INTEMEIEREA SI ORGANIZAREA BISERICII

1. AaASActivitatea Sfinţilor Apostoli

1. Activitatea Sfintilor Apostoli

Repere cronologice

30 d.Hr. – întemeierea Bisericii

cca 39 d.Hr.– convertirea lui Saul

41-49 d.Hr. – Claudiu îi expulza pe iudeii din Roma

44 d.Hr. – uciderea Sf. Ap Iacob

cca 45-48 d.Hr. –Prima călătorie misionară a Sf. Pavel

cca (49)50 d.Hr. – Sinodul de la Ierusalim

cca (49-52)51-54 d.Hr. A doua călătorie misionară a Sf. Pavel

cca (53-57)54-58 d.Hr. A treia călătorie misionar a Sf. Pavel

(60)64 d.Hr. – Sf. Pavel este dus la Roma

(64)67 d.Hr.  – uciderea Sf. Petru şi Pavel la Roma

 

70 d.Hr. – distrugerea Templului din Ierusalim

cca 100 d.Hr. – se încheie perioada Apostolică

Din punct de vedere dogmatic, Biserica a fost înfiinţată de Mântuitorul Iisus Hristos prin vestirea
Evangheliei. Momentul istoric şi canonic al întemeierii Bisericii a fost în clipa ruperii
catapetesmei Templului, când Mântuitorul prin moartea pe cruce urmată de Înviere şi-a împlinit
misiunea. Organizarea teritorială a Bisericii a început în ziua pogorârii Sfântului Duh, la 29 mai
783 a.u.c. sau 30 d.Hr. când s-au botezat primii 3000 de creştini.

Din relatările scripturistice aflăm că existau două comunităţi de credincioşi: una în Galileea de
peste 500 de creştini ( I Cor. 15, 6) şi alta mai mică cca. 120 de creştini în Ierusalim (FA 1, 15).

La început, cea mai puternică comunitate creştină era în Ierusalim, unde creştinii mergeau la
Templu pentru a se ruga şi a asculta lecturile scripturistice, dar aveau şi un cult aparte („frângerea
pâinii”) şi un mod de viaţă deosebit. Pentru a nu fi confundaţi cu iudeii, ei se numeau „ai lui
Hristos”, iar în Antiohia este atestată folosirea termenului „creştin”. (FA 11, 26).

Judecarea şi condamnarea arhidiaconului Ştefan constituie primul conflict doctrinar al

creştinismului cu iudaismul. În aceste momente, îşi face apariţia, mai întâi ca prigonitor al
Bisericii, iar după convertirea pe drumul Damascului ca vas ales al lui Hristos, Saul din Tars –
Apostolul Pavel. În anul 39 a venit la Ierusalim contactându-i pe sfinţii apostoli Petru şi Iacob
(fratele Domnului).

Comunitatea din Ierusalim a cunoscut o puternică dezvoltare, trăind în dragoste frăţească şi

realizând benevol şi parţial folosirea în comun a bunurilor. Astfel, se remarcă levitul Iosif din
Cipru, care punând toate bunurile sale „la picioarele Apostolilor” (FA 4, 36-37) devine un activ şi
preţios colaborator, cunoscut cu numele de Barnaba (fiul mângâierii). Întrucât erau şi unele
cazuri de abateri morale, Biserica a trebuit să ia măsuri disciplinare, cum a fost cazul lui Anania
şi al soţiei sale Safira (FA 5, 1-11), căci folosirea în comun a bunurilor era benevolă şi nu putea fi
minţit Duhul Sfânt.

Din pricina prigoanei iudaice, creştinii s-au refugiat în Samaria, Fenicia, Cipru, Antiohia.
Diaconul Filip botează pe eunucul de la curtea reginei Candachia a Etiopiei, evanghelia ajungând
să fie propovăduită în afara graniţelor Imperiului roman.

