Lucrare de Atestat La Noul Testament - Holovaci Mihai

SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX
„DUMITRU STĂNILOAE”, BRAȘOV
Lucrare de atestat
Exegeză biblică la Sfânta Evanghelie după Ioan

(capitolele 7, 8, 18, 19, 20)
Prof. coordonator: Elev:

Pr. Prof. Paul Aranyoși Holovaci Mihai-Claudiu
Anul 2023
1
CUPRINS
I. Introducere și Argumentare
II. Cap.1 Informații despre Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan
III. Cap.2 Introducere la Sfânta Evanghelie după Ioan
IV. Cap.3 Prezentare și exegeză la capitolele 7, 8, 18, 19 și 20 din
Sfânta Evanghelie după Ioan
1. Legătura tematică între capitolele 7, 8, 18, 19 și 20
2. Cap.7
3. Cap.8
4. Cap.18
5. Cap.19
6. Cap.20
V. Concluzii
VI. Bibliografie
2
INTRODUCERE ȘI ARGUMENTARE
Sfânta Evanghelie după Ioan este a patra Evanghelie din scrierile canonice ale Noului
Testament. Aceasta este deosebit de profundă din punct de vedere teologic și de aceea este
numită „capodopera Noului Testament.”
Am ales să tratez această temă, deoarece, după cum am spus și mai sus, aceasta este o
Evanghelie foarte importantă din scrierile Noului Testament și, totodată, este foarte profundă din
punct de vedere teologic. De aceea intenționez să aflu mai multe informații despre ea.
Scopul acestei lucrări este acela de a afla informații noi despre Sfântul Apostol Ioan și de
a înțelege Evanghelia scrisă de el, aceasta fiind insuflată de Duhul Sfânt.
Mi-am propus să prezint o exegeză a câtorva capitole din Sfânta Evanghelie după Ioan
(capitolele 7, 8, 18, 19, 20), acestea având o anumită legătură între ele, pe care o voi menționa
mai jos.
Pentru realizarea acestei teme, am folosit mai multe cărți Teologice, care cuprindeau
informații despre această temă, pe care le-am studiat, iar apoi mi-am format o părere și pe baza
acesteia am început a scrie lucrarea.
Aceasta este structurată pe trei capitole, ultimul capitol având șase subcapitole.
În primul capitol, voi vorbi despre Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, redând câteva
informații despre acesta, adică o prezentare generală a Sfântul Apostol Ioan.
În al doilea capitol, voi prezenta o introducere despre Sfânta Evanghelie scrisă de Ioan
(sub inspirația Harului Duhului Sfânt), expunând despre aceasta niște informații elementare.
În a treia parte, voi prezenta anumite capitole ale Sfintei Evanghelii după Ioan (capitolele
7, 8, 18, 19, 20). Le-am ales pe acestea, deoarece au o anumită legătură între ele. Una dintre
legăturile tematice ale acestora ar putea fi aceasta: În capitolele 7 și 8, Mântuitorul se afla la
Sărbătoarea Corturilor (Tabernacolelor) predicând în Templu și confruntându-Se cu împotrivirea
mai-marilor religioși. Aceștia încearcă să-L prindă pe Iisus, urmând să-L condamne, dar nu
reușesc datorită faptului că “nu venise încă ceasul Lui.” (cf. Ioan 7, 30; Ioan 8, 20). În capitolele
3
18 și 19, din cauză că Iuda L-a trădat pe Iisus, aceștia reușesc să Îl prindă și să-L ducă în fața
sinedriului, arhiereul de atunci fiind Caiafa. În capitolul 20 este prezentată învierea
Mântuitorului, prin care a biruit și a mântuit lumea. Voi prezenta mai multe legături ale acestor
capitole din Sfânta Evanghelie pe parcursul lucrării.
Scopul pentru care am ales aceste capitole este acela de a arăta unele secvențe în care
apare ura evreilor pentru Mântuitorul Iisus Hristos și de a arăta biruința Mântuitorului prin
Înviere.
4
Capitolul 1
Informații despre Sfântul Apostol și Evanghelist
Ioan
Despre Sfântul Apostol Ioan știm ca era fratele lui Iacov. „Ioan fratele lui Iacov, carele și
Evanghelist al Domnului a fost, pe carele îl și iubea Domnul, în Asia a propovăduit Evanghelia
lui Hristos, iar de Traian împăratul s-a izgonit în ostrovul Patmos pentru cuvântul Domnului. Și
acolo fiind a scris și Sfânta Evanghelie și a trimis-o în Efes prin Gaiu primitorul de străini și
diaconul, de carele și Pavel Apostolul mărturisește, zicând către Romani: <<Închină-se vouă
Gaiu străinul meu și a toată biserica>>(Rom.16,23). Iar după moartea lui Traian se întoarce din
Ostrov fericitul Ioan, și petrece în Efes. Și a trait ani 120. Și după aceea de viu pe sine acolo s-a
îngropat cu voia lui Dumnezeu. Și sunt oarecare ce zic că nu în zilele lui Traian s-a izgonit el la
Patmos, ci în zilele lui Domițian, feciorul lui Vespasian.”1
Tatăl său era Zevedeu, pescar din Betsaida Galileii, om înstărit, căci avea bărci de pescuit
și servitori, care-i slujeau (Marcu 1, 19-20). Soția sa se numea Salome, o femeie cu suflet ales
care devine o zeloasă ucenică a Domnului Hristos. Ioan și cu Iacov, frații său, au urmat meseria
tatălui lor, adică pescari pe Marea Galileii. Amândoi parcurg cursurile obișnuite ale unei școli
sau un alt fel de învățătură care se dădea copiilor mai înstăriți. „Căci Ioan știa să citească, desi
mai târziu, în fața sinedriștilor din Ierusalim, el trecea drept un om simplu și fără carte” (Faptele
Apostolilor 4,13). „Înainte de a deveni ucenic al lui Iisus, sfântul Apostol și Evanghelist Ioan a
fost ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul, dimpreună cu Andrei, fratele lui Simon Petru (Ioan 1,
35-41). Împreună cu fratele său mai mare, Iacob, cu Petru și cu Andrei, fiind chemați de Iisus și
aleși apostoli (Mt. 4, 21), a făcut parte din grupul sfinților apostoli care au fost de față la învierea
fiicei lui Iair (Mc. 5, 37), la Schimbarea la față a Domnului (Mt. 17, 1-13), și la rugăciunea
Domnului în Grădina Ghetsimani (Mt. 26, 37).”2
1
Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Evangheliei după Ioan, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1998, p. 3-4.
2
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2005, pg. 2.
5
Ambii frați se alătură Mântuitorului (Ioan 1, 37), iau parte cu El la nunta din Cana
Galileii (Ioan 2, 1-2), în călătoria de la Ierusalim, apoi reîntorcându-se la vechea lor ocupație la
lacul Ghenizaret, după o pescuire bogată sunt chemați la apostolat în mod definitiv de Mântuitor
(Matei 4, 18-21; Marcu 1, 16-20; Luca 5,10). Din acest moment, datorită temperamentului său
duios și tinereții sale entuziaste – era abia un adolescent – se atașează strâns de Învățător.
„Sfântul Evanghelist Ioan, ca și fratele său Iacov, era exclusivist și uneori pripit, defecte
pe care, între timp, le-a corectat. De aceea amândoi erau numiți <<Boanerges>>, adică fiii
tunetului.”3
Iată ce spune Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei: „Iosif, logodnicul Prea Curatei
Născătoarei de Dumnezeu, a avut din femeia cea dintâi șapte coconi, patru parte bărbătească, și
trei parte femeiască, pe Marta, pe Estera, pe Salomi, a căreia Salomi, fiu era Ioan acesta. Deci se
află Domnul că este unchiul lui, fiindcă Iosif este tată Domnului, iar lui Iosif acestuia fiică îi este
Salomi, soră dară Domnului Salomi se socotește, și pentru aceasta și Ioan fiul acesteia, nepot
Domnului”4
Sfântul Apostol Ioan este singurul dintre Apostolii Domnului care a fost prezent la
răstignirea Mântuitorului. Acolo, Mântuitorul i-a dat-o în grijă pe Sfânta Fecioară Maria( Ioan
19, 26-27).
