Seminarul Teologic Ortodox ,,Sfanta Filofteia,, Anul I si II

Profesor Monahia Dositeia Bordeianu

SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ MATEI

(Το κατά Μαθαίον άγιον Ευαγγέλιον)
Autorul este Sf. Ap. Matei,
originar din Capernaum, unde era
vameş (ocupaţie cu un renume prost).
Era fiul lui Alfeu şi se mai numea
Levi. A fost chemat la apostolat
direct de la vama din Capernaum
(„vino după Mine!”, Mt. 9, 9). În
celelalte liste apostolice - cu excepţia
Evangheliei sale, unde din smerenie
se aşează pe locul 8 - este situat pe
locul 7.
După Cincizecime a propovăduit
un timp Evanghelia în Palestina, iar
în urma persecuţiei lui Irod Agripa
(44 d. Hr.) a părăsit-o, întorcându-se
abia după moartea acestuia. A luat
parte la Sinodul Apostolic (49-50; Fapte 15). După tradiţie, a părăsit Palestina,
propovăduind mezilor şi parţilor, apoi etiopienilor şi indienilor. A suferit moarte de
martir (ars pe rug), în cetatea Mirmina, din ordinul unui rege part (care ulterior s-a
convertit). Biserica îl prăznuieşte în fiecare an la 16 noiembrie.
Se pare că el este autorul unei Evanghelii în limba aramaică, după o mărturie a Ep.
Papias de Ierapolis (Frigia), citat de Eusebiu al Cezareei: „Matei a compus în dialectul
ebraic cuvintele (τα λογία) Domnului, pe care le traducea fiecare cum putea!” (Istoria
Bisericească). Ce s-a întâmplat cu această variantă nu se ştie exact (se pare că s-ar fi
găsit o copie a ei în India). Evanghelia a fost tradusă şi în limba greacă (nu ştim dacă

1
Seminarul Teologic Ortodox ,,Sfanta Filofteia,, Anul I si II
Profesor Monahia Dositeia Bordeianu

exact după textul ebraic), probabil înainte de 70, iar traducătorul nu se cunoaşte (Sf.
Iacob cel tânăr; Sf. Ap. Ioan sau chiar Sf. Ap. Matei).
Limba originară a scrierii a fost ebraica sau, cel mai probabil, aramaica (η εβραϊς
διάλεκτος , sau εβραϊστί, în N.T.).
Unii teologi protestanţi ai sec. XVI spun că Evanghelia după Matei pe care o avem
azi în canonul N.T. este o variantă originară, scrisă în limba greacă (η κοινή διαλεκτή),
invocând inexistenţa unor mărturii solide, în sensul scrierii sale în aramaică.
Totuşi, teologia ortodoxă înclină spre părerea că Evanghelia a fost scrisă în
aramaică, fiind ulterior tradusă şi în greacă.
Destinatarii primi au fost iudeo-creştinii palestinieni, ceea ce reiese şi din
presupunerea autorului la cititori a cunoaşterii locurilor, obiceiurilor, a Legii (Tora) şi
Profeţilor.
Scopul este de a lăsa destinatarilor Evanghelia propovăduită de Apostoli, care au
fost forţaţi să părăsească Palestina, în scopul păstrării treze a conştiinţei creştine şi al
nefalsificării adevărurilor mântuitoare.
Se pare că este vorba şi de un scop misionar, acela de a dovedi, prin invocarea
profeţiilor V.T., că Iisus Hristos este adevăratul Mesia, propovăduit de prooroci. Unii
teologi identifică şi un al treilea scop apologetic-polemic: combaterea falsei păreri a
unor iudei neconvertiţi că Mântuitorul nu a venit încă, ci va veni în viitor.
Timpul poate fi plasat între anul 42 (când Apostolii părăsesc Palestina din cauza
persecuţiei lui Irod) şi 44-45 (când Pavel, venind din Antiohia la Ierusalim, nu a mai
găsit nici un apostol). Majoritatea cercetătorilor spun că e vorba de anul 43, sau prima
jumătate a anului 44.
Locul este socotit Ierusalimul sau Palestina.
Autenticitatea:

