C 6 Naşterea Imperiului roman creştin

● asocierea lui Constantin cu creştinismul

● Theodosius I şi victoria creştinismului

Prima tetrarhie a însemnat începutul refacerii imperiului roman; se pun

bazele unei noi structuri administrative și militare care va fi proprie Imperiului
Bizantin de mai târziu. Această structură a fost definitivată de către
continuatorul reformelor lui Dioclețian (prefecturi - dioceze - provincii),
Constantin, cel care rămâne unicul împărat după înfrângerea lui Licinius în
bătălia din 324 de la Chrysopolis. Constantin reorganizează administrativ
Imperiul, separând atribuțiile guvernatorului. Dacă până atunci guvernatorul
unei provincii era în același timp judecătorul suprem și comandantul suprem al
trupelor din provincia respectivă, Constantin a separat aceste două funcții. A
creat o ierarhie civilă și o ierarhie militară, exista un guvernator civil și un
comandant militar pentru fiecare mare zonă de frontieră. Comandantul militar
comanda trupele de frontieră, țăranii care aveau acolo pământ și, în calitate de
soldați, aveau rolul de a întârzia inamicul. Trupele de interior erau comandate
de doi generali, unul al infanteriei și unul al cavaleriei care erau supuși direct
împăratului și de obicei împăratul ieșea la război cu aceste trupe, de interior.

Una dintre marile realizări ale lui Constantin a fost că a refăcut unitatea
imperiului. Imperiul nu mai era constituit din 4 sau 2 părți ci a fost reunit din
nou într-o singură unitate administrativ-teritorială, deci Imperiul Roman a fost
pentru ultima dată refăcut în granițele lui firești, vechi, mai puțin provinciile
pierdute, o parte din Armenia pierdută de prima tetrarhie și Dacia care fusese
abandonată înainte de sfârșitul crizei sec. III, ca rezultat al acestei crize.
 Acest Imperiu al lui Constantin a rămas pentru tot Evul Mediu modelul
statului perfect, modelul Imperiului. Atât bizantinii se raportau la el cât și cei
din Apus, Carol cel Mare și Otto cel Mare și cei de după ei. Nu se raportau la
Imperiul lui Cezar și Augustus, la Imperiul Roman păgân care dominase lumea,
ci la acest Imperiu al lui Constantin.

Constantin a făcut un gest care va determina decisiv istoria ulterioară a

imperiului: a întemeiat o nouă capitală, în Răsărit, deoarece răsăritul rămăsese
cel mai puțin afectat de toată criza care avusese loc. Zona Asiei Mici era
regiunea cea mai prosperă a Imperiului, cea mai urbanizată + Egiptul, grânarul
Imperiului. Constantin a ales să întemeieze o nouă capitală în orașul Byzantion,
pe țărmul Bosforului, o colonie grecească foarte veche dar foarte mică și
neimportantă, care la sfârșitul sec. al II-lea a fost la un moment dat distrusă.
Acest oraș nesemnificativ, Constantin l-a reconstruit din temelii și l-a
amplificat, l-a reconstruit nu ca reședință imperială, așa cum era la vremea
aceea Milano, sau Ravenna, sau Trier, ci l-a reconstruit de la început ca pe a
doua Romă. A căutat un loc unde să existe 7 coline (Byzantion avea mai
degrabă movile) și a construit toate clădirile care existau la Roma, iar toate
instituțiile publice au fost dublate: senatul, palatul imperial, o nouă adunare a
poporului, consul. Toate structurile statului roman au fost copiate de la Roma la
Constantinopole, cetate numită deja de Constantin NOUA ROMĂ (noiembrie
324 - inaugurată 11 mai 330).

Constantin a dat libertate religie creștine dar, mai mult decât atât, s-a
implicat activ în viața Bisericii. Perioada dintre 313-326 este caracterizată de
elaborarea unor legi, decrete, rescripte imperiale care favorizau Biserica.
Codexul Theodosian și Eusebiu conservă în acest sens o seamă de prescripţii
care urmăresc integrarea creştinilor în structurile sociale şi politice ale
imperiului (H.E., Cartea a zecea - sinteza totalității măsurilor luate în favoarea
creștinilor).
 Deja din 313 se implică într-un conflict dintre două comunități din N
Africii, secta rigoristă a donatiștilor (Donatus), care se certau dacă cei care
căzuseră în timpul persecuțiilor puteau să fie reprimiți în sânul Bisericii și dacă
clericii, mai cu seamă, au încă dreptul de a administra sacramentele dacă
abjuraseră creștinismul într-o formă oricare în timpul persecuțiilor. Constantin a
intervenit în acest conflict convocând două sinoade (Roma 313, Arles 314 -
pentru prima dată toate provinciile occidentale au fost reprezentate prin
episcopii lor) care nu au rezolvat din păcate problema, donatiștii nu au acceptat
verdictul iar Constantin intervine militar pentru a restabili unitatea în Africa
(donatiștii supraviețuiesc până la venirea islamului). Mai târziu a intervenit în
problema dogmatică generată de Arius din Egipt.
În 313, îl instruiește pe proconsulul Africii, Anullinus, ca Bisericii
catolice din Africa să i se restituie toate proprietățile confiscate în timpul
persecuțiilor, chiar și cele care ajunseseră la cetățeni privați. Îi scrie direct
episcopului Cartaginei, Caecilianus, garantându-i fonduri pentru cler și ajutor în
lupta cu oponenții săi (donatiștii). Scrie lui Anullinus prin care îl informează de
exceptarea de la însărcinările publice (nu trebuie să facă liturgia; gr. laos; leiton
ergon = slujbă, serviciu a poporului) a clerului Bisericii catolice prezidate de
Caecilianus. Două puncte importante: conceptul de Biserică catolică (una și
universală, în opoziție cu ereticii și schismaticii), privilegiul clasei sacerdotale,
ereticii și schismaticii străini de privilegii. Clerul este scutit, asemenea
slujitorilor cultelor păgâne, de plata impozitelor personale.