El este prezent si atunci când Sfântul Apostol Petru a vindecat un olog în templu (Fapte
3,1); Amândoi au fost aruncați în temniță (Fapte 4,3); s-a rugat pentru cei din Samaria să
primească Duhul Sfânt (Fapte 8, 14-15). Sfântul Ioan a fost prezent la Sinodul din Ierusalim. A
murit în jurul anului 100 (de batrânețe). A lăsat în scris Viața și Activitatea Mântuitorului
(Evanghelia a patra din scrierile canonice ale Noului Testament).
3
Preot prof. dr. I. CONSTANTINESCU, Studiul Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2002, p. 137.
4
Sfântul Teofilact al Bulgariei, op. cit., pg. 8.
6
Capitolul 2
Introducere la Sfânta Evanghelie după Ioan
A patra carte a Noului Testament este Sfânta Evanghelie după Ioan.

Origen caracterizează Evanghelia scrisă de Ioan astfel: „Pârgă a Evangheliilor, vorbindu-
ne despre Logosul cel lipsit de orice genealogie în cuvinte desăvârșite, așternute în scris de
ucenicul cel iubit care și-a plecat capul pe pieptul Logosului întrupat, de unde a ascultat tainele
cele mai presus de cuget și s-a învrednicit, în fața Crucii, să o aibă pe însăși Fecioara Maria ca
maică a sa.”5
Ioan a scris Evanghelia în Efes către sfârșitul secolului I, undeva între anii 90 și 95
probabil. Destinatarii Evangheliei fiind creștinii din Asia Mica, Ioan a vrut să-i întărească în
credință și să-i păzească de ereziile de atunci.
ÎPS. Bartolomeu Anania expune următorul plan al Evangheliei:
„Prolog: Slava Logosului întru Dumnezeu, în lume și în istorie (1,1-18).
1. Slava lui Iisus arătată în lume (1,19- 12, 50).
2. Slava lui Iisus arătată ucenicilor Săi în intimitatea Cinei celei de Taină (13,1 – 17,26).
3. Slava lui Iisus arătată în Patimile Sale (18,1 -19,42).
4. Slava lui Iisus arătată ucenicilor Săi după învierea Sa din morți (20, 1-31).
5. Epilog (21, 1-25).”6
Sfântul Apostol Ioan a scris această Evanghelie ca o completare a Evangheliilor scrise de

sinoptici. Mesajul acestei Evanghelii este de a prezenta misterul Hristologic în toată profunzimea
lui, acel mister prin care Mântuitorul Iisus Hristos, fiind Însuși Dumnezeu, le descoperă
oamenilor pe Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu cel Nevăzut. Evanghelia după Ioan este rezumatul
unei propovăduiti apostolice care a durat aproximativ jumătate de secol.
5
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia după Ioan în PSB vol. 15 Serie nouă, Editura Basilica
București, 2016, p. 9.
6
Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia cu ilustrații, vol. 7, Editura Litera București, 2011, pg. 2294.
7
Unii exegeți spun că autorul nu este Ioan al lui Zevedeu: „Autorul afirmă că este un
martor ocular care pretinde a fi ucenicul cel iubit al Mântuitorului. Deși, potrivit majorității
exegeților, acesta nu poate fi identificat cu Ioan al lui Zevedeu, Evanghelia a patra conține, fără
îndoială, certe tradiții orale sau scrise transmise de martori oculari. Posibilitatea ca <<ucenicul
iubit>> să fie diferit de Ioan al lui Zevedeu Apostolul ar explica multe probleme ale Evangheliei.
Critica modernă a propus diverși autori pentru Evanghelie: Ioan Marcu, Ioan Bătrânul
(Presbiterul) din Efes, Lazăr cel înviat de Mântuitorul etc.”7
După cum putem vedea din cele spuse de Sfântul Ioan Gură de Aur, au fost probleme cu
stabilirea autorului, într-un final s-a stabilit că autorul Evangheliei a 4-a a fost, într-adevăr,
Sfântul Apostol Ioan: “Sursele antice datează scrierea Evangheliei în vremea persecuției lui
Domițian și o atribuie Sfântului Ioan Apostolul, fiul lui Zevedeu, căruia îi era atribuită și
Apocalipsa.”8
Scopul autorului, rezumă foarte corect Oscar Cullmann, este să „scoată în evidență identitatea
dintre Iisus istoric și Hristos prezent în Biserică”9
„Autenticitatea ei este mărturisită în mod direct de fragmentul Muratori, unde se spune:
<<învățăceii și episcopii l-au rugat pe Ioan, învățăcelul Domnului, ca să le scrie o Evanghelie.
Ioan nu voia să ia asupra sa o însărcinare atât de grea... dar pînă la urma, după arătarea lui
Dumnezeu în vis, a scris Evanghelia>>.”10
Prezentând în continuare Prologul Evangheliei a 4-a (Ioan 1, 1-18), pot spune că
ritmicitatea Evangheliei funcționează pe baza acestei demonstrații teologice a divinității
Mântuitorului după modelul prezentat în prolog: Față de celelalte Evanghelii, unde Iisus Își
începe activitatea în Galileea, în această Evanghelie Iisus Își începe misiunea în Iudeea. Din
această Evanghelie reiese faptul că activitatea publică a Mântuitorului a durat trei ani (poate
chiar patru), aici ni se prezintă că Mântuitorul a mers de trei ori la Ierusalim pentru sărbătoare
Paștelui, iar în cele sinoptice este menționat un singur drum spre cetatea sfântă. Ioan omite
anumite episoade importante din activitatea Mântuitorului precum: Schimbarea la față,
instituirea Sfintei Împărtășanii, ispitirea etc., dar adaugă alte episoade importante, pe care
sinopticii nu le-au expus: Nunta din Cana Galileii, judecarea femeii adultere și episodul
7
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia după Ioan în PSB vol. 15 Serie nouă, pg. 13.
8
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pg. 13.
9
Noul Testament, Evanghelia după Ioan, traducere de Cristian Bădiliță, Curtea Veche, București, 2010, pg. 16.
10
Preot prof. dr. I. Constantinescu, op.cit., p. 138.
8
întâlnirii dintre Iisus și Maria Magdalena, după Înviere. Evanghelia după Ioan începe cu un
prolog (1, 1-18), socotit de teologi a fi o prefață – rezumat, unde sunt expuse adevăruri de o mare
profunzime teologică. Autorul prezintă personajul despre care va vorbi în Evanghelie punând
accentul pe firea Lui divină, dar și pe esența lucrării Lui, exlusiv spirituală. Sfântul Ioan folosește
doi termeni preluați din filosofia antică, cu trimitere la Dumnezeu. Astfel, este vorba de
„Cuvântul lui Dumnezeu” (adică despre Logosul Întrupat) și despre „Lumina lumii care a venit
în lume“. Versetul 1 afirmă: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu
era Cuvântul”. Deci, Mântuitorul vine în lume ca și Cuvânt Întrupat, care initial a fost Cuvânt
Creator și care acum devine Cuvânt Mântuitor. În 1,9 se arată că Acest Cuvânt este în același
timp „Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul”. În ultimă instanță Acest Cuvânt al lui
Dumnezeu, adică Fiul „S-a făcut trup și S-a sălășluit întru noi”, adică Fiul S-a întrupat, devenind
om. Introducerea se încheie cu misiunea Sfântului Ioan Botezătorul, socotit Înaintemergătorul
Domnului, care și el îl prezintă pe Hristos în aceiași termeni: El este veșnic și „plin de Har”; prin
El s-a dat Legea lui Moise și tot prin El va reveni Harul în lume. Ultimul verset al Prologului
concluzionează foarte limpede: „Pe Dumnezeu nu L-a văzut vreodată, însă Fiul cel Unul Născut
care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”. Deci Mântuitorul este: Fiul lui Dumnezeu,
Unul Născut sau Unicul Născut, egal cu Tatăl, care Îl va face cunoscut pe Dumnezeu Tatăl.
