Stiluri manageriale

1. Definiţie. Delimitări conceptuale.

Stilul desemnează un sistem unitar de mijloace de acţiune (de concepţie şi de execuţie) cu

un caracter relativ stabil prin care organele decizionale şi de execuţie contribuie la realizarea
obiectivelor
Stilul managerial, subliniază Romiţă Iucu (2000, p.129), este “un proces prin care o
persoană sau un grup de persoane identifică, organizează, activează, influenţează resursele umane
şi tehnice ale clasei de elevi în scopul realizării obiectivelor propuse”.
Stilul pedagogic defineşte mediul preferenţial de realizare a procesului de învăţământ în
general şi a activităţii didactice/educative în special. (Cristea, S., Dicţionar de pedagogie)
În realitate există un stil dominant care îşi are originea într-o combinaţie de stiluri, ceea ce
face ca el să nu fie întotdeauna constanta unei persoane, având o anumită relativitate. Acelaşi
individ, în situaţii diferite, produce comportamente manageriale variate generate de stilul personal
de conducere, care este o îmbinare a variabilelor personale cu cele contextual-situaţionale.
Stilul reprezintă comportamentul real al managerului, adică felul în care îşi pune concret
în aplicare concepţia de manager şi calităţile.
În conturarea stilului managerial un rol important îl au următorii factori (Joiţa, E., 2000,
pp.159-162):
- factorii de personalitate;
- motivaţia;
- aşteptările, influenţele şi presiunile de rol ce se exercită asupra afirmării profesorului.
Aceşti factori determinanţi asupra stilului managerial al profesorului rezultă din specificul şcolii
ca organizaţie “care învaţă şi produce învăţare”(Păun, E., 1999, p.87) prin procese pedagogice
specifice;
- climatul organizaţional care poate defini, întări sau adapta stilul managerial al
profesorului.
Stilul este o variabilă cauzală de care depinde o mare parte a aspectelor de viaţă şi de muncă
a oamenilor dintr-o organizaţie, apreciindu-se că numai prin îmbunătăţirea stilului
performanţa poate să crească cu 15-20%.

2. Modele şi tipologii de manageri

Nu există un tip ideal de manager, ci există mai multe tipuri de manageri eficienţi. Eficienţa
managerului este strâns legată de concordanţa dintre caracteristicile managerului (concepţie,
calităţi, stil) şi caracteristicile grupului condus. Astfel, acelaşi manager poate avea succes la
conducerea unui grup şi eşec la conducerea altui grup.
Din acest motiv s-au elaborat diferite tipologii de manageri. Ele nu au rolul de a încadra
fiecare tip de manager într-o anumită categorie, ci urmăresc:
- să atragă atenţia asupra contrastului dintre anumite tipuri de manageri
mai neeficienţi şi alţii mai eficienţi;
- să provoace managerilor tendinţa de a se plasa, încadra în tipuri de manageri eficienţi.
 Există numeroase tipologii ale managerilor, funcţie de anumite criterii, dintre care vom
enumera câteva:
1. După stilul de conducere:
a) manageri autoritari:
- subiectivi, care i-au deciziile singuri, descurajând orice iniţiativă a grupului de a
oferi sugestii;
- obiectivi, care i-au deciziile singuri, nu cer sugestii, dar dacă ele apar şi sunt raţionale, le
i-au în considerare.
b) manageri democraţi:
- consultativi, care cer sistematic părerea grupului, deşi decizia pot să o ia
singuri;
- participativi, în acest caz dispărând practic graniţa dintre conducere şi execuţie,
decizia fiind luată de întregul grup.
c) manageri permisivi (laisser-faire).

2. În raport cu obiectivul principal vizat:

a) manageri axaţi esenţialmente pe performanţă (eficienţă, producţie);
b) manageri axaţi esenţialmente pe oameni (pe relaţii);
c) manageri axaţi atât pe performanţă, cât şi pe oameni.

