliniat rolul eticului în cadrul profesiunii didactice
amintiţii Em. M. Brandza. Echitatea, buna cuviinţă, discreţia şi punctualitatea definesc
moralitatea care intră în structura profesorului real fără a căror respectare personalitatea
profesorului nu ar putea fi recunoscută, în contactul cu elevii şi în contactul cu societatea.
Aceasta este motivată de autori; prin acţiunea de înrâuririle a profesorului asupra
tineretului (uşor influenţabil), constituit pe grupe stabile (cursurile sânt urmate mai mulţi
ani de către aceleaşi grupe), se exercită stăruitor (săptămânal), au răsunet şi în viaţa de
familie (elevii povestesc, părinţii comentează) (27).
În sfârşit, mai mulţi specialişti pomenesc deontologia didactică într-un context, de
sine stătător, restrâns la etică ori drept. Apreciind că „ gradul de înţelegere a îndatoririlor
ce decurg din exercitarea profesiunii de educator constituie un factor important, (după
unii, decisiv) al eficienţei şi al prestigiului funcţiunii”, Tiberiu Trunţer, militează pentru o
deontologie a funcţiilor didactice (28). Marin C. Călin, în 1974, arată că „ profesiunea de
educator” ridică „ o problematică morală (subl. R. P.), complexă precum şi o conştiinţă a
drepturilor şi îndatoririlor în procesul de formare a personalităţii, a caracterului uman în
special” şi menţionează că, „ în această optică, se poate vorbi de o nouă subdiviziune în
pedagogie; deontologia educaţiei” (29). În acelaşi an, vorbind de deontologie în general ca
şi de ramurile ei mai mult ori mai puţin constituite cerem pentru contigentul cel mai
numeros de intelectuali profesionişti o pregătire sub acest aspect a tuturor membrilor
corpului didactic, ca o condiţie a sporirii eficienţei muncii prestate. În acest context
apreciem ca fiind necesară introducerea deontologiei didactice în planurile de învăţământ
ale tuturor instituţiilor care pregătesc sau perfecţionează cadre didactice. În acest sens am
prezentat un proiect de plan tematic pentru o programă de curs (facultativ,


Pentru pedagogii polonezi aflarea calităţilor privind profesia de profesor face obiectul unei preocupări aparte
pedentologia (de la gr. paidentès – „profesor” şi logos – „cuvânt”, „ ştiinţă” ) – în M. Godlewski, S. Krawecewicz, -
J. Wujek, Pedagogika, Podrecznik akademicki, P. W. N. Warazawa, 1978,p.693

Un restrâns florilegiu găseşte cititorul interesant în ultima parte lucrării noastre.
25
Ion Găvănescul, Etica, Editura Librăriei Universale Alcalay, Bucureşti, 1928, p.5
26
Stanciu Stoian, Probleme de ieri şi de azi ale pedagogiei româneşti , Editura “ Scrisul Românesc” , Craiova,
p.335.
27
Em. M. Brandza , D. Muster, op. cit, p.43-44. D. Muster reia unele dintre aceste probleme într-o valoroasă lucrare
, Metodologia cercetării în educaţie şi învăţământ, Ed. Litera, Buc,1985.
28
Tiberiu Truţer, O deontologie a funcţiunilor didactice. În „ Colocvii despre şcoală, familie şi societate”, an. III,
nr.5, 1968, p.17
29
Marin C. Călin, Etica activităţii personalului didactic, În revista de pedagogie”, nr.9, 1974,p.7

10
postuniversitar) de deontologie pedagogică (30). Tiberiu Popescu în Educaţia adulţilor, E.
D. P. , 1974, p.182-103 cere un curs de etică profesională pentru profesiunea de educator
al adulţilor şi un cod de deontologie a pedagogului de adulţi.
Pentru orele prevăzute în planurile şi programele de învăţământ a şcolilor normale ca
disciplină de studiu începând din 1924, Vasile Harea scrie întâia lucrare „ Datoriile
învăţătorului” la obiectul cu acelaşi titlu. Sânt cuprinse aici patru lucrări deosebite, câteva
probleme de sociologie generală şi sociologie specială a unităţilor şi instituţiilor sociale,
îndrumări pentru activitatea extraşcolară a învăţătorilor, exerciţii şi conferinţe alături de
probleme de etică profesională. Iată, spre ilustrare, sumarul problemelor abordate în
singurul capitol; „Datoriile şi drepturile învăţătorilor.
♦ Învăţătorul şi societatea, în special satul;
♦ Datoriile învăţătorului faţă de Stat; şcolare, pedepsele, datoriile extraşcolare.
♦ Drepturile învăţătorului faţă de Stat; salarizarea, avansările în grad, concediile şi
transformările, pensia, apărarea drepturilor încălcate ale învăţătorilor” ( 31) . În
învăţământul universitar, similar, pentru examenul de „ legislaţie şi administraţie şcolară
şi etică profesională” semnează Em. M. Brandza şi D. Muster lucrarea deja citată.
Azi, deşi „ Psihologia şi etica profesională” ori „Elemente de drept şi etică
profesională” apar ca manuale pentru liceele economice şi de drept administrativ ( 32) iar
în învăţământul superior este prezentă pentru medicină (câteva cursuri au fost amintite v.
supra), problemele deontologiei didactice când nu sânt ignorate, sânt expediate la
capitolul despre personalitatea profesorului.
În 1974, alături de Vasile Popeangă (33) pentru învăţători, (câte 2 ore săptămânal în
anii II şi III) am cerut introducerea ei în învăţământul superior, fapt pentru care
sensibilizăm şi azi acum.
În alte părţi, după cunoştinţa noastră, deontologia didactică deţine prestigiul unui
obiect de învăţământ - în Franţa, Spania, U. R. S. S. (34). Între preocupările teoretice mai
însemnate cităm lucrările lui André Ferré, Gaston Mialaret, Robert Dottrens, V. I.
Pisarenco şi I. I. Pisarenco, E. G. Fedorenco, T. M. Stinnett (35) şi tentativele de grupare a
normelor deontologice în statute ori coduri (36).
3. Sântem acum în măsură să definim deontologia didactică şi să-i conturăm
obiectivele. Ca ramură pluridisciplinară a ştiinţelor educaţiei, ea studiază şi prescrie

30
Vezi „ Probleme actuale ale deontologiei funcţiilor didactice. În „ Seminarul de didactică modernă”, nr.22, 1974
(litografiat la Tip. Universităţii din Timişoara); Pentru o deontologie didactică. In.” Orizont”, Timişoara, nr.51
(355), 1974, p.3: Aspectul deontologic al perfecţionării cadrelor didactice. In, „ Forum - revista învăţământului
superior”, nr.10, 1977.
31
V. Darea , Datoriile învăţătorului, Ed. ”Scrisul românesc” Craiova , ş. a. p.215-227.
32
Iată câteva : L. Plugaru, E. Alecu, Psihologie şi etică profesională, E. D. P. Buc., 1972; E. Alecu, R. Bica, L.
Plugaru, Psihologie şi etică profesională, E.D. P. Buc.,1978; V. Ştefănescu, V. Mihoc, Elemente de drept şi etică
profesională, E. D. P. Buc.,1984; C. Coatu , M. Nicolescu, Tehnica comerţului şi etică profesională, E. D. P.
Buc.,1973
33
Vasile Popeangã, Educatorul la lecţie, loc. cit, p.32
34
Soleil – Le Code, le livre, des instituteurs, Edition S. U. D. E. L. 44 – edition , Paris, 1974 şi Robert Galisson, L'
atelier didactique, In “ Universites” mars, 1987, vol. 8, no.l, p.61; Projecto de curso para la obtencion del certificado
de aptitude pedagogica destinado a profesores de formacion profesional. In “ Editure”, Madrid, nr.4,1974, p.37-39;
V. I. Pisarenco, I. I. Pisarenco, Pedagogicescaia etica , Minsk, 1973
35
A. Ferré, Morale profesionalle de l 'instituteur S. U. D. E. L., Paris, 1949, G. Mialaret, Le droit de l 'enfan à
l 'éducation, Unesco, Paris 1979, R. Dottrens, Institutori ieri, educatori mine, trad., EDP, Buc.,1971; V. I. Pisarenco,
I. I. Pisarenco, op.cit; E. G. Feodoreno, Profesionalnaia erica, Kiev, 1983; T. M. Stinnett, Profesionala problems of
teachers, The Macmillan Company, New-York, 1968.
36
Jean Thomas, Des maîtres pour l 'école de demain, Unesco, Paris, 1968, p.63-84; Le Code Soleil, le livre des
instituteurs op. cit. E. W. Smith, S. W Krause, M. M. Atkinson, The Educator s incyclopedie.p.225.

11
 datoriile (obligaţiile) profesionale, ale personalului didactic faţă de cei educaţi (tineri ori
adulţi) şi familiile primilor, faţă de colegi şi alţi profesionişti, faţă de opinia publică şi
autoritatea de stat, precum şi drepturile proprii, astfel cum sânt precizate ele prin legi,
regulamente, statute, jurăminte şi tradiţie.
Înscriem între obiectivele ei, un grup de rezultate aşteptate de la educatori, cerinţe ce
se exprimă prin comportamente şi atitudini. Iată câteva dintre ele:
- să manifeste interes faţă de oameni, cu precădere faţă de copil şi să dorească să-l asiste
pe acesta din urmă pe tot parcursul procesului lui de pregătire pentru viaţă;
- să manifeste dispoziţie pozitivă, permanentă pentru desfăşurarea deficientă a procesului
instructiv – educativ (pentru obţinerea măiestriei şi tactului pedagogic, să adere fără a
opune rezistenţă, din convingere, la modernizarea lui );
- să manifeste preocuparea de a se pregăti permanent pentru lecţii şi dorinţa de a-şi spori
competenţa prin autoperfecţionare continuă;
- să accepte şi să cultive relaţii colegiale cu ceilalţi profesori;
- să acorde respect personalităţii părinţilor;
- să obţină dorinţa de a se angaja şi de a colabora pentru formarea altor profesionişti ai
educaţiei;
- să accepte şi să se conformeze normelor deontologiei didactice;
De la sine înţeles, sistemul obiectivelor rămâne deschis înspre perfecţiune prin
competenţă profesională şi perfecţionare atitudinală.

CAPITOLUL 5
SISTEMUL DREPTURILOR PERSONALUI DIDACTIC
1. Extensiunea drepturilor.
2. Dreptul de exercitare a funcţiilor didactice.
3. Lista drepturilor personalului didactic.
4. Concluzie.
1. Cele mai importante dintre drepturile ce îi vizează pe educatori le găsim în sistemul
constituţional şi legal. Dreptul la muncă şi dreptul la învăţătură sânt apreciate, alături de
altele, ca făcând parte din rândul acelora pe care constituţia le consacră ca fiind
fundamentale.
O serie de alte drepturi sânt prevăzute în legi, decrete, statute, coduri, jurăminte,
declaraţii cu caracter universal, recomandări, metodologii ş. a. Ele se referă, în raport cu
specificul şi felul activităţii depuse, la drepturile întregului personal didactic ori numai la
anumiţi practicanţi ai profesiei. După caz ele pot îmbrăca un aspect coercitiv – juridic ori
pot fi incluse prin forţa opiniei publice, tradiţiei ş. a. sau pot avea numai caracterul unui
angajament al statelor, după care ele se pot orienta.
În afara reglementărilor româneşti regăsim problemele specifice diceologie, în, de pildă,
Recomandarea UNESCO şi a Biroului Internaţional de Educaţie (B.I.E.) din 1966 privind
poziţia profesorului şi organizarea cercetării pedagogice, în Recomandarea din 1975 a
UNESCO privind rolul şi influenţa profesorului în cadrul procesului muncii în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului din 1948 ca şi cea a Drepturilor Copilului din 1959.
De asemenea sânt consemnate ori reamintite unele drepturi în cele câteva tentative de
ordonare a normelor profesiei didactico în codurile deontologice ori în cele de formulare

12
(şi rostire) a unor jurăminte profesionale, care împreună cu cele de mai sus alcătuiesc un
sistem, sistem ce rămâne deschis acţiunii eficiente de practică profesională.
Realizarea deplină a acestora este asigurată printr-o serie de garanţii sociale de natură
economică, politică, juridică, culturală ş. a.
Factorul nemijlocit care asigură condiţiile de garanţie a exercitării dreptului la învăţătură
(poate mai potrivit la educaţie) – sânt cadrele didactice.
Ca atare, profesioniştii educaţiei au o serie de drepturi şi li se impun ori îşi impun, vom
vedea multe obligaţii şi datorii.
2. Începem, cum este şi firesc cu dreptul de ocupare şi exercitare a funcţiilor didactice. În
toate ţările lumii civilizate este permisă ocuparea funcţiilor didactice numai acelora ce
posedă studii corespunzătoare postului didactic solicitat. În acelaşi timp, este interzis
exercitarea, şi prin urmare nu pot ocupa funcţii didactice, persoanele lipsite de acest drept
pe durata stabilită printr-o hotărâre definitivă de condamnare penală, cei ce suferă de boli
contagioase stabilite prin normele sanitare antiepidemice, precum şi cei care, din cauza
unor boli mintale () sau a unor infirmităţi sânt inapte pentru activitatea instruitivă.
Întrucât practica profesiei presupune o pregătire interioară complexă, despre care în
timpurile noastre, atâta s-a scris, normele legislative de azi consideră aceasta ca pe ceva de
la sine înţeles. În trecut, însă, acest fapt nu s-a impus ca pregnanţă, căci oricine avea ceva
cunoştinţe putea fi dascăl. În 1719, de exemplu, în capitolul al VI-lea al „ Metodei
familiare pentru şcolile mici” consacrat ştiinţei, capacităţii şi deprinderilor pe care trebuie
să le aibă dascălii francezi pentru a-i învăţa bine pe copii găsim scrise următoarele; „ Cine
spune maestru într-o artă sau profesie spune un om experimentat care posedă ştiinţa acestei
arte sau acestei profesiuni. Trebuie să se dea copiilor gustul cântecelor... Este necesar de
asemenea ca dascălii să citească curgător în franceză şi latină, să ştie bine să scrie, adică nu
numai cu caractere frumoase, ci să urmărească şi regulile ortografice” (37).
Este totuşi în afara deontologiei pedagogice exercitarea profesiunii didactice fără a avea
studiile corespunzătoare (suplinitorii „ profesori”, de ex.), a învăţa (la fără frecvenţă)
meseria, în timp ce o predai ori a deţine o funcţie didactică în baza unor studii
necorespunzătoare. În aceeaşi ordine de idei este amendabilă folosirea ori acceptarea
titlului de profesor, fără a avea dreptul de a-l deţine (cazuri maiştrilor – instructorilor (), al
suplinitorilor necalificaţi sau în curs de calificare ) ca şi a gradelor universitare necâştigate,
prin concurs, conform legii. Rămâne deschisă problema folosirii gradului didactic
universitar (nu a titlului ştiinţific) şi a denumirii instituţiei de învăţământ superior, în
activitatea ştiinţifică şi publicistică nepatronată de această instituţie, după pensionarea
personalului didactic. O asemenea problemă se pune, de exemplu, în profesiunea militară.
3. Drepturile care ţin de însăşi natura corpului profesoral sânt menţionate, în orice ţară, în
legea învăţământului şi statul corpului didactic.
Pot fi apreciate ca principale următoarele câteva drepturi: să ocupe, în condiţiile legii,
potrivit pregătirii profesionale şi specialităţii sale, funcţii didactice şi să fie retribuit după
cantitatea şi calitatea muncii depuse; să beneficieze de formele organizate de perfecţionare
profesională, precum şi de avantajele pe care legea le acordă ca o consecinţă a acestei

în ciuda a ceea ce cred ori spun unii elevi ori studenţi despre profesorii lor – fapt de analizat şi amendat sub
orizont deontologic.
37
J.B.Piobetta, Examens et concours, P.U.F. Paris, 1943

Richard R. Conarroe în H.B. Maynard, Manual de inginerie industrială, Editura Tehnică, Buc., 1975, p.42
consideră „ împiedicarea utilizării titlului de către alte persoane decât cele ce au diplome, de ex. Tehnicienii – un
obstacol în calea afirmării inginerilor prin promovarea profesionalismului”.

13
perfecţionări, să fie promovat în muncă potrivit pregătirii, experienţei şi rezultatelor
obţinute; să participe la dezvoltarea şi soluţionarea problemelor privind dezvoltarea şi
perfecţionarea activităţii de învăţământ; să folosească pentru pregătirea şi desfăşurarea
activităţii didactice şi ştiinţifice materialele, utilajele, bibliotecile şi întreaga bază materială
a unităţilor de învăţământ ; să participe la conducerea unităţii, să fie ales sau numit în
funcţii didactice de conducere; să publice lucrări de specialitate şi să valorifice rezultatele
activităţii de cercetare ştiinţifică şi creaţie literar – artistică; să facă parte din organizaţii
profesionale şi asociaţii culturale ş.a. Pentru învăţământul superior un drept în plus, acordat
numai profesorilor şi conferenţiarilor este acela de a putea fi numiţi ori aleşi în anumite
funcţii de conducere şi în comisii de concurs pentru ocuparea unor posturi didactice
similare.
Alte drepturi ce decurg din calitatea de angajat a profesorilor, prevăzute de legislaţia
muncii, înscriu o zonă ce nu se încadrează în preocupările deontologiei pedagogice.
Lista drepturilor profesorilor poate fi, sub acelaşi aspect al problemei, mai largă. În
ultimul capitol al lucrării lui Jean Thomas, „ Recomandări privind statutul profesorilor” se
mai înscriu între drepturi : practica libertăţii academice „ deoarece profesorii sunt
competenţi să judece ei înşişi mijloacele şi metodele de predare cele mai potrivite pentru
elevi”; a libertăţii de evaluare în sensul în care „el consideră utile acele tehnici de evaluare
în aprecierea progresului elevilor, având grijă să nu rezulte vreo nedreptate împotriva unor
anume elevi”; dreptul de a fi protejat de intervenţii nejuste sau nemotivate a părinţilor „în
chestiunile care ţin eminamente de responsabilitatea sa profesională” ca şi dreptul de a face
apel şi de a se apăra ei înşişi „ iar procedurile – pentru a apăra prestigiul profesiei – să nu
fie făcute public (38). Dar lista rămâne în continuare deschisă.
Nu este, credem, lipsit de interes să vedem care erau drepturile profesorilor în trecutul
învăţământului nostru. O vom face prin evocarea unor paragrafe din Legea pentru
învăţământul primar al statului din 1924 şi Legea pentru învăţământul secundar din 1928.
Înainte de acesta vom reţine că toate legile româneşti ale învăţământului începând cu cea a
lui Alexandru Ion – Cuza din 1864 recunosc prin drept al slujitorilor şcolii –
inamovibilitatea. Ca atare ei nu pot fi „strămutaţi fără a lor expresă învoială, de la un loc la
altul” (art. 384 şi 385 din Legea instrucţiei din 1864) ori „suspendaţi, permutaţi sau
excluşi din corpul didactic, decât în conformitate cu prescrierile legii (art. 44 din Legea
asupra învăţământului secundar şi superior).
Revenim la Legea din 1924. Prin art. 133 membrii corpului didactic sunt datori : să
frecventeze regulat şcoala, dând exemplu de ordine, punctualitate şi stăruinţă, pentru
educaţie şi instrucţia copiilor, ce le sânt încredinţaţi, să aplice legile, regulamentele,
programa şi instrucţiunile autorităţilor şcolare; să aplice, la predarea lecţiilor, principiile şi
normele de educaţie şi învăţământ întipărind în spiritul copiilor, prin învăţătură, exemple şi
fapte, precepte morale, insuflându-le sentimentul datoriei; să ia parte la conferinţele
şcolare, hotărâte de autorităţile şcolare; să aibă o purtare exemplară atât în şcoală, cât şi în
societate. Misiunea învăţătorului se precizează în art. de lege următor, având un caracter
educativ, cultural şi de armonie socială, el nu poate săvârşi fapte care i-ar ştirbi prestigiul şi
ar compromite activitatea şi autoritatea sa. Se înţelege, şi nu numai aici (vezi şi supra,
cap.1,pct.4), că diceologia se interesează şi de acţiunile interzise (vezi fig.1). De aceea este
interzis, urmând aceiaşi lege şi exemplul membrilor corpului didactic primar, a face

38
Jean Thomas, op. Cit. , p.73-74.

14
 aprecieri jignitoare asupra credinţelor religioase ale părinţilor şcolarilor; a preda împotriva
religiei şi ordinei în stat; a manifesta prin grai şi fapte dispreţ faţă de religie, limbă, patrie
şi naţiune; a face agitaţie împotriva formei de guvernământ a ordinei de stat şi a lua parte la
greve; a exercita orice fel de comerţ sau vreo profesiune care l-ar putea împiedica de la
îndeplinirea îndatoririlor sale de învăţător sau ar fi incompatibilă cu demnitatea
caracterului chemării sale.
Prin cealaltă lege menţionată, membrii corpului didactic secundar sânt datori: să se
conformeze în toată activitatea lor jurământului depus; să frecventeze regulat şcoala dând
exemplu de ordine, punctualitate şi stăruinţă pentru educaţia şi instrucţia elevilor ce le sânt
încredinţaţi; să cunoască şi să aplice legile şi regulamentele, programele şi instrucţiunile
autorităţilor şcolare; să aibă atât în şcoală cât şi în societate o purtare demnă.
Iată, în aceeaşi modalitate de ilustrare, ceea ce era interzis, deoarece i-ar ştirbi prestigiul
şi i-ar compromite autoritatea cadrelor didactice; a lua parte la greve, a exercita un comerţ
sau o profesiune care l-ar împiedica de la îndeplinirea îndatoririlor de învăţător sau ar fi
incompatibile cu demnitatea chemării sale; întreţinerea unor raporturi duşmănoase cu
colegii şi părinţii elevilor, şcoala având de suferit de pe urma acestora.
4. Între drepturile profesionale ale educatorilor există o strânsă legătură. Sistemul
drepturilor educatorilor nu sânt scop în sine. Activitatea de zi cu zi a tuturor acestora
trebuie să o confirme. Numai în acest fel putem spune odată cu Spiru Haret că: „ profesorul
trebuie să fie considerat drept capul unei coloane de expediţiune ... ; dacă el nu ştie ce rol
are în planul general de companie, e sigur că se va achita foarte rău de îndatoririle sale”.
(39)

CAPITOLUL 6
DATORIILE PROFESORILOR
1. Clasificarea operaţională.
2. Acţiunile permise obligatorii. Un exemplu, între atâtea altele.
3. Câteva dintre acţiunile permise nonobligatorii.

1. Înglobăm sistemul datoriilor profesionale ale educatorilor într-un context social mai larg,
acela ce poate fi circumscris ideii că „ prin munca pe care o îndeplineşte, educatorul este
permanent „ în funcţie”, în exercitarea profesiei. El educa nu numai la catedră, în clasă, ci în
fiecare din contactele sale cu copii şi cu părinţii lor, în fiecare din momentele vieţii sale
personale, pe stradă, în societate, în activitatea obştească” (40).
Datoriile (vezi supra cap.1pct.4) din sfera profesiunii didactice se prezintă
educatorilor sub aspectul acţiunilor permise obligatoriu ori nonobligatoriu.
În sistemul social de educaţie profesorii se pot raporta la cei ce îi educă, pot coopera
cu părinţii elevilor, stabilesc relaţii de colaborare, coexistentă cu specialiştii altor profesii
(jurisconsultul, mediul şcolar ş.a.) ori se află sub ochiul viu şi permanent atent al opiniei
publice. În fiecare din aceste ipostaze persoana şi acţiunea sa este înconjurată de obligaţii şi
datorii. Analiza lor cade în sarcina deontologiei didactice.

39
Spiru Haret, Raport către Ministerul Instrucţiunii
40
Octavian Neamţu, Cultura ca acţiune socială. Editura Academiei, Buc.,1976, p.21.