Scopul scrieii acestei Sfinte Evanghelii este exprimat de Sfântul Apostol Ioan în finalul
Evangheliei: „Acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu și
crezând viață să aveți întru numele Lui” (Ioan 20,31). El urmărește să demonstreze în mod
deosebit adevărul divinității Domnului: „El este Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul preexistent (1, 2;
8, 58); toate s-au făcut prin El (1, 2-3); egal și consubstanțial cu Tatăl (10, 30); are toate câte are
Tatăl (16, 15); învie morți ca și Tatăl (5, 28); El este singurul care a văzut pe Tatăl (1, 18; 6,
46).”11. Deci accentul este pus în această Evanghelie pe firea divină a Persoanei Domnului, în
timp ce sinopticii pun accentul pe firea umană a Domnului. Din această perspectivă Sfântul Ioan
aduce o completare firească celorlalte Evanghelii, căci Iisus Hristos a avut o singură Persoană în
care s-au unit cele două firi: umană și divină. De altfel, vom vedea că el dedică activității
Domnului din Iudeea și Ierusalim cea mai mare parte a scrierii (în timp ce sinopticii se axează pe
activitatea Domnului din Galileea).
11
Ibidem, pg. 162.
9
„Este cartea care ne dezvăluie culmea sfințeniei lui Dumnezeu în aspectele cele mai
înalte.”12 [Încă din Prologul Sfintei Evanghelii după Ioan (1, 1-18) putem vedea aceasta: „am
văzut slava Lui” (1, 14) Slava lui Dumnezeu „s-a sălășluit între noi” (1, 14)].
Analizând Evangheliile sinoptice, constatăm o mare diferență pe tema acestei introduceri:
În mod deosebit, Matei și Luca vorbesc în primele două capitole despre Nașterea și copilăria
Domnului în termeni firești, punând accentul pe firea umană. În schimb, Sf Ioan vorbește aici
exclusiv despre firea divină a Mântuitorului fără a face referire la Nașterea sau Copilăria Lui.
Capitolul 3
Prezentare și exegeză la capitolele 7, 8, 18, 19 și
20 din Sfânta Evanghelie după Ioan
Legătura tematică între capitolele 7, 8, 18, 19 și 20
În capitolele 7 și 8, Mântuitorul se afla la Sărbătoarea Corturilor (Tabernacolelor)

predicând în Templu și confruntându-Se cu împotrivirea mai-marilor religioși. Aceștia încearcă
să-L prindă pe Iisus, urmând să-L condamne, dar nu reușesc datorită faptului că “nu venise încă
ceasul Lui.” (cf. Ioan 7, 30; Ioan 8, 20). În capitolele 18 și 19, din cauză că Iuda L-a trădat pe
Iisus, aceștia reușesc să Îl prindă și să-L ducă în fața sinedriului, arhiereul de atunci fiind Caiafa.
În capitolul 20 este prezentată învierea Mântuitorului, prin care a biruit și a mântuit lumea.
Altă legătură tematică este relația Mântuitorului Iisus Hristos cu ucenicii Săi. Observăm
cum în capitolele 7 și 8 Mântuitorul le dă sfaturi ucenicilor și îi învață ce trebuie să facă, iar în
capitolele 18 și 19, ucenicii sunt martori oculari la Patimile și moartea Sa. În capitolul 20, au loc
12
Andre Scrima, Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, Humanitas, București, 2008, pg. 11.
10
arătările Mântuitorului după înviere, printre care și către ucenicii Săi pe care i-a întărit în
credință.
O altă legătură între aceste capitole ar putea fi aceasta: În capitolele 7 și 8 Mântuitorul le

vorbește evreilor despre Pogorârea Duhului Sfânt (Cincizecimea), iar la Cincizecime, neamul
omenesc primește harul câștigat prin jerta Mântuitorului în chip sângeros. (prezentată în
capitolele 18, 19 și 20)
Capitolul 7
Am ales să încep cu acest capitol, deoarece Mântuitorul este prezentat aici drept „Apa
vie” sau „Apa vieții”. Acest capitol este în strânsă legătură cu capitolul 8, unde Mântuitorul este
prezentat ca „Lumina Lumii” (cf. 8, 12-59). Totodată, acest capitol se află în legătură și cu
capitolele 18, 19 și 20 deoarece, în capitolul 7 putem observa că iudeii Îl pizmuiesc pe Iisus,
având ca urmare Patimile, Moartea și Învierea Mântuitorului prezentate în capitolele 18, 19 și 20.
În acest capitol, Mântuitorul este prezentat participând la „Sărbătoarea Corturilor”, care
avea loc în fiecare an, toamna, desfășurându-se pe parcursul a 7 zile (așa cum erau serbate zilele
Paștilor și ale Cincizecimii). În acest context, Mântuitorul vorbește despre datoria omului de a
respecta Legea. După cuvântarea Mântuitorului din Galileea, frații Lui Îl sfătuiesc să meargă la
Ierusalim pentru a arăta că El este Mesia. (cf. 7, 3). Domnul le spune că nu se va duce public, ci
va merge pe ascuns deoarece „n-a venit vremea să se manifeste ca Mesia religios.” 13 După aceea,
mai târziu, merge la Sărbătoarea Corturilor, unde în templu are o serie de discuții cu evreii.
Această sărbătoare ținea din 15 Tișri până la 22 Tișri și se prăznuiește pentru a aminti de timpul
când evreii stăteau în corturi în timpul celor 40 de ani prin pustie. Numele grecesc înseamnă
exact “fixarea, așezarea corturilor” (de la skene, cort, și pegnymi, a înfinge, a fixa).”14 Această
sărbătoare mai avea și numele de „sărbătoarea culesului”, deoarece aceasta se mai făcea și pentru
a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru recoltele strânse toamna. Cât timp dura, iudeii stăteau în
corturi așezate pe acoperișul casei, în curți sau pe străzi. Se aduceau și jertfe: „Solemnitatea lor și
atmosfera de bucurie este marcată de aducerea celor mai multe jertfe. Astfel, în prima zi se
13
Preot prof. dr. I. Constantinescu, op.cit., pg. 149.
14
Noul Testament, Evanghelia după Ioan, pg. 247.
11
aducea un țap ca jertfă pentru păcat, 13 viței, 2 berbeci și 14 miei de un an ca holocaust, plus
adaus nesîngeros corespunzător și turnare (Num. 29, 13, 33-34). În zilele următoare se repetau
aceleași jertfe, exceptând cele din viței care scădeau cu cîte un animal pentru fiecare zi, încît
numărul lor ajungea în ultima zi la șapte (Num. 24, 32).”15 Iudeii îl așteptaseră pe Mântuitorul,
având gândul de a-L ucide, iar în mulțime erau păreri diferite: unii dintre ei Îl considerau a fi
bun, alții zicea că este înșelător (cf. 7, 12). Unii dintre iudei știau că se vorbise despre faptul că
trebuie să-L prindă pe Mântuitorul, dar văzând că nimeni nu punea mâna pe El, se întrebau dacă
nu cumva și mai-marii s-au convins că Acesta este Mesia. În ultima zi a sărbătorii, Mântuitorul
spune (strigă) că El este Apa vieții, iar cine însetează să meargă și să bea. Deci Îl vedem aici pe
Mântuitorul Iisus Hristos în ipostaza de „Apă vie” sau „Apa vieții” (cf. 7, 37-39). După
cuvântarea Mântuitorului (cf. 7, 40-49), mulți dintre evrei se întrebau dacă, într-adevăr, Acesta
este Mesia. În finalul capitolului, vedem intervenția fariseului Nicodim (cf. 7, 50-53) care le
spune totuși că Legea cere întâi ca cel care urmează să fie condamnat, să fie mai înainte ascultat,
iar apoi să se ia verdictul. Cu toate acestea, ceea ce le amintește Nicodim, este respins.
Versetul 5: „Pentru că nici frații Lui nu credeau în El”

Acest verset arată faptul că nici măcar cei apropiați ai Lui nu credeau în El de la început.
