1. O chemare mult aşteptată.

Revela
VIATA LUI CONSTANTIN CEL MARE

27 februarie 272 d.Hr. (sau 273) – naşterea lui Constantin cel Mare

cca 293-305 – Constantin rămâne în Nicomidia la curtea lui Diocleţian şi ia parte la

operaţiunile militare din Orient sub comanda lui Galeriu

1 mai 305 – Constanţiu Chlor şi Gariu sunt proclamaţi auguşti; Diocleţian şi

Maximian Herculius abdică; Flavius Valerius Severus şi Maximinus sunt asociaţi ca
cezari

iarna 305/306 – Constantin fuge de la curtea lui Galerius, unde este ţinut ostatic

25 iulie 306 – Constanţiu moare la York; Constantin este proclamat împărat de către
trupele britanice; sunt sistate persecuţiile împotriva creştinilor din Galia, Hispania şi
Britania

28 octombrie 306 – Maxenţiu acaparează puterea în Occident şi îşi stabileşte reşedinţa

la Roma, după ce îl înfrânge pe Flavius Valerius Severus

iarna 306/307 – sfârşitul persecuţiilor din Italia şi Africa

30 aprilie 311 – Galeriu publică un edict de toleranţă pentru provinciile dunărene şi

Illyricum
 

vara 312 – Constantin invadează Italia şi declanşează războiul civil împotriva lui
Maxenţiu

28 octombrie 312 – Constantin îl înfrânge pe Maxenţiu la Pons Milvius

aprilie 313 – Maximinus îl atacă pe Liciniu, izbucnind un nou război civil

13 iunie 313 – Liciniu publică la Nicomidia un nou edict de toleranţă

8 octombrie 314 – Bătălia de la Cibalae încheie indecis primul război civil dintre
Constantin şi Liciniu

18 septembrie 324 – Bătălia de la Chrysopolis încheie cel de-al doilea război civil
dintre Constantin şi Liciniu, care este în cele din urmă executat. Constantin devine
singurul stăpânitor al întregului Imperiu Roman

iunie-iulie 325 – se desfăşoară Primul Sinod Ecumenic

11 mai 330 – inaugurarea oficială a Constantinopolului

22 mai 337 – moartea lui Constantin cel Mare

vara 337 – pe fondul rivalităţii dinastice descendenţii Theodorei sunt ucişi e către fii
lui Constantin
 

Revelaţia lui Constantin, cf. Eusebiu de Cezareea, Vita

Constantini, I, 28-32
  

  

28. Aşa a judecat Constantin, deschizând calea unui gând binecuvântat:

anume că toţi cei ce-şi puseseră nădejdea în mulţimea zeilor pieriseră pradă
unor întorsături cumplite ale soartei, de nu mai rămăsese după ei nici urmă de
neam ori de vlăstare, sau măcar amintirea numelui lor printre oameni, pe
când Dumnezeul părintelui său îi dăduse acestuia dovezi vădite şi nenumărate
ale puterii Sale. [...] fapt care 1-a şi făcut să priceapă că singurul Dumnezeu
căruia se cuvenea ca el să I se închine era doar Cel al părintelui său. 

29. Către Acesta, deci, şi-a înălţat el glasul în rugăciune, rugându-se Lui şi
implorându-L să-i descopere cine este El şi să-şi lase dreapta Sa asupra
ţelului care-i şedea înainte. Şi cum şedea împăratul înălţând stăruitoare
rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu; cărui
semn - dacă l-am fi aflat din gura altcuiva - poate că nu ne-ar fi tocmai uşor
să-i dăm crezare; dar de vreme ce însuşi împăratul, purtătorul de biruinţă, ne-
a destăinuit aceste lucruri nouă înşine, celor ce scriem această carte, anume
mult mai târziu, când am fost socotiţi vrednici de cunoştinţa şi de prezenţa sa
(iar el adăugase spre încredinţarea vorbelor sale/puterea/jurămintelor), cine -
mă-ntreb - ar mai putea pune la îndoială exactitatea istorisirii, mai ales că,
între timp, viitorul avea să aducă el însuşi mărturie despre adevărul ei?  Deci
cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, zicea Constantin că
văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul
mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi că odată cu ea
putuse desluşi un scris glăsuind: «Să biruieşti întru aceasta!»-; după care, la
vederea unei asemenea privelişti, fuseseră cuprinşi de uimire şi el şi întreaga
oaste (care, cum mărşăluia el pe drum, venea pe urmele sale, şi de aceea
asistase şi ea la minune). 

30. Această arătare povestea Constantin că-l descumpănise, neputându-i el

pricepe tâlcul. Or, tot cugetând la ea, şi adâncindu-se el în gânduri, iată că s-a
lăsat noaptea fără să prindă el de veste. Şi, dormind el, i s-a arătat Hristosul
lui Dumnezeu cu semnul văzut mai înainte pe cer, poruncindu-i să închipuie
la rândul său semnul ce i se arătase sus în cer, spre a se pune sub ocrotirea lui
în luptele pe care avea să le poarte cu duşmanul. 

31. În zori, trezindu-se, le împărtăşise şi prietenilor săi taina; după care

chemase la sine meşteri în prelucrarea aurului şi a nestematelor, se aşezase el
însuşi în mijlocul lor şi le zugrăvise cam cum putea să arate acest semn,
dându-le poruncă să-1 întocmească şi ei la rândul lor aşa, din aur şi din pietre
scumpe. Odată, când a binevoit Dumnezeu să ne facă această bucurie, ne-a
învrednicit împăratul însuşi să privim chiar cu ochii noştri însemnul. Acesta
arăta în felul următor: de vârful unei (cozi de) lance înalte şi poleite cu aur
era prinsă pieziş o stinghie în forma semnului crucii. Sus de tot, deasupra
întregului însemn, era o cunună împletită din aur şi bătută cu pietre
nestemate, de care se afla prins simbolul numelui Mântuitorului; două litere
închipuind - prin cele două litere de la începutul lui - însuşi numele lui
Hristos (P-ul fiind prins în mijlocul crucii X-ului), iniţiale pe care împăratul
s-a obişnuit să le poarte înscrise pe coif chiar şi mai târziu. 

De bucata aceea transversală de stinghie prinsă de lance atârna o bucată de

pînză foarte fină de culoare purpurie, întreţesută bogat 

cu (fir de) aur şi acoperită cu nestemate de toate culorile, prinse des, care în
lumina zilei scânteiau - o lucrătură de o frumuseţe nespusă - 1-a privit.
Bucata aceea de pânză prinsă de stinghie avea lăţimea egală cu lungimea ei;
iar partea întinsă a lancei - care era foarte înaltă -avea îndată sub biruitorul
semn al crucii (chiar în susul fâşiei de pânză descrise de noi) 

imaginea - închipuită până la piept, şi din aur - a de-Dumnezeu-iubitului

nostru împărat, precum şi pe aceea a fiilor săi.

Ei bine, de acest însemn mîntuitor s-a folosit împăratul necurmat în chip de

semn ocrotitor împotriva a toată puterea potrivnică şi vrăjmaşă. Şi a trimis
poruncă tuturor unităţilor sale să poarte în fruntea lor câte un însemn alcătuit
după modelul acela. 
 