La Arles, în 314, se decide excomunicarea soldaților creștini care

abandonează serviciul militar. În 315 este abolită răstignirea. În 321 stabilește
duminica drept zi de odihnă prin lege de stat, conferă Bisericii dreptul de a
primi moșteniri și se poate face apel către tribunalul ecleziastic, organism
paralel față de cel al statului și recunoscut de stat. Episcopalis audentia - cine
vrea poate merge la tribunalul episcopal care are aceeași putere și unde
episcopul este judecător - Corpul episcopal este asociat astfel magistraților.
În același an interzice haruspiciile, cercetarea animalelor de jertfă pentru a
interpreta voința divină și viitorul, și luptele de gladiatori ca formă de pedepsire
a infractorilor. Din 333 orice sentință dată de episcop este considerată sacră și
inatacabilă. Privilegium fori - un fel de imunitate, clerici sustrași de sub
jurisdicția Statului fiind judecați de tribunalul episcopului.

Prin toate acestea, prin faptul că împăratul a dat legi în spirit creștin, a
proclamat ziua soarelui ca zi de sărbătoare în imperiu pentru că era serbată și de
creștini, faptul că împăratul a favorizat comunitatea creștină cu bani, cu
construcții de biserici l-a făcut pe Constantin, în calitatea sa de împărat, să
devină parte integrantă a Bisericii - 313 i-a oferit papei palatul de la Lateran și a
început construcția bazilicii Laterane, în 320 a pus temeliile bazilicii Sf. Petru
pe mormântul acestuia de pe colina Vaticanului, la scurt timp a urmat
întemeierea bazilicii de deasupra Sf. Mormânt în Ierusalim, apoi Biserica
Nașterii Domnului din Betleem.

El s-a declarat și a fost de episcopii vremii sale episcop pentru cele

din afară (gr. episkopos ton ektos) = episcop ce se ocupă de ceea ce privește
Biserica mai puțin viața sacramentală; se simțea răspunzător în cel mai înalt
grad pentru soarta Bisericii, pretindea chiar un rol în conducerea ei spirituală,
așa cum îi revenea în cultul imperial păgân ca pontifex maximus, astfel a
intervenit în ocuparea scaunelor episcopale, el a convocat primul sinod
ecumenic și a supervizat lucrările sinoadelor, el îi apăra pe creștini, atât pe cei
din interiorul imperiului cât și din afară (scrisoare către regele Persiei cerându-i
să nu cumva să îi persecute pe creștini), a dat libertate creștinismului în Imperiul
Roman punând bazele unei evoluții care va transforma imperiul într-unul creștin
în mai puțin de o sută de ani, dând una dintre componentele esențiale a
civilizației bizantine. A creat o legătură indisolubilă între instituția imperială și
Biserică, exprimată în civilizația bizantină prin simfonie.
 Legătura Stat-Biserică a adus mari avantaje dar în același timp și noi
dificultăți. Statul a găsit în Biserica creștină o mare forță morală unificatoare, iar
aceasta a găsit în Statul Roman suport financiar, bunuri materiale, sprijin în
opera misionară și în lupta cu tendințele centrifuge dar, pe de altă parte, cade
sub tutela sa. Statul, fiind legat de Biserică, se trezește implicat în disputele
interminabile ale divergențelor teologice. Disputele teologice încetează a mai fi
o problemă internă a Bisericii, se împletesc cu problemele politice și devin o
constantă nu numai în istoria Bisericii ci și a Statului, decretele conciliare
deveneau promulgate ca legi ale statului, reglementând viața civică.. Și nu
întotdeauna interesele politice ale Statului au coincis cu cele ale Bisericii și din
colaborare, relația Stat-Biserică se transformă într-o luptă între cele două
instituții. Toate acestea deja se întâmplă în timpul lui Constantin.

