Cel dintai si cel care ne da stirea cea mai veche si precisa despre Geti si despre Zalmoxis

este Herodot.1 Peregrinarile istoricului grec in partile noastre, mai corect la cetatile grecesti
de pe coastele nordice ale Marii Negre, l-au pus in situatia sa afle mai multe despre Geti. 2
Izvorul de informare al lui Herodot sunt negustorii greci, patrunsi in tara pentru negot si care
ii puteau cunoaste bine pe geti.
HERODOT spune ca:
“Iata care este credinta lor despre nemurire: ei socotesc ca nu mor, ci ca cei raposati merg la
zeul Zalmoxis, unii dintrei ei dau acestui zeu numele de Gebeleizis. La fiecare patru ani ei
trimit ca sol la Zalmoxis, pe unul dintre ei, tras la sorti, pe care il insarcineaza cu toate cele
de care au nevoie in vremea aceea. Iata cum il trimit: cativa, care au aceasta indatorire, tin
in maini trei sultite, iar altii, luandu-l de maini si de picioare pe cel care trebuie sa mearga la
Zalmoxis, ii fac vant in aer si il arunca in varful sulitelor. Daca este strapuns si moare, ei cred
ca zeul lor este binevoitor. Daca nu moare, il invinovatesc pe trimis spunand ca este om rau.
Dupa ce au aruncat vina asupra acestuia, trimit la zeu pe altul, instructiunile i-se dau pe cand
este inca in viata. Toti acesti traci, cand tuna si cand fulgera, ameninta divinitatea aruncand
sageti in sus, spre cer, fiindca ei nu cred ca exista alt zeu decat al lor. “
“Dupa cum am aflat de la grecii care traiesc la Hellespont si Pont, acest Zalmoxis a fost om,
sclav la Samos, si anume sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarchus. Dupa ce s-a eliberat a
facut avere si s-a intors acasa. Si fiinda tracii duceau o viata inculta, acest Zalmoxis, stiutor
cum era de chipul de trai ionian si de obiceiuri mai delicate de cat cele ale tracilor deoarece
traise printre greci si inca pe langa unul dintre cei mai distinsi intelepti ai Greciei, pe langa
Pythagoras, si-a facut o odaie in care primea si ospata pe fruntasii concetatenilor sai si ii
invata ca nici el, nici oaspetii lui, nici urmasii acestora nu vor muri, ci vor merge intr-un loc
unde vor trai vesnic. In tot aceasta odaie, el si-a facut o subterana. Indata ce a fost gata
subterana, el s-a ascuns acolo si s-a facut nevazut printre traci si a trait acolo trei ani, iar
tracii il regretau si il jeleau ca pe un mort. In al patrulea an insa, s-a arata printre dansii si asa
s-au incredintat tracii ca cele ce spunea Zalmoxis este adevarat. “
Herodot afirma de asemenea ca: “Eu despre acesta si despre subterana nici nu zic ca n-a
fost, nici nu cred prea tare ca a fost. Banuiesc numai ca Zalmoxis acesta trebuie sa fi trait cu
multi ani inainte de Pythagoras. Dar ori ca ar fi fost om Zalmoxis, ori zeu pamantean al
getilor, treaba lui.”3
PLATON, in dialogul sau Harmide, infatiseaza pe Zalmoxis, pe care il considera zeu si rege,
cu un atribut nou, acela de medic:
“Vazand ca Harmide e de aceasi parere cu mine, prinsei inima, imi regasii increderea in
mine, putin cate putin, ma inflacarai si ii zisei: Tot asa si cu descantecul asta, Harmide, l-am
invatat in oaste de la un doctor trac, unul dintre ucenicii lui Zalmoxis, despre care se spune
ca are puterea sa te faca nemuritor. Acest trac spunea ca doctorii greci au mare dreptate sa
faca observatia de care pomenii. Dar, adauga el, Zalmoxis, regele nostru care este zeu,
spune ca precum nu se cade sa incercam a vindeca ochii fara sa ne ocupam de cap, ori capul
fara trup, tot astfel cum nu se cade sa incercam sa vindecam trupul fara a vedea de suflet, si
ca tocmai din pricina asta sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindca nu
cunosc intregul de care ar trebui sa se ingrijeasca. Caci daca aceasta ar merge rau, este
peste putinta ca partea sa mearga bine. “
1
Herodot, IV, pg. 94-95.
2
A. Nour, Cultul lui Zalmoxis, Tipografia Cartilor Bisericesti, Bucuresti, 1941 . pg.4.
3
Traducere de A. Phillipide, Originea Romanilor, Iasi, 1923, pg. 80-81.
Om si zeu, se intrevad aici primele infiripari din filozofia evhemerista de mai tarziu, care a
avut o covarsitoare influenta in intelegerea si explicarea miturilor. Zalmoxis este insa si
medic, si el intrebuinteaza in stiinta sa de vindecare a oamenilor, nu doar ierburile, ci si
descantecele.
Practica descantecelor este straveche, iar ritualul lor, in care se pastreaza reiniscente din
mituri pagane, poate izvora din vremea getica a Daciei. 4
STRABO5 afirma despre geti:
“Astfel instoria ne vorbeste de un oarecare get, Zalmoxis, care dupa ce a fost scalvul lui
Pythagoras si a prins de la stapanul sau cateva notiuni din stiinta astrelor, pe care le
completeaza in Egipt unde il duse viata sa, se intoarce la patria sa si aici atrage atentia
fruntasilor si poporului prin niste preziceri pe care stia sa le socota din semnele si
fenomenele terestre si sfarsi prin a starui pe langa rege ca sa asocieze puterii sale un om
care, ca el, putea sa fie interpretul vointei zeilor. A fost numit apoi mare preot al zeului pe
care getii il adorau mai mult, cea ce a fost numai un inceput, caci cu timpul a fost considerat
el insusi zeu. Trebuie sa spun ca, gasind intr-un loc accesibil o pestera adanca, se ascunse
acolo, neiesind decat foarte rar, comunicand cu regele, care l-a ajutat sa insele poporul,
vazand ca devenise mai supus poruncilor sale, crezand ca sunt dictate prin inspiratia insasi a
zeilor.