32. Dar despre asemenea lucruri vom mai vorbi noi puţin mai târziu. Aşadar -
cam în aceeaşi vreme - tulburat de viziunea avută şi nemai-socotind cu cale
să se închine altui Dumnezeu decît Celui ce i Se arătase, a chemat Constantin
la sine pe iniţiaţii în învăţăturile Lui, pe care i-a întrebat ce fel de Dumnezeu
era acela şi care ar putea fi tîlcul arătării semnului văzut de el. Ei i-au răspuns
că acela era (însuşi) Dumnezeu, Fiul Unul-Născut al singurului Dumnezeu, şi
că semnul era simbolul văzut al nemuririi şi însemnul triumfal al biruinţei pe
care El o avusese asupra morţii, într-o vreme când sălăşluise în treacăt pe
pământ. După aceea, l-au mai învăţat ei arătându-i care fusese pricina acestei
veniri (pe pământ) şi chipul anume în care se petrecuse iconomia Lui faţă de
oameni. Cam în acest fel a fost el învăţat atunci. Pe de altă parte,
dumnezeiasca arătare, pe care într-un chip atât de neobişnuit o putuse el
vedea chiar cu ochii săi, îl umplea de uimire. Şi comparând el cereasca
viziune cu tâlcuirea cuprinsă în învăţătura lor, se întărea în gîndurile lui, din
ce în ce mai încredinţat că însuşi Dumnezeu îl adusese la cunoaşterea ei.
Drept aceea a şi cerut Constantin să cerceteze Sfintele Scripturi, iar dintre
preoţii lui Dumnezeu şi-a făcut sfetnici, adăugind că Dumnezeul Cel văzut de
el se cerea slujit cu toată osârdia.
.

Revelaţia lui Constantin în ajunul bătăliei cu Maxenţiu

(312), cf. Lactanţiu, DMP, 44
  

44
5. Constantin a fost avertizat în somn să inscripţioneze pe scuturile soldaţilor
semnul apărut pe cer de la Dumnezeu  (caeleste signum dei) şi abia după
aceea să înceapă lupta. A făcut după cum i s-a poruncit şi a inscripţionat pe
scuturi numele lui Hristos: un X traversat de litera I boltită în partea de sus
(adică P). 6. Înarmate cu acest semn, trupele au pus mâna pe săbii.
.

Revelaţia lui Liciniu în ajunul bătăliei cu Maximin Daia

(313), cf. Lactanţiu, DMP, 46-47
  

46
1. După ce armatele s-au apropiat, lupta părea că va avea loc în ziua
următoare. 2. Atunci, Maximinus i-a făcut lui Jupiter acest jurământ: că va
nimici, în cazul în care va ieşi învingător, numele creştinilor şi că îi va stârpi
cu totul 3. însă, în noaptea următoare, un înger al lui Dumnezeu s-a apropiat
de Licinius, care dormea, şi l-a îndemnat să se ridice repede şi să se roage
Preaînaltului Dumnezeu împreună cu întreaga sa armată: [, iar] dacă ar face
asta, victoria va fi a sa. 4. După aceste cuvinte, i-ar fi apărut [în vis] cum că s-
ar fi sculat şi că, stându-i alături, chiar [îngerul] care-l îndemnase [să se
trezească], îl învăţa în ce fel şi cu ce cuvinte trebuie să se roage. 5. Trezindu-
se în cele din urmă din somn, a poruncit să-i fie trimis un secretar şi i-a dictat
aceste cuvinte, aşa cum le auzise: 6. „Dumnezeule cel Preaînalt, Te rugăm,
Sfinte Dumnezeule, Te rugăm. Toată dreptatea noi ne-o punem în mâinile
Tale, mântuirea noastră ne-o punem în mâinile Tale, Imperiul nostru îl lăsăm
în seama Ta. Prin Tine trăim, prin Tine noi suntem victorioşi şi fericiţi.
Preaînalte, Sfinte Dumnezeule, ascultă rugăciunile noastre: spre Tine
întindem braţele: ascultă-ne, Sfinte, Preaînalte Dumnezeu”. 7. Aceste
rugăciuni au fost scrise în mai multe exemplare şi transmise prin ofiţeri şi
tribuni, aşa încât fiecare să-şi înveţe propriii soldaţi. Curajul a crescut în
sufletele celor care credeau că victoria a fost anunţată din cer. 8. Împăratul a
fixat pentru luptă ziua calendelor lui mai, zi în care se împlineau opt ani de la
numirea ca împărat a lui Maximinus, astfel încât acesta din urmă să fie învins
chiar de ziua sa de naştere, după cum şi celălalt fusese învins la Roma. 9.
Maximinus a vrut să pornească ostilităţile mai înainte: a doua zi de dimineaţă
şi-a aranjat liniile de luptă, pentru ca în ziua următoare să-şi sărbătorească
ziua de naştere ca învingător. S-a anunţat în tabără că Maximinus a pornit
[asaltul]. Soldaţii au luat armele şi i-au ieşit înainte. între cele două armate se
găsea un câmp gol şi sterp, numit Ergenus. 10. Deja cele două armate se
găseau faţă în faţă. Soldaţii lui Licinius şi-au aşezat [pe pământ] scuturile, şi-
au dezlegat căştile şi şi-au înălţat mâinile spre cer, în timp ce ofiţerii au ieşit
în faţă să îşi spună rugăciunea după împărat. Armata care urma să piară
ascultă murmurul celor care se rugau. 11. Aceştia, după ce au repetat
rugăciunea de trei ori, plini de curaj, şi-au pus pe cap căştile şi şi-au ridicat de
jos scuturile. împăraţii se apropie pentru tratative. 12. Maximinus nu a putut
fi convins să accepte pacea: căci îl detesta pe Licinius şi socotea că acesta va
fi părăsit de [propriii] soldaţi, fiindcă se arătase puţin generos faţă de ei. însă
el, risipitor, pornise războiul cu gândul de a-şi trece de partea sa, fără luptă,
armata lui Licinius şi de a porni imediat împotriva lui Constantin cu forţe de
două ori mai mari.
 

1.1 Opinii critice asupra revelaţiei constantiniene

 

Emilian Popescu, "Introducere" în Eusebiu de

Cezareea, Vita Constantini
 

Nucleul evenimentului relatat de Eusebiu a fost real şi nu trebuie să ne

îndoim de veracitatea lui. De altfel, unii cercetători au subliniat faptul că deşi
apariţia luminoasă a crucii pe cer se înscrie printre fenomenele cereşti destul
de rare, totuşi ea nu este necunoscută. Constantin a fost convins că a văzut
semnul crucii pe cer la începutul luptei cu Maxenţiu, că el reprezintă simbolul
lui Iisus Hristos şi că acesta l-a ajutat să câştige lupta.

Relevantă în această privinţă este comportarea sa faţă de creştinism după

eveniment. Panegiricul de la Trier din toamna anului 313 precizează că după
intrarea în Roma împăratul n-a urmat drumul tradiţional de triumf spre
Capitoliu şi n-a adus jertfă lui Jupiter, cum se obişnuia. Autorul Panegiricului
de la Trier nu menţionează nici o divinitate păgână care l-ar fi ajutat să
câştige lupta la Pons Milvius (Podul Vulturului), ci face doar referiri la
«indicaţiile divine» (divina pracepta) date lui Constantin în taină şi care sunt,
desigur, de pus în legătură cu Dumnezeul creştinilor. Toate acestea arată o
distanţare a lui Constantin de practicile de cult păgîne. Este adevărat, că pe
Arcul de triumf al lui Constantin de la Roma terminat în 315 este reprezentat
Sol invictus (Soarele neînvins), dar acesta este opera senatului păgân din
capitala imperiului. În inscripţie se menţionează că victoria a fost obţinută la
«intervenţia divinităţii» (instinctu divinitatis). Divinitatea este aici numită în
sens neoplatonic (Fiinţă absolută), dar ea putea fi înţeleasă şi de creştini în
sensul lor. Ca adorator al lui Sol invictus Constantin era adeptul
monoteismului solar de tendinţă filosofică şi considera că aceasta nu este
incompatibilă cu credinţa creştină, deoarece Suprema Divinitas, din această
religie, nu-i părea deosebită de Dumnezeul creştinilor. Constantin n-a
repudiat dintr-o dată toată moştenirea păgânismului şi, la fel ca tatăl său, care
fusese monoteist, el considera soarele ca mediator vizibil între Dumnezeul
suprem şi oameni.
 