15
 2. Vom începe cu ceea ce este permis obligatoriu, cu exercitarea obligaţiilor profesionale în
concordanţă cu principiile stabilite, obligaţii consemnate de regulă în codurile etice (vezi
infra cap.), regulamente ş.a.
Consideră, în lipsa unui cod deontologic românesc că cel mai bine putem informa cititorul,
prezentând în extenso principiile şi obligaţiile ce rezultă din ele Asociaţiei Educaţiei
Naţionale (N.E.A) din S.U.A., valabil pentru toate persoanele angajate în profesie.
Primul principiu. Principala obligaţie a educatorilor este de a îndruma copiii, tineretul
şi adulţii în procesul cunoaşterii, de a-i pregăti în spirit democratic şi de a-i ajuta să devină
cetăţeni autonomi. Puterea naţiunii constă în responsabilitatea socială, componenta
economică şi tăria morală a indivizilor.
Pentru a îndeplini obligaţiile ce decurg din acest prim principiu profesorii vor trebui:
1. Să trateze just şi imparţial pe cei care îi învaţă indiferent de particularităţile lor fizice,
mintale, emoţionale, politice, economice, sociale, rasiale sau religioase.
2. Să recunoască deosebirile dintre elevi şi să caute să satisfacă nevoile lor individuale.
3. Să încurajeze elevi să formuleze şi să lucreze pentru scopuri individuale înalte înspre
dezvoltarea lor fizică, intelectuală, creativă şi spirituală.
4. Să ajute elevii să înţeleagă şi să aprecieze nu numai posibilităţile şi avantajele
democraţiei dar şi îndatoririle faţă de ea.
5. Să respecte dreptul fiecărui elev de a avea informaţii confidenţiale despre propria
persoană cu excepţia cazurilor când ele sânt furnizate agenţiilor autorizate sau când
sânt cerute de lege.
6. Să nu accepte altă remunerare decât aceea în conformitate cu hotărârile adoptate de
comitetul de conducere.
Al doilea principiu. Toţi educatorii şi părinţii au sarcina de a modela ţelurile fiecărui elev
în conformitate cu scopurile sociale. Eficienţa multor metode de predare depinde de relaţia
de cooperare cu familia.
Pentru a îndeplini obligaţiile acestui principiu profesorii vor trebui:
1. Să respecte responsabilitatea părinţilor pentru copiii lor.
2. Să caute să stabilească relaţii de cooperare prietenească cu familia.
3. Să ajute la întărirea încrederii elevului în propriul cămin şi să evite remarcile ce ar putea
mâna această încredere.
4. Să furnizeze părinţilor informaţii ce vor fi în interesul copiilor lor şi să fie discreţi cu
informaţiile primite de la părinţi.
5. Să informeze părinţii despre procesul copiilor în privinţa atingerii scopurilor şcolare.
Al treilea principiu. Învăţământul ocupă o poziţie de interes public implicând nu numai
conduita profesională educatorului dar şi relaţia şcoală – societate. Învăţământul este
eficient când aceste numeroase relaţii operează într-un mod constructiv.
Pentru a îndeplini obligaţiile acestui principiu profesorii vor trebui:
1. Să adere la orice tipar rezonabil de conduită acceptat de societate pentru persoanele de
profesie.
2. Să-şi îndeplinească datoriile de cetăţean şi să participe la activităţi sociale luând în
considerare şi obligaţiile faţă de elevi, familie şi propria persoană.
3. Să discute publicaţiile controversate dintr-un punct de vedere obiectiv, în felul acesta
păstrând în clasă o atmosferă nepărtinitoare.

16
4. Să recunoască că şcolile aparţin societăţii, să încurajeze participarea neprofesioniştilor
la realizarea scopurilor şcolii şi să se străduiască să informeze publicul cu privire la
programul educaţional ce se îmbunătăţeşte.
5. Să respecte comunitatea în care este angajat, să fie loial sistemul şcolar, statului şi
naţiunii.
6. Să lucreze pentru îmbunătăţirea învăţământului în comunitate şi să întărească viaţa
morală, spirituală şi intelectuală a ei.
Al patrulea principiu. Cei ce lucrează în învăţământ au obligaţii la angajare. Acestea sânt
de tipul patron – angajat şi se bazează pe respect mutual şi încredere ().
Pentru a îndeplini aceste obligaţii profesorul va trebui:
1. să conducă afacerile profesionale pe căile potrivite;
2. Să se abţină de la discutarea informaţiilor confidenţiale şi oficiale cu persoane
neautorizate.
3. Să se ceară angajarea pe bază de competenţă şi să evite cererea de poziţii speciale,
ocupate de alţi profesori.
4. Să caute post într-un mod profesional evitând practicile de distribuire a cererilor.
5. Să refuze să accepte un post când locul liber a fost creat printr-o activitate
neprofesională sau prin utilizarea unor practici şi procedee personale nejuste.
6. Să adere la condiţiile contractului în baza căruia îţi îndeplineşte serviciile până când
contractul expiră prin înţelegere mutuală sau în mod legal.
7. Să dea şi să aştepte rezultatul avertizării înainte de efectuarea unei schimbări de poziţie.
8. Să fie cinstit în toate recomandările care se dau privind munca celorlalţi profesori.
Al cincilea principiu. Învăţământul se deosebeşte de toate celelalte activităţi prin unicitatea
şi calitatea relaţiilor profesionale între profesori. Respectul pe care îl poartă comunitatea
este influenţat de nivelul sau poziţia profesorilor şi de atitudinea lor faţă de învăţământ şi
faţă de ceilalţi profesori.
Pentru a îndeplini obligaţiile acestui principiu profesorii vor trebui:
1. Să-i trateze pe cei care aceeaşi profesie în acelaşi mod în care ar dori să fie trataţi ei
înşişi.
2. Să sprijine alţi profesori care au acţionat în numele său şi la cererea sa.
3. Să vorbească în mod constructiv despre alţi profesori dar să raporteze cinstit
persoanelor responsabile în probleme legate de bunăstarea elevilor, de sistemul şcolar şi
de profesie.
4. Să menţină participarea activă în organizaţii şi să se străduiască să atingă scopurile care
justifică asemenea grupuri organizate.
5. Să se perfecţioneze profesional în mod continuu prin studiu, cercetare, călătorii,
conferinţe şi participare la întâlnirile profesionale.
6. Să se facă profesia de educatori atât de atractivă şi interesantă încât tinerii să dorească
să devină profesori (41). Autorii textului de mai sus recunosc că aceasta poate suferi
adaptării locale.
3. practica profesiunii didactice mai cunoaşte o altă categorie, autentica datorie, ce înscrie
o serie de acţiuni în planul permisiunii neobligatorii. Ea oferă libertatea responsabilităţii.


Deşi acestea nu au nici o legătură cu realitatea de la noi, le reproducem pentru a nu strica unitatea textului.
41
E. W. Smith, S.W. Krause, M. M. Atkinson, loc.cit., vezi şi T. M. Stinnett, op.cit.;Donald L.Conrad, Code of
ethics, Washinton, D. C. ,The Association, p.432-435

17
În sfera permisului neobligatoriu se înscriu, între altele, tactul şi măiestria pedagogică,
capacitatea empatică (sinonim „empatie”, „ aptitudine empatică”, şi chiar „coborârea la
înţelegerea copilului”) ori agoghia, erosul didactic poate umorul ca şi altele pe care
practica le mai poate reţine.
Întrucât la dispoziţia celor interesaţi stau deja lucrări bine elaborate referirile ce le
facem aici sânt general orientative. Speram, de asemenea ca relaţia obligatoriu /
nonobligatoriu să fie luată de cititor în sensul ei relativ nu absolut.
Dincolo de contactul (activ / pasiv) cu diverse corpuri tactul (de la t. tactus –
„atingere”, „contact”, „ influenţe”, „ acţiune”) are şi sensul „ de a desemna o strategie a
raportării la alte persoane implicând discernământul, adeziune sufletească, grijă pentru a
nu leza demnitatea celui în cauză şi a-l influenţa educativ sau instructiv în chip ingenios,
fără duritate şi evitând conflictele” (42) . Este evident că, implicând atâtea elemente fericit
evidenţiate de sus-menţionatul autor, tactul pedagogic, nu se poate nici cum circumscrie
permisiunii obligatorii. El se regăseşte într-o multitudine de manifestări pozitive ale
profesorilor precum: spirit de dreptate, simţ al măsurii, delicateţe, priceperea de a vorbi
simplu şi convingător şi de a formula cerinţe judicios fundate pe teoria educaţiei ş.a.
„Pentru fiecare problemă pe care o ridică practica pedagogică – profesorul care manifestă
tact pedagogic – găseşte rapid şi sigur soluţiile care dau cele mai bune rezultate, ..., fără ca
prin aceasta să scadă exigenţele faţă de elevi” (43). Jozef Stefanovic care consacră o
întreagă lucrare psihologiei tactului pedagogic al profesorului (tradusă la noi) în finalul
arătat; „profesorul trebuie să se comporte cu tact pedagogic în interesul îndeplinirii
conştiincioase a obligaţiilor umanitare, înscrise în codul propriei sale profesiuni, deoarece
numai astfel va putea dobândi deplina mulţumire şi satisfacţie a activităţii lui
pedagogice”(44)
Tactul pedagogic se află în strânsă legătură cu măiestria pedagogică (uneori arta
didactică, „ars docendi”) la care, firesc, conduce. „Măiestria pedagogică constă în
dezvoltarea plenară a tuturor componentelor personalităţii profesorului, concomitent cu
integrarea lor într-un tot unitar. Ea este a sinteză a tuturor însuşirilor general umane şi
psihopedagogice ale personalităţii profesorului, care determină o performanţă ridicată
acţiunii sale educative pe linia înfăptuirii idealului educaţiei... ( 45, p.36). cadrele didactice
care şi-o apropie îşi îndeplinesc exemplar sarcinile, ele, am putea zice, oficiază nu practica
meseria de educator; la ele educaţia este artă nu simplă instruire. „ Ea arată Victor
Tîrcovnici, nu se însuşeşte din cărţi, dar nici nu se poate forma fără cunoaşterea temeinică
a psihologiei copilului, a psihologiei pedagogice şi a teoriei pedagogice. Ea se formează în
contactul permanent cu elevii, în activitatea continuă la clasă, prin preocuparea neîncetată
de perfecţionare a muncii instructiv-educative şi de îmbunătăţire a experienţei personale
(46).
Favorizează bunei acţiuni educative pare a fi şi empatia, adică capacitatea ori
posibilitatea unui subiect de a se identifica, predominant în plan afectiv, cu altul (alţii).
Stroe Marcus şi colectivul, cei mai stăruitori analişti a ei şa noi consideră empatia „o
însuşire fără de care nu se poate obţine eficienţă maximă în profesie” pe care o defineşte „
capacitatea de transpunere a unei persoane într-un model uman exterior, condiţionând
42
Paul Popescu Neveanu, Dicţionar de osihologie. Ed. „Albatros”, Buc. 1979, p.700
43
Victor Târcovnicu, Pedagogia generală, Ed. “ Făclia”, Timişoara, 1975, p.135.
44
Jozef Stefanavae. Psihologia tactului pedagogic al profesorului.
45
Ioan Nicola, Pedagogie şcolară, E. D. P., Buc., p.360
46
Victor Târcovnicu, loc.vit.

18
înţelegerea şi comunicarea implicită şi o retrăire afectivă a stărilor emoţionale ale
modelului (47). Ei recomandă profesorului să menţină în relaţiile lor cu elevii un echilibru
între empatie şi distanţarea faţă de ei. Autorii amendează atât comportamentul extrem de
empatic şi cel slab empatic cât şi absenţa acestuia.
A fi însufleţit de iubire „ eros paidikos” – „ erosul pedagogic” este o înaltă calitate a
profesiunii. Stefan Bărsănescu citindu-l pe mentorul său Ed. Spranger, scrie: „ Nu
posesiunea unei metode sau aplicarea ei rutinară, ci erosul pedagogic face pe pedagog” (48).
Aceasta constă în „acceptarea cu plăcere a profesiunii de educator, considerând-o ca o
misiune, înclinaţia de iubire pentru copii şi tineri, promtitudinea de a da ajutor elevilor
pentru dezvoltarea lor psihofizică şi spirituală, capacitatea de sugestibilitate, aptitudinea de
a obţine încrederea copilului şi tânărului, care alături de alte calităţi deosebesc educatorii –
personalităţi (49) . Deşi are în vedere o altă situaţie, preferenţialitatea afectivă a elevilor faţă
de structura personalităţii profesorului, mai recent Viorel Prelici aduce o importantă
contribuţie în problema ce o analizăm. Mai întâi faptul că întreg procesul didactic se
desfăşoară pe un fundal afectiv. Apoi acela că factorul afectiv este major şi acţionează
specific, ca atare necesar, în profesiunea didactică. Prezenţa unor componente afective ale
personalităţii profesorului, care să-l apropie de elevi şi să faciliteze predarea şi asimilarea
cunoştinţelor, se impune ca necesară, în privinţa orientării şcolare şi profesionale pentru
profesiunile didactice” (50).
Cât despre „agoghie”, datorăm lui Victor Ţârcovnicu reactualizarea acestui important
concept. „ Unde lipseşte îndrumarea, agoghia nu poate fi vorba de educaţie (51). El a fost
repus în circulaţie pentru a marca un important aspect al acţiunii educatorilor. Ce se
înţelege prin el? Redăm răspunsul aceluiaşi;” nodală este de a şti (a sesiza sau intui ,poate
că e mai corect spus) când şi cât să intervii şi să ajuţi pe elev să se formeze şi, în
consecinţă, când şi cât să-i laşi libertatea de a se forma, în mod independent, prin propria
activitate”. Iată aşa dar ridicată la prestigiul unei acţiuni meritorii capacitatea celui ce
educă de a-l putea, în mod potrivit conduce în spre libertate, pe cel educat.
La fel , probabil, ca şi pentru „agoghie” aducerea în discuţie a humorului, mai exact a
capacităţii de a-l crea şi, respectiv de a suporta efectele lui (a nu se confunda cu ironia, în
afara permisiunii neobligatorii (), interzisă), poate nedumări. Dar gluma este prezentă nu
numai în clasă ci şi în lucrările teoreticienilor. Râsete fără catalog (52) ori Semiotica glumei
(53) – spun suficient. La fel Daniei Hameline în Profesori şi elevi (vezi cap. 9 p.61-64) –
nu-l uită (54). Atunci de ce să nu-l înscriem, întrucât favorizează eficienţa educaţiei, în
rândul acţiunilor permise neobligatorii şi lista rămâne deschisă.

47
Stroe Marcus şi colab., Empatia şi relaţia professor-elev, E. A., Buc., 1987, p.31-52. Să se vadă şi Empatia –
cercetări experimentale, E. A. Buc., 1971; Condiţionarea psihosocială a comportamentului empatic. În “Revista de
Psihologie”, nr.3, 1979; Stiluri appreciative, E. A., Buc., 1980, Cunoaşterea empatică –însuşire aptitudinală a
profesorilor, În Revista de pedagogie, nr.10 şi 12, 1977.
48
Ştefan Bârsănescu, A fi educator. In; A fi educator vol. Editat de „ Revista de pedagogie”, Buc., 1978, p.3
49
Ibid., p.6
50
Viorel Prelici, Raportul dintre structura personalităţii profesorului şi preferenţialitatea afectivă a elevilor faţă de el.
In; „ Revista de pedagogie”, 1978, nr 11, p.26
51
Victor Ţârcovnicu, Învăţământ frontal, învăţământ, individual, învăţământ pe grupe, E. B. P., Buc., 1981, p.189

Să se vadă Enrich E. Geissler, Mijloace de educaţie, E. D. P. Buc., 1977, cap.3.5. Pervertirea lanodei; ironia,
p.130-133
52
Nicole Saftu, Râsete fără catalog, E.D.P.Buc., 1977.
53
Walter Höllerer, Semiotica glumei. In „Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană, E. D. P., Buc, 1985,
p.305-315
54
Daniel Hameline, Profesori şi elevi, E. D. P. , Buc., 1978, vezi cup.9, p.61-64

19
Iniţiem aici consemnând că, împreună toate, definesc şi redefinesc din timpuri pe
educatorul care-şi face datoria, pe educatorul patriot. Nu în numele acestui crez de viaţă
gândise şi acţionase marele pedagog elveţian Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827); „
Voi uita şi de viaţa mea şi de lacrimile soţiei mele şi de copii mei, ca să fiu folositor
patriei”.

CAPITOLUL 7
CÂTEVA PROBLEME SPECIALE
1. Asistenţa psihologică a copilului – datorie fundamentală a educatorilor.
2. Cooperarea dintre părinţi şi profesori.
3. Didactogenia în şcoală. Pentru prevenirea şi combaterea didactogenilor în învăţământ.
4. Aspectul deontologic al perfecţionării cadrelor didactice.
5. Aspecte deontologice ale activităţii de îndrumare şi control în învăţământ şi educaţie.
6. Probleme deontologice ale activităţii de cercetare şi valorificare a experienţei
educaţionale de către cadrele didactice.
7. codurile de deontologie profesională. Pentru un cod de deontologie didactică.
8. Alte probleme deschise investigaţiilor.

1. Copilul, se ştie, este puţin pregătit pentru viaţă la naştere şi, spre deosebire de animale,
nu poate trăi pe cont propriu relativ mult timp după aceasta. El are deci nevoie de îngrijirea
adultului, de ajutorul lui permanent.
În literatura de specialitate sistemul acesta de îngrijire a copilului este menţionat sub
denumirea generică de „ asistenţa”, „asistenţa complexă a copilului”, „asistenţa socială”.
Etimologic, termenul, care provine de la lat. „assiste” indică faptul de a fi permanent lângă
cineva, de a sta lângă, de a fi alături de cineva. Noţiunea de asistenţă – arată I. Holban
căruia i se datorează precizarea şi sublinierea importanţei acestui termen – reprezintă
ansamblul acţiunilor organizate pe plan social în scopul creării condiţiilor optime de
dezvoltare şi de viaţă pentru om (55) într-o lucrare mai veche (laboratorul şcolar de
orientare, E. D. P., 1973, p.13) acelaşi autor arată că în această noţiune se include prezenţa
societăţii, prin instituţiile sale de specialitate (implicit adăugăm noi, şi persoanele
specializate, medic, psiholog, pedagog, etc.) în preajma individului.
Asistenţa complexă a copilului, în continuare, pe scurt „asistenţă”, este, din motivele
spuse mai sus, o acţiune socială indispensabilă. De aici rezultă şi alte caracteristici ale ei,
aceea de a fi generală pentru că se exercită asupra tuturor copiilor şi permanentă deoarece
urmăreşte pe copil continuu o bună perioadă din viaţa sa.
Definită şi înţeleasă astfel, noţiunea de „asistenţă” poate fi de natură medicală, în
condiţiile în care îndrumările date se referă la procesele de creştere, starea de sănătate, la
condiţiile şi regimul de viaţă sau la decizii dependente de aceşti factori, psihologică, atunci
când se ridică probleme determinate de caracteristicile de personalitate, de prevenirea sau
rezolvarea unor situaţii stressante, de atenuarea urmărilor acestora, de înţelegerea structurii
psihologice, de decizii în funcţie de fondul aptitudinal sau de caracteristici generale
(dominante) de personalitate, pedagogică, dacă problemele sunt de instruire sau educaţie,

55
Ion Holban, sistemul complex de asistenţă a copilului (Schiţarea unei problematici). In; „Revista de pedagogie”;
1977, nr.1.,p.35. Vezi idem, Laboratorul şcolar de orientare, E. D. P., 1973, şi Orientarea şcolară, Junimea, Iaşi,
1973.

20
regim educativ, tratarea diferenţiată a unor cazuri, stabilizarea nivelului de pregătire,
posibilitatea de recuperare a lacunelor, formarea deprinderilor sau orice alte probleme de
această natură şi specială, atunci când se pun probleme de înţelegere a situaţiilor sociale, a
transformărilor care au loc în societate sau probleme de ordin material ori cultural, de
mediu, de viaţă, de instituţii de ocrotire, uneori de condiţii familiale, probleme de
socioterapie (56). Rezultă de aici o altă trăsătură a ei, anume caracterul complex, iar pentru
planul activităţii concrete, eficiente cel interdisciplinar. În cele ce urmează noi ne vom
referi, fără a ignora aceste trăsături, numai la asistenţa de natură psihologică şi pedagogică
acordată copilului.
În sfârşit, dacă avem în vedere modalităţile de exercitare, acţiunea de asistenţă poate fi
directă, prin contactul nemijlocit dintre specialist şi persoana asupra căreia se exercită, sau
indirectă, realizată prin intermediul altor persoane (familie, cadre didactice, instituţii
publice de educare a tineretului, de exemplu, pentru formele de asistenţă care ne
interesează (57)).
Intervenţia asupra copilului, privită din unghiul de vedere al deontologiei, prezintă un
anumit specific.
Dintr-o anumită perspectivă, educatorii se află într-o poziţie oarecum specială, unică.
Profesorii sânt, de obicei, adulţi, singurii adulţi într-un grup de copii. Ei reprezintă în faţa
copiilor lumea adulţilor, lumea pentru care îi pregătesc, căci înainte de a merge la şcoală
contactele copiilor cu adulţii au fost mai mult de natură emoţională.
Meseria de profesor se numără, de aceea, printre puţinele care se realizează în faţa unor
individualităţi psihice, în formare, umane. De unde şi necesitatea unei maxime
responsabilităţi faţă de ceea ce se spune, ceea ce se face, a felului cum educatorul se
comportă. „ A învăţa pe alţii, arată Ivor K. Davies, este o activitate profesională de înaltă
tehnicitate, ştiut fiind că în fiecare clipă, în clasă ori în afara ei, profesorii trebuie să ia
numeroase decizii şi nu de multe ori este nevoie ca ele să se ia, instantaneu, sub presiunea
evenimentului” (58).
Apoi, spre deosebire de relaţiile statornice în alte profesii (bolnavul vine la medic,
clientul la avocat ş.a.m.d.), în profesiunile consacrate asistenţei copilului aceştia nu vin, de
regulă, la specialişti, ci reprezentaţii copilului sau ai autorităţii. Rezultă de aici situaţia
specială a copilului, faptul că acesta nu este contractantul profesionistului (59).
Obiectul şi obiectivele acţiunii de asistenţă socială sânt copiii. Aceştia, însă, nu sânt adulţi
şi nu sânt întotdeauna dispuşi să fie de acord cu cei care încearcă să-i ajute. De aici, cerinţa
ca prin acţiunea de asistenţă, integrarea în specialitate a copilului să nu semnifice neapărat
concepţiile şi idealurile de viaţă ale specialiştilor sau părinţilor. În acest sens este protejat
de drepturi. „ Este bine să se considere dreptul la educaţie, arată Bogdan Suchodolski, ca
un drept la a dezvolta propria personalitate, de a descoperi lumea în sine însuşi, de a privi
ştiinţa ca o valoare noninstrumentală şi ca o sursă de înţelepciune (60).
Având ca scop comun – integrarea fiecărui caz concret, particular în societate, medicii,
psihologii, pedagogii, personalul de asistenţă socială trebuie să colaboreze. În munca şi

56
Ion Holban, op.cit., p.13-14.
57
Ibid
58
Ivor K. Davies, L'art d'instruire, traduit de l'anglais par G. Gavillet, Suresn, Edition Hommes et techniques, 1976,
p.9
59
R. Savatier, Definition et regles deontoloquques. In; “ Sauvegarde de l'enfance”, 1970, no.1, p.128.
60
Bogdan Suchodolaski, Le droit de l'enfant à l'éducation, sa philosophie, In; Le droit de l'enfant à l'éducation, sous
la direction de Gaston Mialaret, Unesco; Paris, 1979, p.41.