Și cuvântul „frați”, care a fost folosit aici nu se referă la frați din aceeași mamă, deoarece
Fecioara Maria a avut un singur Copil, anume Mântuitorul. Acest cuvânt se referă la rudele lui.
Aceștia îi reproșează Mântuitorului că se ascunde zicând că un adevărat Mesia nu se ascunde, ci
se arată în toată Slava.
Versetele 6-8: „Deci le-a zis Iisus: Vremea Mea încă n-a sosit, dar vremea voastră
totdeauna este gata. Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăște, pentru că Eu
mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele. Voi duceți-vă la sărbătoare; Eu nu merg la
sărbătoarea aceasta, căci vremea Mea nu s-a împlinit încă.”
Frații Domnului spun despre El cum că ar fi fricos și mândru, că nu merge la Sărbătoarea
Corturilor. Dar El nu le-a vorbit nicidecum cu mândrie, le-a vorbit blând și nu din cauza fricii a
spus El că nu merge la sărbătoare, El a spus: „Vremea Mea încă n-a sosit”, prin aceasta se referea
la Vremea Crucii și a Morții. Acest cuvânt vreme înseamnă „moment potrivit”, de obicei
favorabil (καιρός în limba greacă înseamnă vreme). Mântuitorul când a spus că „lucrurile ei sunt
15
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Arheologie Biblică, Editura Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1994, pg. 319.
12
rele”, nu S-a referit la faptul că lumea întreagă este rea, S-a referit la faptul că din cauză că el le
spunea că nu e bine ceea ce fac, Îi învăța ceea ce trebuiau ei să facă, dar aceștia nu au primit
învățăturile lui, chiar și-au pus în gând să-L omoare.
Versetele 9-10: „Acestea spunându-le, a rămas în Galileea. Dar după ce frații Săi s-au dus
la sărbătoare, atunci S-a suit și El, dar nu pe față, ci pe ascuns.”
„Prigonit în ţinutul iudeilor, Hristos zăboveşte în Galileea, umblând cu plăcere şi cu
multă siguranţă prin ea, fiind mai plăcut celor ce-L socoteau Dătător de lege, deşi mulţimea
neamurilor de acolo era foarte lipsită de învăţătură, pentru rătăcirea care o stăpânea încă.” 16 În
aceste versete putem vedea că și Mântuitorul a mers apoi la sărbătoare. Oare Mântuitorul Și-a
călcat cuvântul: „Eu nu merg la sărbătoarea aceasta, căci vremea Mea nu s-a împlinit încă”?
Nicidecum! El nu a mers la sărbătoare ca să prăznuiască, ci ca să-I învețe pe cei de acolo, nu a
mers cu bucuria celor care merg să prăznuiasca, El a mers pe ascuns, dar nu de frica iudeilor, ci a
făcut așa pentru că vremea Lui nu sosise. Pentru că dacă ar fi mers pe față, iudeii ar fi vrut să
pună mâna pe El. „Și nu i-ar fi lăsat pe ei să facă aceasta, fiindcă încă nu sosise vremea patimii,
ci în mijlocul lor fiind ar fi fugit de patimă, și s-ar fi părut că după nălucire s-a întrupat, pentru
aceasta fuge și se dă în lături ca un om.” 17 Vremea Mântuitorului nu sosise încă și de aceea s-a
dus „pe ascuns.” Chiar și dacă s-ar fi dus pe față nu ar fi avut ce să-I facă, dar El nu a mers pe
față ca nu cumva aceia să cârtească.
Versetele 11-13: „În timpul sărbătorii, iudeii Îl căutau și ziceau: Unde este Acela? Și
cârtire multă era despre El în mulțime; unii ziceau: Este bun, iar alții ziceau: Nu, ci amăgește
mulțimea. Totuși, de frica iudeilor, nimeni nu vorbea despre El pe față.”
Iudeii nici măcar nu pomeneau numele Lui de ura pe care o purtau pentru El: „Unde este
Acela?”, ei spun “Acela”, nu “Iisus”. Mai-marii poporului iudeu spuneau că amăgește mulțimea,
iar poporul spunea despre Iisus că este bun. Este clar că mai-marii poporului iudeu spuneau că
Iisus este amăgitor, pentru că dacă ar fi spus asta un om de rând, el ar fi zicând: „Ne amăgește pe
noi”, ci nu ar fi spus: „amăgește mulțimea”.
Versetele 14-16: „Iar la jumătatea praznicului, Iisus S-a suit la templu și învăța. Și iudeii
se mirau zicând: Cum știe Acesta carte fără să fi învățat? Deci le-a răspuns și a zis: Învățătura
Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis.”
16
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan în PSB vol. 41, Editura Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă București, 2010, pg. 318.
17
Sfântul Teofilact al Bulgariei, op. cit, pg. 185.
13
Jumătatea praznicului se referă la ziua a treia sau a patra. Mântuitorul trece direct din
ascunziș în centrul sărbătorii, anume în Templu. Aici, toți Îl ascultau: și cei care au spus despre
El că este bun și cei care au zis că amăgește poporul. Cei care au spus că este bun Îl ascultau ca
să învețe ceva noi, dar ceilalți Îl ascultau ca să-L prindă în cuvânt. Mai-marii poporului se mirau
de învățătura Sa, nu în sensul bun ca să dobândească ceva din cele ce învăța Mântuitorul, ei se
mirau în sensul rău, se mirau în sensul de pizmă.
Versetele 17 și 18: „De vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaște despre învățătura
aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine însumi. Cel care vorbește de
la sine își caută slava sa, iar cel care caută slava celui ce l-a trimis pe el, acela este adevărat, și
nedreptate nu este în el.”
Iisus, prin aceasta, le dă de înțeles iudeilor că nu grăiește nimic greșit și tot ceea ce spune
este adevărat, dar iudeii au fost necredincioși. „Iisus reia tema fundamental a misiunii primite din
partea Tatălui, a rolului de <<trimis>> pe care îl joacă El în scenariul mântuirii, pentru a garanta
autenticitatea mesajului și a lucrărilor Sale.”18
Versetele 19 și 20: „Oare nu Moise v-a dat Legea? Și nimeni dintre voi nu ține Legea. De
ce căutați să mă ucideți? Și mulțimea a răspuns: Ai demon. Cine caută să Te ucidă?”
Aici putem vedea clar cum Iisus le reproșează iudeilor despre faptul că nu respectă Legea
lui Moise referindu-Se la porunca a 6-a: „Să nu ucizi.” Iudeii nu au acceptat acest reproș
spunându-i că are demon.
Versetele 21-24: „Iisus a răspuns și le-a zis: Un lucru am făcut și toți vă mirați. De aceea
Moise v-a dat tăierea împrejur, nu că este de la Moise, ci de la părinți, și sâmbăta tăiați împrejur
pe om. Dacă omul primește tăierea împrejur sâmbăta, ca să nu se strice Legea lui Moise, vă
mâniați pe Mine că am făcut sâmbăta un om întreg sănătos? Nu judecați după înfățișare, ci
judecați judecată dreaptă.”
Iisus le pune foarte clar problema: Dacă ei săvârșesc tăierea împrejur chiar și sâmbăta,
Mântuitorul asimilând tăierea împrejur cu o vindecare, de ce Îl ocărăsc pe El că vindecă oameni
bolnavi Sâmbăta? După cum a spus Mântuitorul că sâmbăta a fost făcută pentru om, nu omul
pentru sâmbătă (cf. Mc. 2,27). Când a spus ca ei să nu judece după înfățișare, ci să judece cu
judecată dreaptă s-a referit la faptul că pe El îl osândesc iudeii, pentru că a vindecat un om în zi
de sâmbătă, dar pe Moise, care dezleagă sâmbăta pentru tăierea împrejur nu-l osândesc, după
18
Ibidem, pg. 250.