Dragoş Mîrşanu, "Introducere" în Lactanţiu, DMP

 

Această relatare [a lui Lactanţiu] a viziunii este doar una dintre cele trei
versiuni existente. [a doua este] VC 1,28-32 [...] O a treia versiune este redată
de un panegiric: Constantin ar fi avut viziunea în Galia, înainte de convertirea
la creştinism, după victoria asupra lui Maximian de la începutul anului 310,
cu prilejul vizitei la un templu al lui Apollo.
 

Ce a văzut Constantin cel

Mare?
 

Viziunea lui Constantin cel Mare reprezintă un element esenţial care a determinat o schimbare
hotărâtoare a atitudinii împăratului faţă de creştinism şi de aceea nu ne miră frecventele referinţe
la acest eveniment, dar şi numeroasele încercări de a explica raţional acest fenomen. Dintre
tezele formulate, cele mai notabile sunt:

A) haloul solar de tip Parhelia, datorat refracţiei luminii prin cristale de gheaţă (soluţia
meteorologică).
B) aliniere planetară din ajunul bătăliei de la Pons Milvius (27 octombrie 312), care în funcţie de
magnitudinea stelară, de prezenţa luni şi de apropierea temporală de apusul soarelui poate arăta
ca o staurogramă (soluţia astronomică).

Halou solar de tip Parchelia

Harta cerului din seara zilei de 27 octombrie 312

Halou solar de tip Parchelia (2014)

00:00
% acumulat00:00
01:38

Arcul lui Constantin (315)

IMPERATORI CAESARI FLAVIO CONSTANTINO MAXIMO PIO FELICI AVGVSTO

SENATVS POPVLVSQVE ROMANVS QVOD INSTINCTV DIVINITATIS MENTIS
MAGNITVDINE CVM EXERCITV SVO TAM DE TYRANNO QVAM DE OMNI EIVS
FACTIONE VNO TEMPORE IVSTIS REMPVBLICAM VLTVS EST ARMIS ARCVM
TRIVMPHIS INSIGNEM DICAVIT

După victoria de la Pons Milvius poate ne-am fi aşteptat la o expunere a

"semnului izbăvitor", dar monedele care îl reprezintă pe Constantin cel Mare
îndată după înfrângerea lui Maxenţiu.
Back

O reprezentare stranie
  

Legătura specială cu Sol este însă ilustrată foarte sugestiv de un multiplu de aur emis în
anul 313, care ne aminteşte foarte mult de Probus. Profilul lui Constantin este dublat de
cel al lui Sol în numele căruia stăpâneşte peste întregul pământ în calitate de
INVICTUS CONSTANTINVS MAX(imus) AVG(ustus). T. Barnes tinde să creadă că
reprezentarea lui Sol sau, după opinia sa, Apollo de pe piesele cu acest motiv era
menită atât populaţiei culte din Galia, ce recunoştea un fel de patronaj al lui Apollo
asupra augustului, cât şi creştinilor care ar fi considerat monoteismul solar mai puţin
grav şi preferabil panteonului păgân tradiţional. Împotriva acestei prezumţii se poate
ridica o serioasă obiecţie: scutul lui Constantin este încărcat cu simbolism solar – Sol în
quadrigă ţinând în mâna stângă un bici, flancat de soare şi de lună, în vreme ce sub
copitele cailor înhămaţi se găsesc vrăjmaşii prăbuşiţi. Preponderenţa elementelor solare
desfiinţează orice ambivalenţă sau presupus echilibru între cele două semnificaţii oferite
de T. Barnes.

306-307

309

318-319

315

320

2. Eliberarea: edictele de toleranţă

 Edictul lui Galeriu (311)
 

Edictul lui Maximin (312)

 
Împăratul cezar Galeriu Valeriu Maximin cel nebiruit, august pontice maxim,
germanic maxim, egiptean maxim, tebaic maxim, sarmatic de cinci ori
maxim, persic de două ori maxim, carpic de două ori maxim, carpic de şase
ori maxim, armean maxim, med maxim, adiabenic maxim, îmbrăcat cu
putere de tribun de douăzeci de ori, aclamat imperator de nouăsprezece ori,
consul de opt ori, părinte al patriei, proconsul şi împăratul cezar Flavius
Valeriu Constantin, cel pios, fericit, nebiruit august, pontifice suprem,
îmbrăcat cu putere de tribun, aclamat imperator de cinci ori, consul, părinte
al patriei, proconsul.

Între alte orânduiri pe care le-am dat pentru folosul şi binele popoarelor, am
hotărât mai întâi ca totul să fie îndreptat potrivit vechilor legi şi
aşezămintelor publice ale romanilor, iar creştinii care au părăsit religia
strămoşilor lor să poată îmbrăţişa păreri mai bune.

Dar după o anumită socoteală ei au fost cuprinşi de o mândrie atât de

încăpăţânată, încât n-au mai urmat ceea ce fusese hotărât de cei de altă
dată şi, în loc de ceea ce înşişi părinţii lor le statorniciseră mai întâi, ei şi-au
făcut legile lor proprii, după cugetul lor şi cum le înţelege fiecare, aşa încât
ţineau de acum legile lor proprii şi s-au strâns laolaltă ici şi colo mulţimi
pestriţe de oameni.

Din această cauză, la edictul pe care l-am publicat ca să se reîntoarcă la

rânduielile stabilite de strămoşi, foarte mulţi au fost biruiţi de ameninţările
primejdiei, dar foarte mulţi au fost tulburaţi şi au suferit tot felul de chinuri,
fiind omorâţi în diferite feluri.

Iar întrucât cei mai mulţi au rămas în aceeaşi nebunie, ne-am dat seama că
nu aducem cinstea cuvenită nici zeilor cereşti şi nici Dumnezeului creştinilor.
De aceea ţinând seama de filantropia noastră şi de obiceiul statornic potrivit
cărora ne-am obişnuit să acordăm iertare tuturor oamenilor, ne-am gândit
că ar trebui să întindem cât mai repede iertarea noastră chiar şi în cazul de
faţă pentru ca iarăşi să fie îngăduit să existe creştini şi să-şi clădească din
nou casele în care îşi ţineau adunările, numai să nu săvârşească nimic
potrivnic ordinii publice. Printr-un rescript special vom încunoştinţa pe
judecători la ce vor trebui să fie atenţi.

În schimb, în urma iertării ce le-am acordat, ei vor fi datori să se roage lui

Dumnezeu pentru noi în tot chipul, treburile publice să se desfăşoare în bună
rânduială şi să poată şi ei trăi fără să fie tulburaţi în căminele lor.

Eusebiu, HE, VIII, 17, 3-10; Lactanţiu, DMP, 34

1. Jovius Maximin August către Sabin

Sînt convins că ştiţi, atât Luminăţia Ta, cât şi toţi oamenii, că stăpânii şi
părinţii noştri Diocleţian şi Maximian, când au văzut că aproape toţi oamenii
au părăsit cinstirea zeilor ca să se lipească de poporul creştinilor, au hotărât
pe bună dreptate că toţi cei care au părăsit cultul zeilor nemuritori trebuie să
fie întorşi iarăşi la acest cult, prin bătaie şi pedeapsă publică.

2. Dar atunci când preluam pentru prima oară, în împrejurări favorabile,

conducerea peste Orient şi am înţeles că în unele locuri foarte mulţi din
oamenii care pot să fie folositori statului au fost surghiuniţi de judecători din
motivul amintit, am dat porunci fiecărui judecător ca pe viitor nici unul din ei
să nu se mai poarte urât cu supuşii, ci să-i readucă pe oameni la cultul zeilor
prin cuvinte frumoase şi prin îndemnuri convingătoare.