DIODOR6 din Sicilia, care traieste in vremea lui Augustus, si care a cunoscut operele lui
Strabo si Poseidonios, spune ca: “getii, cei ce se socot nemuritori, cred ca Zalmoxis ar fi in
legatura cu Hestia.” Stirea este dintr-un izvor grecesc, astfel ca o apropiere intre zeul geto-
dac, datator de nemurire si aceasta zeita, care era conisderata ca datatoare de viata vesnica
ce se raspandeste la suprafata pamantului 7, poate fi numai o simpla legatura facuta de
istoric, lasand sa se inteleaga ca Zalmoxis nu este decat un profet al Hestiei.
CLEMENT din Alexandria, reluand vechea legenda cu privire la scolaritatea lui Zalmoxis pe
langa Pythagoras, il considera “unul dintre prietenii cei mai apropiati” ai filosofului din
Crotona.8
Porphirius, unul dintre cei mai straluciti discipoli ai lui Platon, intr-una din operele sale
filozofice “Viata lui Pythagoras” spunea despre Zalmoxis:
“Pythagoras avea pe langa el inca un tanar pe care l-a cumparat din Tracia, al carui nume era
Zalmoxis, pentru ca la nastere i s-a aruncat asupra o piele de urs si pielea se numeste de
traci zalmos. Pythagoras, fiindca il iubea foarte mult pe acesta il invata despre sacrificii si
despre tot cea ce priveste cultul zeilor.”
Diosophanes spunea ca Zalmoxis a slujit lui Pythagoras, insa, fiindca a fost stigmatizat de
hoti, in mainile carora a cazut atunci cand Pythagoras s-a ascuns de agitatori, trebuia sa
poarte un bonet pentru ascunderea stigmatelor. Altii spun ca numele lui Zalmoxis inseamna
om care calatoreste.
IAMBLICHUS, un filosof din epoca imparatului Constantin cel Mare, elev al lui Porphirius,
scrie si el o “viata a lui Pythagoras” in care vorbeste despre Zalmoxis:
“Zalmoxis fiind trac si sclavul lui Pythagoras, ascultand lectiile lui Pythagoras si eliberandu-
se, s-a intors intre geti si le-a dat geti, convingandu-i ca sufletul este nemuritor. De aceea
4
A. Nour, Cultul.... pg,9.
5
Strabo, III, VII, in traducerea lui Amedee Tardieu, Paris, 1867-1873.
6
Diodor din Sicilia, I, editura Lipsae, 1875, pg.94.
7
Decharme P, Mithologie de la Grece Antique, Paris, pg. 177.
8
Clement din Alexandria, Stomata IV, 8, editura Migne, 1857.
tribalii si multi dintre barbari il socotesc ca pe fiul lor si cred ca sufletul nu este nemuritor, ci
face parte din aceasi vesnicie, netemandu-se astfel de moarte si infruntand pericolele cu
multa indrasneala. Si aceasta invatand pe geti si scriindu-le legi, a fost socotit de ei ca un
mare zeu.9
IULIAN APOSTATUL, imparat si filosof, cand scrie despre Traian, cuceritorul Daciei,
aminteste marile virtutii ale poporului din aceste tinuturi.10
“ Iar eu, o Jupiter si voi zei, primind de la inceput imperiul si gasindu-l intr-o stare de
letargie, aprins in nauntrul sau de o tiranie destul de lunga si inafara de navalirile getilor, am
fost totusi singurul care am indraznit sa pornesc impotriva popoarelor de dincolo de Dunare
si am subjugat poporul getilor, cel mai razboinic din cate au fost vreodata, nu atat prin
puterea trupurilor, cat prin invataturile lui Zalmoxis, cel mai de cinste dintre ei ca nu voi
muri, ci socotind ca isi schimba locuinta merg la moarte mult mai degraba decat as merge
intr-o oarecare alta calatorie. Si eu n-am intrebuintat pentru aceasta decat cinci ani.”
Nimeni mai mult ca Iulian Postatul nu da un inteles mai clar nemuririi getice. Din fragmentul
citat reiese ca moartea nu exista si nu trebuie sa ne temem de ea, sufletul isi schimba doar
locuinta, fiindca el nu piere niciodata, moartea trupului este o scapare pentru sufletul care
isi ia zborul, razboinicia lor consta in dorinta de eliberare a sufletului, de accea merg la
moarte razboinica fara teama. “11