14
cum arată Teofilact al Bulgariei: „Nu judecați după față, adică cu dreptate și fără căutare în față
hotărâți, nu pe Moisi carele dezleagă sâmbăta prin tăierea împrejur, afară de prihănire sa-l
socotiți, iară pe Mine să Mă osândiți, Care și mai vârtos pentru facerea de bine a omului am
dezlegat sâmbăta. Că dacă pe Moisi fără de prihană îl socoti pentru mărimea feței, iară pe Mine
Cel ce Mă socotesc neslăvit, Mă osândiți, arătat este că luați fața.”19
Versetele 25-27: „Deci ziceau unii dintre ierusalimiteni: Nu este oare Acesta Cel pe care-
L caută să-L ucidă? Și iată că vorbește pe față, și ei nu-I zic nimic. Nu cumva căpeteniile au
cunoscut cu adevărat că Acesta e Hristos? Dar pe Acesta Îl știm de unde este. Însă Hristosul,
când va veni, nimeni nu știe de unde este.”
Aici se vede cum „unii dintre ierusalimiteni” recunosc faptul că sunt câțiva care vor să-L
ucidă. Deci aceștia îi contrazic pe cei de mai dinainte care ziceau despre Mântuitorul că are
demon. Observăm aici un semn mare, acela că Mântuitorul le vorbea pe față, iar cei care erau
porniți de duhul pizmei asupra Lui, nu puneau mâna pe El. Ideea este că aceștia nicidecum nu
vor să creadă că Iisus este Mesia. Se îndoiesc zicând: „Nu cumva căpeteniile au cunoscut cu
adevărat că Acesta e Hristos?” și încearcă să facă socoteală cum că, zic ei, Hristos când va veni
nimeni nu va ști de unde este, „Dar pe Acesta îl știm de unde este.” Aceștia mărturisesc despre
Nașterea trupească că o știu de unde este, dar ei nu cunosc de unde este Mântuitorul, ei nu
cunosc că Mântuitorul este mai înainte de veci.
Versetele 28 și 29: „Deci a strigat Iisus în templu, învățând și zicând: Și pe Mine Mă știți
și de unde sunt; și Eu n-am venit de la Mine, dar adevărat este Cel ce M-a trimis pe Mine și pe
Care voi nu-L știți. Eu Îl știu pe El, căci de la El sunt și El M-a trimis pe Mine.”
Sfântul Teofilact al Bulgariei spune că Mântuitorul a vrut să le arate evreilor, prin aceste
cuvinte că este din cer: „De vreme ce pe cuvântul acesta ce zice: <<Știm pe Acesta de unde
este>>, pentru nimic alt nu-l zicea, iară numai vrând să-l arate, cum că este de pe pământ, și cum
că este fecior de Teslar, pentru aceasta El îi suie la Cer zicând: <<Și pe Mine Mă Știți, și știți de
unde sunt>>, adică, măcar deși pentru răutatea voastră acoperiți, dară însă știți de unde sunt, că
din Cer.”20 Tot aici mai vedem ceva important, Iisus singur vorbește despre cele două firi ale
Sale: „de la El sunt”, arătând firea dumnezeiască și „El M-a trimis pe Mine”, arătând firea
omenească.
19
Sfântul Teofilact al Bulgariei, op. cit, pg. 191.
20
Ibidem, pg. 193.
15
Versetele 30 și 31: „Deci căutau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâna pe El, pentru că nu
venise încă ceasul Lui. Dar mulți din mulțime au crezut în El și ziceau: Hristosul, când va veni,
va face El minumi mai multe decât a făcut Acesta?”
Putem vedea aici că se spune: „nu venise încă ceasul Lui”. Aceasta nu se referă la faptul
că Iisus este prins sub timp, cum suntem noi oamenii. Aceasta se referă la faptul că Mântuitorul
le face pe toate la timpul cuvenit. „Iudeii se întreabă dacă merită într-adevăr să aștepte un alt
Mesia din moment ce Iisus săvârșește sub ochii lor semne-minuni extraordinare.”21
Versetele 32-36: „Au auzit fariseii mulțimea murmurând acestea despre El și au trimis
arhiereii și fariseii slujitori ca să-L prindă. Dar Iisus le-a zis: Puțin timp mai sunt cu voi și Mă
duc la Cel ce M-a trimis. Mă veți căuta, și nu Mă veți găsi; și unde sunt Eu, voi nu puteți să
veniți. Deci au zis iudeii între ei: Unde are să se ducă Acesta, ca noi să nu-L găsim? Nu cumva
va merge la cei împrăștiați printe elini și va învăța pe elini? Ce înseamnă acest cuvânt pe care l-a
spus: Mă veți căuta și nu Mă veți găsi și unde sunt Eu, voi nu puteți să veniți?”
Aici mulțimea nu discuta împotriva Mântuitorului, ci discutau cele despre El, mai bine
zis la cele ce dușmanii lui Iisus spuneau despre El. Aici vedem cum că arhiereii și fariseii au
trimis slujitori ca să-L prindă pe Iisus, deci nu au venit ei. Nu au venit ei ca să se ferească de
tulburarea dintre mulțime, deci i-au aruncat pe slujitorii lor direct în tulburarea mulțimii ca să-L
prindă pe Iisus. El spune: „încă puțin timp” vestindu-Și moartea și mai spune: „Mă duc la Cel ce
M-a trimis” însemnând faptul că avea să moară de bunăvoie. Când spune că Îl vor căuta și nu Îl
vor găsi arată faptul că în viitor vor plânge după El. Iudeii au zis „Nu cumva va merge la cei
împrăștiați printre elini..?”. Aici se vede că iudeii nu ar fi vrut ca Mântuitorul să plece
întrebându-se între ei unde merge. Ei au afirmat aceasta: „va învăța pe elini”, deci nu au spus că
îi va amăgi pe elini.
Versetele 37 și 38: „Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii –, Iisus a stat
între ei și a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine,
precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.”
Iisus le-a vorbit strigând în ultima zi a Praznicului deoarece prima zi și ultima zi, a
șaptea, mari le numeau. În zilele din mijloc degeaba le-ar fi vorbit Iisus, deoarece aceștia, fiind în
desfătări, nu ar fi ascultat de El. Dar de ce a strigat Iisus? Pentru a fi auzit și pentru a arăta că nu
se teme de nimeni. Ce înseamnă aceasta? „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura.”: mulți
21
16
credeau doar din semnele și minunile pe care El le făcea, de aceasta a spus așa, arătând că nu se
cuvine a crede din semne și minuni, ci mai cu seamă trebuie să creadă din „Scripturi” , deoarece
adevărata credință din „Scriptură” este. Multora li s-a părut că au credință în Dumnezeu, dar nu
cum zice Scriptura, ci precum au gândit ei.
Versetele 39: „Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred
în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit.” Aici punem
întrebarea: Cum adică nu era încă Duh Sfânt? Prorocii cu ce Duh grăiau? Apostolii cum
săvârșeau tămăduirile? Prorocii vorbeau într-adevăr cu Duh, însă acest dar s-a tras înapoi. „Deci
deși în vremile Proorocilor lucra, dară atuncea pentru nevrednicia norodului, când, zic, Hristos în
trup umbla, nu se afla proorocie, nici căuta spre cele sfinte ale lor și spre Biserică darul.” 22
Apostolii nu lucrau cu Duh, ci cu puterea Domnului făceau minunile: „Că vrând să-I trimită pe
dânșii, le-a dat lor putere” (Matei 10, Marcu 3, Luca 9), nu cu Duh Sfânt. După ce a înviat din
mormânt le-a spus: „Luați Duh Sfânt”, iar în ziua Cincizecimii s-a pogorât Duhul Sfânt asupra
lor în chip de limbi ca de foc.
Versetele 40-43: „Deci din mulțime, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat,
Acesta este Proorocul. Iar alții ziceau: Acesta este Hristosul. Iar alții ziceau: Nu cumva din
Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din sămânța lui David și
din Betleem, cetatea lui David? Și s-a făcut dezbinare în mulțime pentru El.”
