Personalitatea manageriala a cadrului didactic

Educaia ca activitate contient, organizat, planificat de formare i dezvoltare a personalitii implic

elemente manageriale eseniale.
O latur foarte important a profesorului este reprezentat de personalitatea managerial a acestuia.
Aceasta influeneaz att modalitatea n care profesorul se dezvolt ct i relaia pe care o are cu grupul int
elevii i cu cei care ar trebui s-i susin activitatea colegii.
Profilul psihologic al profesorului manager include o serie de atitudini din care nu pot s lipseasc:
raionalitatea, nlocuirea controlului cu participarea, stimularea elevilor, opiunea strategic pentru comunicare,
formare, motivare.
Printre cele mai importante aptitudini i deprinderi din acest profil amintim capacitatea decizional,
capacitatea de interrelaionare uman, capacitile comunicaionale, capacitatea de negociator i capacitatea de a
delega n mod corect sarcini.
Exercitarea profesiunii de profesor presupune nsuirea a trei competene specifice:
- competen profesional constnd ntr-o cultur tehnic specific i o competen interuman care-i permite s
lucreze ntotdeauna cu un public (clasa de elevi) i s coopereze cu ceilali profesori. Capacitatea de a organiza
(munca n echip, diversitatea sarcinilor) i componenta etic completeaz acest tablou.
- capacitatea de a ntreine raporturi satisfctoare cu ealoanele ierarhiei superioare (directori, inspectori).
Profesorii suport cu regularitate presiunea controlului, ei sunt evaluai periodic de superiori, avansarea nefiind
posibil fr o prob practic n faa unei comisii, responsabilii ierarhici noteaz nu numai punctualitatea i
asiduitatea profesorilor, calitatea activitilor i eficacitatea lor ci i prezena scenic, autoritatea n faa
elevilor, calitatea dialogului didactic, etc.
- competena de a dezvolta bune relaii cu beneficiarii elevi, prini, comunitate. Profesorul nu lucreaz cu
clieni individuali ci cu grupe de elevi. Acetia, la rndul lor, sunt asistai i supravegheai de prini i
comunitate.
Cota profesorilor este fixat adesea n funcie de priceperea de a ine clasa, de a utiliza corespunztor
autonomia i libertatea de care se bucur clasa.
Profesorul ndeplinete n coal urmtoarele funcii:

Funcia de organizator al nvrii: mbin aspectele obiectiv logice ale transmiterii de cunotine cu

aspectele psihologice este deci preocupat att de aplicarea principiilor didactice a teoriei instruirii n
transmiterea coninuturilor ct i de implicaiile psihologice ale actului transmiterii: psihologia evoluiei
copilului, psihologia nvrii, strategiile comunicrii.
Organizarea nvmntului trebuie s se orienteze dup criteriile proprii disciplinei urmrindu-se
aplicarea celor mai bune strategii de rezolvare a problemelor, de dezvoltare a gndirii elevilor i a aptitudinilor

de obinere independent a informaiilor, de prelucrare critic i de aplicare n situaii diferite. Profesorul nu este
doar transmitorul de informaii care se rezum la a da indicaii elevilor n privina modului de nvare i a
materialelor pe care trebuie s le nvee ci i un antrenor care, prin ntrebri analitice, stimulnd gndirea
elevilor, creeaz premise pentru ca acetia, prin aflarea independent a rspunsurilor, s ajung la o mai bun
nelegere a problemelor. Trezirea interesului elevilor, stimularea motivaiei acestora este, n bun parte, un
rezultat al conducerii procesului instructiv.
Pe scurt, a organiza nvarea nseamn
- a gsi metodele cele mai adecvate,
- a construi secvene instructive bazate pe logica obiectiv a disciplinei,
- a trezi interesul elevilor i a stimula performanele,
- a crea o atmosfer prielnic studiului,
- a doza dificultile pentru a putea dezvolta strategii de rezolvare a problemelor.