2
Seminarul Teologic Ortodox ,,Sfanta Filofteia,, Anul I si II
Profesor Monahia Dositeia Bordeianu

- mărturii interne: autorul este de origine iudeu (cunoaşte Palestina, obiceiurile,

cărţile V.T.), apostol direct al Domnului (martor ocular), „vameşul” Levi. Evanghelia sa
corespunde întru totul scopului urmărit.
- mărturii externe: Papias; Eusebiu de Cezareea; Irineu al Lionului, Canonul
Muratori; Tertulian; Origen; Atanasie cel Mare; Chiril al Ierusalimului; Grigorie de
Nazianz; Fer. Ieronim; Sin. Din Laodiceea, Hipo, Trulan, VII Ecumenic (787).
A fost contestată de: maniheul Faust; unii teologi protestanţi raţionalişti. Unii critici
au contestat, de asemenea, integritatea Evangheliei (cum ar fi scena uciderii pruncilor
de către Irod cel Mare, Mt. 2, 16-18; visul soţiei lui Pilat; deschiderea mormintelor;
învierea morţilor, apariţia îngerilor etc.).

CUPRINSUL EVANGHELIEI
Evanghelia are 28 de capitole, pe care le putem împărţi în 3 părţi:
- Partea I (1, 1 – 4, 11): genealogia, naşterea şi copilăria lui Iisus, începutul
activităţii Sf. Ioan Botezătorul, Botezul Domnului, întreita Sa ispitire.
- Partea a II-a (4, 12 – 18, 35): activitatea în Galileea, învăţătura şi minunile,
alegerea şi pregătirea Apostolilor, conflictul cu conducătorii spirituali (fariseii).
- Partea a III-a (19 – 28): activitatea spre Ierusalim, intrarea în Ierusalim, Cina cea de
Taină, Patimile, moartea, Învierea, arătările după Înviere, mandatul (Mt. 28, 19).
Caracteristicile Evangheliei
- gruparea în pericope compacte a cuvântărilor şi minunilor Mântuitorului, în
detrimentul ordinii cronologice.
- evenimentele din viaţa Mântuitorului sunt puse în legătură cu profeţiile mesianice
ale V.T., ca o împlinire a lor.
- în iconografie, Matei are alături un înger.
- ni s-a păstrat în peste 400 de codici majusculi şi în aprox. 500 de codici minusculi.

3
Seminarul Teologic Ortodox ,,Sfanta Filofteia,, Anul I si II
Profesor Monahia Dositeia Bordeianu

SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ MARCU

(Το κατά Μάρκον άγιον Ευαγγέλιον)
Autorul acesteia, Sf. Marcu, nu face parte din numărul celor 12 Apostoli, ci este
ucenic al lor, cunoscut sub numele
de Ioan-Marcu (Fap. 35). Părinţii
săi (mama, Maria) erau înstăriţi şi
locuiau în Ierusalim. Aici a venit
Sf. Petru, în noapte când fusese
eliberat de înger din temniţă (unde
îl aruncase Irod Agripa, în anul 44)
şi tot aici a avut loc Cina cea de
Taină.
După o mărturie a lui Papias,
episcop de Ierapole, el nu L-ar fi
cunoscut personal pe Domnul. Nu
era însă cu totul străin de anturajul
Mântuitorului şi, conform tradiţiei,
i-ar fi cunoscut pe Sf. Ap. şi chiar
pe Domnul. El este asimilat de
mulţi cu purtătorul urciorului cu
apă, cu tânărul bogat, sau cu tânărul care L-a urmat pe Domnul în Grădina Ghetsimani,
înfăşurat într-un giulgiu. După o veche tradiţie, Marcu ar fi aparţinut unei vechi familii
preoţeşti din tribul lui Levi, ca şi vărul său Barnaba. Însă nu a devenit niciodată preot. O
altă tradiţie spune că ar fi făcut parte dintre cei 70-72 de ucenici ai Mântuitorului. În
acest caz, el L-a cunoscut personal pe Domnul.
Numele lui este amintit de 10 ori în N.T. De aici aflăm că el a fost mai întâi ucenicul
şi colaboratorul Sf. Ap. Pavel (pe care l-a însoţit în prima călătorie misionară, de la