Geniul politic al lui Constantin a fost acela că a reușit să transfome un

imperiu păgân dezbinat într-un stat în care elementul religios creștin se dorea
dătător de unitate. În timp ce vechea Romă decădea, Noua Romă va da naștere
unui stat greco-roman care, deși multietnic, prin forța sa culturală, prin elita sa
politică și diplomatică și prin noua religie, creștinismul, va prelua rolul de far al
civilizației - vicennalia 326, ultima vizită la Roma; Constantin oferă un banchet
după încheierea Conciliului de la Niceea (vezi Vita Constantini III, 15).
Atât creștinii cât și păgânii au văzut pe împărat ca fiind ales de
Dumnezeu/zei și de aceea având autoritate absolută de a conduce poporul
(Împăratul este pentru popor precum sufletul pentru trup, are putere de la
Dumnezeu, Cel ce dă din autoritatea Sa celui ales – cf. Pseudo-Augustin,
Quaestiones Veteris et Novi Testamenti, în Dvornik 1966, 627. Scriitorii păgâni
îl vedeau pe împărat ca reprezentant al lui Zeus, având putere de a suspenda
legea în anumite cazuri deoarece el era întruchiparea legii. De fapt s-a preluat
întreaga titulatură elenistică privind monarhul: imitator al zeului, asemănat cu
soarele, bun păstor, părinte, comandant, interpret al cuvintelor zeilor și astfel
salvator prin legea divină primită prin el - cf. Themistius în Dvornik 1966, 622-
626).
Eusebiu din Cezareea a apelat la trei surse pentru concepția sa despre
împăratul creștin și despre imperiul creștin: faptele istorice ale lui Constantin,
tradiția panegirică a imperiului roman și o sinteză a filosofiei elenistice și
creștine. Sinteza acestor influențe are ca rezultat prima filosofie politică a
Imperiului Creștin - 335, Ierusalim, tricennalia, De laudibus Constantini. Unii l-
au văzut pe Eusebiu în primul rând ca pe un teolog care a fost autorul primei
filosofii politice creștine, alții l-au descris pe Eusebiu ca pe un curtean motivat
politic, implicat în politica imperială. Cu toate acestea, atitudinea negativă față
de Eusebiu a scăzut în ultimii ani, iar o abordare mai holistică i-a determinat pe
mulți să-l vadă din nou pe Eusebiu drept unul dintre cei mai mari cărturari ai
Bisericii.
Imperiul roman devenit creștin a păstrat pretenția universalității având
alături creștinismul ecumenic. Astfel se naște concepția romano-creștină
conform căreia există un mimesis Cer - Pământ: o Împărăție în Cer, o împărăție
universală pe Pământ, o curte cerească, o curte imperială, Dumnezeu este Unul,
împăratul este unul singur având datoria de a imita pe Unicul Împărat – acesta
este principiul teoriei monarhiei divine creștine aflată în opoziție cu anarhia și
politeismul. Spre deosebire de împăratul păgân, considerat dominus et deus,
Constantin era vicarul lui Dumnezeu, prieten al lui Dumnezeu, el purtând Dei
imaginem, sicut et episcopus Christi. De aceea doar în fața împăratului se făcea
prokynesis – gest preluat de romani de la persani.

În timp ce Constantin promova pe toate planurile imperiale

creştinismul, arbitrând conflictele religioase, se interesa îndeaproape de educaţia
şi succesiunea la tron prin cei trei fii ai săi. A apreciat ideea de tetrarhie, dar
ulterior a considerat că sistemul ar funcţiona mai bine în interiorul unui
aranjament dinastic. Încercarea de a impune o tetrarhie dinastică cu Liciniu a
eşuat datorită rivalităţii politice dintre ei, dar în egală măsură şi din cauza
opţiunilor religioase diferite. Speranţele lui Constantin de a impune o tetrarhie
cu cei patru fii ai săi au eşuat şi ele datorită complotului Faustei şi morţii lui
Crispus. Planul final includea pe cei trei fii de la Fausta şi un nepot de la unul
dintre fraţii vitregi.

Constantin al II-lea s-a născut în 316, a fost numit Caesar în martie

317, şi instalat la Trier în anul 328. Constanţiu s-a născut cu un an mai târziu
după Constantin al II-lea, în 317. A fost ridicat la rangul de Caesar în noiembrie
324 şi instalat la Antiohia în 335. Data probabilă a naşterii lui Constans variază
în intervalul 320-323. A fost numit Caesar în decembrie 333, instalat la Milano
în 335. Informaţiile oferite de Eusebiu redau o persoană a lui Constantin
preocupat îndeaproape de creşterea fiilor săi. I-a crescut în credinţa creştină şi
i-a pregătit pentru viitoarele responsabilităţi imperiale. A fost foarte încântat că
fraţii vitregi şi surorile din a doua căsătorie a lui Constanţiu Chlorus cu
Theodora l-au urmat în credinţa creştină. El a supravegheat educaţia lor după
moartea tatălui lui şi ei i-au rămas loiali de-a lungul domniei. Îşi căsătorise sora
mai mare, Constantia, cu Liciniu şi după războiul civil i-a permis să se instaleze
la curtea lui şi ea l-a ajutat să-şi crească fiii până la moartea ei în 330. Pe
surorile mai tinere, Anastasia şi Eutropia, le căsătorise cu bărbaţi din aristocraţia
romană, asigurând astfel o prezenţă dinastică la Roma după ce el şi-a stabilit
capitala la Constantinopol. La moartea mamei lui, i-a adus pe fraţii vitregi din
provinciile unde fuseseră trimişi, le-a acordat funcţii imperiale şi le-a stabilit un
loc în guvernare. Pe Dalmatius l-a numit consul în 333 şi l-a pus să administreze
dioceza Oriens cu titlul de Censor pentru doi ani. L-a numit consul şi patrician
pe fratele mai tânăr, Constanţiu, în 335 şi se pare că i-a dat anumite funcţii
juridice la Constantinopol. Constantin nu a intenţionat niciodată să-şi numească
fraţii ca succesori şi aceasta pentru a proteja domnia fiilor lui. Datorită faptului
că era necesar un al patrulea moştenitor în tetrarhia dinastică şi datorită
mulţumirii pentru serviciile de loialitate ale fratelui Dalmatius, fiul acestuia pe
nume Dalmatius II a fost numit Caesar şi instalat la Naissus în 335. Planul de
succesiune a fost aşadar o tetrarhie dinastică creştină alcătuită din cei trei fii de
la Fausta şi un nepot de la fratele Dalmatius. În acest mod se menţineau
diviziunile politice şi administrative ale lui Diocleţian şi se consolida unitatea
lor prin legături religioase şi de familie. La începutul celui de-al treizecilea an
de domnie, Constantin a instalat pe fiecare dintre succesorii aleşi de el în
capitalele regionale şi le-a dat prefecţi pretorieni de încredere şi ofiţeri de rang
superior care să-i ajute la supravegherea militară a regiunilor.