3. Tipologii ale stilurilor manageriale

Există numeroase descrieri tipologice ale stilurilor de conducere, unele dintre acestea fiind
adaptate la specificul şcolii.
Cea mai cunoscută şi evocată tipologie este cea produsă de K. Lewin, R. Lippit şi R.K.
White, care descriu trei stiluri ce pot fi caracterizate prin comportamentele managerilor în relaţiile
cu subordonaţii (Păun, E., 1999, pp.121-123):
a) Stilul autoritar – d.p.v. pedagogic dezechilibrează corelaţia dintre subiectul şi obiectul acţiunii,
prin accentuarea rolului educatorului în defavoarea celui educat, ceea ce blochează canalele de
conexiune inversă externă.
Caracteristici:
- obiectivele generale ale grupului sunt stabilite de către manager;
- modalităţile de lucru şi etapele activităţii sunt stabilite sau decise de către lider, astfel
încât membrii grupului nu vor cunoaşte în avans ceea ce urmează să se realizeze;
- managerul este cel care decide şi impune fiecăruia sarcina de realizat şi colaboratorii cu
care va desfăşura activitatea;
- managerul personalizează elogiile şi criticile, dar atitudinea sa este mai degrabă rece şi
impersonală, decât ostilă.
Stilul autoritar generează individualism şi ostilitate şi un indice de insatisfacţie (ascunsă
sau nu) foarte ridicat.
b) Stilul democrat – valorifică integral resursele corelaţiei dintre subiectul şi obiectul acţiunii, cu
respectarea finalităţilor asumate dar şi libertatea de intervenţie metodologică, perfectibilă pe
circuitul conexiunii inverse – externă şi internă
Caracteristici:
- managerul încurajează participarea activă a tuturor membrilor în dezbaterea obiectivelor
generale ale grupului;
 - desfăşurarea activităţilor este rezultatul unor decizii colective;
- repartizarea sarcinilor este decisă de grup, iar alegerea colaboratorilor se face în mod
liber;
- managerul încearcă să se comporte ca un membru obişnuit şi egal cu ceilalţi membrii ai
grupului.
Stilul democrat generează un climat cald, deschis bazat pe relaţii amicale, iar spiritul de
echipă este foarte dezvoltat.
c) Stilul laisser-faire (permisiv) – dezechilibrează corelaţia educator – educat prin accentuarea
rolului celui educat, fapt care conduce la blocarea canalelor de conexiune inversă internă.
Într-o lucrare adresată directorilor de şcoli, sunt descrise cinci stiluri de conducere (Guide
practique du director d’ecole, UNESCO, Paris, 1981, pp.91-95):
1. Stilul autocrat;
2. Stilul democrat;
3. Stilul laisser-faire – se caracterizează prin formula “a da mână liberă”, controlul fiind
minimal, iar libertatea membrilor totală;
4. Stilul birocratic – managerul urmăreşte să-şi îndeplinească rolul, să respecte
reglementările de tip administrativ, fiind mai atent la ce spun superiorii săi ierarhici, decât la ce
spun subordonaţii;
5. Stilul carismatic – este axat pe personalitatea puternică şi atractivă a managerului, care
poate fi şi autoritar şi democratic în relaţiile cu subordonaţii.

Având în vedere faptul că educaţia are ca scop, obiectiv şi subiectiv, omul, orice act
educaţional trebuie să aibă cel puţin două dimensiuni: sarcina de învăţare şi relaţia umană (cu
indivizi şi/sau grupuri).
Apare astfel, un alt continuum al stilurilor manageriale în care pot fi identificate patru
stiluri fundamentale (Hersey, P., Blanchard, K.H., 1977, p.170):
1. Stilul directiv – în care profesorul manager trasează sarcini elevului, îi “spune” ce trebuie
să facă şi îi controlează, pe cât posibil, fiecare acţiune. Acest stil se aplică celor ce nu pot sau nu
vor să-şi realizeze activităţile;
2. Stilul tutoral – pentru elevii care nu pot, dar vor să realizeze sarcina respectivă.
Profesorul îşi “vinde” sugestiile, deciziile, încercând să convingă;
3. Stilul mentoral – în care profesorul oferă sugestii, sfaturi, ajutor atunci când acestea îi
sunt solicitate de către elevi. Acest stil se aplică elevilor a căror motivaţie şi capacităţi mai trebuie
dezvoltate, celor care pot şi vor, dar nu în suficientă măsură;
4. Stilul delegator – pentru elevii care pot şi vor în suficientă măsură. Profesorul oferă
elevilor libertatea de luare a deciziilor.
Este necesară nu numai adecvarea stilurilor la situaţia concretă, ci şi aplicarea succesivă a
acestora: când grupul de elevi şi/sau sarcina de învăţare sunt noi, profesorul trebuie să spună
elevilor ce şi cum să facă, urmând ca pe măsura dobândirii competenţelor şi motivaţiei necesare,
profesorul să treacă pe rând la celelalte stiluri.
Unii autori susţin că managementul modern poate contribui într-o foarte mare măsură la
procesul reformator declanşat în învăţământul românesc, susţinând necesitatea formării
manageriale pentru toţi agenţii educaţionali, indiferent de locul lor în ierarhia organizaţii şcolare,
la nivelul formării iniţiale şi continue, gândite ca faze ale dezvoltării individuale şi organizaţionale.