Funcia de educator este dependent de concepia care st la baza semnificaiei care se acord colii i

organizrii ei, de felul n care profesorul i nelege misiunea, de totalitatea sarcinilor cuprinse n funcia de
profesor i, nu n ultimul rnd, de atitudinile prinilor.
Funcia didactic a profesorului se exprim prin nelegerea statutului de model, partener i sftuitor. Ea
se ndeplinete prin crearea unei atmosfere generale de securitate i ncredere n clas, prin ncurajarea
succeselor fiecrui elev, prin crearea unui flux de simpatie ntre profesor i elev.
Alturi de a instrui, a educa presupune:
- a folosi metode care s formeze elevilor atenia pentru munca independent, s dezvolte virtui sociale, s
ntreasc ncrederea elevilor n propria valoare ajutndu-i s-i gseasc identitatea;
- a desfura activitatea sub semnul categoriilor morale, consiliindu-i pe elevi s ia distan critic fa de
atitudinile i performanele proprii, dezvoltndu-le aptitudinea de a stabili contacte pozitive i de a analiza critic
propriile prejudeci. nainte de a transmite valorile cognitive, profesorul transmite valori morale i i asist pe
elevi la nsuirea acestora prin sublinierea importanei semnificaiei unor sentimente ca cel de satisfacie, al
reuitei cooperrii, respectului fa de realizri, etc.
coala este a doua instan de socializare (dup familie), iar profesorul mparte rspunderea formrii
copiilor cu familia. Sintagma partener al educaiei se refer n general la raporturile profesorului cu toi
factorii educativi pentru a realiza armonizarea educaiei formale cu cea informal i nonformal: el trebuie s
colaboreze cu ceilali factori educaionali, ndeobte cu prinii (poate juca rolul de consultant al prinilor) i n
acelai timp mpreun cu elevii s formeze o autentic comunitate colar.
Profesorul se gsete ntr-o strns legtur cu colegii, cu directorul i cu ali educatori. Complexitatea
problemelor pe care le pune coala ca organizaie face imposibil izolarea i independena profesorilor. Nu se
poate realiza o instrucie i o educaie unitar prin simpla adiionare a unor influene disparate oferite de diferite

discipline. Cele trei laturi ale influenei educative nvarea colar, formarea independenei de a lucra
metodic i dezvoltarea Eului elevilor vor rmne ntmpltoare atta timp ct se rezum la aciuni separate i
necoordonate. Este nevoie de consens al atitudinilor i aciunilor pedagogice.
Ideea de a lucra n echip (team teaching) n vederea unor aciuni convergente presupune discuii ntre
profesorii de specialitate care predau la aceeai clas, pregtirea comun pentru optimizarea procesului
instructiv (pentru a armoniza mijloacele i exprimarea), repartizarea funciilor n cadrul unor sarcini speciale,
organizarea unor discuii de grup sau consftuiri cu profesorii din aceeai specialitate pentru sarcinile instructive
i ale tuturor profesorilor pentru cele educative.
Termenii mai vechi de meserie sau profesiune, apropiai celui de chemare, sunt tot mai frecvent
nlocuii cu cel de rol, chemarea devenind vocaia funcional.

Problema stilurilor de conducere a evoluat n funcie de evoluia colilor manageriale de la stilul