La moartea lui Constantin în anul 337, imperiul s-a împărţit în

următoarele prefecturi: Constantin al II-lea a primit Britannia, Gallia,
Viennensis şi Hispania cu Mauretania Tingitana, cu capitala la Augusta
Treverorum în nordul Galiei, Constanţiu diecezele Oriens, Asiana, Egipt şi
Pontica cu capitala la Constantinopol, în timp ce Constans primeşte Italia,
Africa şi Panonia, cu reşedinţa la Sirmium, iar Dalmatius Thracia şi Illyricum.
Constantin a păstrat pentru sine controlul tuturor, sperând că cei doi fii mai
mari vor fi proclamaţi mai târziu ca auguşti. Constantin a murit de Rusalii în
337, considerat sfânt în Răsărit, având titlul de întocmai cu apostolii și al
treisprezecelea apostol. La moartea lui însă lucrurile nu s-au derulat aşa cum le
prevăzuse, cei trei fii ai săi, recunoscuți ca auguști de senat și armată, au
început să se lupte între ei.
Constantin al II-lea, fără a avea o domnie de lungă durată, şi-a
manifestat preferinţa pentru susţinerea cauzei atanasiene care la vremea
respectivă era identică cu crezul de la Niceea (ucis la Aquileia, 340, în luptă
contra lui Constans). Pe aceeaşi linie teologică va fi şi fratele său din apus,
Constans (337-350). Politica religioasă a Occidentului se va grupa în jurul
conceptelor de la Niceea, dar fără a avea prea mult câştig de cauză, cu toate
eforturile depuse la Serdica. Şi aceasta deoarece şi domnia lui Constans se va
termina prematur. Constanțiu al II-lea (337-361), numit după bunicul său,
rămâne unicul împărat. Nu a avut o domnie ușoară deoarece s-a confruntat cu
două mari pericole externe la cele două frontiere vulnerabile ale Imperiului:
Perșii în Răsărit; francii și alamanii pe Rin, în nord. Au fost războaie de lungă
durată care au măcinat resursele imperiului.
Sozomen scrie că la început toţi fiii lui Constantin aveau aceeaşi
credinţă dar mai târziu Constanţiu a devenit arian. Împăraţii manifestară de la
început simţămintele lui Constantin părintele lor şi susţinură învăţătura
Sinodului de la Niceea. Constans rămase statornic până la finele vieţii sale în
aceleaşi simţăminte. Însă Constanţiu se schimbă, când văzu că termenul de
consubstanţial era depreciat. Cu toate acestea el continua să mărturisească că
Fiul lui Dumnezeu este asemănător cu Părintele în ceea ce priveşte substanţa.
Opţiunea lui Constanţiu pentru arianism este explicată de Teodoret al Cirului în
Istoria bisericească, Cartea a II-a.
Legislaţia antipăgână începe cu măsurile drastice luate de Constanţiu
în anul 341. Între anii 341-356, Codexul Theodosian în cap. XVI, 10 a conservat
şase măsuri directe împotriva păgânismului: de paganis, sacrificis et templis:
341 - se combat superstițiile și jertfele păgâne; 346 - se poruncește închiderea
templelor păgâne; 356 edict interzicerea sacrificiilor, de facto interzicerea
cultului păgân.