Aici doar cei din popor discutau pe seama Lui, deoarece mai-marii oricum nu voiau
nicicum să-L primească drept Mesia. Unii din popor ziceau că este Prorocul, iar alți ziceau că
este Hristos, nepricepându-se nici unii nici alții că El este și Prorocul și Hristos. Iar alții ziceau:
Nu din Galileea va să vie Hristos? Ci din Betleem și din sămânța lui David. Dar ei ziceau aceasta
cu viclenie. Nu voiau nicicum să recunoască Nașterea cea din Betleem, ziceau despre El că este
galileean. Dar despre faptul că Mântuitorul este din sămânța lui David, de ce se îndoiau, nu știau
oare că Maria din David își trăgea neamul? Ba da, știau aceasta, dar ei cu vicleșug spuneau toate
acestea.
Versetele 44-46: „Și unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El.
Deci slugile au venit la arhierei și la farisei, și le-au zis aceia: De ce nu L-ați adus? Slugile au
răspuns: Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om.”
22
17
„Cei trimişi de arhierei şi farisei să prindă pe Domnul au folosit ea prilej oportun al
îndrăznelii lor această ceartă a mulţimii. Căci socoteau că va fi mai puţină împotrivire la
prinderea Lui, ei necertându-se pentru faptul că va avea de pătimit, ci aceasta dându- le prilejul
de-a nu se mai dezbina şi război, ci de a-L defăima împreună.” 23 Majoritatea doar cu cuvinte se
împotriveau lui Iisus, dar cei mai nerușinați au vrut chiar și mâinile să-și pună asupra Lui, adică
să-L aresteze. Dar aceștia nici de această minune nu s-au umilit, văzând că nu puteau pune
mâinile asupra Lui, deoarece Dumnezeiasca putere îi ținea pe aceștia. Slugile fariseilor erau
deștepți la fapta cea bună, deoarece nu au vrut să-L aresteze pe Iisus, împotrivindu-se stapânilor
lor. Ei nu au vrut să facă aceasta minunându-se de cum vorbea Iisus, cu cât Har vorbea.
Versetele 47-51: „Și le-au răspuns deci fariseii: Nu cumva ați fost și voi amăgiți? Nu
cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii și farisei? Dar mulțimea aceasta, care nu cunoaște
Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul
dintre ei: Nu cumva Legea noastă judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut?”
Vedeți câtă nerușinare? „Nu cumva ați fost și voi amăgiți?”. Fariseii nu-i lasă să se
mântuiască nici pe cei care vor. Totuși ei le spun cu blândețe acestea, deoarce nu ar fi vrut ca
aceia să creadă în cuvintele lui Hristos, deoarece aceia erau leviți, buni cunoscători de Lege, deci
dacă aceștia s-ar fi convertit ar fi reprezentat un pericol pentru farisei. Dar de ce a menționat
Sfântul Ioan Evanghelistul că Nicodim a venit noaptea la El și era unul dintre farisei? A
menționat aceasta ca să arate că aceia mint când spun că fariseii și căpeteniile n-au crezut în El,
deoarece Nicodim, fariseu fiind a crezut în Hristos. Nicodim le atrăsese atenția sinedriștilor că
judecata lor este pripită și că aceștia călcători de lege se fac, deoarece nici măcar nu-L cunosc pe
cel pe care L-au condamnat, nu poate o judecată să fie dreaptă fără ca acuzatul să fie de față.
Versetele 52-53: „Ei au răspuns și i-au zis: Nu cumva și tu ești din Galileea? Cercetează
și vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. Și s-a dus fiecare la casa sa.”Galileea era considerată
un ținut de evrei doar pe jumătate, necunoscători de Lege și deci nu avea cum să apară Mesia, zic
ei. “<<a plecat fiecare la casa lui>>, fapt ce presupune că se întruniseră special pentru a discuta
<<cazul Iisus>>.”24
Capitolul 8
23
Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit. , pg. 376.
24
Noul Testament, Evanghelia după Ioan, p. 259.
18
Acest capitol este strâns legat de capitolul 7, după cum am spus și mai sus. În capitolul 7
Mântuitorul este prezentat în imaginea „apei vii”, iar în acest capitol este prezentat în ipostaza
„Luminii Lumii.” La fel ca în capitolul 7, evreii îl pizmuiesc pe Iisus pentru cele ce spune, iar
aceasta va conduce la Patimile, Răstignirea și Învierea Mântuitorului (relatate în capitolele 18, 19
și 20 ale Sfintei Evanghelii după Ioan).
La începutul capitolului, vedem că, într-una din zilele Sărbătorii Corturilor, când
Mântuitorul era în templu, fariseii îi aduc o femeie care fusese prinsă în păcatul desfrânării
(adulter), cerându-I părerea despre ce ar trebui să facă cu ea (cf. 8, 1-11). „Dacă Mântuitorul ar fi
spus că trebuie iertată, ar fi călcat Legea și aproba păcatul, motiv de a fi acuzat public. Dacă o
condamna, ar fi pierdut prețuirea poporului, care-L știa iubitor al celor nevoiași, vameși și
păcătoși”25 Observăm deci cum fariseii au încercat să-L prindă în cuvânt pe Iisus Hristos. Dar de
aici vedem și înțelepciunea Lui, deoarece El spune foarte simplu: „Cel fără de păcat dintre voi să
arunce cel dintâi piatra asupra ei.” (8, 7) Toți cei care o învinuiau pe femei, fiind mustrați de
conștiință, pleacă, pe rând, unul câte unul, apoi femeia este iertată, iar Iisus îi spune să nu mai
păcătuiască. Mai departe, Mântuitorul vorbește despre El și afirmă că este „Lumina Lumii”.
Aceasta constituie tema principală a capitolului 8: „Hristos- Lumina Lumii” Iudeii nu vor să
accepte această mărturie a lui Iisus și iar Îl pizmuiau. După aceea, Mântuitorul le spune că Îl vor
cunoaște atunci când „Îl vor înălța pe Fiul Omului” (cf 8, 28), adică la răstignirea Sa. În finalul
acestui capitol vedem afirmația Mântuitorului care spune că El este de dinainte să fi fost Avraam
(cf 8, 58), adică El este dintoteauna, veșnic. Această mărturie a lui Iisus a stârnit din nou invidia
evreilor.
Versetele 3-6: „Și au adus la El fariseii și cărturarii pe o femeie prinsă în adulter și,
așezând-o în mijloc, au zis Lui: Învățătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de
adulter; Iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce
zici? Și aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în
jos, scria cu degetul pe pământ.”
Știind ei că Iisus este milostiv și iertător, gândeau că o va cruța pe adulteră și deci prin
asta să aibă cu ce să-L învinuiască că a călcat Legea pentru că a cruțat-o pe accea pe care după
25
Preot prof. dr. I. Constantinescu, op. cit., pg. 150.
19
Lege, trebuia să fie ucisă cu pietre. „...scria cu degetul pe pământ”, aceasta era ceea ce obișnuiesc
de multe ori a face aceia care nu voiesc să răspundă celor care pun întrebări necuviincioase.
Iisus, cunoscând viclenia fariseilor și a cărturarilor, că voiau să-L prindă prin aceasta, El s-a făcut
că scrie pe pământ și că nu ia aminte la spusele lor.
Versetul 7: „Și stăruind să-L întrebe, El s-a ridicat și le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi
să arunce cel dintâi piatra asupra ei.”
Vedeți înțelepciunea lui Iisus? Vedeți cum, cu chip bun strică meșteșugirea vicleană a
fariseilor? În același chip a respecat și Legea și a salvat-o și pe adulteră deoarece a dat voie ca
cei care nu au păcat să arunce cu pietre asupra ei, dar toți fiind păcătoși. Totodată, Iisus devinde
judecător al celor care-L judecă “cel fără de păcat.”
Versetul 8: „Iarăși plecându-se, scria pe pământ.”
„Ca necăutând El la dânșii să se rușineze, mai lesne cu acest chip vădindu-se, și ca așa
izbăvindu-se El ca cum întru a scrie să poată ei să se ducă mai nainte de a se osândi mai arătat.