21
acţiunea lor toţi aceştia vin ca reprezentanţi ai unor profesii care au structuri deontologice,
diferite. Apoi, unii (medici) au deja un cod deontologic bine precizat, alţii (psihologii,
pedagogii) au statutate o serie de reguli profesionale cărora li se spun, după cum alţii (de
exemplu asistenţii sociali) pleacă de la unele principii de atică generală. De aici caracterul
interprofesional al acţiunii şi necesitatea muncii în echipă.
În sfârşi, având de-a face cu o acţiune care se exercită asupra omului în formare, toţi cei
care asigură asistenţa copilului, mai ,mult poate ca alţii, trebuie să acorde respect dreptului
la viaţă şi educaţie a copilului.
Declaraţia drepturilor copilului, adoptată de adunarea generală a Naţiunilor Unite în
noiembrie 1959 în baza unui text stabilit în 1923 de Uniunea internaţională pentru asistenţa
copiilor (adaptată şi ea în 1924 la Geneva de către Liga Naţiunilor), în principiul al 7-lea
arată; „ Copilul are dreptul la o educaţie care trebuie să fie gratuită şi obligatorie, cel puţin
la nivelurile elementare. El trebuie să beneficieze de o educaţie care să contribuie la
cultura sa generală şi să-şi dezvolte capacităţile, judecata personală şi simţul de
responsabilitate morală şi socială şi să devină un membru util societăţii.”
Acest drept trebuie să fie înţeles, arată Gaston Mialaret, în spirit contemporan adică în
raport cu tot ceea ce se referă la existenţa copilului; „ A considera dreptul copilului la
educaţie numai din perspectiva şcolară, înseamnă a face o adevărată mutilare; a refuza
aportul şi rolul instituţiei şcolare înseamnă a face o mutilare inversă. Numai la punctul de
întâlnire al tuturor acestor componente vom putea crea condiţiile cele mai bune ale
exercitării dreptului la educaţie şi acesta la toate vârstele vieţii; copilărie, adolescenţă,
vârsta adultă (61).
Din cele menţionate, decurg o serie de norme de ordin deontologic necesar a fi
respectate de aceia care acordă asistenţa psihopedagogică copiilor şi tinerilor.
Fără a avea pretenţia de a le fi epuizat semnalăm în continuare câteva dintre cele
permise. Profesorul este dator să asiste pe copil în procesul de pregătire pentru viaţă; să
acţioneze în toate împrejurările numai în conformitate cu principiul „primum non nocere”;
să asigure fiecărui copil sau tânăr şanse egale de dezvoltare; să creeze la copil condiţii de
accesibilitate a oricăror acţiuni formative şi educative exercitate asupra sa; să cunoască
caracteristicile generale şi particulare ale vârstelor pentru a-l putea privi pe copil prin
coordonatele psihologice ale stadiului de dezvoltare în care se află; să se acorde respect
personalităţii în formare a copilului, să facă ca datele ştiinţei să devină accesibile
persoanelor care au nevoie de ele, punându-le la dispoziţia acestora au nevoie de ele,
punându-le la dispoziţia acestora şi traducându-le în limbajul omului obişnuit.
2. Atât profesorii cât şi părinţii se dedică copiilor. Succesul educaţiei celor ce învaţă
depinde numai de atitudinea profesorilor faţă de obligaţiile lor profesionale dar şi de
influenţă familiei în care ei trăiesc şi sânt educaţi (62).
Deşi pe măsura creşterii rolului educativ al şcolii, cel puţin prin introducerea
învăţământului general obligatoriu se reduce cel al părinţilor – fie că ei o doresc sau nu –
atribuţiile educative ce revin familiei rămân foarte mari. Educaţia familială are avantajele
sale de neînlocuit iar absenţa acestuia nu o pot decât cu greu completa şcoala ori influenţa
socială. În familie copilul intră din primele zile ale vieţii, tot în sânul ei îşi formează
individualitatea catalizată de emoţionanta dragoste părintească. Perioada primei copilării

61
Gaston Mialaret, (sous la direction), Quelle education, op.cit., p.52.
62
Să se vadă Probleme deontologige ale asistenţei psihopedagogice a copilului. In; „ Revista de Pedagogie”, 1981,
nr.8

22
până la intrarea în grădiniţă este în afara secţiunii şcolii dar decisivă pentru formarea
deprinderilor, pentru afirmarea principalelor tendinţe care orientează personalitatea. Chiar
şi în perioada şcolarităţii sale, apreciază A. Ferré, „copilul îşi petrece un timp mai
îndelungat acasă decât la şcoală şi continuă să se supună astfel acţiunii familiei; dimineţile
şi serile, perioadele dintre cursuri şi cele afectate maselor, sărbătorile, duminicile şi
vacanţele – ocupă cel puţin trei sferturi din existenţa unui şcolar (63)
Acest imperativ este susţinut şi în Declaraţia drepturilor copilului, în continuarea
principiului 7, citat mai înainte, al acestei declaraţii; „interesul superior al copilului trebuie
să ghideze pe cei ce-au răspunderea educării şi orientării sule; această răspundere incubă în
primul rând părinţilor. Aceasta cu atât mai mult cu cât norme de acest gen, inclusiv de
natură juridică, greu le putea găsi la noi. De aici şi importanţa deosebită, în ordinea
deontologiei, a datoriei familiei. Dar nu trebuie să se confunde cele de mai sus cu
asigurarea cadrului organizatoric şi juridic al participării active a părinţilor în domeniul
învăţământului.
Analizându-i acum pe profesori vom reţine că aceştia nu pot să-i educe pe copii izolat de
familie. Datoria profesională îi obligă să angajeze contacte pedagogice permanente cu
părinţii celor ce învaţă, independent de calităţile şi particularităţile lor personale.
Deontologia cere profesorilor să-şi mobilizeze întregul potenţial psihomoral pentru
instaurarea unor contacte eficiente între ei şi părinţi. Pretenţiile profesorului faţă de
învăţătura şi conduita elevului trebuie exprimate cu tact şi întotdeauna, argumentate
convingător. „ El se păzeşte, recomandă A. Ferré, să provoace susceptibilitatea familială
prin emiterea unei concluzii aspre în legătură cu elevii mai slabi la învăţătură.
Tot ceea ce zice şi modul în care a spune, trebuie să-i facă pe părinţi să-i acorde încredere
şi să-i urmeze sfaturile” (64) .
Profesorul are datoria de a-şi apropia şi de a colabora cu părinţii elevilor, de a acorda
respect personalităţii părinţilor şi nu de a da sfaturi ori a li se face reproşuri ori educaţie,
ştiut fiind că multor adulţi nu le convine plasarea lor în situaţia de a fi educaţi” ( 65).
Educatorul trebuie să asculte cu atenţie observaţiile părinţilor respectând toate regulile de
politeţe. Dacă aceste observaţii nu sânt adevărate el trebuie să probeze cu argumente fără
însăşi să-ţi piardă răbdarea.
Această datorie a cadrului didactic de a se informa asupra familiilor are ca revers faptul
că admite totodată dreptul familiilor de a se informa asupra şcolii, de a dori să fie ţinute la
curent asupra modului în care copiii lor sânt educaţi. „Dacă există ceva de care ne-am
putea plânge, arată acelaşi pasionat al moralei profesionale, este faptul că familiile se
îngrijesc foarte puţin, în general, în a-şi exercita un astfel de drept” (66).
Deontologia prezintă anumite cerinţe şi faţă de părinţii celor care învaţă; să respecte
autoritatea profesorului, să nu-şi exprime în prezenţa copiilor proasta impresie despre
şcoală ori profesori ş.a. (67).
Cooperarea părinţilor cu profesorii devine eficace atunci când soţia profesorului în familie
sau chemarea acestora la şcoală se folosesc pentru realizarea unui continuu schimb de
experienţă, când el se realizează în concordanţă deplină cu normele deontologice, dintre
care, unele, le-am subliniat mai sus.
63
André Ferré, op. Cit., p.123-124.
64
André Ferré, op.cit, p.130.
65
Ion Holban, Orientare şcolară, Junimea, Iaşi, 1973, p.234.
66
André Ferré, op.cit., p.125
67
V. I. Pisarenko, I. I. Pisarenko, op.cit., cap. IV.3 profesorul şi părinţii.

23
 3. raţiunea de a fi a profesorului este aceea de a educa, de a sfătui, de a forma. Pare astfel
paradoxal faptul că vorbind despre exigenţele profesiunii didactice aducem în discuţie un
aspect al realităţii educative, care o poate transforma în contrariul scopului său anume
acela de a fi dăunător celor educaţi.
Este vorba de aşa numitele didactogenii , de la cuvântul grecesc didacteon care înseamnă
cel care învaţă pe altul. În literatura de specialitatea termenul a fost introdus de către
psihologul K. I. Platonov (68). El a fost luat în analogie cu cel de iatrogenie, ce provine de
la cuvintele greceşti iatros care înseamnă medic şi geneo, genan care înseamnă a face, a
produce, termen întâlnit în medicină.
În medicină prin acesta se definesc în mod curent acele boli provocate de către medic prin
modul cum acesta practică anamneza, examenul bolnavului şi prin felul cum aplică
tratamentul; în sens larg ansamblul consecinţelor negative ce le poate avea actul medical
(inclusiv ale condiţiilor şi ambianţei în care se află bolnavul în timpul actului medical), al
efectelor nedorite, necunoscute sau neprevăzute ale actului medical (69) .
Aşa după cum în medicină, arată Vasile Pavelcu, se vorbeşte de boli „iatrogene”, adică
provocate, în mod neintenţionat, de medic, tot aşa în educaţie se constată exigenţa unor
vicii „ didascogene” provocate de profesor. Este suficient ca un dascăl cu prestigiu (cu atât
mai periculos) să se adreseze elevului cu vorbele; „ este un incapabil nimic nu se va alege
din tine!”, pentru că un asemenea „ diagnostic” însuşit de elev să se „verifice”, pentru ca
elevul, pierzând încrederea în sine, încetând să mai facă eforturi, să devină, în adevăr, aşa
cum „ i-a prezis profesorul” (70).
În ce priveşte sfera didactico-educativă, traumele, leziunile sau tulburările provocate de4
acţiunea celor care fac educaţie deşi ele descriu o neplăcută şi nedorită realitate, acestea nu
fac obiectul preocupărilor de studiu al multor specialişti.
Cei mai mulţi dintre cercetători, de regulă autorii de manuale pedagogice nu recunosc
direct existenţa unei asemenea probleme, ei amintesc oarecum de existenţă ei, atunci când
vorbesc de comportamentele negative ale profesorilor. Ei recomandă evitarea lor, dar prin
aceasta problema e numai expediată.
Ca urmare, ni se pare firesc şi necesar a pune în discuţie următoarele aspecte ale
problemei ridicate; este oare potrivit să acceptăm (şi să discutăm) posibilitatea săvârşirii
unor greşeli, sigur neintenţionate, de către cadrele didactice? Nu ar duce aceasta la
scăderea prestigiului autorului ei? Nu ar dăuna prin urmare, aceasta autorităţii
profesorului?
„Un om ispravă – arată François Percy – trebuie să-şi mărturisească şi greşelile; ba mai
mult, deşi aceasta i-ar afecta amorul propriu, el are obligaţia să-şi mărturisească public
erorile, pentru a servi astfel la instruirea celorlalţi şi la liniştirea conştiinţei lui” iar Jean –
Louis Petit susţine că acestea nu sânt decât greşeli când ai curajul să le publici dar ele
devin crime când orgoliul te determină să le ascunzi.
Sublinierile de mai sus considerăm a fi un argument în plus, care vine în sprijinul
necesităţii discutării aspectelor enunţate .
În acest sens profesorul cehoslovan Josef Stefanovici ocupându-se de tactul
pedagogic, menţionează ca atare o serie de greşeli datorate profesorului. Fără a merge însă

68
Ion Străchinaru, Didactologie, în Dicţionar de pedagogie contemporană Editura enciclopedică română, Buc. 1969,
p.83
69
Benone Duţescu, Etos în medicină, Editura medicală, Bucureşti, 1979, p.129.
70
Vasile Pavelcu, Psihologia – o ştiinţă primejdioasă în „ Cronica”, Iaşi, 1966, an I, numărul 42, p.1

24
la rădăcina cauzelor, Josef Stefanovici în lucrarea sa, în baza unor date culese de la elevi şi
profesori, deseori numai pe baza unor chestionare, evidenţiază o serie de greşeli ale
profesorilor, pe care autorul le pune în legătură cu lipsa de tact pedagogic al acestuia (71).
La fel procedează, de astă dată pe bază de observaţie, la noi, profesorul Dumitru
Theodosiu. În lucrările sale, recent reeditate „ Mai aproape de elevi” şi „ Şcolare” el
semnalează unele greşeli ale profesorilor, ele căror cauze, se află, după părerea autorului în
lipsa unei atitudini calde, pline de omenie şi respect ale educatorilor faţă de elevi (72).
Între primii la noi care studiază cu atenţie greşelile educative ale profesorilor, ca şi
influenţa acestora asupra elevilor este doctorul Mihai Peteanu. El insistă îndeosebi asupra
aspectelor neuro-psihice ale fenomenului. În 1961 în studiul Manifestări nevrotice la copii
legate de greşeli de educaţie arată că educatorii prin atitudinea lor necontrolată şi greşită
pot crea condiţii pentru apariţia nevrozelor la copii (73). În 1963 semnalează un caz de
mutism electiv la un copil de vârsta preşcolară determinat de greşeli educative săvârşite în
grădiniţă şi familie. Cuvintele rostite din nepricepere sau din lipsă de control suficient de
educatoare „– Mă, spune cum te cheamă? Nu ştii vorbi, eşti mut?” care au dat naştere în
rândul copiilor poreclei „Mutu” şi mai departe au dus la mutism electiv, , au avut rol
traumatizant somatopsihic (74). Trei ani mai târziu acelaşi autor într-un articol cu titlul „
importanţa cunoaşterii didactogenilor la elevi” ajunge la concluzia că „devierile patologice
mai durabile de la dezvoltarea normală neuropsihică cele mai frecvente sânt aşa - numitele
nevrozele şcolare sau didactogenii apărute la elevi în procesul de învăţământ şi cauzate de
greşeli educative comise de cadrele didactice sau părinţi” (75) . Cum nu întotdeauna
educatorii sânt conştienţi de greşelile pe care le fac şi nici de consecinţele lor vătămătoare,
autorul atrage atenţia asupra necesităţii mobilizării eforturilor în vederea combaterii şi
prevenirii lor. Se observă, deci, la Mihai Peteanu, înstăruitoarele sale intervenţii că aceasta
are în vedere, mai ales, consecinţele de natură medicală ale fenomenului (76).
În 1969 am încercat să justificăm acestor aspecte în practica educativă şcolară curentă
şi să discutăm didactogenia legată de realizarea incorectă a orientării şcolare şi
profesionale (77). Tot aici am insistat asupra necesităţii cunoaşterii sferei de acţiune a
greşelilor educative prin includerea în spaţiul celor ce o pot determina şi a părinţilor
(educatori în sens larg), despre care, în treacăt, aminteşte şi Mihai Peteanu.
În acelaşi timp Ion Străchinaru în Dicţionar de pedagogie contemporană defineşte
didactogenia drept o stare morbidă de tip reactiv, întâlnită la unii şcolari ca urmare a
greşelilor didactice ale educatorilor (învăţători, profesori, părinţi), care nu constituie
rezultatul unei acţiuni intenţionate din partea pedagogilor, ci consecinţa unor gesturi,
cuvinte, atitudini insuficient controlate în raporturile cu elevii. Ea se caracterizează prin
modificări la nivelul proceselor nervoase superioare, însoţite cel mai adesea de anxietate şi
depresiune, favorizând astfel fenomenul de dezadaptare şcolară (78). Se observă la Ion
71
Josef Stefanovici, op. cit.
72
Dumitru Theodosiu, Şcolare, E. D. P., Bucureşti, pp.61-94
73
Mihai Peteanu, Manifestări nevrotice la copii legate de greşeli de educaţie, , în Probleme de defectologie şi
Psihologie, vol. II, E. D. P., Bucureşti, 1961.
74
Mihai Peteanu, Un caz de mutism electiv la un copil de vârstă preşcolară determinat de greşeli educative, în
Probleme de defectologie , vol.3, E. D. P. Buc., 1963, p.149
75
Mihai Peteanu, O. Diaconescu, Gh. Bob, Importanţa cunoaşterii şi prevenirii didactogenilor la elevi, în Probleme
de defectologie vol. V, E. D. P. , 1966, p.136
76
Să se vadă şi Mihai Peteanu , Urmări ale lipsei de tact pedagogic, „Tribuna şcolii”, an I nr.15, 17 septembrie
77
Ioan Muruia , Romeo Poenaru, Ruşinea şi mândria familiei. Greşeli educative în „Colocvii despre şcoală, familie,
societate”, 1969, nr.1
78
Ion Străchinaru, loc. cit.

25
Străchinaru tendinţe de a defini cuprinzător acest fenomen, atât sub aspect cauzelor cât şi
consecinţelor. Din păcate, după ştiinţa noastră, se mai ocupă în alte lucrări de această
problemă. Este definiţia pe care o găsim cea mai potrivită şi cuprinzătoare şi nu putem
decât să regretăm că Dicţionarul de pedagogie din 1979 nu numai că n-o preia, dar nici nu
aminteşte termenul.
O didactogenie poate fi deci provocată de o serie de diverse acte, gesturi, cuvinte,
atitudini ale educatorilor. Pot da naştere unor didactogenii o serie de acte ale profesorilor
cauzate de necunoaşterea de către aceştia a motivelor care-i determină pe elevi să
săvârşească anumite abateri, mai ales atunci când profesorul are tendinţa să vadă abaterile
elevilor întotdeauna o rea intenţie (); practicarea abuzivă a numitor măsuri disciplinare cu
caracter negativ sau a unor măsuri neregulamentare precum bătaia, privarea la libertate;
examinarea incorectă mai ales prin crearea unei atmosfere încordate, de teamă; atitudinea
didactorială manifestată prin înăbuşirea şi respingerea părerilor elevilor; discreditarea
elevilor în faţa celorlalţi profesori sau a părinţilor, insuficienţa solicitare a copilului pentru
punerea lui în contact cu lumea înconjurătoare sau dimpotrivă, masivă, ce depăşeşte
posibilităţile sale de cunoaştere a mediului; ignorarea sau invers supraevaluarea
rezultatelor reale a activităţii elevilor, rezolvarea indiscretă a problemelor personale ale
elevilor; atitudinea şablonardă faţă de elevi, tendinţa de a-i trata uniform şi lista ar putea
continua. Ar fi chiar util să se alcătuiască o listă mai largă a cauzelor care pot produce
traume didactogene. Cunoaşterea acestora poate orienta activitatea şi direcţiona lupta
împotriva lor. Trebuie menţionat că aceste cauze devin didactogenii numai atunci când prin
acţiunea profesorilor produc elevilor traume de diverse naturi.
După rolul pe care educatorul îl are în determinarea lor, aceste greşeli pot fi grupate în
directe şi indirecte. Astfel didactogenia descrisă de Mihai Peteanu este directă, deoarece
rolul principal în declanşarea ei îl are cadrul didactic. Indirecte pot fi considerate acele
didactogenii la a căror apariţie profesorul are un rol cu totul redus. Între acestea am
menţiona, de exemplu, frica de şcoală, didactogenie la apariţia căreia, de regulă, participă
alţi factori.
După gama afecţiunilor al căror izvor stă în neînţelegerea locului, a rolului a răspunderii
educatorului, ea poate avea consecinţă de natură predominant medicală (au fost descrise
cazuri de lărgită cronică, afecţiuni ale funcţionării inimii sau tubului digestiv), psihologică
(surmenaj, astenie ş.a.), pedagogică (tulburări de conduită, dezadaptare şcolară, rămânere
în urmă la învăţătură etc.)
Indiferent de forma sau gama manifestărilor ei, didactogenia este deopotrivă de
primejdioasă pentru elev şi părinţii acestuia şi compromiţătoare pentru educator. Sub
primul aspect, copilul se poate depărta de şcoală, poate rămâne în urmă la învăţătură, poate
dobândi temporar sau rămâne cu traume grave de natură psihică sau morală.
Trebuie arătat că evoluţia ca şi durata unei didactogenii poate depinde şi de elev, de
particularităţile fiinţei sale. La unii, uneori ea persistă şi lasă traume evidente, după cum,
alteori, la alţii, cu timpul, ea se poate consuma, stinge, situaţie după care elevul îşi câştigă


Iată un exemplu: ... La ora unei profesoarei tinere, un elev din clasa a X-a a solicitat să fie ascultat, dar la prima
întrebare pe care i-a adresat-o profesoara a răspuns că nu este pregătit. În continuare a tăcut la toate întrebările.
Atitudinea elevului a fost considerată foarte gravă şi adusă la cunoştinţa directorului. Cercetările au arătat că în
timpul pauzei mai mulţi elevi participând la un joc introducând obligaţia că cel învins să ceară să fie examinat, dar
să afirme că nu s-a pregătit. Elevul respectiv a procedat în consecinţă. În faţa consiliului pedagogic el a afirmat: „ A
trebuit să respect condiţiile stabilite, astfel aş fi fost considerat un laş” (I. Dragul, Taciturnii, Gazeta Învăţământului,
nr.848, 29 aprilie, 1966, p.2)

26
echilibrul, integrându-se în colectivitate. Sub celălalt aspect, în relaţia profesor – elevi,
prestigiul şi autoritatea dascălului descreşte până la compromiterea sau anularea lor.
Un capitol important în cadrul discuţiilor care se poartă în jurul acestui fenomen s-ar
putea referi, în sfârşit, la munca de cunoaştere şi prevenire a acestora.
În didactogenia ce ne interesează şi de care ne ocupăm noi aici, cea datorată cadrelor
didactice, distingeau o componentă ştiinţifico – metodică şi una de natura deontologică.
Sub raport ştiinţifico – metodice el îşi are explicaţia în faptul că profesorul nu stăpâneşte
teoria şi tehnica psiho – pedagogică, şi în special metodele şi procedeele de observare,
cunoaştere, instruire şi educare a elevilor. În ordinea eticii profesiunii didactice, profesorul
nu îşi cunoaşte obligaţiile profesionale şi nu face nici un efort de îmbogăţire sau
reîmprospătare a cunoştinţelor necesare practicării activităţii didactice. În consecinţă
îndeplinirea datoriilor ca şi prestigiul funcţiei sale sub semnul întrebării, căci profesorul nu
trebuie să fie niciodată mulţumit cu ceea ce ştie.
Este greu de presupus că prin măsuri de ordin administrativ sau chiar prin cuvinte
frumoase, aceste greşeli se vor împuţina sau vor dispare. De aceea este nevoie de o serie
lungă şi variată de mijloace pentru a le elimina din activitatea didactică. Sânt astfel de
reţinut recomandările care se fac pentru îmbunătăţirea pregătirii metodico – pedagogice a
cadrelor didactice, introducerea în formaţia profesională a studenţilor a unor asemenea
cunoştinţe, alături de cele de natură deontologică. După cum, în cadrul cursurilor de
perfecţionare, prezentarea şi discutarea unor cazuri frecvente didactogenii nu ar trebui să
lipsească. Discutarea lor ar urma să vizeze interesul colectiv şi nu denigrarea unor colegi
sau instituţii, să aibă deci un pronunţat caracter educativ.
Şi nu în ultimul rând trebuie ca fiecare dintre profesori să fie sensibilizaţi asupra
existenţei acestora în activitate. Cunoaşterea, eventual recunoaşterea şi evitarea acestora în
propria activitate fiind o obligaţie elementară de natură profesională ce cade sub incidenţa
normelor de ordin deontologic. Astfel, aceste fapte regretabile, dar reale în activitatea
cadrelor didactice, bine şi corect înţelese de către toţi slujitorii şcolii vor putea fi eliminate
(79).
4. Orice meserie cere o formaţie profesională prealabilă. Fiecare participant al ei trebuie
să aibă cunoştinţe despre ea să asimileze tehnica profesiei şi să cunoască regulile de muncă
stabilite pentru a-i permite să obţină rezultatele cele mai bune.
Meseria de educator cere, faţă de altele, aptitudini speciale şi calităţi morale asupra cărora
literatura de specialitate atrage atenţia.
Alături de altele, profesiunea didactică nu este una pe care să o posezi pentru totdeauna.
Exigenţele speciale ale epocii, informaţiile, conceptele, termenii, noile câmpuri de
activitate îl solicită pe profesor la o permanentă împrospătare a orizontului profesional,
impun celui ce o exercită perfecţionare continuă. Perfecţionarea cadrelor didactice este
considerată azi drept un tip specific de educaţie a adulţilor. Ea face parte din segmentul
denumit, „ educaţia adulţilor”, al educaţiei permanente (80). În unele ţări sistemul de
perfecţionare este reglementat prin lege, în altele acesta cade în sarcina asociaţiilor
profesionale sau a educatorilor înşişi.
La noi activităţile de perfecţionare se desfăşoară pe baza programelor de specialitate,
metodica predării acesteia şi a celor de pedagogie – psihologie. Însuşirea conţinutului

79
Să se vadă Didactogenia în şcoală, În „ Revista de pedagogie”, 1980, nr.9
80
Emil Păun, Perfecţionarea cadrelor didactice – un tip specific de educaţie a adulţilor, Revista de pedagogie, 1976
nr.2, p.41

27
prevăzut de programele de perfecţionare se realizează prin studiu individual, activităţi
metodice şi de informare ştiinţifică, precum şi prin participarea la sesiunile de activităţi
colective în perioada vacanţelor şcolare.
Perfecţionarea este apreciată astăzi ca fiind o acţiune ce ţine nu numai de normele
obligatorii (juridice) cât şi de cele de ordin deontologic. Examinând lucrurile din acest
unghi de vedere vom observa că profesiunea didactică – pedagog, educatoare, învăţător,
institutor, profesor – solicită în permanenţă împrospătarea şi reîmprospătarea cunoştinţelor
de specialitate şi psihopedagogice pentru a putea ţine pasul cu dezvoltarea ştiinţelor
educative. În acest sens apare evidenţă obligaţia elementară a cadrelor didactice de a ţine la
curent cu toate progresele realizate în domeniile respective. În aceste condiţii
perfecţionarea cunoştinţelor este nu numai necesară dar şi permanentă. Înainte de a deveni
o obligaţie de natură juridică, ea trebuie să devină (este) datorie de ordin deontologic. Este
din acest punct de vedere eronată şi periculoasă concepţia după care un profesor o dată
bine pregătit poate să-şi neglijeze pregătirea şi împrospătarea cunoştinţelor, că poate
desfăşura o activitate de rutină. De aceea se consideră astăzi, în sens deontologic, că cel
care renunţă la îmbogăţirea permanentă a cunoştinţelor nu poate fi un simplu „ meseriaş de
duzină”, ci este un „ pericol social” (81).
5. Nu ne propunem să abandonăm multiplele aspecte ale scopului şi conţinuturilor
muncii de îndrumare şi control în şcoală. În lucrări ştiinţifice de specialitate sânt
menţionate atâtea aspecte.
Ne vom opri numai la un aspect al chestiunii, mai puţin cunoscut, pe care-l considerăm
important, exprimând, de altfel esenţa inspecţie şcolare, şi anume acela care o priveşte
drept un act de mare competenţă profesională şi responsabilitate socială. Vom privi deci
această problemă din unchiul de vedere al deontologiei pedagogice.
Considerată în pedagogie drept o activitate ştiinţifică de studiere, de apreciere şi de
perfecţionare a procesului instructiv-educativ, inspecţia şcolară – arată George Văideanu –
nu poate fi lăsată numai pe seama înţelepciunii şi a bunului simţ şi nici nu se poate
desfăşura empiric (82). Este de aceea necesar să urmărim, alături de cele semnalate mai sus,
şi unele aspecte legate de responsabilitatea ce revine celor ce o efectuează, aspecte care se
încadrează deontologiei, activităţii de îndrumare şi control în învăţământ şi educaţie.
Vom indica şi încerca să explicăm în continuare, ajutaţi fiind de cei care înaintea noastră
fără a avea această intenţie au menţionat, fie şi în treacăt, unele cerinţe ale inspecţiei
şcolare (83), o serie de asemenea obligaţii.
Activitatea de îndrumare şi control în învăţământ şi educaţie se exercită asupra unui
fenomen foarte complex. Îndrumarea de specialitate vizează activitatea didactică pe o scară
şcolară, de regulă, mai mare, decât experienţa personală a inspectorului, reclamând
cunoaşterea procesului de învăţământ de la fiecare ciclu, alături de o informare asupra
particularităţilor psihice ale elevilor. De aceea, simpla investire cu atribuţii de îndrumare şi
control a unui profesor fie chiar cu bună pregătire profesională şi cu o bogată experienţă

81
Să se vadă Perfecţionare şi deontologie în învăţământ. În „ Analele Universităţii din Timişoara, Seria ştiinţe
sociale”, vol I, fasc.2, 1976; Aspectul deontologic al perfecţionării cadrelor didactice. In. „Forum – Revista
învăţământului superior”, 1977, nr.10
82
Goerge Văideanu, Inspecţie şcolară, activitatea ştiinţifică de studiere, de apreciere şi de perfecţionare a procesului
instructiv educativ. În „Revista de pedagogie”, 1965, nr.3
83
XXX Perfecţionarea muncii de îndrumare şi control în şcoală. Vol. editat de „Revista de pedagogie”, Buc., 1974. .
Majoritatea exemplificărilor trimit la această lucrare.