Serdica (Sofia) 342/3

Sfântul Atanasie acuza partida meletiană ca responsabilă pentru

răspândirea arianismului în Egipt. Pe fondul de tulburare doctrinară şi
disciplinară, se conturează ceea ce tehnic se va numi teologia politică a
coaliţiei melitiano-ariene. Principalul ei scop va fi acela de a induce
neîncrederea curţii imperiale, la nivel politic şi teologic, faţă de titularul
scaunului episcopal din Alexandria. De exemplu pentru a reconstrui teologia lui
Constantin cel Mare cu referire la relaţia care se va stabili cu Alexandria, nu se
poate face abstracţie de scrisorile de împuternicire prin care Atanasie era
reconfirmat şi recomandat în acelaşi timp către credincioşii egipteni. Aceste
scrisori de recomandare sunt foarte importante deoarece ele confirmă sinonimia
de viziune teologică dintre Atanasie şi Constantin, atâta vreme cât legătura lor
nu era intermediată de coaliţia melitiano-ariană. Împăratul recunoscând
adevărul, permise lui Atanasie să se întoarcă în ţara sa şi scrise poporului din
Alexandria că este un bărbat cu o învăţătură sănătoasă, şi de o perfectă
dreptate, şi că recunoscuse că el avea Duhul lui Dumnezeu şi că nefiind acuzat
decât din zavistie, nevinovăţia sa triumfase asupra calomniei. Mai târziu
Constantin avea să cadă victimă ideologică în faţa partidei ariene,
condamnându-l pe Atanasie la exil. În acelaşi timp această coaliţie melitiano-
ariană va încerca atragerea clerului oriental şi occidental spre a construi o
teologie oficializată prin sinoade locale, în vederea aceluiaşi scop. Imediat după
încheierea sărbătorilor prilejuite de vicennalia lui Constantin, arienii extremişti
vor relua luptele împotriva niceenilor, pretextând că luptă pentru purificarea
creştinismului de sabelianism. Sub această mască a eugenismului teologic,
arienii alcătuiau dosare acuzatoare în urma cărora ierarhii niceeni erau
îndepărtaţi din scaunele lor episcopale.
La rândul său, sfântul Atanasie cel Mare, va formula o teologie
politică deosebit de vastă cu un lexic politic bogat, date fiind condiţiile specifice
ale episcopatului şi ale propriei sale persoane. Principalele scrieri atanasiene,
din cadrul cărora avem posibilitatea de a recompune sintetic gândirea
apologetico-dogmatică a autorului cu relevanţă directă pentru teologia politică
a secolului, sunt: Apologia împotriva arienilor, Cele trei cărţi contra arienilor,
Apologie către împăratul Constanţiu şi Apologie despre fuga sa. După anul
334, se vor înteţi acuzele împotriva sfântului Atanasie. Un prim sinod
împotriva lui Atanasie a fost convocat în localitatea Tir în anul 335, convocat
de împărat, sentințele date de episcopi fiind supervizați de un laic numit de
împărat, Dionysius (= modul de desfășurare a tuturor marilor concilii din
perioada patristică). În cadrul unei scrisori imperiale, Constantin cel Mare
stabilea obiectivele sinodului, recomandând sinodalilor de a readuce împăcarea
în eparhii şi a face toate eforturile pentru a găsi vindecarea potrivită. Lista
participanţilor fusese dinainte alcătuită de episcopii semiarieni după o schemă
bine determinată. Se stabilea astfel un program-cadru, o concepţie episcopal-
ariană pe un fond legiuitor care intervenea restrictiv asupra libertăţii bisericii.
Aici la Tir Atanasie suferă o primă condamnare, pentru ca în cadrul unui sinod
convocat tot de adversarii lui Atanasie puţin mai târziu în Constantinopol, să
fie reconfirmată depunerea din scaunul episcopal. Ca urmare este trimis în exil
la 5 februarie 336 la Treveri în nordul Galiei - spirjin din partea lui Constantin
al II-lea (Occ. niceean, Or. arian).
(Wulfila c.339 consacrat episcop de Eusebiu din Nicomedia, arian =
creștinism arian printre goți)
Atanasie face apel la Roma în 340, se plânge papei Iuliu I, se cheamă
în cauză autoritatea romană. Scrisoarea Papei Iuliu I trimisă episcopatului
oriental - pentru acuzele aduse episcopilor trebuie informată Roma, unica
autoritate ce poate emite decizii legitime în orice polemică teologică. În 341
sinodul roman afirmă ca fiind nedreaptă depunerea lui Atanasie.
În anul 342/3 se întruneşte un sinod în localitatea Serdica, cu scopul
de a-l reabilita pe Atanasie. Pentru configurarea unei teologii politice a acestui
sinod, dispunem în primul rând de scrisoarea sinodală adresată împăratului
Constanţiu. Scrisoarea abordează problematica într-o tonalitate virulentă,
acuzându-l pe împărat că intervine abuziv în Biserică prin numirea directă a
ierarhilor arieni. Părinţii sinodali doreau să oprească amestecul Imperiului în
treburile bisericeşti, legitimând astfel autonomia Bisericii. Este o pledoarie
pentru deplina libertate. În ceea ce priveşte declinarea competenţelor se
diferenţiază între responsabilităţile cu caracter laic, care revin autorităţilor
civile, şi cele bisericeşti, care revin organismelor Bisericii, judecătorii
(funcţionarii publici), cărora le-a fost încredinţată administrarea provinciilor
şi care trebuie să se ocupe doar de afacerile publice, să se abţină de la a se
ocupa şi de problemele religioase. Episcopii orientali arieni țin un
contraconciliu la Philippopoli - nu acceptă autoritatea papei, consideră ilicită
ingerința papei din Roma în problemele bisericilor orientale, excomunică pe
episcopul Romei și reînnoiesc exilul lui Atanasie = ruptură Occident-Orient.
Conciliile la Ariminum și Seleucia - nu homoousios, nici heteroousios -
homoiousios, homoios asemănător. Conciliul Constantinopol 360 le confirmă.
Constanțiu reușește să aducă Vestul și Estul împreună printr-un crez, însă un
crez pe care niciun niceean nu l-ar fi mărturisit.