Că și pe ei îi cruța pentru bunătatea Lui cea multă.”26
Versetul 9: „Iar ei auzind aceasta și mustrați fiind de cuget, ieșeau unul câte unul,
începând de la cei mai bătrâni și până la cei din urmă, și a rămas Iisus singur și femeia, stând în
mijloc.”
Nimeni nu putea să zică despre sine că nu are păcate. Acuzatorii nu se retrag în grup,
precum au venit, ci separat, fiecare fiind mustrat de conștiință pentru propriile păcate. De ce scrie
„începând de la cei mai bătrâni”? Deoarece aceștia, fiind mai înțelepți, erau și mai îngreunați cu
mai multe păcate din cauza vârstei. Femeia continua să stea în mijloc, deoarece oamenii au
judecat-o, dar nu au condamndat-o, deci judecata nu s-a încheiat, contează verdictul dat de Iisus.
Doar spusele lui Iisus o eliberează din cercul de judecată.
Versetul 10 și 11: „Și ridicându-se Iisus și nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis:
Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nu te-a osândit nici unul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Și Iisus
i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de-acum să nu mai păcătuiești!”
26
Sfântul Teofilact al Bulgariei, op. cit., pg. 205-206.
20
Iisus se referă la faptul că aceia, oameni fiind și ei, nu au judecat-o pe femeie, cu mult
mai mult El care este Dumnezeu și Domn al Legii.
Versetul 12: „Deci iarăși le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi
urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.”
Acest verset creează tema principală a capitolului 8 din Sfânta Evanghelie după Ioan. „În
timpul Sărbătorii Corturilor avea loc și o procesiune cu torțe (în Curtea femeilor), torte care
simbolizau lumina așteptată de Israel în timpurile mesianice; cf. Is. 42, 6-7; 49,6. Așa cum,
plecând de la ritualul fertilității, Iisus S-a prezentat ca Apa vie, care potolește setea pe veci, tot
așa acum El se substituie luminii torțelor declarându-Se Lumina de nestins a lumii. 27”
Versetele 13 și 14: „De aceea fariseii I-au zis: Tu mărturisești despre Tine însuți;
mărturia Ta nu este adevărată. A răspuns Iisus și le-a zis: Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine
însumi, mărturia Mea este adevărată fiindcă știu de unde am venit și unde Mă duc. Voi nu știți de
unde vin, nici unde Mă duc.”
Ei îi spun lui Iisus: „mărturia Ta nu este adevărată.” Ei spun aceasta, deoarece pentru ca o
mărturie să fie valabilă trebuie să aibă cel puțin doi martori, cf. Num. 35, 30; Deut. 17, 6; 19, 15-
21. Erau fără minte acești farisei. Iisus vorbea mereu despre Scripturile care Îl mărturiseau pe El
și, totuși, fariseii Îl învinuiau că mărturisește singur despre El Însuși. De aceea Iisus le zice
„Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine însumi, mărturia Mea este adevărată fiindcă știu de
unde am venit și unde Mă duc. Voi nu știți de unde vin, nici unde Mă duc.” Pentru răutatea lor le
spune aceasta deoarece El știa doar că este Fiul lui Dumnezeu și la Dumnezeu Cel Adevărat avea
să meargă.
Versetele 15 și 16: „Voi judecați după trup; Eu nu judec pe nimeni. Și chiar dacă Eu
judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu și Cel ce M-a trimis pe
Mine.”
Iisus se referă la faptul că ei judecă doar după aparențe, deci judecă doar din punct de
vedere uman, dar judecata lor nu este dreaptă. Fariseii Îl văd pe Iisus doar din punct de vedere
uman, adică nu L-au cunoscut drept Dumnezeu. Iisus a spus că nu judecă pe nimeni acum, dar și
de ar judeca, judecata Lui ar fi dreaptă, că ei osândiți ar fi fost. „Deci când auzi: <<Că Eu nu
27
21
judec pe nimeni>>, nu pentru venirea ce va să fie, ci pentru cea dintâi să o socotiți că se zice
aceasta.”28
Versetele 17 și 18: „Și în Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este
adevărată. Eu sunt Cel ce mărturisesc despre Mine însumi și mărturisește despre Mine Tatăl, Cel
ce M-a trimis.”
„Spunând că împreună cu El judecă şi osândeşte Dumnezeu şi Tatăl pe cel ce nu crede în

El, arată că doimea Persoanelor e folositoare şî spre alt lucru. Căci Eu, zice, nu renunţ să şi spun
ceea ce sunt după fire. Fiindcă sunt Lumina lumii şi nu pot fi socotit ca Iubitor de laude. Căci nu-
Mi plac prerogativele străine, ci cele ce-Mi aparţin în mod fiinţial.” 29 Aici avem clar o mărturie a
lui Iisus care spune că El este de o Ființă cu Tatăl. „Eu sunt Cel ce mărturisesc despre Mine
însumi și mărturisește despre Mine Tatăl”. Vedeți cum se face pe Sine vrednic de credință,
precum și pe Tatăl? Dacă era doar un rob de al lui Dumnezeu nu ar fi îndrăznit să spună așa.
Deci al doilea martor este Dumnezeu-Tatăl. În alte locuri îi ia martori pe Ioan, Moise și pe
Proroci deoarece fariseii îi considerau pe aceștia mai mari decât pe El. Aceste versete combat
erezia care spune că Fiul nu este de o Ființă cu Tatăl.
Versetele 19 și 20: „Îi ziceau deci: Unde este Tatăl Tău? Răspuns-a Iisus: Nu Mă știți nici
pe Mine, nici pe Tatăl Meu; dacă M-ați ști pe Mine, ați ști și pe Tatăl Meu. Cuvintele acestea le-a
grăit Iisus în vistierie, pe când învăța în templu; și nimeni nu L-a prins, că încă nu venise ceasul
Lui.”
De vreme ce ei au vrut să-L ispitească întrebându-l: „Unde este Tatăl Tău?”, de aceea
Iisus nu-I învrednicește de un răspuns concret ci le spune: „Nu Mă știți nici pe Mine, nici pe
Tatăl Meu”. Prin aceasta se referă la faptul că ei nu au cum să-L cunoască pe Tatăl Lui fără să-L
cunoască pe El. Ei doar cred că-I slujesc lui Dumnezeu, dar de fapt doar li se pare din moment ce
nu L-au cunoscut pe Iisus a fi Dumnezeu. Dacă Iisus nu ar fi fost de o Ființă cu Tatăl, cum ar fi
spus: “dacă M-ați ști pe Mine, ați ști și pe Tatăl Meu”? Iisus le vorbea toate aceste fiind în
vistierie, iar ei, avându-L în mâini nu îndrăzneau să-L prindă, deoarece „nu venise ceasul Lui”,
adică vremea cuviincioasă a răstignirii Lui nu venise încă, în care, la vremea cuvenită, de
bunăvoie voia să Se dea.
28
29
Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit., pg. 387.
22
Versetele 21-24: „Și iarăși le-a zis: Eu Mă duc și Mă veți căuta și veți muri în păcatul
vostru. Unde Mă duc Eu, voi nu puteți veni. Deci ziceau iudeii: Nu cumva Își va ridica singur
viața? Că zice: Unde Mă duc Eu, voi nu puteți veni. Și El le zicea: Voi sunteți din cele de jos; Eu
sunt din cele de sus. Voi sunteți din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta. V-am spus deci
vouă că veți muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeți că Eu sunt, veți muri în păcatele
voastre.”
Iisus adesea zicea că El merge și Îl vor căuta, pentru ca sufletele lor să se îngrozească.