28
didactică, reprezintă doar o premisă, care nu exclude necesitatea însuşirii unor noi
cunoştinţe, a stăpânirii unei tehnici de lucru, a organizării activităţii după principii etice.
În sfârşit intră în categoria obligaţiilor pe care încercăm să le discutăm şi aceea de a fi un
model de conduită pedagogică, începând de la „ţinuta” celor ce fac inspecţia şi terminând
cu „ideile” pe care aceştia le provoacă.
Iată de ce, credem, că aceştia organizându-şi activitatea în conformitatea cu aceste
cerinţe, alături desigur de cele necesare unui bun profesor, îşi vor face mai bine datoria
contribuind în acest fel atât la sporirea eficienţei învăţământului, cât şi la creşterea
prestigiului şcolii româneşti (84).
6. Activitatea personalului didactic se încadrează, de regulă, în mai multe profile de
activitate. Îl apreciem pe dascăl ca persoană specializată în instruire, îl recunoaştem în
calitate de cetăţean al obştei, în sfârşit, ni-l imaginăm ca cercetător, ca om de ştiinţă.
Pentru cadrele didactice care îşi desfăşoară activitatea la nivelul învăţământului de masă
sânt indispensabile îdeosebi primele două categorii de cerinţe. Totuşi, în contextul sporirii
exigenţilor faţă de profesia didactică, cea de a treia cerinţă deşi are un caracter facultativ,
neobligatoriu este bine venită ori de câte ori îşi dovedeşte prezenţa.
Alături de alte preocupări este indicat ca profesorii să-şi înceapă activitatea de cercetare
pornind de la experienţa sa didactică, a colegilor săi şi a şcolii, „ea fiind legată de practica
educaţiei, obiectul însuşi al preocupărilor pedagogice”. Acelaşi autor urmând ideea de
perfecţiune (sau de perfecţionare) luată ascendent distinge trei feluri de experienţe;
experienţa negativă (rutina), experienţa practicii curente şi experienţa înaintată pe care le
pune în legătură cu profilul de cercetător al educatorilor (85).
Fără îndoială, ridicarea practicii la nivel de teorie ştiinţifică, aşa cum o preconizează
Stanciu Stoian, ca şi alte tentative de investigaţie ale educatorilor se face cu anume
mijloace tehnice şi metode de cercetare. Dar ceea ce ne interesează aici este deontologia
cercetării pedagogice.
Este îmbucurător faptul că într-un document (recomandarea numărul 60 către
Ministerele Învăţământului privind organizarea cercetării pedagogice) al unui organism de
prestigiu Biroul Internaţional de Educaţie (B. I. E.) se notifică: „Orice cercetare, orice
experiment din domeniul pedagogiei trebuie să fie concepute şi desfăşurate în aşa fel încât
să nu aducă nici un prejudiciu copiilor, adolescenţilor sau adulţilor care sânt supuşi
studiilor întreprinse”. Mai jos într-o recomandare găsim următoarele: „ Este important ca
experienţele pedagogice întreprinse de profesori în cadrul clasei să se datoreze unor
educatori cu o calificare specială, care să primească îndrumări tehnice atât în ceea ce
priveşte metodologia aplicării testelor, cât şi aceea a cercetării pedagogice” (86). Dacă
primul aspect, adesea semnalat, similar principiul medicul „primum non nocere” nu
reprezintă o noutate, celălalt, merită atenţie specială. Este necesar ca profesorii să posede o
calificare specială în domeniu şi acesta mai ales atunci când este vorba de aplicarea
testelor, atât de mult compromise tocmai din pricina acelora ce n-au respectat chiar
normele deontologice.
Gaston Mialaret şi Dumitru Muster, la noi, pot fi nominalizaţi printre aceia ce au acordat
atenţie specială acestui aspect al cercetării pedagogice. „ Cercetătorul îşi va interzice,
84
Să se vadă; Deontologia activităţii de îndrumare şi control în învăţământ şi educaţie, în Analele Universităţii din
Timişoara, Ştiinţe sociale, vol.3, fasc.1, 1978.
85
Stanciu Stoian, Cercetarea pedagogică, E. P., Buc.,1969, p.98-116.
86
Recomandările Conferinţei Internaţionale a instrucţiei politice privind organizarea cercetării pedagogice. În „
Revista de pedagogie 1966, nr.12, p.114 şi 116.

29
notează Gaston Mialaret, să întreprindă o experienţă care va merge împotriva principiilor
educative normale, care ar risca să traumatizeze elevul sau clasa, o experienţă ale cărei
consecinţe riscă să prezinte un pericol pentru subiecţi ” (87). Cercetarea de pedagogie, prin
urmare trebuie să se înscrie într-un cadru educativ. Dumitru Muster într-un special capitol
al lucrării sale dedicate metodologiei cercetării în educaţie şi învăţământ atrage atenţia
asupra laturii deontologice a investigaţiei pedagogice a educatorilor, „ Nici ipoteza
cercetării, nici întreaga desfăşurare a cercetării (conţinutul anchetelor, probelor etc., ca şi
contactul cu subiecţii în timpul cercetării) nu trebuie să tulbure direcţia pozitivă de
dezvoltare generală conform scopului instructiv-educativ, a procesului pedagogic” (88). Pe
aceeaşi linie de preocupări am semnalat de mai multe ori importanţa problemei, ori ne-am
străduit să introducem tema în programele româneşti de perfecţionare (89). Dar despre
deontologia cercetării pedagogice niciodată nu s-a spus destul.
7. Alături de o serie de reguli şi percepte (în sens larg al cuvântului)care se adresează –
cu egală valabilitate – membrilor unei comunităţi, clase ori societăţi, s-a conturat şi un grup
de norme care se referă la practicarea unor meserii. S-a ajuns astfel la conturarea unor
coduri deontologice. Ele reprezintă un ansamblu de cerinţe, atitudini, obiceiuri specifice,
determinate de caracteristicile particulare ale unor profesiuni, ocupaţii sau meserii (90).
Este greu de precizat, sub raport istoric care a fost primul cod deontologic. Dacă am avea
în vedere probele materiale certe primul cod deontologic ar fi, în ciuda aşteptărilor, nu cel
al medicilor, ci acela al judecătorilor hitiţi din lumea antică. Aici, după unii autori, se
găsesc germenii eticii profesionale a celor ce îşi exercită meseria în cadrul justiţiei. Iată o
normă de comportament, banală poate astăzi, înscrisă în acest cod: „ Nu face dintr-o cauză
dreaptă una nedreaptă şi dintr-una nedreaptă una dreaptă! Judecă întotdeauna după
dreptate!” (91). În vechea Grecie codificarea principiilor morale referitoare la practicarea
profesiei medicale aparţine lui Hipocrate din Kos. În cunoscutul jurământ, adevărata
sinteză a acestui cod sânt menţionate mai multe obligaţii profesionale. Iată câteva: „ pe
învăţătorul meu într-ale medicinei îl voi socoti deopotrivă cu cei care ma-u adus pe lume,
pe copii săi îi voi privi ca pe nişte fraţi şi, dacă vor dori să devină medici, îi voi învăţa fără
plată şi fără să le cer vre-un legământ; Îmi voi petrece viaţa şi îmi voi îndeplini meşteşugul
în nevinovăţie şi curăţenie; Orice aş vedea şi aş auzi în timp ce îmi fac meseria sau chiar în
afară de aceasta nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nevoie să fie destăinuit, socotind că, în
asemenea împrejurări, păstrarea tainei este o datorie; Dacă voi respecta acest legământ fără
să-l calc, fie să mă bucur pe deplin de viaţa şi de meseria mea, pururi cinstit de ceilalţi (92).
La medicul roman Galen în lucrarea din care cităm, îndemn pentru învăţarea
meşteşugurilor găsim un mesaj asemănător; Omul este raţional ca zeii şi nemuritor ca
vieţuitoarele. Este mai bine deci ca, având înclinare spre ceea ce este mai bun, să ne
îngrijim de educaţie, pe care căpătând-o, vom avea cel mai de seamă lucru. Iar dacă nu o
vom căpăta, să ne ruşinăm că sântem inferiori animalelor inutile; Haideţi, dar, voi cei
tineri, după ce aţi ascultat cuvântul meu, daţi ghes spre a învăţa o îndeletnicire; Să Ştiţi că

87
Gaston Mialaret (în) Traité des sciences pédagogiques, I. Introduction, P. U. F., Paris, p. 147
88
Dumitru Muster, op. cit., p.186
89
Să se vadă: Practica pedagogică, loc. cit., Elemente de psihopedagogie pentru perfecţionarea profesorilor, Tip.
Universităţii din Timişoara, 1987, MEI, programe de perfecţionare Pedagogice, 1981, p.14 (lucrare editată de rev.
”Tribuna şcolii” )
90
Victor Bârlădeanu, Etica profesională (în) Cetăţean, societate, familie, E. P. Buc., 1970, lo 7
91
Ibid
92
Gheorghe Brătescu, Etica medicală, E.S. Buc., 1979

30
o profesiune al cărei ţel nu este util vieţii, nu poate fi considerată drept meşteşug. Dacă
vreunul dintre voi ar socoti nimerit să se pregătească singur şi onest în vederea unei
activităţi, atunci el trebuie să-şi însuşească pentru toată viaţa un meşteşug şi să persiste în
el; Un lucru demn de stimă este să nu te îmbogăţeşti din ocupaţia ta, ci să cunoşti u astfel
de meşteşug care să te salveze în caz de naufragiu, împreună cu ceilalţi” (93). Sub raport
logic, se pare, primele norme au fost codificate sub formă orală de către meşteşugari.
Această acţiune nefiind marcată nu poate fi adusă în discuţie decât în măsura în care se
acceptă datele furnizate prin tradiţie orală ca mărturie a destoiniciei profesionale (ex.
Meseria este brăţara de aur, Meşteşugul e totdeauna cu banul în mână. Cine are meserie a
scăpat de sărăcie; Meşteşugul vreme cere, nu se-nvaţă din vedere; Orice fel de meserie, nu
e rău omul să-l ştie ş.a.). Cu timpul anumite norme de comportare s-au metamorfozat în
exigenţe profesionale specifice, dând naştere şi altor coduri de deontologie profesională.
În ce priveşte structura, din studiul mai multor coduri de deontologie profesională, reies
câteva elemente de bază. Aproape toate au o expunere de motive, o motivare a necesităţii
normării în care deseori se face o incursiune istorică sau referire la reglementarea (rile)
precedente. Se poate cita în acest sens Proiectul Codului românesc de deontologie
medicală (94) sau Normele deontologice ale psihologului practician (95).
În continuare sânt subliniate în mai toate codurile condiţiile se studii, pregătire şi practică
pe care trebuie să le îndeplinească cei cărora acestea se adresează. În unele, ca de exemplu,
Codul profesional al inginerilor englezi acestea sânt menţionate şi cu alt scop, anume –
acela” de a împiedica utilizarea titlului de către alte persoane decât cele care au o diplomă
(vezi nota p.31). urmează o enumerare a principiilor generale din care rezultă din mai
multe obligaţii. De exemplu, în Codul deontologic american şi englez al cadrelor didactice
principiile privesc relaţiile profesorului cu elevii şi tineretul, cu ceilalţi colegi, cu părinţii,
cu ceilalţi profesionişti, problemele civice şi profesionale ale acestora (96).
În sfârşit ele amendează sub raport sancţional sau premial abaterea de la norma stabilită.
Moştenind tradiţia hipocratică unele dintre ele au la început ori sfârşit cuvinte de invocare.
Vorbind de codurile de deontologie şi încercând să descifrăm structura acestora, trebuie
să menţionăm că ele nu se pot confunda sau substitui jurămintelor profesionale care
reprezintă esenţa lor concentrată () şi nici regimurilor disciplinare speciale (regulamente
de ordine interioară, regimuri disciplinare speciale pentru lucrătorii din transporturi,
judecătorii şi procuratură, ziariştii ş.a.), care se referă la un aspect limitat, anume acela al
respectării disciplinei de producţie şi de muncă.

93
C. Săndulescu, Galen. Multum în parvo, Editura enciclopedică română, Buc., 1974, p.336-340
94
Zoltan Ander, Anteproiect de cod de deontologie medicală, I. M. F., Tg. Mureş, 1968, p.26
95
XXX Normele deontologice ale psihologului practician (în) Revista de psihologie, 1975 nr.3 sau 1976 nr.1
96
T. M. Stinnett, loc. cit.; E. W. Smith, S. W. Krause, M. M. Atkinson, loc. cit.

Avocaţii depuneau în perioada interbelică, de ex. Jurământul „ de a îndeplini chemarea mea de avocat cu onoare,
punctualitatea şi conştiinţă. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Cine declara că jurământul este în contrast cu convingerile
sale religioase, acela în locul jurământului făcea promisiune solemnă. Aceasta se deosebeşte de textul jurământului
prin acea că în locul invocării lui Dumnezeu întrebuinţa cuvintele: promit pe onoarea şi conştiinţa mea şi ultima
propoziţiune din textul jurământului se omitea. La fel studenţii de la medicină depuneau un jurământ asemănător.
Iată textul: „ Eu ... jur în faţa lui Dumnezeu să mă leg pe onoare şi conştiinţă în faţa oamenilor, că voi păstra o
amintire scumpă Universităţii, un devotament neţărmurit autorităţilor ei diriguitoare şi o legătură trainică cu
Facultatea, căreia îi datorez cea mai însemnată parte a cunoştinţelor mele, îndatorându-mă pururea a le da sprijinul
meu; că eu voi considera ca datorie sacră să păstrez demnitatea funcţiei ce voi ocupa şi a misiunii ce mi se va
încredinţa şi voi păzi cu sfinţenie toate regulile ce ştiinţa şi morala îmi impun, că voi pune toată silinţa spre a
desăvârşi, pe cât va fi posibil, în specialitatea mea, pentru binele omenirii şi pentru gloria patriei noastre române.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. În finalul lucrării se găseşte jurământul propus de Robert Dottrens educatorilor.

31
 Elaborarea codurilor de deontologie profesională reprezintă un imperativ etic actual ( 97)
şi pentru educatori. Înmănuncherea într-un cod a regulilor de conduită profesională apare
cu atât mai pregnant astăzi când sporesc continuu exigenţele faţă de practicanţii profesiei
didactice.
Codul deontologic al educatorilor s-ar constitui drept un instrument eficace de acţiune
profesională pe linia cultivării înaltei conştiinţe a dascălilor, conştiinţă care cere
educatorilor de azi identificarea cu tradiţiile şcolii româneşti. Cerinţele unui asemenea cod
ar acţiona nu numai normativ, ci mai ales ar promova o scamă de valori etico-spirituale,
sub semnul cărora comportamentul educatorilor nu s-ar rezuma la simpla adecvare (litera
legii), ci ar tinde să devină purtător şi creator de personalitate. Deci, nu latura coercitivă a
codului ar acţiona în prim plan ci aceea de fertilizare a valorilor morale ce dau identitate
profesiei didactice. Existenţa lor ar constitui un instrument eficace de acţiune profesională
pe linia cultivării înaltei conştiinţe educatorilor (98).
8. Firesc, în lucrarea noastră ca dealtfel în oricare alta nu-şi pot găsi locul toate
problemele. Rămân, ca atare, neanalizate aspecte ale deontologiei pedagogice referitoare la
jurământul şi secretul profesional, la relaţia profesor (maistru) – student (învăţăcel,
discipol), la semnificaţia deontologică a dia(pluri)logului instrucţional, implicaţiile
pregătirii (nepregătirii) judicioase a profesioniştilor educaţiei, la aspectele deontologice ale
orientării şcolare şi profesionale, în general ale alegerii profesiunii şi încă la multe altele de
pe o listă ce rămâne permanent deschisă.

CAPITOLUL 8
ÎN LOC DE ÎNCHEIERE
PERSPECTIVELE ŞTIINŢEI DATORIILOR PROFESORILOR
Într-o societate ca a noastră, care se redefineşte într-un context european corecta
îndeplinire a datoriei apare ca un moment important al acţiunilor profesionale ale
educatorilor.
Aici responsabilitatea este întotdeauna concretă şi se manifestă pregnant prin îndeplinirea
eficientă şi exemplară a sarcinilor de muncă. Iată de ce, în activitatea profesională diurnă
este important să deosebim activitatea consecvent responsabilă de alte două posibile
atitudini – fals responsabilă şi iresponsabilă, în fond ambele neresponsabile. Atitudinea
responsabilă descrie, defineşte şi recunoaşte în profesor reprezentantul unei nobile profesii
ce pregăteşte în spre viitor şi pentru viitor – omul.
Numai punând la baza activităţii profesionale anume norme ale profesiei putem spera ca
acţiunea educatorilor să devină un element pârghie în pregătirea corespunzătoare a forţei
de muncă în perspectiva prosperării României. Căci nevoia de progres a societăţii şi
caracteristica de bază a acţiunii în spiritul recomandărilor deontologiei este tocmai aceea
de a pune şi acţiona în fiecare loc de muncă pe cel care-l poate onora mai bine.
Nu trebuie să ne întristăm dacă în paralel asistăm şi la scădere a prestigiului teoriei
deontologiei didactice şi chiar a cadrelor didactice. Prin răspândirea tot mai largă a culturii

97
Doru Cosma, loc. cit.
98
Să se vadă, Codurile de deontologie profesională, In; „Analele Universităţii din Timişoara”, Ştiinţe sociale, vol
VI, fasc.2,1981, p.137-141; Deontologia educatorului In, „ Contemporanul” nr.14 (1847)2 apr., 1982, p.3

32
 pedagogice mulţi oameni încep să creadă (dacă nu cumva am crezut-o dinainte) că se
pricep şi aici. Munca profesioniştilor educaţiei, reprezentanţii celui mai numeros
contingent de intelectuali din orice ţară, este cel mai des şi mai amplu comentată azi.
PARTEA A III-A
FLORILEGIU PROFESIONAL
ALAIN (ÉMILE CHARTIER)
Filosof, scriitor şi profesor francez (1868-1951)
- Pedagogii sânt copii cuminţi, ei nu cunosc forţa pasiunilor.
- Când cineva spune, după atâţia ani, că trebuie să plac copiilor, aceasta fiind adevărata
metodă d a-i instrui; îl las în plata Domnului (...). de unde am tras un fel de regulă pentru
meseria mea, trebuie să captezi interesul, sânt de acord, dar nu trebuie să vrei să interesezi
nu trebuie să arăţi că vrei.
- Meşteşugul de conducător de oameni, la orice treaptă ar fi, include un singur şiretlic.
Acei actori care au născocit jocul ce spatele la public şi-au dat seama, şi poate din motive
neînsemnate, că o oarecare atitudine nepăsătoare serveşte uneori să concentreze atenţia la
nivelul cuvenit şi să dezvăluie spectatorilor un anume fel de plăcere pe care nici măcar n-o
concepeau.
- E limpede că învăţământul este o meserie ca oricare alta (....) – principala lecţie şi cu
mult mai însemnată dintre toate, este că nu poţi să umbli cu şcoala când este vorba de
obligaţie. Acela care depinde de înţelesul anodinului cuvânt „ trebuie”, a şi învăţat mult.
- Trebuie să citim şi mereu să citim. Ordinea umană se manifestă în reguli şi înseamnă
politeţea de a respecta regulile, fie şi ortografice.
- ... Dascălul e ambasador şi negociator între poporul – tată şi poporul – copil.
- Bunul simţ ar avea totuşi ca un inspector să n-asculte niciodată pe dascăl, ci să se
informeze despre ce ştiu copiii.

ALEXANDRU MACEDON (ALEXANDRU CEL MARE)

comandant de oşti şi conducător de stat macedonean (356-323 î. e. n)
- Eu nu sânt mai puţin dator învăţătorului meu Aristotel, decât tatălui meu Filip, căci dacă
acesta mi-a dat viaţă, celălalt m-a învăţat să trăiesc viaţa ce demnitate şi vrednicie.

PETRE ANDREI
filosof român, profesor la Universitatea din Iaşi (1891-1940)
- Intelectualilor nu le este îngăduit să uite nici un moment că profesiunea pe care o au le
impune datoria de a fi întotdeauna în cord cu adevărul şi de a fi pildă în activitatea lor, în
orice domeniu s-ar exercita ea . (...). Mai înainte de orice (se cere) îndeplinirea fiecăruia în
sfera sa de muncă, şi nu o datorie silnică, rece, fără entuziasm, ci o conştiinţă a datoriei
izvorâtă din dragoste pentru misiune şi sentimentul răspunderii morale a fiecăruia pentru
activitatea sa. 
- Dacă profesorul îşi limitează activitatea la expunerea doctorală şi rece a unor cunoştinţe
acumulate, el nu-şi îndeplineşte misiunea, căci el trebuie să trezească puteri noi, făcând din
ştiinţa sa o forţă vie, care să pătrundă în spiritul studentului şi să-i învăluiască toată
persoana, deschizându-i orizonturi noi şi arătându-i ţinte mai înalte, mai luminoase şi mai
nobile.

Toate sublinierile din text aparţin autorilor.

33
- Profesorul trebuie să nu uite că, mai presus de rezultatul ajuns, de dorul nesfârşit de a
cerceta, e setea nepotolită de a pătrunde în sfera misterioasă a marelui necunoscut.
- profesorul universitar apare astfel pe primul plan misiunea lui fiind de aprinde adevărul, de
a descoperi forme noi ale realităţii, atrăgând cu dânsul pe acest drum şi pe tinerii studenţi.
- Studenţi! Apropiaţi-vă cu încredere de profesorii voştri în al căror suflet este, trebuie să fie
destulă dragoste pentru a vă înţelege şi a vă ajuta.

G. G. ANTONESCU
Pedagog, profesor la Universitatea din Bucureşti (1882-1953)
- ... un profesor, oricât de bine dotat ar fi, dacă face 5-6 lecţii pe zi (uneori mai are şi
seara lecţii particulare), nici nu va dispune pentru toate aceste ore de energie şi
entuziasmul necesar unor lecţii corespunzătoare cerinţelor pedagogice, nici nu va mai
poseda timpul şi dispoziţia de a se ţine la curent cu noile produse din domeniul culturii
în general şi acela al specialităţii sale.
- Ar trebui să avem mândrie ca toţi profesorii, oricare ar le-ar fi specialitatea să fie bine
orientată asupra principiilor pedagogice.
- Adevăratul educator trebuie să fie idealist, în dublul sens, întâi, crede în ceva, crede
măcar într-un comandament al conştiinţei lui, are un ideal. Şi, al doilea, este capabil să
facă sacrificiu pentru ca acest comandament al propriei sale conştiinţe să triumfe.
Astfel de dascăli ne trebuie. Dar atunci, cei care formează pe dascăli trebuie şi ei să fie
idealişti.
- Afirmă cu toată convingerea că, oricât ne-am strădui să rezolvăm problema
învăţământului secundar, care este foarte gravă, n-o vom rezolva serios decât pe calea
pregătirii profesorilor. Toate legile, regulamentele şi programele nu vor servi la nimic,
atâta vreme cât nu vom avea profesori bine pregătiţi.

ARISTOTEL
Savant şi filosof grec (384-322 î. e. n)
- Mi-e prieten Platon, dar şi mai bun prieten – adevărul (Amicus Plate, sed magis amica
veritas).
- Ceea ce avem de făcut – să facem, învăţăm făcând.
- Aristotel fiind întrebat cum pot să progreseze elevii, a răspuns: dacă ei vor alerga să-i
ajungă pe cei dintâi şi dacă nu-i vor aştepta pe cei rămaşi în urmă. (La Digene Laerţiu)

GARABET ASLAN
pedagog, profesor la Universitatea din Iaşi (1881-1923)
- Nu există nici a altă carieră, care să ceară atâtea însuşiri sufleteşti ca profesoratul.
- Profesoratul nu e numai o slujbă, e un apostolat.
- E de neiertat ca un învăţător să se lege de familia, de neamul, de religia sau de vreun cusur
al unui şcolar aplicându-i epitete care s-ar putea transforma în porecle în gura celorlalţi
şcolari.

* * *

FRANCIS BACON

34
 Filosof şi om de stat englez
- Deprinderea cea mai desăvârşită este cea care începe a se forma în anii tineri, aceasta
numai noi educaţie , care nu este, în adevăr, decât o deprindere timpurie.
- Nimic nu face pe om bănuitor decât faptul de a şti puţin, aşa că oamenii ar trebui să se
lecuiască de bănuieli silindu-se să ştie mai mult.
- În îndeplinirea (datoriilor) postului tău, pune-ţi înainte cele mai bune exemple, pentru că
imitaţia valorează cât o sumă de precepte.
STEFAN BĂRSĂNESCU
Pedagog, profesor la Universitatea din Iaşi (1895-1984)
- Dar trebuie încă să observăm că, numai teoria învăţată din cărţi nu poate face pe cineva bun
educator. Ca să fie bun educator, i se mai cere şi o practică îndelungată – ca şi la învăţarea
oricărui meşteşug. Pe bunul educator îl formează teoria unită cu practica pedagogică.
- De mult timp lumea repetă cu dreptate ideea că pretutindeni o şcoală preţuieşte atâta cât
valorează învăţătorul care lucrează în cuprinsul ei.
- Când vorbim de personalitatea învăţătorului ne gândim de obicei la calităţile lui umaniste,
de educator, care sânt foarte însemnate pentru profesiunea lui, dar nu şi la capacitatea
profesională.
- Unui dascăl i se cere să vorbească cu uşurinţă şi cu talent totuşi, talentul oratoric nu
trebuieşte suprapreţuit. Vorbirea frumoasă trebuie privită numai ca un mijloc pentru
exprimarea ideilor, iar nu ca un scop.