Sub Iulian Apostatul, 361-363, are loc resuscitarea păgânismului,

pentru foarte scurt timp. Iulian şi-a exprimat ideile în scrieri precum Simposion-
Banchetul sau Cezarii, Elogiul împăratului Constantin, Către Senat şi poporul
Atenei, Scrisoare către episcopul Fotin de Sirmium. Principala lucrare
îndreptată împotriva creştinilor şi-a intitulat-o Contra galileenilor, pornind din
titlu cu o evaluare negativă.
Succesorul lui, Iovianus, a restaurat și restituit poziția privilegiată a
Bisericii. Împărații Grațian, în Occident, și Teodosiu, în Orient, au ridicat
creștinismul la statutul de unică religie legală în Imperiul Roman.

Fundamentarea teologică a autorității

O axă fundamentală a Sfintelor Scripturi este suveranitatea lui
Dumnezeu. El deleagă și oferă putere autorității temporale (cf. Pv. 8, 14-16)
care astfel devine legitimă. Asumând această gândire, creștinii credeau că arată
ascultare față de Dumnezeu dacă se supun autorităților civile. Epistola către
romani a Sfântului Pavel exemplifică această atitudine la care creștinii erau
îndemnați să adere (vezi Rom. 13, 1-7): este o obligație morală a creștinului să
asculte de autorități (pornind de la conștiință) deoarece scopul statului este
acela de a menține ordinea și binele comun fiind instrument al dreptății lui
Dumnezeu.
În primele secole creștinii așteptau iminenta venire a Împărăției
Cerurilor și revenirea lui Cristos Regele (În această privință existau două
atitudini printre creștini: milenariștii care credeau în instaurarea unei împărății
de 1000 de ani pe pământ și gnosticii care, disprețuind lumea materială rea,
susțineau o împărăție pur spirituală. Se naște astfel ascetismul: în primul caz
pentru a purifica lumea pentru a fi pregătită pentru a doua venire, iar în al doilea
caz pentru a elibera spiritul de trupul corupt).
Pornind de la cuvintele din Sfânta Scriptură (cf. In. 18, 36; Evr. 11, 13-
16; 13,14; 1 Pt. 2, 11-17), creștinii au insistat că ei rămân fideli Imperiului
(dând astfel Cezarului ce este al Cezarului) în așteptarea Împăratului Ceresc
(dând lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu). Pentru ei nu a existat un conflict
între autoritatea Cezarului și cea a lui Dumnezeu, cele două aflându-se pe
planuri diferite. Imperiul și Dumnezeu sunt realități de ordine diferite. Sfântul
Iustin afirmă în apărarea creștinilor: „Iar voi, auzind că noi așteptăm o
împărăție, ați subînțeles că noi vorbim, fără să ne dăm seama, despre o
împărăție omenească, în timp ce noi vorbim despre o împărăție laolaltă cu
Dumnezeu. [...] Noi suntem niște ajutători și niște aliați ai voștri, mai mult decât
toți ceilalți oameni, în ce privește pacea [...]. În ce privește dările și impozitele
față de cei orânduiți de către voi, în scopul acesta, noi căutăm pretutindeni și
mai înainte de toți să ni le plătim [...]. Pentru aceasta noi ne închinăm numai lui
Dumnezeu, iar vouă, pe lângă toate celelalte, bucurându-ne, slujim, mărturisind
că voi sunteți împărații și conducătorii oamenilor [...].”
Având această atitudine, Biserica primară a refuzat să participe sau să
sprijine revoltele evreilor față de autoritățile romane.
În fața persecuțiilor creștinii au rămas credincioși adevăratului Împărat.
Martiriul Sf. Policarp mărturisește aceasta: „Proconsulul stăruia şi-i zicea: «Jură
(pe zei) şi te voi elibera, blesteamă pe Hristos !», Policarp i-a răspuns: «De
optzeci şi şase de ani îi slujesc şi nici un rău nu mi-a făcut. Cum pot să blestem
pe Împăratul meu, Cel ce m-a mântuit ?» [...] Policarp a răspuns: «Pe tine te-am
socotit vrednic de cunoaştere, căci am învăţat să dăm autorităţilor şi
stăpânirilor rânduite de Dumnezeu cinstea cuvenită, care nu ne aduce nici un
rău»”. Tertulian subliniază aceeași realitate: creștinii se roagă pentru binele
împăratului, alesul lui Dumnezeu, recunoscându-l domn dar nu cu sensul de
Dumnezeu: „Noi, însă, rugăm pentru sănătatea împăratului pe Dumnezeul nostru
Cel veșnic [...]. August, întemeietorul imperiului, nu voia să fie numit nici
măcar stăpân. [...] Totuși eu am să-i spun împăratului stăpân, dar în înțeles
obișnuit al cuvântului și fără să fiu silit a-l numi stăpân ca pe Dumnezeu.”
În Cartea Apocalipsei se prezintă devierile societății umane în
momentul în care instituțiile se aliază cu Fiara. Imperiul (și orice formă de
guvernare, instituție publică sau putere temporală) nu este rău în sine, ci mai
degrabă un instrument. Poate fi bun slujind pe Dumnezeu și pe om sau poate fi
distructiv dacă îl slujește pe Cel rău. Așadar, persecutați fiind, creștinii nu au
atacat autoritatea imperială în sine ci faptul că imperiul slujește răului.
Acest tip de raportare la puterea temporală (percepută ca un instrument)
a permis creștinilor, după convertirea lui Constantin, să accepte relația de
mimesis între imperiul pământesc și împărăția cerească: Constantin prin așa-
zisul edict a schimbat fața și istoria imperiului.
În N Africii, Optatus, episcop în Numidia, recunoscător împăratului
pentru sprijinul împotriva donatiștilor, afirma că Statul nu e în Biserică, dar
Biserica este în stat. Donatus prezintă atitudinea opusă: Ce are împăratul de-a
face cu Biserica? În 370, donatistul Tyconius spunea despre creștinii catolici că
nu au alt împărat decât pe Cezarul.
Sf. Ambrosius, vorbind despre autoritatea împăratului și despre
monarhie, afirmă alături de Sf. Pavel că Dumnezeu este sursa puterii
autorităților pământești și de aceea doar El are dreptul de a pedepsi conducătorii
care comit abuzuri; împăratul are puterea legilor, dar el este sub Dumnezeu
răspunzând în fața Lui pentru faptele sale. Conștient fiind de acestea, împăratul
trebuie să fie pater patriae și să exceleze în practicarea virtuților (influența
greco-romană). În schimb, cetățenii trebuie să urmeze modelul lui Cristos: dacă
însuși Mântuitorul a plătit taxele (cf. Mt. 17, 24-27) și omul e dator să se supună
împăratului și să își împlinească datoriile față de stat.
În Apus, pornind de la Ambrosius și apoi Augustin, apare ideea
separării sferelor vieții publice/societății, născându-se teoria celor două săbii
(puterea temporală și puterea spirituală): creștinul e dator să își împlinească
datoriile față de împărat, însă Biserica este a lui Dumnezeu iar Imperiul nu are
autoritate și drept asupra ei. În Răsărit teologia politică a mers pe calea
simfoniei între Imperiu și Biserică.
„Împăratul este în Biserică și nu deasupra Bisericii”. Această formulă
a lui Ambrozie rezumă bine gândirea episcopilor în cursul ultimelor decenii ale
sec. al IV-lea, în special, în Occidentul Roman. În 386, el amintea în mod decis
„drepturile de sacerdot” ale tânărului împărat Valentinian II ce nu era încă
botezat: în materie de credință, „episcopii sunt cei ce sunt judecătorii
împăraților” și nu invers, mai ales dacă împăratul este suspect de erezie sau dacă
a comis o greșeală gravă. În 390, împăratului Theodosius, vinovat de a fi
ordonat masacrul locuitorilor din Tesalonic, într-un acces de mânie, el îi refuză
intrarea în biserică înainte ca acesta să nu fi făcut un act de căință publică;
împăratul se supuse într-un mod pe care apoi Ambrozie nu uită să-l sublinieze.
De la un împărat „episcop al problemelor din exterior”, așa cum s-a numit
Constantin la un împărat „primul între laici”, așa cum îl prezintă Ambrozie, se
observă evoluția concepției despre împăratul creștin în sec. IV.