dictatorial al managementului clasic unde conducatorul era considerat creierul activitii, la stilul participativ
specific managementului situational, caracterizat prin adaptarea comportamentelor manageriale la situaie, prin
mobilizarea eforturilor membrilor echipei pentru realizarea sarcinii dar i prin obinerea satisfactiei n activitate.
n consecin, dac n pedagogia clasic profesorul adopta stilul didactic cel mai adecvat personalitii sale
(lecia fiind centrat pe profesor), pedagogia modern solicit tot mai mult stiluri didactice difereniate n
funcie de elevi (lecia centrat pe elev i pe situaia de nvare).
Pedagogia clasic a rmas la cele trei stiluri (identificate acum circa o jumtate de secol de Lewin, Lippit
i White): "autoritar n care liderul ia deciziile, "democratic" n care deciziile se iau n comun, i "laissez-faire"
nedirijat.
n metodologia managerial, stilurile de conducere se situeaz pe un continuum.
- La extrema stng se afl stilul dictatorial", n care libertatea subordonailor, n cazul nostru, a elevilor, este
practic inexistent. Acest stil, chiar dac nu ne place s o recunoatem, caracterizeaz n mare parte, coala
romneasc actual.
- La cealalt extrem, managerul-profesor nu exist din punct de vedere funcional, educabilii asumndu-i,
practic, responsabilitatea structurrii i monitorizrii propriei formri, care se transform, astfel, n autoformare.
Aceast situaie devine quasi-real, de regul, numai dup prsirea sistemului colar, trebuind s fie, n acelai
timp, un obiectiv fundamental al educaiei instituionalizate.
- ntre cele dou extreme, stilul managerial al profesorului trebuie adaptat att competenelor anterior dobndite
ale educabililor, ct i motivaiei acestora. Nerespectarea acestei cerine duce tocmai la contradicii de genul
celor pomenite mai sus.

Stiluri de predare
Necesara invatarii, predarea trebuie sa fie si utila acesteia, adica sa fie conceputa si organizata dupa
nevoile si posibilitatile invatarii. Cel putin trei elemente definesc, cu deosebire, calitatea predarii: metodele,
strategiile si stilul de predare. Se disting un numar de 10 stiluri didactice :[5]
1.

Stilul de comanda sau directiv: bazat pe autoritatea profesorului care comanda

succesiunea activitatilor sau activitatile sunt impuse, in totalitate, prin intermediul programarii (a programelornucleu).
2.

Stilul practic bazat pe o explicatie precisa, apoi pe o executie prin imitatie din partea

subiectului.
3.

Stilul de reciprocitate bazat pe evaluarea reciproca, dupa criterii pregatite de

profesor (ca in cazul activitatii in echipa, a invatarii in perechi).

4.

Stilul de autocontrol - cu accent pe autonomia subiectului si capacitatile sale de

autoevaluare.
5.

Stilul de incluziune - de includere a elevului in indeplinirea unor sarcini de niveluri

diferite, el fiind acela care decide la ce nivel se poate implica.

6.

Stilul centrat pe descoperirea dirijata.

7.

Stilul centrat pe descoperirea convergenta - menit sa conduca la descoperirea

solutiei unei probleme, la formularea unei concluzii prin rationament si gandire critica.
8.

Stilul c entrat pe activitate divergenta - ce conduce gandirea

pe traiectorii

necunoscute, neobisnuite, spre solutii inedite, spre creativitate.

9.

Stilul bazat pe proiectarea programului individual (personal).

10.

Stilul initiat de cel care invata - acesta avand posibilitatea sa initieze experiente

proprii, sa le proiecteze, sa le exceute si sa le evalueze.

Cea mai cunoscuta clasificare a stilurilor de predare este cea care are la baza criteriul relatiei
profesorului-manager cu clasa de elevi.[6] Potrivit acestui criteriu, se disting urmatoarele stiluri:
a)

Stilul democratic - profesorul incurajeaza implicarea activa a elevilor in procesul invatarii, initiativa,

potentialul lor creativ; valorizeaza experienta cognitiva a elevilor, coopereaza si conlucreaza cu elevii in
organizarea situatiei de invatare; prezinta criteriile comune de apreciere, de intarire pozitiva/negativa pe care le
respecta impreuna cu elevii; se comporta ca un membru al grupului. Stilul democrat valorifica integral resursele
corelatiei dintre subiectul si obiectul actiunii educationale. Caracteristici: managerul incurajeaza participarea
activa a tuturor membrilor in dezbaterea obiectivelor generale ale grupului; desfasurarea activitatilor este
rezultatul unor decizii colective; repartizarea sarcinilor este decisa de grup, iar alegerea colaboratorilor se face
in mod liber; managerul incearca sa se comporte ca un membru obisnuit si egal cu ceilalti membrii ai grupului.
Profesorul conditioneaza folosirea posibilitatilor de participare a elevilor, a initiativei si experientei acestora;
perspectiva si liniile de desfasurare a activitatii de predare-invatare se definesc si decid prin cooperare si

conlucrare cu elevii; aceasta inseamna ca stilul profesorului se distinge prin faptul ca el elaboreaza si propune
mai multe variante de predare-invatare, elevii avand posibilitatea sa aleaga; elevii au libertatea sa se asocieze cu
cine doresc pentru a rezolva anumite sarcini si probleme ale invatarii. Profesorul prezinta criteriile
comune de apreciere, de laudare, de criticare pe care le respecta in comun cu elevii; el se comporta, intr-un
fel, ca un membru al grupului;
b)