3. Urmarea a fost că în urma ordinelor pe care le-am dat, judecătorii mi-au

dat ascultare şi nu s-a mai întâmplat nimănui ca să fie exilat şi maltratat, ci
dimpotrivă, pentru că nu li s-a mai întâmplat nimic neplăcut, au fost readuşi
la cinstirea zeilor.

4. După aceea, atunci când anul trecut soseam cu bine la Nicomidia şi m-am
stabilit acolo, unii cetăţeni ai acestui oraş au venit la mine cu statui ale zeilor
şi mi-au cerut cu insistenţă să nu mai îngădui nicicum unui asemenea popor
(ca cel creştin, n. tr.) să mai locuiască în ţara lor.

5. Când însă am aflat că o foarte mare parte din oamenii de această credinţă
locuiau în aceste ţinuturi, le-am răspuns că aş fi aprobat bucuros cererea lor,
dar că m-am convins că aşa ceva nu întruneşte părerea generală, de aceea
să se hotărască fiecare după propria lui alegere dară stăruie în această
superstiţie ori vrea să recunoască cultul zeilor.

6. Cu toate acestea m-am văzut nevoit ca atât locuitorilor din Nicomidia, cât
şi celor din alte oraşe, care mi-au prezentat cu multă insistenţă şi ei astfel
de cereri, ca adică nici un creştin să nu mai locuiască în acele oraşe, să le
dau un răspuns prietenesc pentru că şi împăraţii anteriori au observat
aceeaşi atitudine şi că chiar zeii, prin puterea cărora trăiesc toţi oamenii şi
cu ajutorul cărora se păstrează ordinea publică, sînt de părere ca eu să
confirm o astfel de cerere pe care oraşele au prezentat-o în folosul cultului
divinităţilor lor.

7. Aşadar, cu toate că şi mai înainte ţi s-a scris şi probabil chiar prin decret ţi
s-a pus în vedere să nu te porţi aspru cu cetăţenii care ar dori să-şi ţină
astfel de obiceiuri, ci să-i tratezi cu îngăduinţă şi cu blândeţe ca să nu aibă
de suferit nici din partea «beneficiarilor» şi nici a oricui ar batjocori sau i-ar
stoarce de bani, am găsit de bine ca să reamintesc Domniei Tale şi prin
prezentele scrisori că eşti dator să recunoşti acestor eparhioţi ai noştri
libertatea de închinare lui Dumnezeu.

8. Prin urmare, dacă cineva din propria lui alegere crede că trebuie să i se
recunoască cultul zeilor, atunci se cade să îi aprobi. Dar dacă unii vor să-şi
urmeze propriul lor cult, lasă-i la libera lor alegere.

9. De aceea Domnia Ta eşti obligat să respecţi ceea ce ţi s-a ordonat, şi

anume, ca nimănui să nu-i fie slobod să supere pe supuşii împărăţiei noastre
cu batjocuri sau cu stoarcere de bani, ci, după cum am spus-o mai înainte,
să rechemăm la libertatea cultului pe locuitorii împărăţiei noastre prin
îndemnuri şi cuvinte frumoase. De aceea, pentru ca ordinul nostru să ajungă
la cunoştinţa supuşilor noştri, vei fi obligat să publici ceea ce ţi s-a poruncit
printr-o ordonanţă pe care o vei afişa.

Eusebiu, HE, IX, 9

Edictul de la Milano (313, cf. Lactanţiu)

 

Edictul de la Milano (313, cf. Eusebiu)

 

1. Însă Licinius, primind o parte din trupe şi repartizându-le, la puţine zile

după luptă şi-a trecut armata spre Bithynia şi, intrând în Nicomedia, I-a
mulţumit lui Dumnezeu cu ajutorul Căruia obţinuse victoria. La idele lui iunie,
pe când el şi Constantin erau consuli pentru a treia oară, a poruncit să fie
afişat un edict guvernatorului, cu privire la reabilitarea Bisericii:

2. „Eu, Constantin Augustus, cât şi eu, Licinius Augustus, după ce într-un mod
atât de fericit ne-am întâlnit la Mediolanum şi am dezbătut toate problemele care
privesc binele şi siguranţa publică, am considerat că trebuie reglementat, printre
alte neajunsuri pe care le avem în vedere, binele majorităţii cetăţenilor, în primul
rând în privinţa respectului faţă de divinitate, astfel încât să dăm şi creştinilor, şi
tuturor celorlalţi oameni posibilitatea de a urma liber religia pe care fiecare şi-o
doreşte, pentru ca orice divinitate s-ar găsi în lăcaşul ceresc, [aceasta] să se
poată arăta favorabilă şi binevoitoare faţă de noi şi faţă de toţi cei aflaţi sub
puterea noastră.

3. De aceea, noi am considerat că, în spiritul unei politici sănătoase şi foarte

corecte, trebuie luată hotărârea de a nu-i fi refuzată această posibilitate
nimănui care s-a ataşat sufleteşte fie de religia creştinilor, fie de cea pe care o
consideră că-i este cea mai potrivită, aşa încât Divinitatea supremă [summa
divinitas] a cărei religie noi o urmăm de bunăvoie să ne ofere tuturor favoarea
şi bunăvoinţa sa obişnuită.

4. De aceea, se cuvine ca Excelenţa Voastră să ştie că am decis ca,

îndepărtând complet toate restricţiile care erau conţinute mai înainte în
documentele trimise birourilor tale cu privire la numele de creştini, să abolim
prevederile care ne păreau foarte sinistre şi străine de clemenţa noastră. De
acum înainte, în mod liber şi sincer, fiecare dintre cei care doresc să cinstească
religia creştinilor să o poată face fără să întâmpine vreo neplăcere sau
oprelişte.

5. Noi am considerat de cuviinţă că trebuie supuse atenţiei tale aceste decizii în

amănunt, ca să ştii că le-am acordat creştinilor mai sus amintiţi posibilitatea
liberă şi deplină de a-şi practica propria religie. 6. De vreme ce vedeţi bine că noi
am acordat acest drept creştinilor, Excelenţa Voastră înţelegeţi că şi celorlalţi
cetăţeni, în aceeaşi măsură, pentru pacea vremurilor noastre, le-a fost dat acest
drept de a-şi urma religia în mod deschis şi liber, aşa încât fiecare să se bucure
de posibilitatea liberă de a venera divinitatea pe care şi-a ales-o. Noi am făcut
aceasta ca să nu pară că am pus vreo restricţie vreunui cult sau vreunei religii.

7. În plus, am hotărât că această decizie trebuie luată mai ales faţă de

comunitatea creştinilor, fiindcă, dacă se vor găsi unii care au cumpărat, fie de
la fiscul nostru, fie de la orice alt intermediar, lăcaşurile unde creştinii aveau
obiceiul să se adune mai înainte, în legătură cu care scrisorile trimise mai
înainte birourilor tale conţineau instrucţiuni precise, trebuie să le fie restituite
creştinilor fără [să li se ceară] vreo sumă de bani şi fără vreo taxă, lăsând
deoparte orice frustrare şi neînţelegere.

8. De asemenea, cei care le-au primit în dar sunt obligaţi să le restituie

creştinilor cât mai repede; chiar şi cei care le-au cumpărat sau cei care le-au
primit ca donaţii. Dacă ei ar [dori să] ceară ceva de la bunăvoinţa noastră,
să se adreseze vicarului, astfel încât, prin bunătatea noastră, să li se
plătească şi lor o compensaţie. Va trebui ca toate lăcaşurile să fie înapoiate
imediat comunităţii creştine prin implicarea Voastră şi fără întârziere.