Teologia politică a lui Eusebius - dezvoltarea ulterioară la

Sfinții Părinți

Limbajul teologico-politic care se întâlneşte în scrierile lui Eusebiu are o

încărcătură aparte determinată de profunzimea relaţiei dintre Stăpânul
universului şi stăpânul imperiului. Pentru a realiza un portret teologic
constantinian, Eusebiu s-a orientat către izvoarele creştinismului (Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie), valorizând în egală măsură izvoarele romane şi
cele greceşti. Pentru el, Constantin este omul providenţial, stăpânirea imperială
fiind concepută ca o organizaţie care are la bază credinţa creştină în cadrul unei
stăpâniri universale, după un model ceresc. Concepţia teologico-politică a lui
Eusebiu începe să se cristalizeze la nivelul unor identificări de tipul:
imperatorul ca μιμισις al Logosului şi imperiul ca εικον-ul împărăţiei Tatălui.

A. Sf. Grigorie de Nazianz prezintă, după modelul lui Eusebiu, o

monarhie după principii greco-romane și creștine:
∙ accederea la tron trebuie făcută după merite (omul virtuos), prin
adopție sau prin dreptul ereditar;
∙ datorită autorității primite de la Dumnezeu, hotărârile împăratului sunt
deasupra legilor (influența conceptului elenistic al monarhului nomos
empsychos/lex animata);
∙ împăratul este responsabil cu păstrarea armoniei în stat și e chemat să
vegheze asupra unității Bisericii (evitând schismele). Astfel el facilitează
întâlnirea oamenilor cu Dumnezeu;
∙ împăratul e iubit de Cristos prin care are puterea funcției (de la El
primește sabia). Fiind imaginea lui Dumnezeu trebuie să-L imite (idealul grec
kalokagathia) prin bunăvoință (philantropia/humanitas), bunătate și milă. În
Oratio XXXVI, Sf. Grigorie prezintă tabloul împăratului:
„Împăraților, respectați purpura voastră [...]. Cunoașteți cât de mult s-a
încredințat conștiinței voastre și ce lucru misterios este basileia voastră. Întreaga
lume se află în mâinile voastre, oricât de mică ar fi coroana și de slab trupul. Ce
este deasupra voastră aparține doar lui Dumnezeu; ce este sub vă aparține și
vouă. Dacă pot îndrăzni a spune, fiți asemenea zeilor pentru supușii voștri.
Inima regelui este în mâna Domnului, după cum este spus [Pv. 21, 1] și crezut.
Acolo ar trebui să se afle puterea voastră, nu în aur sau în oștiri.”
 Grigorie prezintă o teologie a monarhiei divine: armonia/kosmos-ul se
realizează atunci când există un singur principiu în Cer și pe Pământ. Mai mulți
zei înseamnă mai multe autorități care creează conflicte și dezbinări, care duc la
des-ființarea/dispariția ordinii. Pentru a exista kosmos-ul trebuie să existe un
unic Dumnezeu care deleagă un unic reprezentant.