4
Seminarul Teologic Ortodox ,,Sfanta Filofteia,, Anul I si II
Profesor Monahia Dositeia Bordeianu

Antiohia până în Perga Pamfiliei) apoi al Sf. Petru. Mai târziu, îl găsim alături de Pavel,
în prima (Coloseni) şi a doua (Timotei) captivitate de la Roma. Petru îl numeşte „fiul
meu” în credinţă. Unii Părinţi şi scriitori bisericeşti spun că devenise „secretarul”, sau
„interpretul” Sf. Petru, a cărui predică se resimte în conţinutul Evangheliei.
Eusebiu de Cezareea şi Fer. Ieronim spun că Marcu a predicat multă vreme în Egipt
(şi în celelalte regiuni din N. Africii: Libia şi Cirenaica) şi că a întemeiat Biserica din
Alexandria, unde a şi murit ca martir. Fiind prins de păgâni într-o catacombă, a fost
legat cu funii şi târât pe străzile oraşului, până şi-a dat sufletul. Se pare că a ajuns şi în
N. Mării Adriatice (Aquileea, Veneţia). Tradiţia îi atribuie şi întemeierea Şcolii
catehetice din Alexandria. A compus şi Liturghia care-i poartă numele (liturghie-sursă
pentru ritul alexandrin).
Actualmente, moaştele sale (aduse de la Alexandria) se află în Biserica Sf. Marcu
din Veneţia. Biserica îl prăznuieşte la 25 aprilie. În iconografie este simbolizat de un
leu, pentru că îşi începe Evanghelia cu istorisirea predicii Sf. Ioan Botezătorul, „glasul
celui ce strigă în pustie”.
Limba Evangheliei este greaca, dialectul koine. Părerea că ar fi fost scrisă în lb.
latină este neîntemeiată, precum şi aceea că a fost scrisă în lb. coptă, pentru creştinii din
Egipt.
Stilul este simplu, expresiv, cursiv şi dinamic. Frazele sunt simple şi legate prin
particula kai (gândire semită); scoaterea vb. din aorist şi aşezarea lui în imperfectul
descriptiv; folosirea frecventă a prezentului istoric. Deşi cea mai concisă dintre
Evanghelii, ea ne dă cele mai multe amănunte.
Timpul este în jurul anilor 62-63, în timpul vieţii Sf. Petru. Cei mai mulţi exegeţi
susţin întâietatea cronologică a acestei scrieri.
Locul este Roma.
Destinatarii sunt, în primul rând, creştinii proveniţi dintre păgâni, din Roma şi din
Italia, ceea ce explică şi explicarea anumitor denumiri sau termeni ebraici şi, de

5
Seminarul Teologic Ortodox ,,Sfanta Filofteia,, Anul I si II
Profesor Monahia Dositeia Bordeianu

asemenea, accentuarea minunilor Mântuitorului, a Învierii şi Înălţării la cer, pentru a-i

impresiona şi a-i convinge de dumnezeirea Sa. În acest sens, am putea spune că vorbim
despre o Evanghelie a faptelor.
Scopul este de a-i convinge pe destinatari că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.
Autenticitatea şi integritatea: - mărturii interne: autorul este un iudeu
palestinian, contemporan cu Apostolii, ucenic al lui Petru, bun cunoscător al locurilor,
obiceiurilor şi activităţii Mântuitorului.
- mărturii externe: Papias, Clement Alexandrinul, Clement Romanul, Fer. Ieronim,
Iustin Martirul, Origen, Tertulian. Sf. Părinţi: Atanasie cel Mare, Chiril al Ierusalimului,
Grigorie Teologul.
CUPRINSUL EVANGHELIEI
Evanghelia are 16 capitole, împărţite în 2 secţiuni:
- Prima parte, cu o introducere (1, 1-13), istoriseşte activitatea Mântuitorului în
Galileea (1-9).
- A doua, istoriseşte activitatea Sa în Iudeea şi în Ierusalim şi se încheie cu Patimile,
moartea, Învierea şi Înălţarea la cer (10-16).
Caracteristicile Evangheliei:
- este cea mai scurtă dintre Evanghelii, cea mai concisă, dar şi foarte expresivă şi cu
multe amănunte.
- adresată îndeosebi creştinilor recrutaţi dintre păgâni. Planul ei tematic este mult
diferit faţă de al primei Evanghelii şi comportă asemănări cu cel al Evangheliei după
Luca. Nu este preocupată de cuvântări, ci mai mult de minuni.
- are pericope proprii: 2 minuni şi 2 parabole.
- În iconografie, Marcu are alături un leu.

SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ LUCA

6
Seminarul Teologic Ortodox ,,Sfanta Filofteia,, Anul I si II
Profesor Monahia Dositeia Bordeianu

(Το κατά Λούκαν άγιον Ευαγγέλιον)

Autorul, Sf. Luca, este unul dintre cei
mai prolifici scriitori nou-testamentari,
ucenic şi colaborator al Sf. Pavel. Luca
este o prescurtare de la Lucanus (gr.
Loukanus). Era medic de origine păgân,
din Antiohia Siriei, dar se pare grec. Aici
capătă o educaţie aleasă şi călătoreşte prin
Africa, Asia şi Europa. Studiază filosofia
şi medicina. Era un erudit, cu o cultură
deosebită, dublată de o fire poetică şi de o
stăpânire extraordinară a limbii greceşti.
Era medic de profesie – Pavel îl numeşte
„doctorul cel iubit” (Col. 4, 14 – ho iatros
ho agapetos), ceea ce explică
minuţiozitatea descrierii vindecărilor,
precum şi denumirea medicală a bolilor. Se poate să fi fost un prozelit iudeu, deoarece
cunoştea obiceiurile şi datinile evreilor. Nu a fost un Apostol direct al Domnului, ci un
ucenic apostolic. Cu toate acestea, mulţi îl văd ca pe unul dintre cei 70-72 de ucenici,
despre a căror trimitere vorbeşte doar el (cap. 10). Mai este identificat şi cu însoţitorul
lui Cleopa (cap. 14), pe drumul spre Emaus.
Tradiţia îi atribuie şi calităţi de pictor: Simeon Metafrasul spune că ar fi pictat o
icoană cu chipul Mântuitorului, iar Teodor Lectorul vorbeşte despre primul portret-
icoană al Maicii Domnului.
Pe la anul 44 era unul dintre primii membri ai Bisericii din Antiohia (Fap. 11).
Ulterior, a fost unul dintre cei mai apropiaţi ucenici şi colaboratori ai Sf. Pavel, căruia i
s-a alăturat din a 2-a călătorie misionară, din Troa (50-51), însoţindu-l până la Filipi,

7
Seminarul Teologic Ortodox ,,Sfanta Filofteia,, Anul I si II
Profesor Monahia Dositeia Bordeianu

unde rămâne să întărească Biserica de aici. Îl regăsim alături de Pavel şi în a 3-a

călătorie, din Filipi la Ierusalim. Îl însoţeşte în călătoria forţată spre Roma, în prima
(Fap. 17-18) şi în a doua captivitate (Numai Luca este cu mine, 2 Tim. 4, 11). După
moartea Apostolului, a continuat misiunea, se pare în Dalmaţia, Galia, Italia,
Macedonia şi mai ales Grecia. Nu se ştie cu exactitate dacă a murit martir, nici unde.
Osemintele sale au fost duse, în sec. IV, la Constantinopol, în Biserica Sf. Apostoli,
alături de cele ale Sf. Andrei şi Sf. Timotei. Este sărbătorit la 18 octombrie.
Limba este greaca dialectului comun, însă mult mai elegantă, curată, neegalată de
vreo altă scriere nou-testamentară, cu excepţia Ep. către Evrei. Luca gândeşte şi scrie
greceşte, fiind atent la stil, fineţe, nuanţe.
Timpul este plasat în jurul anului 63, după redactarea primelor 2 Evanghelii
canonice şi înainte de scrierea Faptelor Apostolilor.
Locul este Roma, părere întărită şi de prezenţa în prolog a dregătorului roman
Teofil.
Destinatarul este patricianul roman Teofil, care poate fi un personaj real sau unul
imaginar, ce închipuie pe toţi creştinii.
Scopul este, pe de o parte, întărirea în credinţa primită a lui Teofil, iar, pe de altă
parte, a tuturor creştinilor proveniţi dintre păgâni: Hristos a venit pentru mântuirea
lumii, iar creştinismul este o religie universală (genealogia sa, de la cap. 3, nu se
opreşte la Avraam, ca la Matei, ci merge până la Adam, strămoşul tuturor): păgânii nu
sunt niciodată jigniţi; creştinismul nu este o sectă iudaică; iar Luca nu foloseşte nici o
expresie aramaică.
Autenticitatea: - mărturii externe: Sf. Irineu; Tertulian; Clement Alexandrinul;
Clement Romanul; Ignatie al Antiohiei; Policarp, Iustin; Fragmentul Muratori; Sf.
Atanasie cel Mare; Chiril al Ierusalimului; Grigorie de Nazianz.