9. Şi fiindcă se ştie că aceşti creştini aveau în posesie nu numai lăcaşurile

unde aveau obiceiul să se adune, ci şi altele aparţinând de drept comunităţii
lor, adică bisericilor, şi nu persoanelor particulare, toate acestea, prin legea
pe care am scris-o mai sus, veţi porunci să le fie restituite creştinilor, adică
comunităţii şi bisericilor, fără vreo neclaritate sau neînţelegere, cu singura
precizare de mai sus, [anume] că aceştia care restituie aceste lăcaşuri fără
să pretindă nimic, după cum am spus, să aştepte din partea bunătăţii
noastre o despăgubire.
 10. În toate acestea va trebui să vă implicaţi cu toată râvna pentru
comunitatea numită mai sus a creştinilor, pentru ca ordinul nostru să fie pus
imediat în practică, aşa încât, în acest fel, prin clemenţa noastră să fie
asigurată liniştea publică. 11. Fie ca, după cum s-a spus mai sus, bunătatea
lui Dumnezeu [faţă de noi], pe care în atâtea împrejurări am simţit-o
aproape, să continue, asigurând reuşitele noastre împreună cu fericirea
publică. 12. Însă pentru ca textul generoasei noastre hotărâri şi bunăvoinţe
să poată ajunge la cunoştinţa tuturor, va trebui ca, prin dispoziţia Voastră,
cele scrise să fie afişate, să le puneţi la vedere peste tot şi să le aduceţi la
cunoştinţa tuturor, pentru ca hotărârea luată prin bunătatea noastră să nu
rămână neştiută”.

13. La această scrisoare afişată s-a adăugat, de asemenea, şi recomandarea

verbală de restituire a bisericilor în forma lor de dinainte. Astfel, de la
dărâmarea Bisericii până la restituirea ei au trecut zece ani şi mai puţin de
patru luni.

Lactanţiu, DMP, 48

2. Socotind încă de mai demult că nu se cuvine să ne opunem libertăţii

religiei, ci că ar trebui îngăduit fiecăruia după judecata şi voinţa proprie să
hotărască liber asupra convingerilor sale religioase, am decis ca şi creştinilor
să li se permită păstrarea credinţei comunităţii şi religiei lor. 3. Dar,
deoarece în acea copie în care era acordată şi creştinilor această permisiune
părea că au fost adăugate cu siguranţă numeroase şi diferite condiţii, poate
că s-a întâmplat ca unii dintre ei să fi fost împiedicaţi în a practica acest cult.

4. Întrucât eu, Constantin Augustus, şi eu, Licinius Augustus, ne-am întâlnit

în chip fericit la Mediolanum şi am urmărit să îndeplinim tot ceea ce
interesează binele şi folosul poporului, între alte decizii pe care le
considerăm utile tuturor în multe privinţe, am hotărât în primul rând să asi-
gurăm respectul şi cinstea cuvenită divinităţii, adică să acordăm creştinilor şi
tuturor celorlalţi posibilitatea unei libere alegeri a cultivării religiei pe care şi-
o doresc, aşa încât orice divinitate sau putere cerească ar fi aceea, să ne
poată fi de folos şi nouă, şi tuturor celor care se găsesc sub puterea noastră.

5. Judecând lucrurile într-o manieră sănătoasă şi foarte corectă, am hotărât

că nu trebuie refuzată nimănui libertatea de a urma şi alege respectarea sau
cinstirea religiei creştine şi că fiecăruia trebuie oferită libertatea de a-şi da
consimţământul pentru acea religie pe care o crede cea mai potrivită pentru
el, pentru ca şi divinitatea [τὸ θεῖον] să ne arate în toate ocaziile grija şi
bunătatea ei obişnuite.
 6. De aceea, ne exprimăm dorinţa noastră în acest edict ca respectivele
condiţii, conţinute în scrisorile noastre anterioare trimise Domniei Tale în
legătură cu creştinii, să fie complet suprimate şi înlăturate pentru că păreau
cu totul nedrepte şi străine de blândeţea noastră şi ca de acum înainte
fiecare din cei la care se referă această alegere să poată alege în mod liber
religia creştină şi să o practice fără nici o piedică.

7. Am mai hotărât, de asemenea, să facem cunoscute atenţiei tale cât mai
pe larg aceste măsuri ca să ştii că am dat aceloraşi creştini puterea liberă şi
fără nici o restricţie de a-şi practica religia lor, 8. deoarece, întrucât Domnia
Ta vede că noi le acordăm fără nici o restricţie libertatea acestora şi altora
să urmeze cum doresc religia lor proprie, pacea vremurilor actuale cere ca
fiecare să aibă libertatea de a-şi alege şi practica religia care-i place. Am
hotărât acest lucru pentru ca să nu pară cumva că am nesocotit cultul sau
religia cuiva.

9. Mai hotărâm, în rest, în legătură cu creştinii, că lăcaşurile în care

obişnuiau mai înainte să se adune şi despre care stabilisem într-o epistolă
anterioară, pe care ţi-am trimis-o, că lor li s-a dat altă destinaţie, de acum
înainte dacă apar oameni care par că au cumpărat aceste lăcaşuri de la fiscul
nostru, fie de la altcineva, să le înapoieze fără amânare şi fără echivoc
aceloraşi creştini fără plată.

10. Iar dacă s-a întâmplat ca unii să fi primit acele lăcaşuri sub formă de
daruri, să le înapoieze cât mai repede creştinilor, la fel ca şi cei care au
cumpărat aceste lăcaşuri de cult sau cei care le-au primit în dar, iar dacă cer
ceva în schimb de la bunătatea noastră, aceia să se prezinte la tribunalul
magistratului local pentru ca prin mărinimia noastră să li se plătească o
compensaţie. Prin grija Domniei tale toate aceste bunuri vor trebui restituite
neîntârziat şi în întregime creştinilor.

11. Deoarece aceiaşi creştini nu posedau numai lăcaşuri de cult, unde aveau

obiceiul să-şi ţină adunările, ci, întrucât se ştie că avuseseră şi alte bunuri
care nu aparţinuseră persoanelor fizice, ci întregii comunităţi, vei da
poruncă, potrivit legii amintite mai înainte, ca toate aceste bunuri să fie
restituite absolut fără nici o împotrivire creştinilor, adică grupului şi
comunităţii lor. Dispoziţiile amintite trebuie să fie clar respectate pentru ca
cei care vor înapoia sau vor primi în schimb, potrivit mărinimiei noastre.

12. Oricum, trebuie să acorzi toată, atenţia comunităţii creştinilor, astfel

încât porunca noastră să fie dusă la îndeplinire cât mai repede, pentru ca,
după blândeţea noastră, să avem convingerea că liniştea publică e în felul
acesta asigurată.13.  Căci, după cum s-a spus mai sus, prin această
judecată, iubirea dumnezeiască, pe care am simţit-o de atâtea ori, va
rămâne nedezminţită tot timpul faţă de noi, 14. iar pentru ca textul
prezentei legi şi a bunătăţii noastre să poată fi adus la cunoştinţă tuturor, e
bine ca ceea ce am scris să fie afişat prin dispoziţia ta, să fie publicat
pretutindeni şi să ajungă la cunoştinţa tuturor, pentru ca legea pornită din
bunătatea noastră să nu rămână ascunsă nimănui.