B. Sf. Grigorie de Nyssa descrie calitățile și virtuțile împăratului și ale

împărătesei, în stilul monarhiei elenistice absolute (urmându-l pe Eusebiu), în
Oratio consolatoria in funere Pulcheriae și în Oratio funebris de Flaccilla
Imperatrice.
Importantă este argumentarea despre cultul imaginilor imperiale
prezentată în De hominis opificio:
1. demnitatea imperială este reprezentată în imagini prin hlamida de
purpură, diadema regală și sceptru;
2. omul este imaginea vie a Împăratului veșnic, îmbrăcat fiind în
virtute, purtând cununa dreptății și sceptrul fericirii;
3. imaginea împăratului reflectă prototipul/arhetipul după cum omul
este imaginea Creatorului.

C. Sf. Vasile cel Mare afirmă rolul și importanța împăratului, acesta

devenind indispensabil pentru existența și ordinea societății. În Homilia in
Psalmum 32 subliniază puterea și suveranitatea lui Dumnezeu: împăratul nu
prin puterea militară găsește pacea ci prin binecuvântarea Domnului.
Sf. Vasile justifică cultul imaginilor pornind de la relația dintre
Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul („Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl.
[...] Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în mine.” – In. 14, 9.11; „Eu şi Tatăl una suntem.
[...] Tatăl este în mine şi eu în Tatăl.” – In. 10, 30.38):
1. există un unic Dumnezeu și nu doi;
2. aceeași autoritate a împăratului este prezentă și în cazul imaginii sale;
 3. respectul arătat imaginii e destinat prototipului.

D. Sf. Ioan Gură de Aur prezintă o frumoasă imagine a celor două

basileiai, mergând pe linia trasată și de ceilalți Sfinți Părinți și scriitori
bisericești: Dumnezeu este Basileus suprem. Împăratul bizantin deține titlul de
triumphator, augustus și autokrator și doar el are dreptul de a purta purpura și
diadema; a fi introdus în prezența sa reprezintă o mare onoare.
Dumnezeu este sursa oricărei autorități (cf. Rom. 13,1) și ordinea se
naște ascultând de cei care au putere. Împăratul face parte dintr-o monarhie
electivă: el este ales primind astfel autoritate și, prin el, cei care îl slujesc în
guvernare (magistrații). În ceea ce privește folosirea imaginii împăratului aceasta
este văzută – pe lângă cele de mai sus – și ca o necesitatea având în vedere
întindere împărăției, mulțimea și multitudinea locurilor unde autoritatea
împăratului trebuie să fie făcută prezentă.
Pax romana a fost, în viziunea Sf. Ioan și a contemporanilor (idee
postulată de Eusebiu), pregătită de Dumnezeu, promisă și profețită în VT.
Dumnezeu veghează, prin împărat, asupra păcii în imperiu.
Sf. Ioan înfățișează imaginea împăratului ideal în antiteză cu imaginea
tiranului:
- împăratul bun se supune legilor lui Dumnezeu, își înfrânează și își
stăpânește viciile, nu se lasă dominat de poftele trupului și de sentimente.
Virtuțile (philantropia, eusebeia, philosophia) sunt adevărata lui diademă. În
primul rând trebuie să se guverneze pe el pentru a putea guverna poporul lui
Dumnezeu. Astfel, ascultând de rațiune, va putea conduce ca un tată, conform
voinței Tatălui Ceresc;
- tiranul în schimb, se lasă dominat de ambiție și mânie. Așadar el,
nefiind capabil să se supună legilor, nu poate conduce poporul pentru că el
însuși nu se poate conduce și stăpâni.
Având în vedere domnia lui Iulian Apostatul și relația cu împăratul și
împărăteasa timpului său, Sf. Ioan Gură de Aur afirmă întâietatea preoției care
se ocupă cu cele incoruptibile, în raport cu monarhia care se îngrijește de cele
coruptibile:
„Că sunt feluri de stăpâniri: una, de pildă, când oamenii stăpânesc
cetățile și popoarele, îndreptând viața aceasta politică [...]. Dară aici mai este și
o altă stăpânire mai presus de stăpânirea politică. Și care este aceasta? Cea din
Biserică, de care și pomenește Pavel, zicând: Ascultați pre învățătorii voștri și vă
supuneți lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca cei ce vor să dea
seamă (Evr. 13,17). Această stăpânire este cu atât mai bună și mai înaltă decât
cea lumească, pe cât mai bun și mai presus este cerul decât pământul, sau mai
bine zis chiar și mai înaltă. [...] Această stăpânire nu face vorbă multă de cele
pământești, ci se îndeletnicește numai de lucrurile ce sunt în ceruri. [...] Pentru
aceea tocmai, cei ce au această stăpânire au încredințată o cinste cu mult mai
mare nu numai decât a ocârmuitorilor, ci chiar mai mare și decât a celor ce
poartă pe cap diademe împărătești [...].”