GASTOM BERGER
Pedagog şi sociolog francez (1896-1961)
- A preda gramatica, făcând totodată să fie iubită literatura, se face cunoscute regulile şi
metodele ştiinţelor fără a micşora plăcerea de a cerceta şi bucuria de a descoperi – aceasta e
sarcina grea dar exaltantă, a educatorilor.
- Profesorii bătrâni au o mare calitate, ei ştiu că nici o cunoştinţă nu are valoare absolută şi
respectă în copii pe care îi iubesc, pe oamenii de mâine.
- Există în orice educaţie o identitate de intenţie atât de profundă încât învăţătorul şi
profesorul universitar se simt într-adevăr colegi. Dragostea pentru ceea ce transmiţi altora,
atenţia afectuoasă pentru cei pe care îi instruieşti, respectul pentru personalitatea lor,
ingeniozitatea pe care trebuie s-o desfăşori tot timpul pentru a comunica unor minţi tinere şi
a le dezvolta aptitudinile – toate acestea fac din ansamblul profesorilor o singură familie.
- Cei mai buni discipoli ai unui profesor nu sânt cei care repetă lecţiile după el, ci cei cărora
el le-a trezit entuziasmul, le-a fortificat neliniştea, le-a dezvoltat forţele pentru a-i face să
meargă singuri pe drumurile lor proprii.
- Transmiterea cunoştinţelor este, pentru cel care le posedă, o adevărată datorie. Nu e
suficient ca descoperitorul să facă ceva, el trebuie să dea posibilitatea şi altora să facă ceva.
Dispunem de un singur mijloc de a ne achita de această datorie, - să luminăm, la rândul
nostru pe alţii. Trebuie să „ transmitem” nu numai rezultatele, ci şi metodele. Ceea ce este
necesar, este ca profesorul să continue a fi cel care găseşte şi-i învaţă pe alţii să găsească.

LUCIAN BLAGA
Poet şi filosof român (1895-1981)
- De câte ori aud vreun om de ştiinţă pronunţând cuvântul „metodă”, am impresia că văd un
şarpe care a înghiţit penibil un corp mai mare decât el.

35
- De câte ori explic ceva mai multor persoane, învăţ de la cei ce ascultă fără a scoate un
cuvânt lucruri pe care niciodată singur nu mi le-aş fi spus.
- S-ar putea ca profesiunea ce o alegem să aibă o ascunsă, intimă legătură cu perversiunile
noastre. Datorită, însă, tocmai unei asemenea legături, perversiunile obţin şansa de a se
anula, iar profesiunea – şansa de a dobândi potenţa unei vocaţii.
- Boala care incintă la creaţie este sănătate de ordine înaltă.
- Când te specializezi într-o anume ştiinţă, învaţă neapărat şi istoria ei. Aceasta te lecuieşte
de orice dogmatism.
- Pedagogia caută, de când există, să desfiinţeze sau să scurteze copilăria omului, în timp ce
adevăratul ei scop ar trebui să fie acela de a prelungi sau chiar de a permanentiza virtuţile şi
calităţile copilăriei.
- O cultură generală trebuie să ţi-o însuşeşti cu seriozitatea unui „specialist”, o specialitate
trebuie să ţi-o însuşeşti în spiritul degajat ce caracterizează pe un diletant liber.

PETRE BOTEZATU
Profesor de logică la Universitatea din Iaşi (1911-198)
- Obişnuit, spunem despre colegii noştri, oamenii, e poet, e sondor sau medic. Omul nu mai
este pur şi simplu un om, ci o meserie, în cel mai bun caz – o vocaţie. O poartă ca pe un
destin personal. Cine refuză eticheta specialităţii, acela se află în poziţia blamabilă de ins
nerealizat, predispus la vagabondaj intelectual.
- Activitatea ştiinţifică poate configura personalitatea. Cu condiţia să fie obiectiv practicată
şi îndelung trăită, însuşită ca stil de gândire şi modalitate de viaţă, astfel încât să se constituie
ca deprindere de meditaţie şi gen de comportare. Din nefericire, de multe ori este predată şi
învăţată pur exterior, ca o sumă de informaţii utile. Se pierde din vedere spiritul ştiinţific,
darul care o însufleţeşte şi o înalţă la demnitatea trăirii personale şi a condiţiei profesionale.
- Omul-profesiune şi omul - extraprofesiune. La fel de amputaţi.
- Greşelile pot fi iertate. Dar nu şterse. Graţiere, dar nu amnistie.

CONSTANTIN BRÎNCUŞI
genial sculptor român (1876-1957)
- Teoriile sânt eşantioane fără valoare. Numai acţiunea contează.
- Creează ca Dumnezeu! Ordonă ca un rege! Munceşte ca un rob!
- Nimic nu creşte la umbra marilor copaci.
- Avem un cod civil, un cod penal şi un cod comercial. De ce n-am avea şi un cod etic? Eu l-
aş construi pe bază de proverbe, dacă aşi fi un cercetător al moralei. Orice cercetare este şi o
construcţie.

BERTOLD BRECHT
Poet şi autor dramatic german (1898-1956)
- Profesorii de gimnastică sânt mai rentabili decât doctorii.

JEROME S. BRUNER
Cunoscut psiholog american contemporan (n.1915)
- Cel mai bun mijloc de a trezi interesul pentru o temă (de către profesor n. n.) este de a
prezenta astfel încât să apară ca meritând a fi cunoscută.

36
- Nu există motive să credem că nu poate fi predată (de către profesor n. n.) orice temă, într-
o formă adecvată, oricărui copil, indiferent de vârstă.
- E limpede că maşina nu-l va înlocui pe profesor – în realitate, ea poate crea necesitatea
unor profesori mai mulţi şi mai buni, dacă partea cea mai împovărătoare a predării poate fi
încredinţată dispozitivelor automate.
- profesorul nu este numai un transmiţător, ci şi un model. Cineva nu vede nimic frumos sau
important în matematică nu-i va putea înflăcăra pe alţii, în sensul creării unei atracţii
intrinseci pentru acest obiect. Un profesor care nu vrea sau nu poate să lase propria intuiţie
să acţioneze, nu poate fi eficient în a încuraja intuiţia elevilor. Dacă este atât de nesigur încât
îi este teamă să nu fie prins cu o greşeală, nu poate reprezenta un model de îndrăzneală.
Dacă profesorul nu va risca o ipoteză nesigură, de ce ar încerca-o elevul?
- Este uşor să pui întrebări banale... Este de asemenea uşor să pui întrebări deosebit de grele.
Problema constă în a găsi întrebările de dificultate medie, la care se poate răspunde şi care te
pot conduce undeva. Aceasta este marea problemă a profesorilor şi manualelor. Cu ajutorul
acestor întrebări „de dificultate medie”, bine întocmite, se poate grăbi procesul copilului de-a
lungul etapelor de dezvoltare intelectuală către o înţelegere mai profundă a principiilor
matematicii, fizicii,...

* * *
CANTACUZINO IOAN
Savant român, medic şi profesor, (1863-1934)
- Cea mai mare bucurie a mea a fost de a împărtăşi tinerilor ştiinţa pe care o dobândisem, şi
de a deştepta în mintea lor dorinţa de a şti mai departe şi de a-şi adânci cunoştinţele.

JEAN CHATEAU
Pedagog francez, profesor de pedagogie şi psihologie
la Universitatea din Bordeaux (n. 1908)
- Respectul (acesta) faţă de profesor, care nu poate exista fără un respect asemănător al
profesorului faţă de elevi, este fără îndoială cheia oricărei educaţii.

CICERO (MARCUS TULLIUS)

Filosof, om politic şi orator român (106 – 43 î.e.n.)
- Nu există ceva mai urât decât a afirma înainte de a cunoaşte.
- Adesea, în calea celor care vor să înveţe să cunoască autoritatea celor care predau.
- Există o artă de a şti şi e alta de a învăţa pe alţii.
- Dar, după cum nici medicii, nici generalii, nici oratorii, oricât şi-au însuşit cunoştinţele
profesiunii lor, nu pot ajunge la ceva vrednic de mare cinste fără practică şi exerciţiu, tot
aşa, pentru respectarea îndatoririi, se pot da percepte, cum facem noi acum, dar un
domeniu atât de însemnat ce acesta, cere şi deprindere şi exerciţiu.

COMENIUS (JAN AMOS KOMENSKY)

Pedagog şi umanist ceh, autorul celebrei lucrări Didactica magna (1572-1670)
- Trebuie să fie oameni care să se dedice prin profesie numai acestei sarcini (de a forma
tineretul, n. n.).
- Şcolile să nu fie nimic altceva decât ateliere pline de activitate. Numai astfel vor putea să
probeze toţi, în propria lor practică, adevărul că: învăţând pe alţii, ne învăţăm pe noi înşine.

37
 - A întreba pe mulţi, a ţine minte cele spuse şi a învăţa pe alţii, aceasta formează secretul
învăţământului.
- Cine învaţă pe altul, conduce, cine învaţă de la altul, este condus (. . .) şcolarului i se cade
munca, profesorului conducerea.
- A instrui pe altul înseamnă a-l înzestra cu învăţătură. Iată aici, învăţătorul, învăţăcelul,
învăţarea. Este învăţătorul cel ce transmite ştiinţa, învăţătorul este cel ce o primeşte,
învăţarea este însăşi transmiterea ştiinţei, trecerea ei de la învăţător la învăţăcel (. . .).
Învăţător şi învăţăcel sânt două elemente în corelaţie, nici unul, nici altul nu pot lipsi din
procesul învăţării (. . .). Învăţătorul bun, învăţăcelul bun, învăţarea bună-multiplică,
puternic ştiinţa.
- Profesorul şi elevul să fie mereu atenţi unul la altul (. . .). Şcolarul să urmeze pretutindeni
de profesor, care trebuie să meargă mereu înaintea şcolarului (. . .). Profesorul, de câte ori
îl vede pe elev greşind, de atâtea ori să-i atragă atenţia asupra greşelii şi să-l înveţe să se
corecteze.
- Profesorul să predea nu cât poate el să predea, ci cât poate să-şi însuşească elevul.
- Profesorul să se apropie de elev şi să-l ajute la învăţătură pe toate căile posibile.
- Să se cerceteze neglijenţa elevului prin sârguinţa profesorului.
- Educatori morocănoşi, poruncitori şi bătăuşi sânt duşmani ai naturii umane şi născuţi
pentru a coborî şi distruge spiritele, nu pentru ale înălţa şi desăvârşi.
- Tot ce se predă să fie dominat de o plăcută varietate.
- Toate să fie de la început bune, modelul, norma, atenţia, în sfârşit profesorul însuşi.

VASILE CONTA
Filosof materialist român (1845-1882)
- Datoria nu este altceva decât confirmarea faptelor noastre cu aceea ce societatea în care
trăim crede că este bine.
- Educatorul nu face altceva decât să îndrepte ceea ce natura a creat.
- A educa este mai greu decât a studia, de aceea sânt puţini educatori în mulţimea de
învăţaţi.

ROGER COUSINET
Pedagog şi profesor francez (1881-1973)
- Învăţătorul este, într-adevăr cel care ştie, şcolarul este cel care nu ştie. Dar învăţătorul,
este în afară aceasta, cel care trebuie să transmită ştiinţa sa. Prin urmare, datoria firească a
sa – pe care de altfel, mai spunem o dată, atâţia dascăli o îndeplinesc cu conştiinciozitate şi
pricepere – este să prezinte cunoştinţele sale. Despre aceste cunoştinţe, nu văd cum le-ar
putea explica mai bine şi mai folositor decât prezentându-le într-un mod sistematic şi
ordonat.

ILIE CRISTEA
Profesor, gânditor şi pedagog român (1892-1958)
- E un lucru vădit, chiar şi pentru mintea cea mai simplă, că lumina poate să vină la om, nu
de la cărămidă, că şcoala o face dascălul, nu clădirea, pentru că aceasta din urmă e numai
necesară pe când profesorul este indispensabil. Cărămida poate oferi adăpost, dar niciodată
lumină.

38
- Pe un profesor şcoala îl cere întreg. A calculat cineva timpul care trebuie pentru cercetarea
caietelor, prepararea lecţiilor, controlarea elevilor la locuinţă, (. . .), pregătirea diferitelor
serbări şcolare, în sfârşit, timpul ce se cheltuieşte în afară de oră, dar în interesul şcolii?
- Idealul este să avem în şcoala numai profesori cu vocaţie, adică oameni care s-şi identifice
fiinţa cu cea a şcoalei. Desigur, acest ideal nu se ajunge fără mari eforturi. A sosit însă
timpul să începem aceste eforturi.
- Fireşte, oricât s-ar schimba programa şcolară, chestiunea esenţială rămâne fiinţa
profesorului. Un bun profesor poate lumina minţile elevilor săi într-o oră mai mult decât
colegul său slab în luni de zile. Marea reformă, cu fericite urmări ar fi ca de acum înainte, să
nu mai pătrundă în şcoală decât oameni cu adevărată vocaţie. Cine s-a înhămat la carul
şcoalei fără vocaţie, adus de cine ştie ce motive lăuntrice, îşi va face datoria de mântuială,
fără să pună vreodată suflet în lecţii. Şcoala ca da atunci o gloată de oportunişti sau
indiferenţi. În nici un caz nişte luptători.

* * *
MAURICE DEBESSE
Psiholog şi pedagog francez, profesor la Sorbona (n. 1901)
- Educatorul trebuie să-l înveţe pe elev să se descurce fără ajutorul lui, să îndepărteze la
nevoie cu hotărâre pe cel care se agaţă temător de braţul tutorelui său. Arta de a trece în
umbră este însă la fel de dificilă ca şi arta de a îmbătrâni şi nu-i rămâne altceva de făcut
decât un ultim gest de adio elevului care se pierde în depărtare.
- Rolul normal al educatorului se termină în jurul vârstei de 20 de ani în măsură în care ar
echivala ca u tutelă. Chiar dacă îşi continuă studiile, elevul trebuie să muncească, să
gândească şi să hotărască singur (. . .). Să ne referim totuşi la excesul pedagogiei şi la zelul
indiscret, unul din cursurile pedagogului este abuzul de pedagogie. Să ştim să dispărem la
timp. Pentru elevii noştri aventura existenţei personale a început. În felul ei şi ea va
constitui o educaţie, dar marea lor educatoare va fi de acum încolo viaţa însăşi.
- cel mai bun mod de a cinsti pe un autor admirat este ne de a-i lăuda opera sa şi a
discipolilor săi de ieri , ci de a folosi-o drept punct de sprijin pentru un nou efort.

JOHN DEWEY
Filosof şi pedagog american (1859-1952)
- Cu drept cuvânt se spune că educaţia trebuie să fie în primul rând umană şi numai după
aceea profesională.
- Nimic n-a dus la o reputaţie mai proastă teoriei pedagogice decât credinţa că ea se
identifică cu punerea la îndemână profesorilor a unor reţete şi modele de urmat în predare.
- Profesiune înseamnă orice formă de activitate continuă care serveşte celorlalte persoane
şi angajează puterile personale în scopul obţinerii unor rezultate.

FRIEDRICH ADOLF DIESTERWEG

Pedagog german progresist (1790-1866)
- Statutul înfiinţează posturi de învăţători pentru învăţământ, iar nu pentru învăţători.
Învăţătorul are înainte de orice datoria de a-şi însuşi gradul de pregătire cerut pentru acel
post şi de a deveni capabil de realizări tot mai înalte.

39
 - . . . Cine nu vrea să cadă în cea mai grosolană, cea mai de nemeritat greşeală faţă de
comunitatea în mijlocul căreia trăieşte . . . acela trebuie să-şi îndeplinească datoria faţă de
învăţători cu cel mai adânc devotament şi scrupulozitate, iar în preocuparea de sine ca
element şi factor al unei bune educaţii şi al unui învăţământ rodnic, să fie cu adevărat
neobosit.
- Este însă şi rămâne un scop al vieţii ca noi să nu pierdem niciodată din vedere sublinierea
şi marea sarcină pe care ne-o impune educaţia de sine, şi ca noi să nu cunoaştem un ţel mai
înalt decât acela de a ne pregăti şi desăvârşi fiecare ca om şi ca învăţător.
- Conştiinţa, care le vine din valoarea şi demnitatea chemării, nu trebuie s-o piardă, şi
acestei demnităţi trebuie să-i corespundă situaţia lor şi preţuirea din partea altora. Un
învăţător la care nu se întâlneşte această dorinţă, căruia îi lipseşte conştiinţa arătată mai sus
nu e de nici o treabă pentru educaţie. E un meşteşugar în ale dăscăliei.

CONSTANTIN DUMITRESCU – IAŞI

filosof, pedagog şi estetician român (1849-1923)
- Nu e de ajuns să ai în mintea ta un sistem întreg de teorii pedagogice, oricât de bine
chibzuit şi oricât de întemeiate ştiinţifice ar fi ele, pentru ca să poţi fi cu oarecare siguranţă
pedagog.
- În practica educaţiei la fiecare caz dat trebuie măsuri educative determinate.
- Sânt o sumă de elemente bune în învăţământ, care pricep să-şi facă datoria. Trebuia un
soi de „conspiraţie a celor buni” în contra celor care cu uşurinţă compromit viitorul şcolii.

ROBERT DOTTRENS
profesor şi pedagog elveţian (n.1897)
- Oricare educaţie, oricum ar fi ea, depinde în mare măsură de valoarea personală a acelora
ce o realizează.
- Meseria de institutor este fără îndoială singura care pretinde celui care o exercită atât
calităţi, cât şi capacităţi diverse. Întrucât foarte repede a fost recunoscută importanţa acţiunii
şi influenţa dascălului asupra copiilor, amploarea responsabilităţilor sale faţă de ei şi faţă de
colectivitate, s-au depus eforturi pentru a se preciza trăsăturile esenţiale ale personalităţii
sale.
- Fie ca educatorul să nu înceteze niciodată să cultive o artă ori o ştiinţă, să nu se oprească
niciodată. Când vreunul a încetat de a mai munci, de a păşi înainte, aceasta se resimte. Nu
există aici o viteză dobândită care să se menţină. Un educator care nu mai progresează, care
nu se hrăneşte, devine treptat steril. El nu-şi poate îndeplini funcţia sa, aceea de a oferi
copilului exemplul discret dar eficace al curiozităţii spirituale niciodată potolită, al spiritului
de cercetare, de dragoste pentru progres.
- Condiţiile actuale ale vieţii familiale şi sociale au transformat cu totul misiunea şcolii
primare în societate. Institutorul se vede tot mai mult încărcat cu responsabilităţi care
reveneau în trecut părinţilor, iar felul său de a acţiona asupra elevilor săi se modifică sub
influenţa lentă dar continuă a psihologiei genetice, sociologiei educaţiei, noilor metode
pentru instruirea elevilor şi pe de altă parte influenţelor de tot felul, cărora aceştia sânt
supuşi.

40
- Şcoala primară este pragul oricărei culturi, de aceea trebuie să se înţeleagă aceasta şi să se
tragă concluziile (. . .). Problema şcolii primare este, mai întâi, cea a căutării unor
personalităţi care să posede calităţile umane şi intelectuale cerute de o funcţie mai delicată
decât toate, cărora să le fie acordate satisfacţiile morale şi statutul material corespunzător
responsabilităţilor lor.
- Niciodată nu ne vom da îndeajuns seama de importanţa şi de diversitatea sarcinilor
încredinţate institutorilor! Niciodată nu se vor lua destule măsuri pentru a-i alege bine, nici
suficientă grijă pentru a-i pregăti cât mai bine.
Niciodată nu va fi valorificată îndeajuns poziţia lor în sânul diferitelor categorii de cadre
didactice, cât şi în ierarhia socială.
Am încercat să motivez acest lucru. Sper că am izbutit.

* * *
MIHAI EMINESCU
Genial poet român (1850-1889)
- Valoarea unui învăţător nu o poate constata decât un pedagog practician şi numai la faţa
locului, în şcoală, şi cu copii instruiţi de acela. Orice control formal de altă natură este
nesuficient, dacă nu periculos.
- Fără a afişa vorbe mari asupra însemnătăţii învăţământului, care nu ne-ar înainta cu un pas
mai departe, cred totuşi că ar trebui să recunoaştem că tinerii normalişti, care au absolvit cu
cel mai bun succes şcoala lor şi se dedau unei ocupaţii destul de ingrate, ar trebuie să se
bucure de protecţia administraţiei judeţene, ca să nu se simtă izolate în lucrarea şi tendinţele
lor, ca o frunză pe apă.
- Caracterul , însă, al unei şcoli bune e ca elevul să înveţe în ea mai mult decât i se predă,
mai mult decât ştie însuşi profesorul.
- Şcoala oricând e o închisoare cânt învăţătorul va fi mărginit, e oricând o grădină când
acesta va fi un om de spirit care va şti să intereseze pe elevii săi pentru obiectul ce propune.
- Nu obiectul, propunerea lui interesează şi cei mai buni învăţători vor rămânea aceia care
vor şti să-şi electrizeze auditoriul prin vox-viva a lor, prin grai şi întuiţiune, oricât de aridă ar
fi îndealtmintrelea tema ce o tratează.
- Oricâte şcoale speciale, tecnice sau de aplicaţiune se vor înfiinţa vor fi bine venite dacă
vom şti a ne crea corpul didactic pentru ele.
- Dacă în corpul nostru didactic există multe şi enerabile excepţiuni, nu putem tăgădui pe de
altă parte, că o seamă dintre profesorii de liceu, mulţi dintre cei de la Universitate nu sânt în
curentul ştiinţei moderne. De când au ieşit de pe băncile şcoalei n-am mai pus mâna pe carte.

ESOP
fabulist grec sec. VII sec. VI e. n.
- Cel neiniţiat în învăţătură nu va putea să instruiască pe alţii.

* * *
EDGAR FAURE
pedagog francez contemporan

41
Profesiunea didactică nu va fi în măsură să-şi îndeplinească viitorul ei rol decât cu condiţia
de a fi dotată şi de a se dota ea însăşi cu o structură mai bine adaptată naturii sistemelor de
educaţie modernă.
- Deosebirea dintre învăţători, profesori din învăţământul tehnic, profesori din învăţământul
secundar, profesori universitari etc. nu ar trebui să implice nici o ierarhizare. Nici scara
salariilor, nici sistemele de promovare nu ar trebui să depindă de tipul de învăţământ, nivelul
cel mai ridicat trebuind să poată fi atins în toate domeniile educaţiei şi să nu depindă decât
de valoarea personală a cadrului didactic. În mod ideal, funcţia didactică este aceeaşi în
esenţa sa, în nobleţea şi vocaţia sa şi are aceeaşi demnitate, oricare ar fi sectorul de activitate
în care ea se exercită.
- Educatorii, a căror sarcină esenţială este actualmente transformarea mentalităţilor şi
calificărilor inerente tuturor profesorilor ar trebui să fie primii dispuşi să regândească şi să
transforme criteriile şi datele profesiei lor, în cadrul căreia funcţiile de educaţie şi animaţie
capătă din ce în ce mai mult întâietate faţă de funcţia de instruire.

ANDRÉ FERRÉ
Profesor şi pedagog francez contemporan,
promotor al deontologiei didactice în Franţa
- A intra în învăţământ la noroc, aşa cum se intră în indiferent care altă profesie, pentru că
trebuie să-ţi câştigi existenţa înseamnă a comite o gravă eroare, însemnează riscul de a
aduce prejudicii nu numai societăţii faţă de care nu te-ai achitat de aceste obligaţii cu tot
devotamentul, ci şi faţă de tine însuţi, pentru că numai această credinţă poate face să fie
învinsă oboseala unei meserii deosebit de epuizate, care provoacă rapid uzura psihică şi
nervoasă celor care nu-i presimt decât constrângerea. Este o situaţie de temut aceea a
„omului victimă a copiilor”.
- Meseria de institutor este printre puţinele care solicită total individul şi în care condiţia
profesională face în modul cel mai strâns corp comun cu condiţia umană. În aceasta constă
nobleţea sa, din moment ce aici pot înflori mereu cele mai alese virtuţi, dar în unele
privinţe, şi servitutea sa, pentru că institutorul nu se poate sustrage niciodată cu totul
imperativelor profesiei sale.
- Întreaga morală a profesiei de dascăl s-ar putea rezuma printr-un imperativ care s-ar
formula astfel; „ Procedează în aşa fel încât educaţia pe care o dai să atingă pentru fiecare
din elevii tăi cel mai bun randament posibil, şi pentru asta nu te limita să-i aduci ştiinţa ta,
priceperea şi convingerea ta, ci întăreşte-ţi acţiunea de educator prin exemplul şi modelul
constant al vieţii tale de cetăţean şi om”.
- Să reţinem că meseria de dascăl se numără printre acelea care solicită cel mai mult timpul
şi gândirea aceluia ce i se consacră.
- desigur meseria nu este şi nu trebuie să fie singura care contează în viaţa unui bărbat sau
a unei femei, sânt importante căsătoria şi apoi copii, atmosfera căminului pe care ţi l-ai
creat, atitudinea faţă de problemele politice şi sociale, prietenia ş.a. Deci nu numai
prietenia, dar mai ales prin ea omul îşi poate dezvălui adevărata valoare, poate atinge
fericirea, se poate desăvârşi. În general, o viaţă ratată este o viaţă de la care nu s-a putu
obţine în meserie tot ce a aşteptat de la ea, o viaţă frumoasă este o vocaţie care se
realizează.