Eusebiu, HE, X, 5

Importanţa actului de la Mediolanum

 

În prima parte (Lactanţiu, DMP 48, 2-6; Eusebiu, HE, X, 5, 4-7) se proclamă, printre
alte reforme legislative şi administrative, libertatea de credinţă a tuturor supuşilor din
Imperiu, care de acum nu mai sunt vizaţi de pierderea drepturilor civile, nici nu mai
sunt expuşi pedepselor sau persecuţiilor pentru convingerile lor religioase. Deşi
vorbeşte de toleranţă şi libertate pentru toate credinţele şi religiile din cuprinsul
Imperiului, „edictele” sunt prin excelenţă acte de proclamare a libertăţii
creştinismului. În versiunea redată de Lactanţiu substantivul „creştin” apare de 12 ori,
în vreme ce la Eusebiu este folosit de 13 ori. Creştinii devin astfel egalii tuturor
celorlalţi cetăţeni ai Imperiului. Ambele texte folosesc o exprimare ambiguă cu privire
la divinitate, indicând un tip de henoteism sau monoteism păgân, foarte popular la
acea vreme.

Diferenţe dintre edictele din 311-312 şi cel din 313:

 

Spre deosebire de celelalte decrete de toleranţă emise de Galeriu sau de Maximin Daia, cel
publicat de Liciniu în numele său şi al împăratului Constantin cel Mare rectifica o serie de
probleme:

1. noul edict este considerat de autorii săi un imperativ social şi nu oferă creştinilor dreptul
de a-şi profesa credinţa doar în speranţa că aceştia se vor ruga pentru însănătoşirea
monarhului, cum cerea Galeriu [pro salute nostra et rei publica];
2.  limbajul condescendent şi totodată jignitor este omis, creştinismul nemaifiind desemnat
drept „nebunie/prostie” [stultitia] sau „superstiţie” [δεισιδαιμονία];
 3. acordarea libertăţii religioase nu mai este privită ca un compromis prin care se spera ca
„aceştia [creştinii – n.n., B.D.] să nu săvârşească nimic contra constituţiei/ordinii [contra
disciplinam]”;
4. este abordată chestiunea restituirii proprietăţilor deţinute de creştini, care fusese ignorată
de către Galeriu;
5. se elimină restricţiile care însoţiseră până acum edictele de toleranţă şi care urmau să fie
comunicate guvernatorilor prin felurite depeşe şi, prin urmare, creştinismul este aşezat pe
o poziţie de egalitate cu celelalte culte practicate pe cuprinsul Imperiului Roman.

 
Back

324-325

326

327

330

335

3. Constantin cel Mare şi creştinismul

 

La o lectură mai atentă a Istoriei Bisericeşti şi a Vieţii lui Constantin, se

poate observa că Eusebiu de Cezareea construieşte un veritabil paralelism
(σύγκρισις) între împăratul Constantin cel Mare şi proorocul Moise. Faptul că
autorul apelează la exemplul marelui profet în locul unuia dintre regii vetero-
testamentari (David, Solomom sau Iosia) poate fi explicat de situaţia politică
inedită: Biserica nu era pregătită să numere între membrii ei un împărat –
un eveniment inimaginabil cu mai puţin de un deceniu în urmă (în toiul
necruţătoarelor persecuţii). Pe de altă parte, preeminenţa politică a
monarhului impunea găsirea unei poziţii aparte între mădularele Trupului lui
Hristos şi chiar stabilirea unui loc onorific în ierarhie. Perspectiva deţinerii
puterii era atât de seducătoare, încât nu a permis Bisericii să revizuiască
absolutismul teocratic al Imperiului potrivit unei viziuni specifice Evangheliei,
ci, din contră, acest absolutism a devenit parte constitutivă a concepţiei
creştine despre lume.

Monarhul devine din candidat la divinizare instrument al proniei, care este

ales de Dumnezeu Însuşi, chemat prin providenţa divină să stăpânească
lumea şi să împlinească voinţa cerească în calitatea sa de împărat din mila
lui Dumnezeu. Iar originea divină a suveranităţii lui Constantin presupune
concentrarea întregii autorităţi în mâinile lui, principiile creştine amplificând
puterea absolută a monarhului.

Într-un context politic şi ideologic atât de complex şi inedit, imaginea lui

Melchisedec, „preotul Dumnezeului celui Preaînalt” (Fc. 14, 18), s-ar fi
dovedit insuficientă, şi doar Moise corespunde perfect acestui statut deosebit
acordat lui Constantin, deoarece, spre deosebire de regii Vechiului
Testament, marele proroc întruchipează deopotrivă cârmuirea politică şi
spirituală, pentru că el nu este doar etnarh şi dătător al legii, ci şi profet şi
arhiereu.

În virtutea acestui oficiu, împăratul:

a organizat sinoade ale slujitorilor lui Dumnezeu, aşa, ca şi cum ar fi fost el însuşi un episcop al
tuturor, înscăunat de Însuşi Dumnezeu (κατὰ διαφόρους χώρας, οἶά τις κοινὸς ἐπίσκοπος ἐκ Θεοῦ
καθεσταμένος) […] să pună tuturor toate sub dumnezeiescul semn al păcii. Se aşeza undeva în
mijlocul lor, ca şi cum (ὡσεί) ar fi fost doar unul (oarecare) din mulţimea celor [episcopilor] de faţă
(s.n.).  (Eusebiu de Cezareea, VC, I, 44.1, )

De altfel, adresându-se episcopilor participanţi la un sinod, Constantin

afirmă:

Începeţi prin a scoate pe loc la vedere pricinile neînţelegerii voastre, şi despovăraţi-le – sub semnul
păcii – de cătuşele ambiguităţii […], iar mie – celui ce deopotrivă cu voi mă străduiesc a-I sluji – îmi
veţi putea face darul unei bucurii fără seamăn (s.n.). (Eusebiu de Cezareea, VC, III, 12.5)

Cu prilejul vicennaliei, Constantin îi invită pe episcopi să participe la „un

ospăţ la care a luat şi el parte astfel încât – prin mijlocirea lor – să-L poată
închina lui Dumnezeu, întrucâtva în chipul unei jertfe pe potriva Lui”.
Întreaga activitate a lui Constantin este prezentată ca o slujire (θεραπεύων),
îndeosebi modul în care se pregătea pentru „mântuitoarea sărbătoare […],
prăznuind-o”, unde verbul ἐτελεῖτο sugerează chiar o participare directă, o
celebrare activă şi, prin urmare, exercitarea unei funcţii sacerdotale.
Exprimările de acest gen pregătesc cadrul pentru o mult-disputată sintagmă:

În felul acesta preoţea Constantin Dumnezeului său (οὔτω μέν οὔν αὐτός τὼ ἐαύτου ἱεράτο Θεὼ)
[…]. Fapt care i-a şi îngăduit să spună odată, la primirea unor episcopi, că şi el ar fi un fel de
episcop (ὡς ἅρα εἶη καὶ αὐτὸς ἐπίσκοπος), sau – cum l-am putut eu însumi auzi zicând – «Voi
sunteţi episcopi întru cele dinăuntru ale Bisericii; pe mine, însă, m-a aşezat Dumnezeu episcop al
celor aflate în afara ei» (ἐγὼ δὲ τῶν ἐκτὸς ὑπὸ Θεοῦ καθεσταμένος, ἑπίσκοπος ἄν εἴην). În duhul
acestor vorbe, Constantin şi-a păstorit (ἐπεσκόπει) toţi supuşii cu multă chibzuinţă; şi îi îndemna din
răsputeri să meargă pe calea unei vieţi cuvioase (s.n.). (VC, IV, 23, 24, )

Caracterul paralel al „episcopatului” constantinian reiese şi din modul în

care se desfăşoară lucrările Sinodului de la Niceea (325): deşi deţine
preşedinţia onorifică, în virtutea organizării şi susţinerii din punct de vedere
material a reuniunii ierarhilor de pe cuprinsul Imperiului, împăratul
încredinţează conducerea lucrărilor propriu-zise lui Osiu de Cordoba, care
era asistat de legaţii papali, Victor şi Vicentius. Francis Dvornik consideră că
putem vedea o asemănare între prezidiul onorific al lui Constantin, care nu
implica efectiv un drept de vot, şi cel deţinut în mod normal de monarh în
senatul roman, unde împăratul era lipsit cu totul de posibilitatea de a vota.