8
Seminarul Teologic Ortodox ,,Sfanta Filofteia,, Anul I si II
Profesor Monahia Dositeia Bordeianu

- mărturii interne: autorul nu este un martor direct al Mântuitorului, ci un ucenic al

Apostolilor; un om cult, bun cunoscător al limbii greceşti; medic (folosirea termenilor
medicali); ucenic al lui Pavel (multe expresii asemănătoare cu cele pauline).
CUPRINSUL EVANGHELIEI
Evanghelia are 24 de capitole, împărţită în 4 secţiuni:
- Partea I (1-2), cu un prolog (1, 1-4): destinatarul, metoda de lucru, scopul;
binevestirea şi naşterea Sf. Ioan şi a Domnului şi câteva date ale copilăriei Lui.
- Partea a II-a (3-9, 50) – activitatea Mântuitorului în Galileea.
- Partea a III-a (9, 51-19, 27) – activitatea în Pereea şi în drum spre Ierusalim.
- Partea a IV-a (19, 28-24) – activitatea finală în Ierusalim, Patimile, moartea,
Învierea şi Înălţarea la cer.
Caracteristicile Evangheliei:
- Luca procedează ca un om de ştiinţă, ca un istoric: verifică datele, izvoarele scrise
şi orale, le pune în ordine cronologică şi le încadrează în contextul istoric profan al
vremii, le expune într-un limbaj accesibil, plin de nuanţe, în care se distinge nota
personală.
- Scrierea sa ajută la stabilirea cronologiei datelor evanghelice şi apostolice.
- Valoare documentară a relatărilor.
- Alături de Faptele Apostolilor, Evanghelia a III-a constituie o „operă în două
volume”.
- În iconografie, Luca are alături un taur înaripat.

SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ IOAN

(Το κατά Ιωάννην άγιον Ευαγγέλιον)

9
Seminarul Teologic Ortodox ,,Sfanta Filofteia,, Anul I si II
Profesor Monahia Dositeia Bordeianu

Autorul este Sf. Apostol Ioan, fratele mai mic al

lui Iacov şi fiul lui Zevedeu (pescar înstărit, care
avea corabie de pescuit şi mai mulţi oameni în
subordinea sa) şi al Salomeei (ulterior, una dintre
femeile mironosiţe). Era din Galileea, dintr-un oraş
de pe malul lacului Ghenizaret (Betsaida sau
Capernaum). Deşi cei doi fraţi nu au avut studii
înalte, Ioan era înzestrat cu o sensibilitate aparte,
contemplativ, duios, poetic. Prin legăturile
comerciale ale tatălui său cu Ierusalimul, îl cunoaşte
pe Sf. Ioan Botezătorul şi, împreună cu Iacov,
devine ucenicul acestuia. De aici, se alătură Mântuitorului; iau parte la nunta din Cana
Galileii; şi, după o pescuire bogată pe Lacul Ghenizaret, sunt chemaţi la apostolat, în
mod definitiv.
Ioan face parte din grupul celor mai apropiaţi 3 ucenici ai Domnului, fiind – se pare
– cel mai apropiat prieten al Mântuitorului. Iisus îl numeşte pe el şi pe Iacov
„boanerghes” (fiii tunetului), datorită temperamentului lor impulsiv şi uneori pripit.
Ioan este singurul ucenic care asistă la scena răstignirii, când primeşte în grijă pe Fec.
Maria. Este primul care soseşte la mormânt, după Înviere, şi primul care-L recunoaşte
pe Domnul pe ţărmul Lacului Ghenizaret.
După Înălţare, a mai rămas puţin în Ierusalim, dar, înteţindu-se prigoana lui Irod
Agripa I, a părăsit Iudeea. A luat parte la Sinodul Apostolic. Ulterior, a fost exilat în
Insula Patmos, unde a primit „descoperirea” (apocalypsis) şi a scris ultima carte a
canonului Noului Testament. După mărturia Sf. Policarp, Ep. Smirnei şi ucenicul său,
ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o în Efes, unde a murit la bătrâneţe (în jur de 68 de
ani), fiind înmormântat pe la 101. Biserica îl prăznuieşte pe 08 mai. Pe locul
mormântului se află o frumoasă Biserică, zidită de Împăratul Iustinian (527-565). La