Stilul autoritar se caracterizeaza prin selectarea si promovarea tehnicilor, a procedeelor de invatare, a

modalitatilor de lucru, a etapelor activitatii dirijata efectiv de catre profesor. El structureaza timpul, nu
incurajeaza initiativele, sanctioneaza atitudinile si rezultatele instruirii elevilor, mentine o anumita distanta fata
de grup. Din punct de vedere pedagogic dezechilibreaza corelatia dintre subiectul si obiectul actiunii, prin
accentuarea rolului educatorului in defavoarea celui educat, ceea ce blocheaza canalele de conexiune inversa
externa. Caracteristici: obiectivele generale ale grupului sunt stabilite de catre profesor; modalitatile de lucru si
etapele activitatii sunt stabilite sau decise de catre profesor, astfel incat membrii grupului nu vor cunoaste in
avans ceea ce urmeaza sa se realizeze; profesorul este cel care decide si impune fiecaruia sarcina de realizat si
colaboratorii cu care va desfasura activitatea; profesorul personalizeaza elogiile si criticile, dar atitudinea sa este
mai degraba rece si impersonala, decat ostila. Acest stil se caracterizeaza prin hotararea si promovarea de catre
profesor a tuturor tacticilor predarii, a modalitatilor de lucru, a tehnicilor si etapelor activitatii care sunt
comunicate si dirijate efectiv de catre el; profesorul structureaza timpul, initiativele nu sunt incurajate si nici
admise; profesorul isi asuma o responsabilitate foarte mare in predarea si in dirijarea mersului invatarii, il lauda
ori il critica; el recompenseaza ori
sanctioneaza atitudinile si rezultatele instruirii elevilor, si se mentine la o anumita distanta de grup.
c)

Stilul permisiv sau laissez-faire releva

rolul

pasiv

al

educatorului,

indiferenta,

minimalizarea

fenomenelor semnificative in procesul instruirii; accepta deciziile elevilor, comune ori individuale; nu face
evaluari la adresa comportamentelor elevilor, manifesta un nivel scazut al aspiratiilor si exigentelor pedagogice
ale predarii; lasa demersul didactic sa mearga de la sine; favorizeaza obtinerea de rezultate slabe ale elevilor la
invatatura si manifestarea conduitelor deviante. Stilul permisiv dezechilibreaza corelatia educator educat prin
accentuarea rolului celui educat, fapt care conduce la blocarea canalelor de conexiune inversa interna. Stilul
definit prin laissez-faire exprima un profesor care considera ca intotdeauna este suficient ce preda, cat preda
si cum preda, fiind sigur ca elevii inteleg, acordandu-le insa ajutor la cererea lor; au un minimum de
initiativa in ceea ce priveste formularea unor sugestii.
Efectele celor trei stiluri difera: multe comportamente de invatare mecaniciste, de tip executorii,
disponibilitati spre agresivitate si rabufniri; ofera rezultate mult mai acceptabile din punct de vedere social, dar
produce si rezultate superioare pe plan didactic. Nu este insa concludent pentru toate situatiile. Conducerea
democratica poate furniza mentalitatea de participare voluntara, constiinta caracterului facultativ al sarcinilor
invatarii; stilul laissez-faire este cel mai deficitar: nivelul scazut al aspiratiilor si exigentelor pedagogice ale