Problema sacerdoţiului imperial devine mai clară dacă ţinem cont de

întreaga exprimare în termeni „(aşa) ca şi (cum)”, o retorică a comparaţiei
la modul optativ, unde nu doar Imperiul este oglindire a Împărăţiei cereşti,
ci şi suveranul este sau, cel puţin, se vrea imitator al lui Hristos (μιμητής
Χριστοῦ). În acest context este abordat, însă nu fără prudenţă,
„episcopatul” lui Constantin: împăratul se sacrifică pentru binele omenirii,
construieşte palatul sacru ca pe o biserică, este episcop ca şi cum ar fi
instituit sau rânduit de Însuşi Dumnezeu, îngenunchind „ca un adevărat
părtaş al lucrărilor de taină”. Ba chiar şi insignele imperiale şi chiar
veşmintele lui Constantin ajung să fie învestite cu origine divină şi cu o
funcţie quasi-sacerdotală, întrucât erau nefăcute de mână omenească, ci
aduse de un înger şi menite a fi aşternute în marea biserică.
Back

4. Botezul, moartea şi consacrarea lui Constantin

cel Mare (337)
Totul a început cu o stare de slăbiciune care mai apoi s-a înrăutăţit şi 1-a făcut pe Constantin
să-şi părăsească oraşul şi să se ducă într-o localitate cu băi calde - de unde, în fine, a ajuns în
oraşul purtând numele mamei sale. Şi zăbovind el acolo în casa de rugăciune închinată mucenicilor,
a înălţat lui Dumnezeu rugăciuni şi litanii. 2. Dar încredinţându-se, pe clipă ce trecea, de apropierea
sfârşitului, Constantin s-a pătruns de gândul că venise vremea să se cureţe de toată greşeala
săvârşită de el de-a lungul întregii vieţi, încredinţat fiind că tot păcatul ce-l va fi putut el face ca un
simplu om ce era îi putea fi curăţat de pe suflet prin puterea de care erau pătrunse cuvintele
sacramentale şi prin mântuitoarea baie (a botezului). 3. Convins, deci, de acest lucru, a
îngenuncheat şi a început a se ruga fierbinte lui Dumnezeu, spovedindu-se pe loc în biserica aceea
închinată mucenicilor şi învrednicindu-se pentru întâia oară de rugăciunile însoţitoare punerii
mâinilor. Pe urmă a părăsit cetatea şi a ajuns într-una dintre localităţile aflate în imediata apropiere a
Nicomidiei, unde, chemând la sine pe episcopi, le-a vorbit în felul cum urmează: […] Auzindu-i
vorbele, (episcopii) au purces la cele cuvenite, săvârşind şi împărtăşindu-l cu dumnezeieştile Taine,
nu însă înainte de a-i fi cercetat credinţa cu multă grijă. Aşa a ajuns Constantin să fie, din veac, cel
dintâi împărat care s-a învrednicit de desăvârşirea celei de a doua naşteri întru Tainele lui Hristos. Şi
învrednicindu-se a fi însemnat cu dumnezeiasca pecete, duhul său s-a bucurat, s-a primenit şi s-a
umplut de lumină dumnezeiască. […] Toate acestea s-au petrecut în marele, prea-cinstitul şi prea-
sfinţitul praznic al Rusaliilor, care se ţine la şapte săptămâni şi care poartă Sfântului Duh. 2. Aşadar,
într-o asemenea sărbătoare a fost învrednicit Constantin de cele arătate mai sus; iar în cea din urmă
zi (pe care am putea să o numim sărbătoarea sărbătorilor, fără teamă de greşeală), pe la amiază a
fost şi el înălţat, la Dumnezeul său.

Eusebiu, VC, IV, 61,1-3; 62,4, 64, 1-2

Apoteoza lui Symmachus (402)

Divus Constantinus (337)

Ambiguitatea care încă persistă asupra modului în care înţelesese, respectiv

îşi asumase Constantin creştinismul este întreţinută de atitudinea echivocă a
Bisericii. Chiar dacă în cercurile academice se afirmă cu o oarecare
certitudine botezul semi-arian, primit pe patul de moarte din mâinile
episcopului Eusebiu de Nicomidia, aşa cum relatează episcopul Cezareei,
pentru salvarea aparenţelor şi înlăturarea oricărui dubiu asupra credinţei şi
sfinţeniei primului împărat creştin, are loc o dedublare sau o trucare a
adevărului istoric (chiar cu nobilul scop de a proteja pe creştinul simplu de
semnele de întrebare pe care le-ar fi adus acesta), încurajându-se
mistificarea şi mitizarea sfârşitului vieţii marelui Constantin. De aceea,
relatarea hagiografică din sinaxare, bazată pe Actus Silvestri îl prezintă pe
papa Silvestru ca încreştinător al împăratului, primit tot pe fondul unei
îmbolnăviri petrecute de această dată la Roma, când, în urma unei viziuni în
care era îndemnat de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Constantin refuză
îmbăierea în sânge de prunci şi se lasă afundat în apă sfinţită de către papă,
cu puţin înainte de moartea acestuia din 335 d.Hr.

Revenind la informaţiile oferite de Eusebiu de Cezareea aflăm că în toiul

pregătirilor pentru o campanie antipersană, Constantin manifestă primele
semne de boală, ceea ce îl determină să se îndrepte spre Helenopolis, fostul
Drepanon (cel mai probabil Karamürsel de azi), vestit pentru apele termale,
unde se afla capela ridicată de mama sa pe mormântul Sfântului Mucenic
Lucian. Conştient de ineficienţa tratamentului, se retrage în vila imperială
Anchyrona, unde îl cheamă pe episcopul Eusebiu al Nicomidiei, înrudit cu
Basilina, membră a familiei regale şi mama celui ce avea să devină Iulian
Apostatul. Ierarhul semiarian se va ocupa de catehizarea şi iniţierea
împăratului în creştinism, oficiind botezul acestuia de praznicul Rusaliilor, cu
puţin înainte de moartea sa, care a survenit în aceeaşi zi (21 mai).

Acest fragment este considerat de către teologii romano-catolici drept o

interpolare calomnioasă, realizată la aproape 40 de ani după moartea lui
Constantin din ordinul împăratului Valens, şi care era menită să compromită
emblema monarhului niceean substituind-o cu una semi-arian, „o calomnie
contra Bisericilor din Roma şi Constantinopol, contra unei mulţimi de savanţi
catolici şi de sfinţi”, un fals care a sfârşit prin a fi uitat la începutul Evului
Mediu, dar care a fost readus în discuţie de către protestanţii dornici să
demitizeze miracolul supranatural şi să diminueze prestigiul Romei. Totuşi,
coincidenţa frapează: calomnia încetează să mai circule doar odată cu apariţia
documentului Actus Silvestri din sec. V(menţionat deja de papa Gelasiu) în
care apare pentru prima dată relatarea despre botezul săvârşit de papa
Silvestru.