42
- A-ţi face bine meseria este mijlocul cel mai sigur de a-ţi servi în acelaşi timp patria şi
umanitatea.
- Onoarea meseriei poate duce până la eroism, adică la sacrificiul propriei vieţi pentru
exigenţele datoriei.
- Omul valid, fără profesie va fi aşezat pe scara valorilor lângă hoţ şi escroc.
- Activitatea omului din învăţământ este foarte apropiată de activitatea regizorului şi arta
interpretării, profesorul este rând pe rând, şi adesea în acelaşi timp şi unul şi altul. Şcoala
este un fel de teatru în care spectatorii, adică elevii, participă ei înşişi în mare parte la piesă
şi în care vedeta, adică dascălul, trece destul de frecvent de rolul de spectator.
- Pentru profesor totul contează când e vorba de educaţie. Nu se poate prevedea ce fapt
mic se va întipări în sufletul copilului şi va contribui să orienteze în viitor conduita sa.
- Educatorii sânt într-adevăr artizanii viitorului poporului, abuzul pe marginea acestei
afirmaţii de pontifii grandilocvenţi sau de politicieni mediocri nu împiedică ca ea să fie
însă lupta luată drept adevărată.

ADOLF FERRIERE
Profesor şi pedagog elveţian (1879-1961)
- Nimeni nu este educator, dacă nu întruneşte în sine fermitatea clarviziunii cu supleţea
imaginaţiei.
- Educatorul nu mai este monarhul mai mult sau mai puţin absolut. El este primus inter
pares, primul prin experienţă şi ştiinţă, dar egal în faţa adevărului şi greşelii, în faţa binelui
şi răului.

OCTAVIAN FODOR
Medic şi profesor universitar clujean (1913-1977)
- Maestru este numai acela care are darul să-i înveţe pe alţii. Maestrul adevărat este acela
care, posedând el însuşi mult, dă tot ce are, ştiinţă, îndemânare şi suflet, fără intenţii
preconcepute şi fără să aştepte nimic în schimb. Desigur că nici el nu s-a înălţat spontan,
aşa, dintr-o dată. A preluat de la acesta din însuşirile care se pot transmite şi în acest sens
este şi el o creaţie. Ceea ce dă notă distinctivă activităţii marilor maeştri este forţa
însuşirilor lor.
- Maestrul a fost mare când şcoala a dăinuit şi după dispariţia lui, când el este mereu
prezent în gândurile şi activitatea celor care îi succed.
- Maestru stimulează elanul creator al tinerii generaţii rămânând el însuşi mereu tânăr. Este
fidel, generos şi cultivă generozitatea. Suprema lui satisfacţie o constituie momentul când,
întrecut de elevi le poate preda făclia ideilor pe care aceştia le vor propaga în deplină
concordanţă cu interesul general (. . .). În acest fel maestru trăieşte şi după moarte în
inimile oamenilor pentru că, spune un vechi adevăr, după moarte trăieşte prin ceea ce ai
făcut pentru alţii şi nu prin ceea ce ai făcut pentru tine.
- Maestrul trăieşte prin realizări, între care în primul rând discipolul. Unul există prin
celălalt, constituie o unitate bipolară, de nealterat. Cum se alcătuieşte aceasta? Oricăruia
dintre cei doi îi poate aparţine, iniţiativa.
- Dacă „ la umbra marilor stejari nu creşte nimic” cum se explică Brâncuş, într-o perioadă
când terminase ce avea de învăţat de la Rodin, adăpostul oferit de aceştia este totuşi
necesar pentru plantele încă fragile, lipsite de vigoarea de mai târziu, cu condiţia însă, ca
umbra să fie de stejar şi nu de altă vegetaţie meschină.

43
- Există în orice educaţie o identitate de intenţie atât de profundă încât învăţătorul şi
profesorul universitar se simt într-adevăr colegi. Dragostea pentru ceea ce transmiţi altora,
atenţia afectuoasă pentru cei pe care îi instruieşte, respectul pentru personalitatea lor,
ingeniozitatea pe care trebuie s-o desfăşori tot timpul pentru a comunica unor minţi tinere
cunoştinţele şi a le dezvolta aptitudinile – toate acestea fac din ansamblul profesorilor o
singură familie.
- cei mai buni discipoli ai unui profesor nu sânt cei care repetă lecţiile după el, ci cei cărora
el le-a trezit entuziasmul, le-a fertilizat neliniştea, le-a dezvoltat forţele pentru a-i face să
meargă singuri pe drumurile lor proprii.

FRIEDRICH WILHELM FÖERSTER

Filosof şi pedagog german (1869-1966)
- Cel mai puternic factor de educaţie nu e o cuvântare abstractă despre responsabilitate, ci
însuşi exerciţiul unei responsabilităţi adevărate.
- Un pedagog este un organizator în domeniul spiritului, el are misiunea de a scăpa omul
de o ruină internă, scoţând în evidenţă ceea ce nu este adevărat important în limitele
convenabile tot ce este accesoriu.
- Cine vrea, deci, să se închine meseriei de dascăl, să ştie că pregătirea lui cea mai
însemnată stă în educarea voinţei.

ROGER GAL
Profesor şi pedagog francez contemporan (1906-1966)
- Lucrul cel mai important este acela de a dezvolta la viitorul profesor, pe lângă dragostea
de profesiune şi faţă de copii, dorinţa şi capacitatea de a se perfecţiona constant. Dacă
trezim în el această nelinişte şi această dorinţă, înseamnă că am făcut esenţialul.

GALA CALACTION (GR. GORE PISCULESCU)

Scriitor român (1879-1961)
- Un învăţător adevărat când îşi formează ucenicii, prin creşterea şi învăţătura ce le-o dă,
trebuie să se încarneze nepieritor în sufletul lor. Învăţătorul, ca sărmană persoană fizică, se
vestejeşte, (. . .) învăţătura lui însă îl hipnotizează în inima ucenicului.

ONISIFOR GHIBU
Pedagog şi profesor la Universitatea din Cluj (1883-1972)
- Eu n-am înţeles niciodată că un profesor este numai al catedrei lui şi că el trebuie să fie
numai pedagog. Dimpotrivă (. . .) am fost animat de convingerea că un profesor trebuie să
fie un educator al neamului şi al epocii sale, cărora trebuie să-şi devoteze toate forţele. El
trebuie să caute să-şi influenţeze epoca în sensul ideilor sale cele mai înalte, el trebuie să
fie educator nu numai la catedra sa, ci în locul unde cuvântul lui, scrisul lui, fapta lui,
exemplul lui, jertfa lui poate să fie de un oricât de mic folos colectivităţii naţionale.
Acestea, în orice timp, dar mai ales în epocile de mari şi adânci prefaceri sociale şi
naţionale.
- Eu n-am ferit în întreaga mea viaţă să fiu „pedagog”, în sensul original al acestui cuvânt –
adică îngrijitor de un copil sau de mai mulţi copii, - sau pedagog în sensul obişnuit şi
strâmt al cuvântului, de învăţător de teorii educative şi de practici şcolare mai mult sau mai

44
puţin mecanice. Idealul meu de pedagog a fost acela de pedagog al naţiunii în sensul că
pedagogul este un glas al naţiunii sale, privită sub specie aeternitatis, cu tot ce o constituie.
- Niciodată n-am căutat să fiu ceea ce se cheamă un „pedagog”, căci acesta mi s-a părut un
rol prea limitat. Am năzuit în permanenţă să fiu un educator, un educator al vremii mele şi
al poporului meu, îmbrăţişându-i cu ardoare toate acele probleme care îmi păreau că sânt
hotărâtoare pentru a face din el o naţiune sănătoasă, harnică, luminată, vrednică şi fericită.
- Pedagogul nu este cel ce a învăţat pedagogia şi o are la degetul său cel mic, ci acela care
întrebuinţează tot ce este omeneşte cu putinţă, pentru a se înnobila şi perfecţiona pe sine şi
a înnobila şi prin aceasta umanitatea însăşi.
- Nici Homer, nici Shakespeare, nici Eminescu n-au învăţat teoria artei lor din tratate „
ştiinţifice” despre „frumos”, despre „ tragic” sau dinspre „ sublim” – ci au fost mari
inspiraţi şi mari creatori care au privit viaţa în faţă, tratând-o şi judecând-o nu prin prisma
legilor elaborate de biata minte omenească, atât de limitată, ci sub aspecte aeternitas. Tot
astfel şi pedagogii. Dacă ei sânt numai „ savanţi” tobă de carte, şi „ specialişti”, doctrinari
sau experimentatori, şi nu sânt mari inspiraţi şi mari creatori, dacă ei nu sânt apostoli şi
evanghelişti ai unor credinţe fanatice pentru care să fie gata în orice clipă a aduce jertfa
supremă, ei sânt numai cu numele pedagogi.
- Cine vrea să ştie ce fel de dascăl am fost eu, de la catedră şi în viaţa, va găsi răspuns în
lucrările elevilor mei.

* * *

ION CHICA
Scriitor, economist şi om politic român (1817-1897)
- Profesorii (pentru şcolile normale) să se aleagă cu cea mai mare băgare de seamă şi să fie
oameni cu cele mai frumoase sentimente şi cu o adâncă şi temeinică filosofie, pentru că lor
li se încredinţează viitorul şi destinul naţiei întregi.
- Îndeletnicirea profesorilor trebuie să fie necontenit a obişnui tinerii elevi de a se gândi şi
a chibzui . . . , să-i aducă în stare de a se putea desăvârşi singuri mai pe urmă.

JOHANN WOLFGANG GOETHE

Scriitor, gânditor şi om de ştiinţă german (1749-1832)
- Cu cât ştiinţa se extinde mai departe, cu atât se ivesc mai multe probleme.
- Cum poţi să te cunoşti pe tine însuţi? Niciodată prin contemplare, ci prin acţiune.
Încearcă să-ţi faci datoria şi vei afla îndată câte parale face.
- datoria făcută se resimte mereu ca obligaţie, pentru că niciodată nu ne satisfacem pe noi
înşine în întregime.
- Adevăratul discipol învaţă să scoată necunoscutul din cunoscut, apropiindu-se de
maestru.
- Educatorul trebuie să asculte copilăria, nu pe copil.
- Nu e destul să ştii, trebuie să şi aplici, nu e destul să vrei, trebuie şi să faci.
- Numim pe drept cuvânt maeştrii noştri pe aceia de la care avem oricând de învăţat. Nu
oricine de la care învăţăm merită acest titlu.

45
 * * *
DANIEL HAMELINE
Profesor şi eseist francez contemporan
- Meseria de profesor este foarte frumoasă. Problema care se pune, însă, este aceea a
plafonării, pentru că în fiecare an repeţi acelaşi lucru, fără să te mai interesezi prea mult de
elevi.

PIERRE HAMP
Sociolog francez contemporan
- un om care şi-a iubit într-atâta meseria încât a fost gata să-şi sacrifice viaţa este un sfânt
sau un martir? Sfinţi ai muncii au existat în toate categoriile de meserii, de la cele mai
joase la cele mai considerabile.

SPIRU HARET
Matematician şi om de cultură român (1851-1912)
- Atunci când vom ajunge ca profesorii să-şi cunoască bine şcolarii, dar numai atunci, vom
putea să ne gândim la multe îmbunătăţiri şi simplificări, care, cu sistema de astăzi, sânt
imposibile de realizat.
- Conduita profesorilor, regula din şcoală au o influenţă enormă asupra moralităţii
şcolarilor.
- profesorul este dator să uzeze de metodele cele mai perfecţionate şi să caute pe fiecare an
să-şi îmbunătăţească metoda, profitând atât de propria sa experienţă, cât şi de consiliile
inspectorilor şi de scrierile pedagogice din ţară sau din străinătate.
- Învăţătorul din şcoala lui are o chemare de pace şi de iubire, pe care trebuie să o aibă şi în
afară de şcoală. Căci misiunea la care chem prin aceste rânduri pe învăţătorii de toate
gradele este un adevărat apostolat, în sensul cel mai bun şi mai înalt al cuvântului.
- De azi înainte va fi un lucru dovedit că, fără învăţători, nimic temeinic nu se va putea
întreprinde pentru prefacerea în bine a stării poporului de jos, şi vinovat va fi acela care,
chemat fiind a preia într-o măsură oarecare la această prefacere, va mai persiste în vechile
sale prevenţiuni şi va neglija, sau nu va şti a servi d dânşii.

JOHANN FRIEDRICH HERBART

Pedagog şi profesor german (1776-1841)
- Tinerii bărbaţi care acceptă o sarcină şcolară îşi asumă în acelaşi timp obligaţia prin care
li se arată pentru timp îndelungat drumul pe care trebuie să meargă.
- Totul depinde de faptul că învăţătorul să fie pregătit îndeajuns, să apară înaintea şcolarilor
cu atitudine sigură, să îndrepte priviri atente asupra tuturor şi să facă pe fiecare să simtă
îndată că n-ar încerca să facă ceva fără a fi observat de învăţător.

HIPOCRATE DIN KOS

Medic şi cugetător grec supranumit „ părintele medicinei” (460-375 î.e.n.)
- Practica este cel mai desăvârşit profesor.

46
- Acolo e lungă, viaţa e scurtă.

RENÉ HUBERT
Pedagog francez, profesor la Universitatea din Strasbourg (1885-1954)
- Sânt puţini oameni în societate care nu lucrează în vederea unor avantaje personale pe
care le-ar avea de pe urma muncii lor. Aceştia sânt, poate, omul de ştiinţă, artistul etc.
Educatorul se vede, din contră, obligat să înceapă a avea abstracţie de el însuşi. Pentru
nimeni altul ca pentru el, autoritatea nu este sinonimă cu devotamentul. Alegându-şi
profesia, el operează la dăruirea lui completă. Toată grija sa, toate neplăcerile, vor fi
concentrate asupra copiilor. El se va ataşa de meseria sa pentru satisfacţiile pe care acesta i
le oferă.
- Muncitorul ieşit din atelierul său, funcţionarul din biroul său, evadaţi din sfera profesiunii
se regăsesc, în mulţime, individualităţi anonime. Educatorul, chiar în marile oraşe, dar mai
ales în micile comune, rămâne educator. Nu se poate să existe contradicţii absolute în viaţa
lui particulară şi cea profesională, între virtuţile pe care le practică şi între existenţa pe care
o duce. Ţinuta sa, limbajul, conduita trebuie să arate, la fiecare pas, că el serveşte drept
exemplu.
- Un chimist îşi poate limita orizontul cunoaşterii şa problemele de chimie. Unui profesor
de chimie nu-i este permis acest lucru, fiindcă el nu mânuieşte retorte, ci cunoştinţe. Nu pe
chimistul trebuie s-o facă, ci pe omul care ştie chimie.
- De la dascăl la copil dăinuirea este reciprocă. E foarte puţin important cine o face primul,
este suficient ca apelul să fie auzit, recepţionat şi este excepţional că copilul nu se dăruieşte
imediat oricui, i se dăruieşte imediat lui.
- Să ştii în fiecare moment să-ţi menţii echilibrul între ataşamentul prezentului şi grija
viitorului, aceasta este toată arta educatorului.
- Să iubeşti copilul, să iubeşti idealul pe care îl concepi pentru el, să vrei să-i transmiţi
„ flacăra”, acestea sânt cele trei elemente care, în esenţă, alcătuiesc vocaţia educatorului.
- Nu se poate comunica în învăţământ cu îndrăzneală (de către profesor n. n.) decât ceea ce
a fost perfect asimilat.
- Gândirea educatorului trebuie să fie înainte de toate un model viu de metodologie.
- Nu trebuie numai ca aspectul exterior al lucrurilor legate de şcoală să fie clar şi primitor,
trebuie ca această claritate să fie în gândurile însuşi, trebuie ca copilul să găsească în şcoală
o atmosferă amabilă – şi aceasta depinde în totalitate de grija pe care educatorul o pune
pentru a o reda astfel, ne putem, oare, imagina un pictor sau un sculptor care lucrează cu
teamă, cu ură sau cu revoltă la figurile sale de artă? Este vorba aici de a picta şi a sculpta
sufletele cele mai tandre şi mai fine toate sufletele din moment ce ele sânt sufletele
copiilor. Cum ar putea părea o asemenea datorie penibilă?
- În educaţie, profesorul trebuie să-şi păstreze constanta convingerea că el este pentru
exemplul viu avut mereu sub ochi, mai mult încă, supus criticii.

* * *
IORGU IORDAN
Lingvist, profesor la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti (1888-1986)
- Recunoştinţa elevilor faţă de dascălii lor este o obligaţie elementară.

47
- Carte, cum se zice, se poate învăţa, mai mult, chiar mai bine decât la cel mai mare
profesor, din lucrări din specialitate. Comportarea în viaţa profesională şi cea publică se
învaţă, înainte de toate, dacă nu chiar exclusiv, de la „modele”, din exemplele date de alţii,
în frunte cu educatorii noştri, care sânt profesorii.

NICOLAE IORGA
Istoric, scriitor şi om politic român (1871-1940)
- Ai toată viaţa un şcolar pe care niciodată nu trebuie să-l pierzi din ochi, tu însuşi.
- Esenţialul nu este atât să ştii, cât să pricepi unde să cauţi.
- Înţeleg şi un învăţător de lucruri pe care nu le ştie, dar nu pot înţelege un învăţător de
lucrurile pe care nu le crede.
- Oricare lucrare aduce greşeli, greşelile sânt un îndemn spre a face mai bine, vine o zi
când lucrătorul moare zdrobit, dar lumii i-a folosit şi munca lui şi durerile ce au dus o
muncă nouă.
- învăţător de oameni înseamnă acel care e gata oricând să-i înveţe şi are oricând despre ce
să-i înveţe.
- Nu e greu să găseşti adevărul, e greu să ai dorinţa de a-l găsi.
- Ce eşti, te priveşte mai la urma urmei pe tine. Ce vrei, priveşte şi pe alţii. Ce faci, aceea
poate privi pe toţi.
- La orice învinuire, îndreaptă-te spre tine şi te corectează, celălalt nu e în discuţie.
- Valoarea unui om se socoate după numărul celor ce se simt mai bine prin el.
- În teorie, stăpâneşti consecvenţa, în practică, cel mult simţul datoriei de a fi consecvent.
- Sânt trei morale, morala vieţii, o, cât de grea! Morala predicii, o, cât de uşoară! Şi morala
ştiinţei, care cercetează pe cea dintâi, ignorează pe cea de a doua şi duce la indiferenţă
pentru orice morală.
- Din când în când treci pe la vecin ca să-ţi afli defectele.
- Simţul datoriei e cea mai luminoasă dovadă de sănătate a unui suflet.
- Când îţi numeri duşmanii, adaugă-te şi pe tine, şi nu începe pedeapsa ce ceilalţi.
- Un învăţător are două datorii, să înveţe el necontenit pe alţii.

IUVENAL (DECIMUS IUNIUS IUVENALIS)

Poet satiric român (c. 60-c.140)
- Datoria copilului respectul cel mai mare (Maxima debetul puero reverentia).

IMANUEL KANT
Filosof german, reprezentant de seamă al filosofiei clasice germane (1724-1804)
- Cel mai bun mijloc de a înţelege este de a face.
Tratat de pedagogie
- Învăţăm mai temeinic şi uităm mai greu ceea ce noi înşine prin proprie sforţare scoatem
la iveală.
- Organizarea de cunoştinţe e mai importantă decât dobândirea lor, căci ştiinţa organizată.
- Obligaţiile stricte sânt acela care determină o datorie precisă.

ADOLF KUSSMAUL
Profesor şi medic german (1822-1902)

48
- Un bun profesor nu trebuie să ocupe catedra sa până ce oamenii vor spune despre el, de
ce nu pleacă? El trebuie să ştie să se retragă atunci când oamenii îi vor spune, pentru ce
pleacă oare?

* * *
JOHN LOCKE
Filosof, pedagog şi om politic englez (1632-1704)
- Exemplul educatorului trebuie să-l îndrume pe copil spre acele fapte cu care nu ar voi să-l
deprindă. Conduita sa nu trebuie să fie niciodată în contradicţie cu perceptele sale.
- Nu ar fi de nici un folos educatorului să-i vorbească elevului său despre frânarea
pasiunilor, atât timp cât el însuşi dă frâu liber vreunuia din patimile sale.
- Pentru a-i păstra neştirbită autoritatea în faţa elevului său, educatorului trebuie să i se
acorde cel mai mare respect, obligând întreaga familie să se comporte la fel, altfel nu se
poate pretinde ca fiul să aibă consideraţie faţă de un om pe care-l vede lipsit de respectul
dumneavoastră.
- Cea mai mare dificultate va fi să se găsească un bun educator (. . .), educatorul trebuie
căutat din timp şi cu grijă (. . .), nu trebuie să vă miraţi dacă veţi găsi un educator pe
măsura aşteptărilor. Eu vă pot spune doar că nu trebuie să economisiţi aici eforturi şi nici
bani ca să găsiţi aşa unul. Orice lucru se obţine aşa. Şi vreau să vă asigur că nu veţi regreta
niciodată cheltuiala pe care aţi făcut-o angajând un educator bun, ci, dimpotrivă, veţi avea
întotdeauna satisfacţia când vă veţi gândi că, dintre toate, acestea este cel mai bun mijloc
de a vă cheltui banii.
- Cine, însă, ia în considerare cât de diferită este funcţia de educator faţă de toate celelalte –
când această funcţie este bine îndeplinită – şi cât de departe se află această ocupaţie de
felul în care este apreciată de unii, chiar şi de acei ce-şi propun să facă ei înşişi această
muncă, acela va fi poate de părerea mea, şi anume, că nu se găseşte oriunde omul potrivit
pentru dezvoltarea, înzestrarea şi modelarea minţii unui tânăr gentlemen şi că trebuie avută
cea mai mare grijă în alegerea lui, dacă nu vreţi să greşiţi ţinta.
- În afară de faptul că trebuie să fie bine educat, educatorul trebuie să fie şi un bun
cunoscător al lumii.
- Educatorul trebuie să facă pe elev să cunoască lumea aşa cum este şi să nu-i considere pe
oameni nici mai buni, nici mai răi, nici mai înţelepţi şi nici mai nebuni decât sânt în
realitate.
- Niciodată nu va fi capabil să-l conducă pe altul pe calea cunoaşterii lumii şi mai ales să-i
facă educaţie acela care el însuşi este novice în toate acestea. Este o ştiinţă pe care
educatorul trebuie să o posede, pe care să şi-o fi întipărit în minte prin experienţa şi
contactul cu alţii, formându-se astfel el însuşi vreme îndelungată după tot ceea ce a
observat că se practică şi este încuviinţat cea mai aleasă societate.
- Nimic din ceea ce poate influenţa formarea caracterului nu trebuie trecut cu vederea sau
luat prea uşor şi tot ceea ce contribuie la înarmarea lor cu anumite deprinderi merită grijă şi
atenţie din partea educatorilor, căci prin urmările pe care le pot avea nu pot fi socotite
lucruri de nimic.
- Cea mai mare artă a unui profesor este câştigarea şi menţinerea atenţiei elevului.

G.G. LONGINESCU

49
 Chimist român, profesor la Universitatea din Bucureşti,
membru de onoare al Academiei Române (1869-1939)
- N-am intrat niciodată în clasă fără o strângere de inimă. Mă temeam de mine şi nu de
şcolari. Mă temeam să nu încurc iţele din pânza gândurilor pe care trebuia să o ţes în
timpul lecţiei. Această frică m-a stăpânit 42 de ani. O întâmplare de nimic, o supărare cât
de mică, îţi încurcă firul de pe ghemul depănat la pregătirea lecţiei.
- Toată taina unei lecţii bune stă în căldura sufletului, după cum reacţiile chimice se fac
mai bine la temperaturi ridicate. Toate metodele pedagogice nu fac o para, dacă profesorul
e plictisit şi plicticos. Trebuie să zbârnâie sufletul profesorului, să răsune strunele din
sufletul şcolarului.
- Mi-a plăcut să fiu profesor, am spus-o de zeci de ori. Mi-a plăcut să fac lecţii. Le-am
pregătit, zi de zi, timp de 42 de ani. Nu le-am pregătit cu cartea dinainte. Cartea ucide
lecţia, dacă te ţii de buchia ei. Le-am pregătit cu ochii închişi şi pe întuneric, chiar când
vedeam. Îmi deschideam sufletul şi aprindeam luminile din el. Mă încălzeam la dogoarea
lui. În fiecare lecţie mă mistuiam pe mine, precum se mistuie lumânarea care luminează pe
cei din jurul ei.

MARTIN LUTHER
Reformator religios, întemeietorul protestantismului german,
profesor la Universitatea din Wittenberg (1483-1546)
- Eu însă, dacă aş putea, sau dacă ar trebui să mă las de funcţiunea de predicator şi de alte
treburi, n-aş prefera să fiu altceva decât învăţător sau educator de copii. Căci eu ştiu că
această muncă este mai folositoare.