predarii, lasarea procesului didactic sa mearga de la sine nu poate avea decat rezultate slabe in invatare si in
conduita.
Un dascal bun este capabil de o mare varietate de stiluri didactice, avand posibilitatea de a-si adapta
munca sa diferitelor circumstante, conferind predarii flexibilitate si mai multa eficienta. Atmosfera psihologica
de lucru creata de profesor constituie un factor decisiv pentru eficienta lectiei pe care o preda. Unele cercetari sau concentrat insa asupra delimitarii si descrierii unor tipologii de stiluri educationale. Cateva din aceste
tipologii sunt relevante: tipul educational centrat pe elev si tipul educational centrat pe grup; stilul autoritarist si
stilul liberalist (nondirectivist); stilul punitiv (intemeiat pe constrangere si stimulare aversiva) si stilul nepunitiv
sau afectiv (intemeiat pe caldura sufleteasca si activarea resorturilor motivantionale intrinseci); stilul normativ
(preocupat de respectarea si aplicarea intocmai a normelor sociale pedagogice) si stilul operational concret
(preocupat de rezolvarea unei probleme educative in functie de contextul situational in care este plasata); stilul
interogativ (centrat pe conversatie) si stilul expozitiv (centrat pe expunere si ascultare); stilul nomotetic,
idiografic si intermediar etc. Asupra acestei din urma tipologii se impun cateva precizari.
W. Reddin (apud I. Petrescu, 1993; A. Prodan, 1999 si E. Joita, 2000),[7] dezvolta teoria tridimensionala
a managementului, in functie de trei dimensiuni definitorii ale stilului managerial: centrarea pe sarcina, relatiile
umane si randament. In functie de modul in care aceste trei dimensiuni se combina, se pot distinge urmatoarele
tipuri de stiluri de predare:

Stilul realizator poseda toate cele trei carcteristici; este un adevarat conducator;

este receptiv la nou, acceptand inovatiile si propunerile; stie sa mobilizeze elevii ; urmareste crearea unui climat
de munca pozitiv; rezolva conflictele aparute in cadrul grupului de elvi;

Stilul profesorului negativ nu poseda niciuna dintre caracteristicile enuntate; este lipsit de interes; evita

problemele; este refractar oricarei schimbari, nu accepta inovatiile si nici propunerile; demoralizeaza
subordonatii.

Stilul promotorului pune accent pe randament si pe relatiile umane; stimuleaza personalul si-l atrage in

activitate.

Stilul autocratului binevoitor pune accent pe randament si pe sarcini; neglijeaza relatiile umane.

Stilul ezitant manifesta interes fata de sarcini si relatiile umane; nu este foarte interesat de rezultate; ia

decizii sub presiune; face compromisuri.

Stilul birocratic managerul urmareste sa-si indeplineasca rolul, sa respecte reglementarile de tip

administrativ, fiind mai atent la ce spun superiorii sai ierarhici, decat la ce spun subordonatii;

Stilul altruist este preocupat numai de relatiile umane; duce la randament slab; duce la dezorganizare.

Stilul autocrat este preocupat doar de sarcini; mimeaza rolul relatiilor umane in favoarea realizarii

sarcinilor, in vederea realizarii obiectivelor; utilizeaza metode de constrangere a personalului; respinge

initiativele.
F. Fiedler (1967, apud A. Prodan, 1999, E. Joita, 2000, p. 170)[8] propune o alta tipologie

a stilurilor manageriale, avand la baza contingenta intre relatiile interpersonale, structura

sarcinilor si puterea ca lider. El distinge urmatoarele tipuri: managerul orientat pe sarcina; managerul orientat pe
relatii; managerul orientat pe situatie.
Prin dezvoltarea stilurilor clasice, Emil Paun (1999, apud E. Joita, 2000, p. 170)[9] propune urmatoarele
stiluri:
o

Stilul participativ, cu urmatoarele variante: stilul consultativ, democratic si reprezentativ.

Stilul autoritarist, cu variantele: stilul respectiv si stilul dictatorial.

Stilul individual, cu variantele: vacuum; stilul carismatic si stilul intrusiv;

Stilul permisiv, cu variantele: stilul negare/refuz, stilul fals democratic.

Stilul haotic.