În Antiohia, de la o propovăduire spontană a iudeo-creştinilor, se trece la o propovăduire

organizată prin lucrarea lui Barnaba şi a lui Saul. Se cunoaşte şi o mare comunitate creştină în
Damasc.
În anul 42, în urma intrigilor, împăraţii Caligula (37-41) şi Claudiu (41-54) i-au persecutat pe
creştini, murind în anul 44 ca martir Sfântul Apostol Iacob, fratele Sfântului Ioan (FA 12, 1-2). A
urmat arestarea Sfântului Apostol Petru, care a scăpat în mod miraculos venind în casa Mariei
(FA 12, 3-17). De acum apostolii şi chiar Sfântul Petru părăsesc Ierusalimul.

Ieşirea la propovăduire

Noţiuni de bază

– misiune (mitto, mittere, misi - a trimtie) [Mt 28, 19-20; 10, 16] din încredinţarea/
mandatul unei autorităţi - sursa puterii

– învestirea cu autoritate [In 20, 22-23; Lc 24,49]

– conştiinţa şi responsabilitatea lucrării misionare [FA 1,15-26]

Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa

Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi
cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile. Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare,
în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel? El a zis către ei: Nu este al vostru a şti
anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa, Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt
peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la
marginea pământului. [FA 1,4-8]

În afară de mărturiile scripturistice deja amintite, despre activitatea celorlalţi apostoli este
cunoscută doar din Tradiţia Bisericii. Conform acesteia, Toma a propovăduit la parţi (Persia şi
India), Andrei în Scythia , Ioan în Asia, Petru în Galatia , Pont, Bithynia , Capadocia , Asia
Proconsulară, Corint, iar în anul 64 se afla în Roma, Iacob, fratele lui Ioan, în Ierusalim, Tadeu în
Palestina, Filip în Frigia , Simon Zelotul în Persia şi Babilonia, Matia în Etiopia, Matei în
Palestina şi apoi în Etiopia, iar ucenicii, în special cei 70, i-au însoţit pe cei 12 în misiunile lor
sau au propovăduit separat.

Până către anul 70 apostolii şi-au încheiat cursul vieţii în mod martiric , doar Sfântul Ioan a trăit
până spre anul 100. Misiunea lor de propovăduire şi de organizare a comunităţilor creştine a fost
continuată de ucenici, hirotoniţi şi aşezaţi de ei în diferite cetăţi, care la rândul lor hirotonind
episcopi, preoţi şi diaconi, au asigurat astfel, prin punerea mâinilor, succesiunea apostolică în
Biserică.

Cazul Sfântului Apostol Andrei

Activitatea Sfântului Apostol Pavel

"Ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana” (Petre Ţuţea)

Pavel, cu numele său iudaic Saul (cel dorit), s-a născut în Tars, capitala provinciei Cilicia , între
anii 1-5 d.Hr. Provenind dintr-o familie înstărită, care poseda probabil un atelier de ţesut stofă
din păr de capră (meserie practicată în această zonă şi învăţată şi de el), a primit educaţie în
familie şi apoi în şcoala sinagogală după tradiţia riguroasă a iudaismului. În Tars erau şcoli
renumite ca şi în Alexandria şi Atena, Saul însuşindu-şi atât limba cât şi cultura grecească, ceea
ce-l deosebea de ceilalţi apostoli şi i-a folosit în activitatea misionară de mai târziu. Tot din
familie poseda şi dreptul de cetăţean roman.

De la Tars, a plecat la Ierusalim unde avea o soră, mama lui Ioan Marcu. A învăţat la şcoala
rabinică, avându-l ca dascăl pe vestitul Gamaliel studiind exegeza, dreptul, istoria, dogmatica şi
morala. Din punct de vedere fizic nu era o persoană deosebită şi suferea de o boală supărătoare
(probabil malaria), cunoscută şi în ţinutul Tarsului.

Saul nu l-a cunoscut personal pe Iisus, căci în timpul activităţii misionare a Mântuitorului el
terminase şcoala şi se întorsese la Tars, fiind probabil rabin. Nu se ştie când şi de ce a venit la
Ierusalim, însă este cunoscut ca persecutor al creştinilor, fiind prezent la martiriul Sfântului
Ştefan. De la Ierusalim a plecat cu scrisori către sinagoga din Damasc pentru a aresta pe creştini
şi a-i aduce la Ierusalim, stăpânit de o cruzime şi un fanatism rar întâlnite, căci „sufla cu
ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului” şi „pustia Biserica” (FA 8, 1-3).