10
Seminarul Teologic Ortodox ,,Sfanta Filofteia,, Anul I si II
Profesor Monahia Dositeia Bordeianu

bătrâneţe, nemaiputând rosti multe cuvinte, îşi învăţa ucenicii: „Fiilor, iubiţi-vă unul pe
altul!”, fapt ce a dus la numirea sa de „apostolul iubirii”. Începând cu sec. IV, i s-a zis şi
„Teologul”.
Limba este greaca, având un stil care se caracterizează prin repetarea sentinţelor, în
scopul accentuării unei idei, fie în mod afirmativ, fie printr-o negaţie întărită de o
afirmaţie (ca în paralelismul ebraic). Deşi corectă, limba nu este foarte şlefuită, însă
denotă o mare înălţime şi inspiraţie duhovnicească, unică în scrierile nou-testamentare.
Timpul scrierii variază între anii 80-100, undeva spre sfârşitul sec. I (probabil în
jurul anului 100). Este aproape cert că Evanghelia a IV-a a fost scrisă după cele 3
Evanghelii sinoptice.
Locul este Efesul, unde apostolul se afla spre sfârşitul vieţii sale.
Destinatarii sunt creştinii din Provincia Asia.
Scopul este de a arăta divinitatea Mântuitorului (Ioan 20, 31), de a completa
sinopticii şi de a combate ereziile care se iviseră: adepţii lui Cerint, ebioniţii, nicolaiţii,
docheţii.
Autenticitatea: - argumente interne: este scrisă de un evreu (vocabular redus,
sintaxa simplă, paralelisme, cunoaşterea sărbătorilor şi instituţiilor iudaice, concepţiei
despre Mesia, topologiei Ţării Sfinte); martor ocular al evenimentelor; unul dintre cei
12 Apostoli.
- argumente externe: Fragmentul Muratori, Teofil al Antiohiei, Fer. Ieronim, Sf.
Irineu, Sf. Policarp, Papia, Policrat din Efes, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian,
Sf. Ciprian, Fer. Augustin, Eusebiu, Atanasie cel Mare, Chiril al Ierusalimului
(comentariu), Sf. Grigorie Teologul.
- autenticitatea Evangheliei a fost virulent combătută mai întâi de secta alogilor (Pr.
Caius din Roma) vs. Sf. Ipolit, apoi de critica protestantă negativă (sec. XVIII-XIX).
- există şi o serie de argumente de dată mai recentă: picturile murale ale capelei
greceşti din catacombele Sf. Priscila şi Praetextatus din Roma, care datează de la

11
Seminarul Teologic Ortodox ,,Sfanta Filofteia,, Anul I si II
Profesor Monahia Dositeia Bordeianu

începutul sec. II şi care conţin scene descrise în Evanghelia a IV-a; papiruşi nou-
testamentari din jurul anului 125 d. Hr., copii ale textului Evangheliei; existenţa aşa-
numitului prezbiter Ioan din Efes, amintit într-o istorie bisericească a lui Filip Sidetul
(430) şi în Cronica lui G. Hamartolos (s. IX). Acesta este identic cu Sf. Ap. Ioan,
autorul ultimei Evanghelii canonice.
CUPRINSUL EVANGHELIEI
Evanghelia are 21 de capitole, care se împart în:
- Prologul (1, 1-18), foarte inspirat şi sugestiv, care vorbeşte despre divinitatea
Mântuitorului şi despre principalele teme ale scrierii: lumina, viaţa, adevăr, slava
divină, adversitatea evreilor.
- Partea I (1, 19-12), activitatea Mântuitorului în Iudeea şi Ierusalim.
- Partea a II-a (13-21), activitatea în Ierusalim, Patimile, moartea, Învierea şi
Preaslăvirea Sa.
Caracteristicile Evangheliei:
- completează primele 3 Evanghelii (sinoptice) cu relatări inedite asupra vieţii şi
învăţăturii Mântuitorului, după alte criterii: o altă cronologie, minuni şi cuvinte omise
de ceilalţi, anumite particularităţi personale etc.
- nota dominantă este dimensiunea teologică, misterul hristologic în toată amploarea
şi profunzimea sa, al Logosului înomenit.
- utilizarea antitezei şi a paralelismului.
- Apostolul are alături în iconografie un vultur, simbol al înălţimii teologice a ideilor
scrierii sale.

12