Eusebiu insistă mai departe asupra descrierii funeraliilor de care are parte
Constantin şi a depunerii trupului neînsufleţit în biserica Sfinţii Apostoli; de
fapt pare a prezenta un model, bazat pe vechiul ceremonial al deificării
împăraţilor romani (analogiile cu cea a lui Augustus este mai mult decât
evidentă) şi apelează constant la tema Aeternitas Augusti, atât de frecventă în
secolul III, realizând o tranziţie şi totodată o paradigmă pentru înhumarea
monarhilor creştini cu excepţia unui singur aspect: consacrarea sau
sanctificarea imediat după moarte. Aceasta este întâi de toate pregătită prin
intenţia lui Constantin de a fi depus în mausoleul dedicat celor 12 Apostoli, în
mijlocul acestora ca cel de-al 13-lea Apostol, „întocmai cu Apostolii” –
ἰσαπόστολος, sau poate chiar în calitate de substitut sau imitator al lui Hristos,
în virtutea retoricii „ca şi cum ar fi” sau cum sugerează unii savanţi ca un al
13-lea zeu după modelul elenistic. Însăşi construcţia ridică o serie de
probleme: destinaţia iniţială a acestui locaş este una funerară, un mausoleu
sau chiar templu al monarhului deificat postmortem, edificiu care ulterior a
fost integrat de către fiul său, Constanţiu, în ceea ce avea să fie ulterior
cunoscut sub numele de Biserica Sfinţilor Apostoli. Se încearcă, potrivit
relatării lui Eusebiu să se realizeze o altoire a elementelor creştine pe cultul
imperial, logica acestei prezentări fiind întreruptă de aceste două elemente:
mausoleul imperial care nu este o biserică şi înhumarea în mijlocul Apostolilor
unde ne-am fi aşteptat să găsim o reprezentare a Mântuitorului Hristos.
Termenul ίσαπόστολος, consacrat începând cu secolul al V-lea, este menit să
reitereze parcursul Sfântului Apostol Pavel, el însuşi chemat şi convertit de
către Dumnezeu Însuşi, prin autorevelare, la învăţătura creştină. Este de
înţeles că un suveran care îşi converteşte regatul, cu atât mai mult Imperiul
Roman universal avea puterea de a revendica sau primi acest titlul din
partea oricărui autor de panegirice. De fapt, potrivit portretului schiţat,
Constantin se învrednicise deja de o serie de viziuni şi apariţii pe care le
aminteşte Eusebiu, ceea ce reflecta o funcţie apostolică sau mai bine zis
responsabilitatea unei misiuni învăţătoreşti sau „didascalii” vis-á-vis de
popoarele păgâne sau de cel iudeu. Deci termenul nu surprinde, dar întrucât
nu îi sunt deduse foarte clar toate implicaţiile este în acelaşi timp considerat
periculos, punând două mari probleme: este această quasi-apostolicitate
ataşată funcţiei însăşi de împărat creştin şi se pretează ea în consecinţă unui
sacerdoţiu special? Ar putea prea bine fi vorba doar de „o preeminenţă
apostolică” de care se bucura împăratul, însă scoasă în evidenţă de retorica
stilului panegiric este supralicitată, făcând din împărat aproape un preot,
statut fără de care el nu putea fi recunoscut şi acceptat ca ales al lui
Dumnezeu, dar care concomitent era distinct de cel de pontifex maximus
sau al unui ierarh al Bisericii. Cel mai probabil, istoricii din secolul al V-lea şi
toate biografiile ulterioare ale marelui Constantin s-au avântat imprudent în
a considera că biserica Sfinţilor Apostoli a fost construită tocmai cu scopul de
a nu îl priva de cinstea doar cu puţin mai mică decât cea revenită sfintelor
relicve apostolice.

Se discută încă la nivel academic dacă senatul constituit la Constantinopol,

după modelul celui din Roma, a decretat sau nu deificarea postumă a lui
Constantin cel Mare, cert este că asemenea tendinţe au existat în sânul
poporului după cum mărturiseşte Eusebiu, redând manifestările maselor: „au
început să treacă la fapte, înălţându-i imagini ca unuia aflat încă în viaţă –
cu toate că-l ştiau dus din lumea celor vii; în ele era înfăţişat cerul (cu
culoare) şi Constantin odihnindu-se în eterica înălţime a bolţilor cereşti” sau
emisiile monetare de după moartea lui Constantin: „Chipul i-a fost înfăţişat
şi pe monede; pe una din feţe, fericitul era înfăţişat cu capul acoperit, iar pe
cealaltă faţă mânând un car tras de patru cai şi înălţat de o mână întinsă lui
de sus”.

Biserica Sfinţilor Apostoli:

Mausoleul constantinian are forma circulară, căruia i-a fost adăugată o

basilică în prelungire.

Mormântul lui Constantin a fost mutat din incintă în timpul episcopului

Macedonie în anul 359 şi depus în Biserica "Sfântul Acachie", act care a dus
la izbucnirea de violenţe între cei care aprobau translarea rămăşiţelor şi a
celor ce erau împotrivă
Back

5. Sfântul Constantin cel Mare (337)

Panegiricul eusebian prezintă convingerea unanimă cu privire la sfinţenia lui
Constantin, manifestată în timpul vieţii ca intimitate şi familiaritate cu
Dumnezeu, relaţie care nu putea decât să continue într-un mod firesc şi,
bineînţeles, mult mai intens, după moartea sa, ca alăturare divinităţii şi
conferire a rolului de mijlocitor către aceasta.

Despre o contestare a sfinţeniei sale nu puteam vorbi până la Reforma

protestantă, iar în spaţiul confesional răsăritean până în ziua de astăzi
tendinţa rămâne de a ne raporta la Constantin ca la un model, însă sfinţenia
lui este accentuată doar de câteva ori pe an în funcţie de cerinţele cultului
divin, respectiv în zilele de praznic care sunt asociate cu persoana sa (21
mai, 14 septembrie, Duminica celor 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea). De
aceea, nu mai pare atât de deplasată afirmaţia că această canonizare a fost
tocmai alternativa creştină la cultul imperial de care un împărat roman de
talia lui Constantin avea să se bucure oricum, şi care s-a estompat în
decursul timpului încât astăzi aproape nu mai avem evlavie către el.

Scrutând piesele imnografice care alcătuiesc slujba Sfântului Împărat

Constantin se poate lesne sesiza paralela cu Sfântul Apostol Pavel,
evidenţiindu-se statutul de ἰσαπόστολος despre care am vorbit mai sus şi
accentuându-se chemarea supranaturală.

După cum se poate vedea, suspiciunile sunt risipite de limbajul liturgic,

insistându-se asupra realităţii chemării şi a iniţiativei divine, în vreme ce
miracolul propriu-zis este destul de vag definit. Cert este că indiferent de
modul în care s-a exprimat noutatea unui cult sau sacerdoţiu imperial ce se
grefa pe învăţătura creştină, această problemă a fost, cel puţin aparent,
înlăturată tocmai prin cinstirea lui ca sfânt, modalitate de transfer în spaţiul
sacru creştin, după cum era de aşteptat să se întâmple cu cel care deschisese
orizonturi luminoase noii religii, canonizarea substituindu-se divinizării, la fel
de dorite de către locuitorii păgâni ai Imperiului.
Back
„Nu de la oameni ai luat chemarea, ci, ca dumnezeiescul Pavel, o ai avut aceasta mai vârtos de sus,
lăudate Constantin, cel ce eşti întocmai cu apostolii, de la Hristos Dumnezeu. Că semnul Crucii pe
cer văzând, şi cu acesta vânându-te ca un bun vânat, întru acesta şi biruitor neînvins împotriva
văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi te-ai arătat. Pentru aceasta te rugăm pe tine ca pe un prea călduros
rugător, noi cei pământeşti după vrednicie prăznuirea ta cinstind, ca întru îndrăznire să ne ceri nouă
luminare, curăţire şi mare milă”.

„Vârstă de tinereţe purtând ca şi dumnezeiescul Pavel, de sus ai luat dumnezeiescul Dar şi semeţia
cumplită a oştilor cu toată arma Crucii o ai surpat, lauda împăraţilor, Constantine cel ce eşti întocmai
cu apostolii, roagă-te pentru noi către Domnul, să se mântuiască sufletele noastre".

Slujba Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, Minei pe luna Mai, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1976, p.
178, 180.