Zalmoxis este prin excelenta un zeu al cerului. Dovada locuintei ceresti a lui Zalmoxis este
insasi practicarea sacrificiului. Din patru in patru ani, getii trimit un mesager la zeu, trimisul
nu este ales, ci tras la sotri pentru ca fiecare get revendica cinstea de a se infatisa lui
Zalmoxis.
Pentru ca Zalmoxis sta in ceruri, locurile de rugaciune erau cat mai aproape de cer, pe
varfurile muntilor12, in imediata singuratate a naturii, acolo unde pustnicii care isi consacrau
viata pamanteasca in adorarea zeului si in adancirii meditarii, sper a ii intelege viata si a o
comunica celor de pe pamant. 13 Poporul si regele, la marele zile de inchinare, urcau acolo ca
sa afle vointa zeului si sa primeasca sfaturi cum sa se poarte in scurta lor trecere prin viata
pamanteasca.

Bibliografie:
A Nour, Cultul lui Zalmoxis, Tipografia Cartilor Bisericesti, Bucuresti, 1941.
Herodot
Strabo
Julien l’Apostat
Diodor din Sicilia, I, editura Lipsae, 1875, pg.94.
Decharme P, Mithologie de la Grece Antique, Paris, pg. 177.
Clement din Alexandria, Stomata IV, 8, editura Migne, 1857.

9
A. Nour, Cultul...., pg. 15.
10
Julien l’Apostat, Paris, 1930.
11
A. Nour, Cultul..., pg, 24/
12
La traci toate ceremoniile religioase se faceau in munti, la sanctuarele cele mai renumite, dar aceste
ceremonii aveau loc noaptea, la lumina facliilor, in zgomote surde de flaute, nu in liniste si meditatie, iar ziua,
cu ochii ridicati spre cer.
13
Strabo, VII, 5, 3.