Mergând spre Damasc, cu scrisori şi gardă dată de sinedriu, a fost întâmpinat în mod miraculos
de Mântuitorul Iisus Hristos înainte de intrarea în oraş.

Convertirea lui a uimit pe creştini, căci se temeau de el şi i-a indignat pe iudei, care plănuiau
moartea lui.

Urât, urmărit şi ameninţat permanent de iudei pentru renegarea legii iudaice, Saul apostolul lui
Hristos, deşi şi-a iubit neamul şi a suferit pentru el, a vestit Evanghelia la păgâni, împlinind
misiunea sa ca un desăvârşit apostol creştin.

În călătoriile sale misionare prefera să propovăduiască în oraşe mari, mai întâi iudeilor şi
prozeliţilor, apoi păgânilor.
După ce întemeia comunităţi creştine, aşeza în ele preoţi şi episcopi şi menţinea legătura prin
scrisori sau prin alţi ucenici. În acelaşi timp a rămas în legătură permanentă cu Biserica mamă
din Ierusalim.

În activitatea sa pastorală a întreprins trei călătorii misionare (45-48, 51-54; 54-58), ultima fiind
la Ierusalim în anul 58. A mers apoi la Roma (60-61), fiind arestat în anul 63. După ultima
călătorie misionară, probabil în Spania, a fost din nou arestat, murind ca martir, după tradiţie, la
29 iunie 67, împreună cu Sfântul Apostol Petru. El a fost decapitat şi îngropat pe via Ostia, iar
Sfântul Petru răstignit cu capul în jos.
 
00:00
% acumulat00:00
00:00
Răspândirea creştinismului şi călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel

Factorii care au favorizat succesul misiunii pauline:

henoteism

Interpretatio Graeca/Romana

inculturaţie

2. Organizarea şi cultul Bisericii primare

Comunitatea creştină întemeiată de Sfinţii Apostoli s-a numit de la început Biserică ( Εκκλησία ,
FA 2, 47, 5, 11, 7, 38, 8, 3). La Sfântul Apostol Pavel întâlnim şi denumirea de „adevăratul
Israel” (cf. Gal. 6, 16). Cuvântul Biserică primeşte un sens mai larg decât cel avut până atunci
(de simplă adunare) şi anume asociaţie, frăţie, societate creştină. Astfel, cuvântul Biserică
denumeşte o comunitate locală, dar şi totalitatea comunităţilor. Sfântul Ignatie al Antiohiei (†
107) a folosit pentru prima dată expresia „Biserică universală” ( Καθολική Εκκλησία ), spunând
că ea se găseşte acolo unde este Hristos ( Epistola către Smirneni VIII, 2). Mai târziu, Sfântul
Policarp al Smirnei († 156) este numit episcopul Bisericii Universale ( ἐπίσκοπος τἧς ἐν Σμύρνῃ
καθολικκῆς ἐκκλησίας ) ( Martiriul Sfântului Policarp , cap. 8 şi 16).

Înfiinţarea Bisericii ca fenomen şi organism cu totul nou faţă de comunităţile religioase existente
până atunci, a fost voinţa şi porunca Mântuitorului şi nu o creaţie apostolică, o imitaţie a altor
instituţii religioase (iudaice şi păgâne) cum au afirmat unii protestanţi raţionalişti.

Biserica înţeleasă ca aşezământ al mântuirii şi comunitate creştină, trebuie să existe, să aibă

membrii, conducere, norme şi viaţă proprie. Aşa a fost ea organizată de Sfinţii Apostoli, iar
aceste elemente constitutive sunt fundamentale şi s-au dezvoltat odată cu ea.