TITU MAIORESCU
Critic, estetician şi om politic român (1840-1917)
- Focarul de lumină pentru băieţi şi fete este învăţământul ce-l dai între cele 4 ziduri, este
învăţătorul care propune învăţământul, este revizorul care inspectează, este în fine
totalitatea însufleţită a celor ce iau parte la şcoală.
- Datoria unui profesor nu este de a vă impune sistemul vreunui filosof, oricare ar fi el. „
Jurare în verba magistri” a fost pururea o piedică în dezvoltarea inteligenţei studenţilor. A
da metoda sigura în căutarea adevărului şi nimic mai mult, aceasta este datoria unui
profesor – căci esenţialul stă tocmai în libera argumentare lăsată studenţilor. Şi numai când
ei vor discuta în deplină libertate, ba chiar de vor căuta să susţină o părere nouă, un sistem
mai bun, numai în acest caz vom simţi cu plăcere că progresul nu s-a curmat în calea sa, că
generaţiile noi tind să întreacă pe cele ce sânt pe cale de apus.
- Pentru cel ce ştie a-şi îndeplini datoria conştiincios, când suie treptele unei catedre
universitare, nu-i rămâne decât o singură preocupare de frunte, aceea de a cerceta scrierile
noi, dezvoltările proaspete, descoperirile care privesc obiectul catedrei sale, căci numai
fiind în curentul ştiinţei şi topindu-şi meditaţiile sale proprii la un loc cu experienţa sa, cu
cunoştinţele şi cu progresul necontenit al ştiinţei, izbuteşte a înfăţişa auditoriului său
strânsa legătură de continuitate ce trebuie să existe între trecutul, prezentul, şi viitorul
cercetării omeneşti.

50
- Datoria unui om onest când face ştiinţă este să nu afirme nimic dacă nu e convins, să nu
lase îmbrâncit de patima zvonului pe făgaşul afirmării neîntemeiate.

MIRCEA MALITA
Profesor şi diplomat român (n. 1924)
- Dacă nu ai la vederea unui copil sau a unui tânăr o tresărire emotivă şi o înclinare de a-l
îndruma şi de a-i vedea destinul, dacă nu poţi să îmbraci într-o căldură emotivă, generoasă,
relaţiile şi dialogul cu un tânăr, nu ai de ce să te faci dascăl.
- În meseria de dascăl se păşeşte pe o platformă afectivă şi morală.

MANU (Legile lui MANU)

Cel mai important cod de legi al Indiei antice,
atribuind de tradiţia hindusă a lui Manu, primul om.
- Mai presus de neştiutori sânt cei care citesc, mai presus de cei care citesc sânt cei care
reţin, mai presus de cei care reţin sânt cei care înţeleg, mai presus de cei care înţeleg sânt
cei activi.

MARC- AURELIU (ANTONIUS AUGUSTUS)

Împărat şi filosof roman, reprezentat al stoicismului (121-180)
- Deprinde-te a asculta cu atenţie pe oricine şi a te pune, pe cât poţi mai mult, în sufletul
celui cu care stai de vorbă.

NICOLAE MĂRGINEANU
Psiholog român contemporan (1905-1980)
- Manualul bun şi şcoala utilată bine cu material didactic îşi au, desigur, importanţa lor, dar
agentul viu este tot profesorul.

ELMER WERNER MC. COLLUM

Savant american, biochimist, descoperitorul unor vitamine
laureat al premiului Nobel (1878-1967)
- Orizontul unui bun profesor e mai larg decât acela al studenţilor săi. E privilegiul şi
răspunderea lui să-i poată ajuta să-şi dezvolte cât mai mult capacitatea de autoinstrucţie şi
să se ridice la un nivel creator cât mai înalt. Eficienţa profesorului atârnă de capacitatea de
a face cursurile şi convorbirile sale cele mai atractive decât tenisul, muzica, băutura şi
goana automobilului.
- Eu cred că cineva a ajuns la situaţia de profesor universitar cu sarcinile şi
responsabilităţile care iau atât de mult din timp, are dreptul să aştepte ajutorul şi
colaborarea doctoranzilor pentru dezvoltarea cercetării sale. E logic să presupunem că
tinerii profită mult intrând în contact cu o persoană matură şi cu experienţă, care are la
activul ei o serie de realizări. Un student care lucrează ca asistent capabil al unui profesor
creator şi care caută cu toată seriozitatea să-şi sporească cunoştinţele într-un anumit
domeniu, contribuie în acelaşi timp la creşterea propriei reputaţii.
- Cred că un profesor trebuie să-şi ducă activitatea ca şi cum ţelul principal al studentului
ar fi cercetarea ştiinţifică fundamentală. Buna înţelegere a intenţiilor cercetătorului

51
contribuie la succesul profesorului şi îmbogăţeşte judecata chimistului, a fizicianului sau a
industriaşului.
- E o greşeală să aşi un student să continue munca pentru doctorat dacă este convins că nu
va putea concura cu ceilalţi la nivel superior de lucru în acel domeniu. Odată ce a primit
titlul el îşi va face o părere greşită despre perspectivele pe care le are. E datoria şi
răspunderea profesorului de a da la timp, unui asemenea student, un sfat cinstit, de a-i arăta
că nu e apt pentru doctorat. Eu m-am opus întotdeauna la acordarea unui titlu dacă nu i-aş
fi putut da candidatului o scrisoare în care să-l recomand ca erudit sau simplu cercetător.
- Răsplata profesorului în relaţiile cu tinerii discipoli e mai mare decât în orice altă
profesie. A deveni strâns legat de un grup foarte select de studenţi care au rare calităţi
naturale a-i conduce în cercetare unor anumite probleme, a pătrundea în firea şi intenţiile
lor, în dorinţele şi hotărârile, scopurile şi actele lor ne dă un sentiment foarte plăcut în
relaţiile cu ceilalţi oameni. După câţiva ani de colaborare se ajunge la prietenii trainice
întemeiate pe o cunoaştere reciprocă intimă.
- Prima noastră datorie e aceea de a avea o ocupaţie sau o profesie şi de a reuşi în ea.
- Cele mai largi perspective de a ajunge pe scară largă la pace şi la prosperitate e
perfecţionarea oamenilor. Aceasta atârnă în mare măsură de părinţi şi profesori.

SIMION MEHEDINŢI
Geograf şi pedagog român (1869-1962)
- Tânărul, care la universitate n-a ajuns la adevărata libertate de cugetare, va rămâne de
bună seamă şi mai târziu un iobag intelectual. Cuvântul îi va veni veşnic de la alţii.
- O carte, oricât de bună, e puţin lucru. Cel ce dă suflet cărţii e mai întâi şi mai întâi
dascălul. Fiecare dintre noi a uitat cele mai multe din cărţile pe care le-a avut în mână ca
copil, pe profesor însă, bun sau rău, nu l-am uitat nici până azi. Numele autorilor de cărţi s-
au pierdut. . . Cărţile – şi cele mai bune şi cele mai rele – pier deopotrivă din amintire, pe
când cartea cea dintâi din ochii profesorului, pe aceea copilul n-o uită şi n-o poate uita,
niciodată.
- Atâta preţuieşte şcoala cât preţuieşte profesorul.
- Şcoala nu înseamnă ceea ce înveţi şi cum înveţi. Şcoala, în înţelesul adevărat al vorbei,
înseamnă disciplină conştientă sau inconştientă din partea aceluia pe care ţi l-ai luat în anii
tinereţii ca model de cugetare şi simţire, ca pildă de atitudine socială. Şcoala, în primul
rând e personalitatea profesorului.
- El, profesorul (n. n.), e şcoala, el e măsura, el e modelul după care / desenează copilul
viaţa sa în viitor.
- . . . rezultatul şcolii nu stă în felul cum înveţi, ci mai întâi şi mai presus de toate în ce
înveţi şi de la cine înveţi.
- Nu-i cu putinţă să te apropii de sufletul copiilor şi al tineretului, dacă nu înveţi şi
meşteşugul de a face lecţii.
- Când va aţipi profesorul, clasa e mai dinainte adormită.
- . . . sarcina de educator poate fi împlinită de oricine.
- Profesorii (. . .) trebuie să fie cele mai alese personalităţi ale întregii generaţii şi oamenii
cei mai stăpâni pe realităţile vieţii.

52
 Dar, oricât de buni vor fi, tot nu vor fi destul de buni, faţă de marea cinste ce li s-a
încredinţat de a îngriji de creşterea păturei celei mai de preţ a neamului lor poporul
muncitor.

GASTON MIALARET
pedagog francez, profesor de ştiinţele educaţiei la
Universităţile din Paris şi Caën (n.1918)
- Din păcate, educatorul este considerat prea des numai sau un om al şcolii. Noi
considerăm că funcţiile sale depăşesc din plin zidurile clasei sau ale şcolii. Un educator
trebuie să fie, prin lecţiile sale şi prin perspectivele pe care ştie să le deschidă în ajutorul
acestor lecţii, un adevărat animator cultural.
- Funcţiile educatorilor nu se pot exercita corect (iar excepţiile de la această regulă sânt
extrem de rare) fără o formare profesională adecvată. Ne hrănim încă, în acest domeniu, cu
idei care vin tocmai din Evul Mediu sau cel puţin de la Descartes. A şti perfect este una, a
expune şi a transmite este alta. Poţi fi un excelent matematician, dar să nu înţelegi nimic
din problemele psihopedagogice ale formării spiritului matematic. Istoricul cel mai
pătrunzător poate fi un slab profesor de istorie, incapabil de a prezenta corect elevilor săi
cadrele temporale.
- referindu-se la un foarte mare număr de experienţe educative şi la rezultata ştiinţifice
indiscutabile, noi afirmăm că datoria educatorului nou este de a căuta constant să sporească
posibilităţile copilului prin ameliorarea condiţiilor sale de viaţă, a organizării şcolare, a
metodelor şi tehnicilor pedagogice.

IOSIF MOESIODAX
filosof şi pedagog, profesor la Academia domnească
din Iaşi şi Bucureşti (1725-1800)
- Una din cele mai grele îndeletniciri de care viaţa omenească are nevoie este pedagogia.
Ea ocupă locul cel dintâi şi priveşte mai ales pedascăli.
- Care şcolar priceput ţine în mână argilă şi nu se îngrijeşte de ea? Care grădinar grijuliu nu
îndreaptă, nu stropeşte, nu curăţă de uscături cele plantate de curând în grădina sa? Un olar
se cuvine să se socotească şi dascălul, cu deosebire că el este folosit la formarea sufletului
şi la îngrijirea unor mlădiţe care pot vorbi. Sânt oare mlădiţe din grădină şi vasele olarului
mai de preţ decât mlădiţele formate de dascăl, care după creşterea, după îngrijirea pe care o
primesc ajung să fie sau spre folosul sau ruina celor obşteşti?
- Mai sânt unii dascăli care obişnuiesc să măsoare greutatea datoriei lor după suma de bani
ce o primeşte ca plată şi cred că nu greşesc cu nimic dacă se gospodăresc aşa. Iată deci că
uneori aceşti dascăli lasă la o parte cele ce sânt de datoria lor.
- Dascălului care îşi ia sarcina pedagogiei îi e de folos ca de la început să îmbrace şi să nu
dezbrace niciodată acest obicei.

53
- Nu e de ajuns ca dascălul să cunoască multe. Pe lângă acest lucru, se cere, mai ales, ca să
ştie şi cum să le predea copiilor, deci fiecare dascăl să dea dovadă şi de o pricepere
didactică. Cel ce are mai multă învăţătură şi gândul de a o face cunoscută şi altora, de
multe ori nu e în stare de a ajunge la ţintă în predarea ei. El s-ar asemăna cu unul care ar
cunoaşte multe leacuri contra bolilor şi nicidecum nu se gândeşte să se folosească de ele (. .
.). Mai mult sau mai puţin poate să spună cineva şi despre dascălul care ştie şi spune multe,
însă rămâne în urmă când e vorba să le folosească.

GRIGORE O. MOISEL
profesor matematician şi filosof român (1906-1973)
- Şi pe vremea când eram student, acum o jumătate de veac, claritatea expunerii unui
profesor putea fi uitată, când o comparai cu noutatea altuia. A fi „învechit” a fost
întotdeauna un epitet distrugător pentru un profesor de Universitate.
- Marea calitate a unui şef de şcoală este de a fi bucuros atunci când este depăşit de elevii
săi.
- Că şi unui profesor trebuie să-i dea prin gând ceva, un cuvânt, o intenţie, o pauză, un gest,
o ordonare a expunerii, asta e ceea ce înseamnă un profesor bun, o lecţie bună, chiar când
subiectul lecţiei e foarte banal. Unui profesor nu i se pare niciodată că subiectul lecţiei ce
trebuie s-o facă e banal
- De fapt, meseria de profesor e aceea de a preschimba timiditatea copilăriei în înfumurarea
adolescenţilor, deznădejdea celor maturi în optimismul bătrânilor.
- Ştiinţa se răzbună ca o femeie, nu când o ataci ci când o neglijezi.
- Pentru elev esenţialul este cum se rezolvă problemele, pentru profesor, cum le pune.
- Nu am o părere bună despre copiii care se ţin numai de ce zic părinţii. Ca să aibă
personalitate, copilul – şi acest lucru este valabil şi pentru elev faţă de profesor – trebuie să
se rupă de părinţi şi să acţioneze aşa cum gândeşte el.

MICHEL EYQUEM DE MONTAIGNE

Scriitor şi gânditor umanist francez (1533-1592)
- Cu adevărat eu însă nu pricep decât atâta, că partea privitoare la creşterea şi rostul
copiilor este cea mai anevoioasă şi de seamă parte din ştiinţa omului.
- Sarcina dascălului căruia îl vei încredinţa (pe fiul tău n. n.), alegere de care atârnă
întreaga rânduială a creşterii sale, are o mulţime încă de mari îndatoriri, dar nu le ating,
deoarece nu ştiu să le dăruiesc nimic deosebit (. . .). Aş vrea, să-i fie cu grijă ales un
călăuzitor care să aibă mai curând capul bine întocmit, decât tare plin, să i se ceară
amândouă, dar mai mult purtarea şi înţelegerea decât ştiinţa, şi să apuce cu totul pe o cale
nouă în sarcina ce i se dă.
- . . . cinstirea ce se cuvinte dascălului trebuie să fie mai presus de orice.
- Dascălul de mine ales, ştie că datoria lui este să împlinească vrerea ucenicului său pe
aceeaşi măsură şi mai mult prin iubire decât prin smerenie faţă de virtute.
- Nu ne muncim decât să ne încărcăm mintea, iar înţelegerea şi cugetarea le lăsăm goale.
Precum păsările cerului se duc uneori în căutarea grăunţelor şi le aduc în cioc, fără să le

54
ştirbească ca să le dea puilor, aşa şi dascălii noştri urmăresc ştiinţa în cărţi şi o ţin pe vârful
buzelor, numai ca să-i dea drumul din guşă în vânt.
- Aş vrea ca el (perceptorul, dascălul n. n.) să-l facă (pe elevul său n. n.) să poată gusta
lucrurile, să le aleagă, să le discearnă . . . uneori să-i deschidă drumul, alteori să-l lase şi să-
l deschidă.
- Nu vreau ca să născocească şi să vorbească numai el, vreau să-l asculte şi pe discipolul
său vorbind la rândul lui . . .
- Este bine să-l facă pe elev să treacă prin faţa lui pentru a-i aprecia pasul şi pentru a stabili
la ce nivel trebuie să se coboare ca să corespundă posibilităţilor sale.

MARIA MONTESSORI
Pedagog italian, specialist în educaţia preşcolarilor (1870-1952)
- Profesorul de gimnastică nu este un orator, ci un îndrumător. Iar aşa cum expunerile lui
privitoare la teoria gimnasticii nu ar izbuti să facă mai viguros pe nici unul dintre elevii săi,
tot astfel şi şcoala veche dădea greş în acţiunea de oţelire a personalităţii şi a caracterului
copiilor.
- În şcolile noastre însă, unde educatoarea se limitează să arate, să îndrumeze şi să pună la
dispoziţie o sală de antrenament pentru minte, copiii se întăresc, devin individualităţi cu un
caracter robust, profund disciplinate şi dobândesc o sănătate interioară care este însuşi
rezultatul strălucit al eliberării sufletului lor.

EFTIMIE MURGU
Primul profesor de filosofie al Academiei Mihăilene,
participant la revoluţia din 1848 (1805-1870)
- A învăţa trebuim mai sau mai puţin toţi, pentru că întinderea cunoaşterii omeneşti este
nehotărâtă. Însă pentru ca cineva cu bună ispravă să înveţe pe altul, trebuieşte a băga în
seamă legile ei.
- Cunoştinţele magistrului au să fie potrivite cu legile logicii, ca nu cumva fără de cea de
cuviinţă pregătire, suindu-se pre catedră să se scoboare fără laude şi ispravă.
- Acela care nu este înzestrat cu acestea şi alte trebuincioase însuşiri şi paradoseşte ()
numai mecaniceşte din cărţi nu va greşi lăsându-se de această treabă, căci mai bine este a
nu învăţa, decât a învăţa cu dezgustul, greutatea şi primejdia altora.

* * *
CONSTANTIN NARLY
Pedagog, profesor la Universitatea din Bucureşti (1896-1956)
- Ca educator de profesie rămâne învăţătorul de diverse grade. Ori, faţă de el, putem avea
pretenţia ca profesiunea ce şi-a ales-o să corespundă unei vocaţii. De aceea, intenţionat
vorbim aici nu de educatorul de profesie, cum s-ar părea nimerit, şi cum se obişnuieşte în
cărţi similare, ci de educatorul de vocaţie.
- Poate că nici într-o altă profesie nu este mai imperioasă cerinţa ca potrivirea dintre carieră
şi vocaţie să fie cât mai perfectă, doar toate celelalte profesii depind de aceasta, care


a parodosi = a preda, a învăţa pe alţii

55
creează însuşirile de care ele au nevoie în substanţă cea mai delicată şi mai nobilă dintre
câte sânt.
- Orice principiu pedagogic are nevoie să fie întrupat de fiinţa vie a educatorului, spre a da
roade.
- Educatorul prin profesia sa, e un veşnic exemplu, trebuie să se manifeste întotdeauna
exemplar, înlăturându-şi defectele, cultivându-şi calităţile, şi făcând chiar ca unele lipsuri
pe care le are, să servească pentru mai marea eficacitate a acţiunii sale.
- Profesorul universitar nu este numai cercetător particular, ci şi iniţiator al tineretului în
adâncimile ştiinţei. În această calitate este şi el un exemplu de fiece moment, şi nu putem
risca să lăsăm pe tinerii încă influenţabili, sub conducerea unor oameni oricât de mari
savanţi ar fi ei, dacă nu dau şi garanţii că vor fi un bun model sub toate aspectele vieţii lor.
Educatorul moral al tineretului va fi profesorul universitar prin exemplul propriei sale
moralităţi.

* * *
VINCENTY OKON
profesor şi pedagog polonez contemporan
- Multe sânt necesare pentru asigurarea unei bune educaţii dar printre acestea una este de o
deosebită importanţă – educatorul. O educaţie perfectă nu poate fi decât opera unui
educator perfect.
- Numai atunci se poate vorbi despre o dezvoltare dinamică a valorilor personale ale
profesorului respectiv, când îi va fi sădită de către alţii şi de către el însuşi năzuinţa
permanentă de a deveni mai inteligent, mai bun şi mai sensibil la frumos şi totodată de a-i
face şi pe alţii la fel.

* * *
GUY PALMADE
Pedagog şi profesor francez contemporan
- Praful de cretă de pe mâinile şi hainele profesorului este ca şi praful de puşcă pe obrazul
soldatului, semnul că omul şi-a făcut bine meseria.

BLAISE PASCAL
Filosof şi matematician francez (1623-1662)
- Când înclinaţia noastră ne împinge să facem un lucru, uităm de îndatoriri, de pildă,
plăcându-ne o carte, o citim, deşi am avea altceva de făcut. Ca să ne aducem aminte de ele,
trebuie să ne propunem ceva neplăcut. Şi atunci pretextăm că avem altceva de făcut, şi
astfel ne aducem aminte de îndatoririle noastre.
- Este mai frumos să ştii câte ceva din tot, decât să ştii totul din ceva.
- Ştiinţele au două extremităţi, care se ating, prima este pură neştiinţa naturală, în care se
găsesc toţi oamenii la naştere. Cealaltă extremitate este aceea la care ajung sufletele mari,
care, după ce au străbătut tot ce pot ştii oamenii, află că nu ştiu nimic.
- Unii autori, vorbind de lucrările lor, spun, „cartea mea, comentariul meu, istorisirea mea,
etc.”. Se simte parvenitul care vorbeşte tot timpul de el. Ar face mai bine să spună, „Cartea
noastră, comentariul nostru, istorisirea noastră, etc.”, ţinând seama că de obicei în ele se
află mai mult de-al altora decât se-al lor înşişi.

56
- Nu învăţăm pe oameni de treabă, dar îi învăţăm toate celelalte lucruri, şi totuşi ei nu se
laudă decât cu lucrurile pe care nu le învaţă.
- Modul de a vorbi este peste tot la fel. Trebuie să ai un punct de la care să judeci drept.
Pentru cei ce pleacă pe vas avem porturi, dar în morală unde vom găsi acest punct?

IOAN C. PETRESCU
Profesor şi pedagog român (1892-1967)
- Învăţător în sens larg e cela care înlesneşte dezvoltarea altora
- Vocaţia dă însuşirilor un anumit sens, o anumită direcţie. Vocaţia este o chemare cu care
natura hrăneşte pe toţi.

JEAN PIAGET
psiholog şi pedagog elveţian, fondatorul epistemologiei
genetice (1890-1980)
- Adevărul este ca profesia de educator nu şi-a dobândit încă în societatea noastră statutul
normal la care are dreptul pe scara valorilor intelectuale (. . .). Motivul general este faptul
că profesorul nu este considerat de către alţii – ceea ce este mai grav – el însuşi nu se
consideră, în general, un specialist din dublul punct de vedere al tehnicilor şi al creaţiei
ştiinţifice ci e privit doare ca un simplu transmiţător de cunoştinţe aflate la îndemâna
oricui.
- Cele mai frumoase reforme vor eşua imediat dacă nu au la dispoziţie profesori de calitate
superioară şi în număr suficient
- Psihologia copilului poate să multiplice datele, de fapt şi cunoştinţele noastre asupra
mecanismului dezvoltării. Dar aceste fapte sau idei nu vor pătrunde niciodată în şcoală,
dacă profesorii nu şi le însuşesc până la a le traduce în realizări originale.
- Cu cât căutăm mai mult să perfecţionăm şcoala, cu atât sarcina profesorului devine mai
grea, şi cu atât mai bune sânt metodele, cu atât este mai greu să le aplici.
- În cercetare şi prin cercetare, profesia de dascăl încetează de a fi o simplă meserie şi
depăşeşte chiar nivelul unei vocaţii afective, pentru a dobândi demnitatea oricărei
profesiuni ce ţine în acelaşi timp de artă şi de ştiinţă, deoarece ştiinţa despre educaţie se
constituie mai mult ca oricând un domeniu inepuizabil.

PETRACHE PEONARU
Profesor român, organizator al şcolii româneşti (1799-1875)
- Învăţătura nu depărtează pe oameni de la meşteşuguri sau de la meserii, (. . .) căci
învăţătura dimpotrivă nobilând toate profesiile le face deopotrivă cinstite.

* * *
QUINTILIAN (MARCUS FABIUS)
Retor şi pedagog român, autorul primului tratat sistematic
de pedagogie „ De institutione oratoria” (c. 35-c.36).
- Mă simt totuşi obligat să afirm de la bun început că perceptele nu au nici o putere dacă
lipseşte înclinarea naturală. De aceea, rândurile mele nu se adresează omului lipsit de
talent, cum nu se adresează un tratat de agricultură terenurilor sterpe.

57
- Nu există pacoste mai mare decât acei pedagogi care, depăşind cu puţin cunoştinţele
elementare, şi-au format o convingere falsă despre ştiinţa lor. Căci se consideră jigniţi să
nu se ocupe de învăţătură şi, ca în virtutea unui drept ce le conferă autoritate, acest soi de
oameni, de obicei îngâmfaţi, devin autoritari şi uneori cruzi şi transmit altora propria lor
prostie.
- Căci cuvântul profesorului nu este ca o cină care ajunge mai puţin fiecăruia, dacă sânt
mai mulţi, ci este aidoma soarelui, care dăruieşte tuturor la fel de multă lumină şi căldură.
- . . . profesorul să nu vadă în profesorat o slujbă, ci o îndatorire sufletească.
- profesorul înainte de toate, să aibă sentimente părinteşti faţă de elevi şi să se considere
locţiitorul acelora care i-au încredinţat copii (. . .). Să întreţină pe elevii săi cât mai mult cu
sfaturi despre ceea ce este cinstit şi corect, căci cu atât cu cât îi va povăţui mai des, cu atât
îi va pedepsi mai rar.
- . . . profesorul, bun orator, trebuie să fie şi judicios în predare şi metodic, pentru a coborî
la nivelul elevului. E tocmai ca drumeţul obişnuit să umble iute, dar care, mergând însoţit
de un copil mic, îi dă mâna, îşi potriveşte pasul şi nu o ia înaintea tovarăşului său.
- Căci după cum datoria profesorilor este să înveţe pe elevi, tot aşa datoria elevilor este să
se dovedească dornici de învăţătură, una fără alta nu dă rezultat (. . .). Elocinţa nu se poate
dezvolta fără perfecta bună înţelegere dintre cel acre transmite învăţătura şi cel care o
primeşte.
- Şi nu mi-ar fi greu să dovedesc, prin exemple vechi sau recente, că oamenii nu pot
dobândi din altă profesie bogăţii. Onoruri, prietenii, glorie mai mare în prezent sau în
viitor, dar ar fi nedemn să aşteptăm această recompensă inferioară de la profesia cea mai
frumoasă, a cărei practicare şi chiar singura stăpânire aduce cea mai deplină mulţumire
pentru studiile noastre, în caz contrar, am semăna acelora care zic că nu caută virtutea, ci
plăcerea pe care o procură virtutea.