În Ierusalim, comunitatea creştină era grupată în jurul apostolilor şi condusă de ei. Avea o viaţă
proprie, credincioşii trăind în frăţietate, practicând folosirea în comun a bunurilor şi participând
la rugăciune şi la frângerea pâinii.
Celelalte comunităţi erau organizate la fel, conducerea lor fiind exercitată de apostolii fondatori.
Chiar dacă nu se stabileau definitiv în cetatea respectivă, apostolii purtau grija comunităţii prin
corespondenţă, vizite periodice sau prin prezbiteri-episcopi şi diaconi aşezaţi de ei pentru a
exercita conducerea locală. Diaconii nu aveau numai o misiune practică şi socială, ci şi una
sacerdotală, predicând, botezând şi ajutând la săvârşirea Sfintei Euharistii (frângerea pâinii).

Prezbiterii (preoţii) erau hirotoniţi fie de apostoli, fie de ucenicii acestora, fiind recomandaţi
comunităţii spre a fi chemaţi în caz de boală (Iacov 5, 14), învrednicindu-se de îndoită cinstire (I
Tim. 5, 17-19), fiind pildă bună păstoriţilor lor (I Petru 5, 1-3).

Episcopul era prezbiterul de frunte al comunităţii. Cu toate că denumirea lui se confundă cu cea a
prezbiterului, nu putem afirma că nu avea o misiune deosebită. La sfârşitul veacului apostolic
cele două denumiri – episcop şi prezbiter – erau specifice la două categorii separate de sacerdoţi.

Aşadar, exista în Biserică la sfârşitul veacului apostolic bine conturată ierarhia bisericească
(episcopi, preoţi şi diaconi), rânduită prin hirotonie şi având misiunea de a săvârşi cultul,
predicarea Evangheliei, administrarea comunităţii, asistenţa socială, supravegherea vieţii morale
şi impunerea disciplinei creştine.

Pe lângă ierarhia sacerdotală, exista o categorie de propovăduitori cunoscuţi sub numele de

harismatici. Ei nu erau aleşi şi hirotoniţi, însă se bucurau de o mare cinstire din partea
comunităţii pentru darurile cu care erau înzestraţi.

Cu timpul ele au dispărut, locul lor fiind luat de instituţii organizate cum ar fi şcolile catehetice
în locul didascalilor.

Datorită pericolului de iudaizare a creştinismului, creştinii, favorizaţi şi de evenimentele politico-

istorice, s-au separat de iudei. Un rol important l-a jucat căderea Ierusalimului şi distrugerea
templului de către romani la anul 70, prin Vespasian şi fiul său Tit. Prin dărâmarea templului şi
confiscarea obiectelor şi vaselor liturgice ca pradă de război pentru romani, s-a încheiat şi cultul
la templu.

La Ierusalim, comunitatea creştină a continuat să frecventeze templul, dar avea şi un cult propriu.
La templu ascultau lecturile biblice şi participau la rugăciune. Creştinii se adunau separat în case
particulare unde „frângeau pâinea” în amintirea Cinei celei de Taină, slujbă pe care o numeau şi
„Cină domnească”. Ea nu avea semnificaţia unei simple mese ci un caracter sacru, fiind numită
de Sfântul Apostol Pavel „împărtăşire” ( κοινωνία ) cu Trupul şi Sângele Domnului şi necesita o
pregătire şi un respect deosebit, „căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, îşi mănâncă şi bea
osândă, nesocotind trupul Domnului” (I Cor. 11, 29). Caracterul de taină al „frângerii pâinii” îl
confirmă şi Învăţătura celor 12 Apostoli (Didahia), care cerea mărturisirea păcatelor înainte de
împărtăşire „pentru a fi jertfa” lor „curată” (XIV, 1).

Frângerea pâinii sau Sfânta Euharistie era însoţită de predica apostolilor şi de rugăciuni. Acest
cult propriu creştinilor se efectua în casă, una din ele fiind probabil casa Mariei, mama lui Ioan
Marcu, FA 12, 12 ). Numărul creştinilor fiind însă mare, este de înţeles că ei foloseau mai multe
asemenea case încăpătoare.
Cultul creştin
Tot din Faptele Apostolilor aflăm că acest cult creştin se oficia în prima zi a săptămânii,
Duminica, nu în fiecare zi ca în Ierusalim, deşi apostolul era prezent întreaga săptămână ( F.Ap .
20, 7). Duminica, ziua domnească, zi de rugăciune şi de sărbătoare săptămânală în care se slujea
şi Sfânta Euharistie însoţită de o agapă în amintirea Învierii Domnului, este confirmată de
Învăţătura celor 12 Apostoli (XIV, 1), cât şi de Pliniu cel Tânăr în Scrisoarea către împăratul
Traian din anul 111/112. În timp ce la Ierusalim iudeo-creştinii au mai ţinut o perioadă de timp şi
sabatul, comunităţile creştine din afara Ierusalimului, separate de iudei şi formate în mare parte
din prozeliţi şi creştini proveniţi dintre păgâni, au renunţat de timpuriu la el.

Conţinutul rugăciunilor creştinilor în epoca apostolică este necunoscut, probabil că aveau un

caracter spontan legat de momentul respectiv. Existau cu siguranţă rugăciuni euharistice, cum
găsim în Învăţătura celor 12 Apostoli (IX, 2-4, X) sau la Clement Romanul, ( Scrisoarea I către
Corinteni 59, 4 – 61, 3) şi rugăciuni ocazionale, de cerere sau de mulţumire (F.Ap. 4, 24-31). O
importanţă deosebită avea rugăciunea Tatăl nostru. Rugăciunile erau făcute cu multă credinţă
fiind recomandate şi cerute de apostoli. În rugăciune, creştinii trăiau sentimentul comuniunii cu
Dumnezeu şi între ei înşişi. Botezul ocupa un loc prioritar în comunitatea creştină, căci prin
această taină se intra în creştinism. La început, pregătirea pentru botez era scurtă, rezumându-se
uneori la ascultarea unei singure piedici, urmată de mărturisirea credinţei în Iisus Hristos şi a
păcatelor. Spre deosebire de cel iudaic şi ioaneic, botezul creştin era o taină, căci aducea iertarea
păcatelor şi împărtăşirea harul Sfântului Duh.

Mărturisirea de credinţă care preceda această taină era scurtă, cuprinzând adevăruri despre
dumnezeirea şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos. Urma punerea mâinilor, care era făcută la
început numai de apostoli, unită cu rugăciunea de primire a Sfântului Duh.

Hirotonia se făcea prin punerea mâinilor şi prin rugăciune, precedate de postire. Actul sfânt al
hirotoniei este confirmat de Sfântul Apostol Pavel.

Postul, ca formă de cult, este prezent în viaţa creştinilor şi confirmat de Sfânta Scriptură. Pe
lângă posturile prilejuite de diferite evenimente mai importante din viaţa creştinilor, la sfârşitul
secolului I sunt cunoscute ca zile săptămânale de post miercuri şi vineri.

Iudeo-creştinii au ţinut cu siguranţă şi cele două mari sărbători iudaice, Paştile şi Cincizecimea,
însă cu semnificaţia lor creştină: Învierea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh. Prin secolul al
III-lea se serba în Răsărit la 6 ianuarie Epifania sau Theofania, ca zi a întrupării şi arătării
Domnului, sărbătoare trecută apoi şi la creştinii din Roma şi confirmată de martiriul episcopului
Filip de Heracleea († 307).

Practica apuseană a serbării Naşterii Domnului la 25 decembrie a trecut şi în Răsărit începând cu

secolul al IV-lea, separând Naşterea Domnului de Botezul Domnului, fapt amintit în anul 377 la
Antiohia iar la Constantinopol în anul 379, când Sfântul Grigorie de Nazianz ţinea vestita
cuvântare „Hristos se naşte, măriţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L” (PG. 36, 311-334). Zece
ani mai târziu vorbea despre această sărbătoare Sfântul Ioan Gură de Aur în Antiohia (386-388).
Sărbătoarea Naşterii Domnului înlocuia o sărbătoare păgână a solstiţiului de iarnă (natalis solis)
combinată din secolului al III-lea cu sărbătoarea zeului solar Mithra. Hristos, „soarele dreptăţii”
era „răsăritul cel de sus” care desfiinţa cultul idolatric păgân.

1.