* * *
CONSTANTIN RĂDULESCU – MOTRU
Psiholog şi profesor la Universitatea din Bucureşti (1868-1957)
- Orientarea profesională este o datorie pentru statul civilizat (. . .). O bună orientare
profesională trebuie să aibă în vedere întreaga personalitate a viitorului profesionist.
- Un copil cu vocaţie este un izvor de energie naţională (. . .). Un educator care, din rea
voinţă sau simplă indiferenţa a înăbuşit o vocaţie pe care a avea sub mâna sa, este tot atât
de culpabil, ba încă mai culpabil decât educatorul care, deşi neglijent toată viaţa, a avut
dibăcia să dea la lumină a singură vocaţie.
- Îngrijind cultivarea vocaţiilor, educatorii îşi îndeplinesc astfel o înaltă datorie, către tinerii
care le sânt încredinţaţi individual de familie, şi către neamul lor întreg, care îşi pune într-
înşii toată nădejdea în viitor.

SANTIAGO RAMON Y. CAJAL

Savant neurolog spaniol, laureat al premiului Nobel (1852-1934)
- Preţuirea din partea celor învăţaţi face să crească şi sentimentul propriei preţuiri. De aici
necesitatea, din nenorocire atât de des uitată, ca profesorul să sugereze neîncetat elevilor,
nu atât prin vorbe, cât prin exemple, ideea bucuriei nemăsurate, a satisfacţiei supreme pe
acre o avem când sântem capabili să smulgem necunoscutului secretele sale şi le legăm
propriul nostru nume de o idee originală şi utilă.

58
- Cum să călăuzim pe tânărul investigator? O dată ce dascălul şi discipolii săi sânt strânşi
laolaltă, alcătuind un colectiv bine închegat, maestrul trebuie să-i educe şi să-i pregătească
pentru munca cea aspră. Ar fi naiv şi temerar să participi şi la întrecerile ştiinţifice în care
se duc lupte fără a te pregăti cu tenacitate şi în mod potrivit.
- Cea mai pură glorie a maestrului constă nu în a forma discipoli care să-i urmeze neapărat
ideile, ci de a făuri oameni de ştiinţă care să-l depăşească.
- Nu poţi învăţa pe alţii decât ceea ce lucrezi tu însuţi, şi cine nu face o muncă de cercetare
să nu înveţe pe alţii cum trebuie să o facă.
- Misiunea maestrului este de a dezvolta aripi la cei ce au mâini şi mâini la cei ce au aripi.

JEAN- JACQUES ROUSSEAU

Filosof, pedagog şi scriitor francez (1712-1778)
- „ . . . îndeplinirea totdeauna cu râvnă a micilor îndatoriri nu cere mai puţină tărie decât
faptele eroice, că aceasta îţi poate aduce mai multă cinstire şi fericire, şi că valorează
nesfârşit mai mult să te bucuri întotdeauna de stima oamenilor, decât arareori admiraţia
lor”.
- A încerca să le dai de înţeles tinerilor ceea ce vrei să le spui, arătându-le dintr-o dată un
lucru la care ei râvnesc cu ardoare, este o greşeală foarte obişnuită la pedagogi şi pe care
am săvârşit-o eu însumi în Emil.
- Oameni, fiţi umani, este prima noastră datorie.
- A lucra este o datorie absolut trebuincioasă omului social.
- Tot ce n-avem la naştere şi de care avem nevoie când sântem mari ne este dat prin
educaţie. Această educaţie ne vine de la natură, de la oameni sau de la lucruri.
- Începeţi prin a vă studia elevii, căci cu siguranţă nu-i cunoaşteţi . . . .

* * *
CHRISTIAN GOTTHILF SALZMANN
Pedagog german (1771-1811)
- Cine nu ştie să se joace cu copii şi este destul de nepriceput ca să creadă că acest
amuzament este mai prejos de demnitatea sa, nu trebuie să se facă educator.

ARTHUR SCHOPENHAUER
Filosof idealist, iniţiatorul voluntarismului (1788-1860)
- Nimic nu-i mai uşor decât să scrii în aşa fel încât să nu înţeleagă nimeni, după cum, din
contră, nimic nu-i mai greu, decât să exprimi gânduri importante în aşa chip, încât fiecare
să le înţeleagă.
- Din ştiinţa omenească în general, în orice domeniu, cea mai mare parte există totdeauna
numai pe hârtie, în cărţi, această memorie de hârtie a omenirii. Numai o mică parte din
ştiinţa omenească este în orice clipă cu adevărat vie în unele capete.
- Cel care-i chemat mă realizeze lucruri mari într-un anumit domeniu simte aceasta în chip
tainic înlăuntrul său, încă din tinereţe, şi îşi îndreaptă activitatea într-acolo, ca albinele la
clădirea stupului lor.

59
 SENECA (LUCIUS ANNAEUS)
Scriitor şi filosof latin (c. 4 î. e. n. – 65 e. n. )
- Nimeni nu ajunge la înţelepciune din întâmplare.
- Trebuie să învăţăm cât timp trăim.
- Învăţând pe alţii (Docendo discimus)
- Învăţăm pentru viaţă, nu pentru şcoală (Non scholae sed vitae discimus).
- Oamenii învaţă, învăţând pe alţii (Homines cum docent discutant).

SOFOCLE
Poet tragic grec (479-.405 î.e.n.)
- Omul, chiar când e învăţat, nu se umileşte dacă învaţă mereu şi nu se îndărătniceşte
niciodată.

SOLON
Reformator şi om politic atenian (cc. 634-560 î.e.n.)
- Îmbătrânesc învăţând mereu câte ceva.

SULEA – FIRU ILIE

Profesor şi pedagog român contemporan
- Ceea ce crede deci unui profesor este pasiunea înţeleaptă a binelui, a frumosului şi a
adevărului. Să fie un îndrăgostit al propăşirii sale şi a altora. Căldura sufletului său să
cuprindă în sufletele altora „conştiinţă”, la mintea lui să se lumineze şi la inima lui să se
încălzească inimile.
- Munca lui să fie de ajutor pentru propăşirea oamenilor.
- Educatorii au privilegiul din partea societăţii de a lucra cu partea cea mai de preţ a ei, cu
sufletul ei, când e mai curat şi mai fraged, în epoca în care totul se poate îndrepta dar şi
nimici. E mare şi frumoasă misiunea de profesor secundar român, pentru că în mâna lui stă
sufletul naţiunii, în epoca frumoasă a adolescenţei când se hotărăşte forma şi direcţiunea
personalităţii celor ce vor înlocui pe cei de azi. De aceea e mare răspunderea lui.
- Profesorul nu trebuie să se îngâmfeze de ştiinţa lui şi să copleşească personalităţile noi, ci
să fie oricând bucuros să se tragă la o parte, lăsându-i pe copii să-şi afirme personalitatea şi
să fie fericit (nu invidios) când învăţăceii îşi întrec maestrul. În acest rezultat trebuie să-şi
vadă ostenelile sale, a ajuta pe copii să crească în ei o omenire, o naţiune mai puternică,
mai bună decât aceea care este.
- În conştiinţa foştilor elevi, personalitatea profesorului se scufundă cu însuşi viaţa lor.
Mărturisirile lor sânt o dovadă despre însemnătatea pe care o au profesorii secundari în
formarea personalităţii elevilor lor. Mulţi nici nu bănuiesc cât de adâncă înrâurire au asupra
elevilor atitudinea, purtarea şi vorbele profesorilor. Un gest, o vorbă a lor care în aparenţă
poate apărea fără însemnătate, hotărăşte, de multe ori direcţia întregii vieţi a elevilor.
- Se înşeală cei ce cred că tinerii îşi uită profesorii, îndată ce părăsesc şcoala şi intră în
viaţă. Buni sau răi, ei rămân toată viaţa vii în conştiinţa foştilor lor elevi şi de aceea îi
călăuzesc, îi îmbărbătează, îi educă, deşi nu mai sânt profesori şi aceştia numai sânt elevi.

60
 * * *
ROBINDRANATH TAGORE
Scriitor, poet şi dramaturg indian (1861-1941)
- Dacă am combina un fonograf, un bici şi puţin creier, s-ar obţine un perceptor ideal.
Totuşi, dacă în loc de perceptor veţi pune un învăţător adevărat, un dascăl, atunci sufletul şi
mintea lui vor fi preocupate în întregime de elevi săi. Indiscutabil că nici un învăţător nu
poate da mai mult decât ştie, dar ca să dea mai puţin decât ştie, îi va fi ruşine (. . .) . Astăzi
în şcoală avem profesori, dar dacă patria va cere nu numai conştiinţă ci şi suflet, atunci pe
primul plan vor trebui să apară dascălii.
- Astfel datoria dascălului este să meargă la elevi şi să-i înveţe. Dar, dacă vorbim drept,
există un adevăr, care e mai tare decât acesta. El spune că datoria elevilor este să-şi caute
dascălul.
- Noi sântem foarte precauţi în privinţa defectelor noastre. Când le cunoaştem, ne gândim
atât de mult la ele, pentru că ne pot aduce prejudicii. Dar dacă propriul nostru defect
produce prejudicii altcuiva, nici nu observăm acest lucru.
- oricât ne-am strădui să găsim o ieşire din această situaţie („ e foarte greu să educi un om
adevărat” n. n.), tot una e, căci ajungem, în mod inevitabil, la concluzia că numai
învăţătorul poate face ceva, iar metoda singură, oricât de bună ar fi ea, nu poate face nimic.
- Omul îşi poate lua cunoştinţele numai de la om. Aşa bazinul se umple cu apă, focul se
aprinde cu foc, iar sufletul omului se modelează datorită sufletului altui om.

GRIGORE TABACARU
Profesor de pedagogie la Iaşi şi Bacău (1883-1939)
- Nu există domeniu de activitate omenească mai expus la prejudecăţi cum este educaţia şi
învăţământul. Aproape fiecare educator, dacă nu fiecare m, se crede priceput, în chip
absolut şi cu o pornire lăuntrică de a căuta să-şi impună ideile asupra creşterii generaţiilor
tinere. Dar chiar cei preocupaţi în ştiinţă, artă sau literatură au pretenţia să-şi impună
cuvântul în chestiuni de educaţie.
- S-ar părea că dacă copii învaţă unii de la alţii, rolul profesorului este pasiv. Este numai o
aparenţă, căci în şcoala de educaţie profesorul este dator să răspundă la toate întrebările
puse de elevi (în şcoala veche vom întreba numai profesorul), apoi este dator să îndrumeze
pe copii să înveţe singuri şi asta nu este tocmai uşor.
- Toată lumea este convină că nu este tocmai uşor să înveţi pe altul. A avea un bun dascăl
este o fericire.

DUMITRU THEODOSIU
Profesor şi pedagog român contemporan (n. 1890)
- Climatul propriu dezvoltării omului nu-l pot crea numai ordinile şi instrucţiunile oficiale
şi nici tehnica pedagogică ci numai inima educatorului, când acesta este un prieten al
copilului şi un om de omenie.
- Marea valoare a acestei calităţi a educatorului a fost în trecut nesocotită în practică şi
subapreciată în teorie, unde totdeauna s-a slăvit „metoda”, adică unealta obiectivă care se
împrumută de la om, fără preocupare de vocaţia celui înarmat cu ea.

61
- Când profesorii vor fi mai aproape de elevi, când vor dispărea şi violenţa verbală şi gestul
brutal, când se va renunţa la pedeapsă şi se va face apel la simţul demnităţii şi la raţiune,
când se va învedera nobleţea muncii, a cinstei şi a politeţii, prin exemplul educatorilor
înşişi, atunci se va statornici un climat cu adevărat propriu educaţiei omului.
- Profesorul trebuie să se ţină la curent cu ştiinţa pedagogiei vremii sale şi să fie receptiv la
orice sugestie nouă şi utilă activităţii sale, oriunde ar veni. El nu se poate lipsi de exemplul
măreţ şi ardent al vieţii marilor pedagogi ai trecutului, icoane sfinte pentru orice profesor
care nu se mărgineşte a fi simplu funcţionar, ci care vrea să activeze şi ca un misionar,
simţindu-se fericit că trăieşte mai mult pentru elevii lui şi pentru societatea de mâine, decât
pentru el însuşi, asemenea atitudine eroică şi patetică nu i-o poate da nimeni şi nimic ami
bine decât exemplul marilor pedagogi ai trecutului.
- dar eu nu intram în şcoala normală ca să devin învăţător, ci numai ca să fiu elev, căci
şcoala era climatul meu.

JEAN THOMAS
Profesor şi pedagog francez contemporan
- Nu mai dorim profesori ţintuiţi în spatele cadrelor şi nici elevi reduşi şa statutul de simplu
ascultător. Ar trebui să existe un dialog, un schimb liber, o împărţire a activităţilor între cei
care efectuează instrucţia şi cei care o primesc. A sosit timpul să se suplimenteze, în unele
cazuri chiar să se înlocuiască instrumentele de lucru existente-culegeri de exerciţii,
manuale, tabla – cu toate acele resurse pe care le numim „tehnologia modernă a educaţiei”
– discuri, filme, radio, televiziune, maşini de învăţat.
- Nu e neapărat necesar ca o şcoală să beneficieze de un confort sporit şi nici să fie cel mai
bine utilizată pentru a se numi o şcoală bună. Asemenea circumstanţe fericite uşurează
bineînţeles munca în şcoală dar ceea ce contează cel mai mult e calitatea acestei munci, şi
anume calitatea corpului didactic.
- Profesiunea didactică cere de la cei care o exercită, probabil mai mult ca alte profesiuni,
un dinamism, o veselie, un entuziasm care poate fi transmis şi elevilor, copii sau
adolescenţi.
- Când un nou model industrial, un autoturism, un televizor sau o maşină de spălat a fost
pus la punct, maşinile pot să-l reproducă în serie mare şi la acelaşi nivel din punct de
vedere al calităţii, în timp ce, în aceeaşi ţară, în acelaşi oraş, cu elevi diferiţi, dau rareori
rezultate identice. Profesorii şi elevii nu sânt nişte maşini, ci fiinţe omeneşti cu toată
diversitatea şi toate incertitudinile pe care le comportă natura omului. Noţiunea de calitate
a educaţiei este esenţială pentru educatori.
- Asigurarea mijloacelor de perfecţionare şi a ocaziilor de reciclare este o dorinţă care
figurează, de acum înainte, printre revendicările corpului didactic, mai ales la elementele
cele mai tinere.

LEV NICOLAEVICI TOLSTOI

Scriitor şi pedagog rus (1828-1910)
- Când învăţătorul reuneşte în inima sa dragostea de profesiune şi dragostea de elev, putem
spune că este un învăţător desăvârşit.
- Pentru ca educarea copiilor să fie încununată de succes, trebuie ca educatorii să se educe
neîncetat pe ei înşişi, să se ajute reciproc în realizarea din ce în ce mai desăvârşită a
aspiraţiilor lor.

62
- Cu cât o metodă de predare este mai convenabilă pentru învăţător, cu atât ea se
dovedeşte a fi mai convenabilă pentru elevi. Este bună numai acea metodă de care sânt
mulţumiţi elevii.
- Vocaţia poate fi descoperită şi demonstrată numai atunci când savantul sau artistul îşi
sacrifică şi bunăstarea pentru a se dedica acestei vocaţii.
- Gradaţia noţiunii de corectitudine nu are limite, totuşi viţa corectă are o trăsătură generală
primordială şi anume, năzuinţa către perfecţionare în ce priveşte dragostea de om.
- Omul nu poate învăţa de la altul, când acela care învaţă ştie tot cât cel de la care învaţă.

VICTOR TIROVNICU
Pedagog, profesor la Universitatea din Timişoara (1910-1986)
- Problema modală este de a şti ( a sesiza sau intui poate că e mai corect spus) când şi cât
să intervii şi să ajuţi pe elevi să se formeze şi, în consecinţă, când şi cât să-i laşi libertatea
de a se forma în mod independent, prin propria activitate

CONSTANTINDIMITRIEVCA USINKI
Pedagog şi om de şcoală rus (1824-1870)
- Arta educaţiei are acea particularitate de a părea aproape tuturor un lucru cunoscut şi
limpede, iar unora chiar un lucru uşor de realizat încât, din punct de vedere teoretic sau
practic, omul o cunoaşte mai puţin. Aproape toţi recunosc că educaţia cere răbdare, unii
cred că pentru a face educaţie este necesară o capacitate înnăscută şi măiestrie, adică
deprindere, foarte puţini, însă, au ajuns la convingerea că în afară de răbdare, însuşiri
înnăscute şi deprinderi, mai sânt necesare şi cunoştinţe speciale, deşi numeroasele noastre
căutări pedagogice i-ar fi putut convinge asupra acestui lucru.
- . . . Educatorilor le încredinţăm moralitatea şi inteligenţa copiilor noştri, le încredinţăm
sufletele lor şi, odată cu aceasta viitorul patriei noastre.
- În educaţie totul trebuie să se bazeze pe personalitatea educatorului, deoarece forţa
educaţiei porneşte numai din izvorul viu al personalităţii umane.
- Educatorul nu este un funcţionar, iar dacă este un funcţionar, nu mai este educator.
- Dacă educatorul va rămâne surd şi mut la cerinţele legitime ale epocii, el însuşi va răpi
şcolii sale forţa vitală, el însuşi va renunţa de bună voie la dreptul său legitim de a influenţa
asupra vieţii şi nu-şi va face datoria, nu va pregăti noua generaţie pentru viaţă.

PETRE VANCEA
Renumit medic oftalmolog, profesor universitar
la Cluj, Iaşi şi Bucureşti (n. 1902)
- Pedagogia este ansamblul de adevăruri speculative şi concrete ce ţin de tehnica educativă,
dar, indiferent de metode şi concepţii, ea pretinde din partea celui educat o ucenicie
indulgentă, grea, iar randamentul ei va fi proporţional cu aptitudinile noastre şi cu voinţa
noastră de a aspira la un ideal de autoperfecţionare.
- Dar a trece nepăsător, sau, mai exact, a tolera erori şi imperfecţii în activitatea corpului
înseamnă a nu sluji forma de guvernământ, regimul, ci a practica o formă perfidă de
duşmănie, numită pasivitate.

63
- A constata că nu totul merge bine înseamnă a dori şi a voi ca totul să meargă bine, a-şi
practica conştiincios profesiunea, dar şi să o înnobileze, să o îmbogăţească în mod creator.
- Studentul universitar trebuie obişnuit cu stilul muncii de cercetător şi trebuie stimulat nu
numai sensul unei intense informaţii ştiinţifice, ci şi în sensul îndrăznelii nelimitate în
crearea ipotezelor de lucru.
- Numai în confruntare directă cu discipolii săi, pedagogul de valoare, dascălul, omul de
ştiinţă, se poate face mai bine, mai adânc înţeles, poate influenţa pozitiv personalitatea în
formare a tinerilor prin exemplul şi etica sa profesională umană.
- Obligaţia unui profesor universitar este să prezinte studenţilor săi tot ce este nou în
ştiinţă.
- În educaţie există o identitate de intenţie atât de profundă în virtutea ei şi în consens cu ea
trebuie făcute toate demersurile şi eforturile, atât din partea profesorului cât şi a
studentului.
- Platon a fost discipolul lui Socrate şi maestrul lui Aristotel. Cred că se observă ideea de
discipol presupune existenţa unui adevărat maestru, chemat pedagogic să formeze o
personalitate, în care trebuie să se întâlnească munca perseverentă pentru acumularea de
cunoştinţe, vocaţia pentru un domeniu de activitate intelectuală şi puterea creatoare.
- Numai profesorii cu puternică vocaţie, cu pasiunea muncii lor, pot pregăti adevăraţi
discipoli. Iar „ vanitatea” – nobilă – a cestor profesori este de a lăsa urmaşi care nu numai
să fie în stare să-şi exercite corect şi conştiincios profesiunea, dar să şi-o înnobileze, să o
îmbogăţească în mod creator.

GEORGE VAIDEANU
Pedagog la Universitatea din iaşi, şi profesor (n.1924)
- Nimic nu ar propulsa mai mult activitatea educatorilor, decât tratarea procesului didactic
ca artă, deci ca proces care dispune de o tehnologie proprie bine precizată, dar care are
caracteristici estetice, fiind susceptibil să devină, în funcţie de cultura şi talentul celor ce-l
prestează, un proces artistic în cel mai înalt sens al expresiei.
- Înainte de a-i întreba pe elevi, profesorii au datoria să se întrebe pe ei înşişi ce urmăresc
prin subiectele date la lucrările scrise, prin probele de laborator sau prin problemele orale.
Înainte de a-i obişnui pe elevi să preţuiască esenţialul, profesorii se pot întreba pe ei înşişi
dacă nu au contractat cumva un interes excesiv pentru anumite amănunte, scheme, date
nesemnificative sau depăşite ale specialităţii predate.
- Profesorul chemat să predea o disciplină artistică aruncă sămânţa, sistemul de valori,
atmosfera şcolii şi atitudinea favorabilă a tuturor dascălilor o pot face să rodească.

NICOLAE VASCHIDE
Psiholog român (1873-1907)
- . . . Pedagogul va trebui să fie înainte de toate psiholog experimentat şi, în locul vagului
şi confuzului simţ pedagogic, bagheta magică a pedagogiei contemporane va trebui să
posede cunoştinţa metodelor riguroase ale psihologiei moderne.

TUDOR VIANU

64
 Istoric, literar, filosof şi scriitor român (1897-1964)
- . . . existenţa cercetătorului în profesor este o condiţie a bunei întocmiri a acestuia din
urmă.

JUAN LUIS VIVES

Pedagog şi umanist spaniol (1492-1540)
- profesorul nu trebuie să posede numai ştiinţa necesară pentru a putea instrui bine, ci să
aibă capacitatea şi dexteritatea predării.

HEINRICH ERNST WEBER

Fiziolog şi profesor german (1795-1878)
- . . . naturile care şi-au înnobilat cultura, cărora munca nu le mai spune nimic, oamenii
care au isprăvit-o cu cartea, care nu mai au nevoie să înveţe şi să cunoască, nu sânt apţi
pentru oficiul de învăţător.
- Adevăratul învăţător rămâne toată viaţa sa student, adevăratul pedagog – un om într-o
veşnică formare.

MAX WEBWR
sociolog, istoric şi economist german (1864-1920)
- Adevăratul profesor va şti să evite tentaţia de a impune auditoriului său, de la înălţimea
catedrei, o anumită luare de poziţie, fie că ar face-o deschis sau numai prin sugestie – căci
modul cel mai neloial este, cel care îşi propune „să lase faptele să vorbească”.

* * *
XENOFON
Istoric grec (435-360 î. e. n.)
- E riscant ca cineva să spună sau să facă ceea ce nu ştie.
- Socrate spunea că cei ce ştiu ce este fiecare lucru, sânt în stare să explice şi celorlalţi, pe
când ce care nu ştiu e firesc să se înşele pe ei şi să înşele şi pe alţii.

JURĂMÂNTUL EDUCATORULUI )
„ Îmi voi exercita misiunea cu conştiinţă şi demnitate.
Voi vedea în elevii mei, nu atât şcolari, cât şi copii şi nu voi uita niciodată că pentru partea
care îmi revine sunt răspunzător de destinul lor.
Voi menţine prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei didactice.
Colegii mei vor fi prietenii mei.
În colaborare cu ei, mă voi strădui să ameliorez în mod constant mijloacele pe care şcoala
le pune în mişcare ca să asigure recunoaşterea efectivă a dreptului la educaţie şi la justiţie
socială în educaţie.
Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber, pe onoare”.


Robert Dottrens, Institutori ieri, educatori mâine, trad. Bucureşti. E. D. P., 1971, p.176-177. Proiect propus de R.
D., în analogie cu „ Jurământul lui Hipocrate” pe care îl depun medicii.

65
 CUPRINS
Cuvânt înainte
PARTEA I
CAPITOLUL 1 Consideraţii preliminare
Punerea problemei . Societate şi muncă. Deontologie şi praxiologie. Logica deontică.
Încercare de definiţie.
CAPITOLUL 2 Deontologia generală şi deontologiile de ramură
Raportul dintre deontologia generală (profesională) şi deontologiile de ramură. Legătura
deontologiei cu alte ştiinţe.
CAPITOLUL 3 Începuturile deontologiei în ţara noastră. Câteva date mai semnificative
PARTEA A II-A
CAPITOLUL 4. deontologia didactică
Profesiunea educaţiei. Preocupări româneşti şi străine. Definiţie şi obiective.
CAPITOLUL 5. Sistemul drepturilor personalului didactic
Extensiunea drepturilor. Dreptul de exercitare a funcţiilor didactice. Lista drepturilor
personalului didactic. Concluzie
CAPITOLUL 6. datoriile profesorului
Clasificare operaţională. Acţiunile permise obligatorii. Un exemplu, între atâtea altele.
Câteva dintre acţiunile permise nonobligatorii.
CAPITOLUL 7. Câteva probleme speciale
Asistenţa psihopedagogică a copilului – datorie fundamentală a educatorilor. Cooperarea
dintre părinţi şi profesori. Didactogenia în şcoală. Pentru prevenirea şi combaterea
didactogenilor în învăţământ. Aspectul deontologic al perfecţionării cadrelor didactice.
Aspecte deontologice ale activităţii de îndrumare şi control în învăţământ şi educaţie.
Probleme deontologice ale activităţii de cercetare şi valorificare a experienţei educaţionale
de către cadrele didactice. Codurile de deontologie profesională. Pentru un cod de
deontologie didactică. Alte probleme deschise investigaţiilor.
CAPITOLUL 8. În loc de încheiere. Perspectivele ştiinţei datoriilor profesorilor.
PARTEA A III-A
CAPITOLUL 9. Florilegiu profesional

66