Imediat după aceasta, fariseii și-au pus întrebarea: „Nu cumva Își va ridica singur viața?”. „Încă
adeseori zicea: <<Eu merg>> arătând că mai nanite știe moartea Sa, și cum că Crucea nu este
lucru al puterii lor, ci al voinței Lui, că <<merg>> zice, nu <<voi Mă duceți>>, ci eu de bună
voie merg.”30 Le spune apoi că ei nu pot veni unde merge El, deoarce va învia întru slavă și va
ședea de-a dreapta Tatălui, iar ei, fariseii, vor muri în păcatele lor. Când le spune că ei sunt din
cele de jos se referă la faptul că ei nu pot înțelege nimic Dumnezeiesc. Când spune că El nu este
din lumea aceasta se referă la faptul că nimic pământesc nu cugetă. Apoi, când spune: „Căci dacă
nu credeți că Eu sunt, veți muri în păcatele voastre”, se referă la faptul că dacă nu se botează, nu
au cum altfel să fie iertați decât prin Har, iar cel care nu a crezut în Iisus este cu neputință a se
boteza, de aceea spune că vor muri în păcatele lor deoarece, necrezând în Iisus, nu aveau cum să
se dezbrace de omul cel vechi deoarece nu se vor boteza.
Versetele 25-27: „Deci Îi ziceau ei: Cine ești Tu? Și a zis lor Iisus: Ceea ce v-am spus de
la început. Multe am de spus despre voi și de judecat. Dar Cel ce M-a trimis pe Mine adevărat
este, și cele ce am auzit de la El, Eu acestea le grăiesc în lume. Și ei n-au înțeles că le vorbea
despre Tatăl.”
După atâtea minuni săvârșite de Iisus, ei Îl întreabă: „Cine ești Tu?” atâta nesocoteală
aveau. Răspunsul dat de Iisus: „Ceea ce v-am spus de la început.” Unele scrieri îl interpretează
astfel: „Alte lecțiuni propuse: <<Oare trebuie să vă spun de la început?>>, în sensul de
<<iarăși>> (cu semnul întrebării); sau <<ceea ce v-am spus de la început>>. Multe scrieri latine
și versiunea etiopeană au sensul <<Începutul, ceea ce v-am spus>>.” Când Iisus le zice: „Multe
am de spus despre voi și de judecat” se referă la mustrare prin „am de spus despre voi”, iar prin a
judeca înseamnă osândire și muncă veșnică. Dar le-a precizat faptul că nu a venit să judece, ci
30
23
doar să grăiască cele ce a auzit la Tatăl Lui. Spune aceasta, deoarece El a venit să îi mântuiască,
nu să-i muncească veșnic. Atâta erau ei de nepricepuți încât nu puteau înțelege că despre Tatăl a
vorbit.
Versetele 28-30: „Deci le-a zis Iisus: Când veți înălța pe Fiul Omului, atunci veți
cunoaște că Eu sunt și că de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învățat Tatăl, așa
vorbesc. Și Cel ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele
plăcute Lui. Spunând El acestea, mulți au crezut în El”
“<<veți sui [pe cruce]>> : unele traduceri au <<a înălța>>. Iisus le atrage atenția
interlocutorilor că identitatea Lui le va fi revelată abia în momentul jertfei supreme, ca semn al
supunerii totale față de voința Tatălui. <<nu fac nimic de la Mine Însumi>>: cf. aceeași idee în 5,
9 și 5, 39.”31 Iisus a spus că „a fost trimis”, dar ca iudeii să nu înțeleagă că a fi trimis, înseamnă
micșorare, spune: „Și Cel ce M-a trimis este cu Mine” adică „Tatăl este cu Mine.” Le mai adaugă
și „nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui”, iar aceste cuvinte le zicea
pentru iudei deoarece aceștia considerau că nu este de la Dumnezeu pentru că nu păzește
sâmbăta și de aceea spune: „fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui”. Deci spune că, deși El
dezleagă sâmbăta, aceasta Îi este plăcută lui Dumnezeu. Prin ceea ce face, nu vatămă cu nimic
slava Sa. Se făcea de folos ascultătorilor, iar mai cu seamă Își întărea și slava, deoarece cei ce Îl
auzeau pe El că aducea toate la Tatăl, credeau și mai mult în El.
Versetele 31 și 32: „Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veți rămâne în
cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va
face liberi.”
Când auzim: „Mulți au crezut”, să înțelegem că aceștia au crezut, dar nu cum se cădea, ci
cum le plăcea lor, iar cum că aceștia nu erau credincioși adevărați este arătat când zice: „Deci
zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu
adevărat ucenici ai Mei”. Ne dă să înțelegem că ei au crezut, dar nu petreceau în credință. Le
spune că dacă vor petrece întru cuvântul Său vor cunoaște adevărul, adică pe El, Iisus fiind:
Calea, Adevărul și Viața. Le spune aceasta pentru că ei nu cunoșteau adevărul deoarece Legea
Vechiului Testament era o închipuire și umbră a adevărului pe care lor li se părea că o păzesc.
31
24
Când Iisus spune că adevărul îi va face liberi se referă la faptul că îi va elibare din robia
păcatului.
Versetele 33-36: „Ei însă I-au răspuns: Noi suntem sămânța lui Avraam și nimănui
niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veți fi liberi? Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă
spun: Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă
rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr.”
„Iarăși trufașii la cinstea lor cea neslăvită uitându-se, se sălbăticesc zicând: Sămânța lui
Avraam suntem, măcar că trebuia de alta să se mâhnească ei, de se cuvenea să se mâhnească” 32
Doar aceasta i-a deranjat, socotind ei că Iisus îi ocărăște că „sunt robi”. Este clar că mințeau
iudeii când spuneau că niciodată nu au fost robi din moment ce au fost robiți de egipteni,
babilonieni etc. Dar Iisus nu-i vădește pe ei că mint, pentru că nu se sârguia să-i arate pe ei a fi
robi ai oamenilor, ci a vrut să-i arate robi păcatului, care este cea mai grea robie. Că a ierta
păcatele a lui Dumnezeu este. De aceea spune: „Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului.”
Apoi zice că robul nu rămâne în casă, adică nu are putere, fiindcă nu este stăpân al casei, dar Fiul
este stăpân al casei. Când spune „Casă” se referă la Putere. Apoi le spune că „ dacă Fiul vă va
face liberi, liberi veți fi într-adevăr”, referindu-se clar la faptul că este de o Ființă cu Tatăl din
moment ce are puterea de a ierta păcatele.
Versetele 37 și 38: „Știu că sunteți sămânța lui Avraam, dar căutați să Mă omorâți, pentru
că cuvântul Meu nu încape în voi. Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceți ceea
ce ați auzit de la tatăl vostru.”
Aici Iisus se referă la faptul că iudeii se fac pe ei înșiși sămânță a lui Avraam, că ei
păzesc rudenia cea trupească către Avraam, dar rudenia cea duhovnicească lipsește de la ei
deoarece Avraam era drept, iubitor de oameni și de străini, iar ei erau ucigași și neiubitori de
oameni. Cum deci spun aceștia că sunt fii ai lui Avraam, din moment ce erau atât de departe de
faptele bune pe care le făcea Avraam? Dacă ei se trufesc cu rudenia, sunt datori și faptei bune a
lui Avraam să urmeze. Apoi, ca iudeii să nu poată spune că Îl caută cu dreptate să-L omoare,
Iisus pune pricina: „cuvântul Meu nu încape în voi.” Pentru aceasta nu trebuiau să caute să-L
omoare, trebuiau să-L întrebe despre cuvântul Său ca să-I învețe înălțimea Dogmelor. Ca să nu
aibă ce să-I reproșeze cum că nu ar vorbi lor de la Dumnezeu, ci vorbește de la Sine, le-a spus:
32
Sfântul Teofilact al Bulgariei, op. cit., pg. 219-220.
25
„Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceți ceea ce ați auzit de la tatăl vostru.”
Iisus spune clar aici că prin tot ceea ce face și spune pe Tatăl îl arată, iar aceștia prin tot ceea ce
fac, pe tatăl lor îl închipuie, adică pe diavolul.
Versetele 39-41: „Ei au răspuns și I-au zis: Tatăl nostru este Avraam. Iisus le-a zis: Dacă
ați fi fiii lui Avraam, ați face faptele lui Avraam. Dar voi acum căutați să Mă ucideți pe Mine,
Omul care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a făcut aceasta. Voi
faceți faptele tatălui vostru. Zis-au Lui: Noi nu ne-am născut din desfrânare. Un tată avem: pe
Dumnezeu.”
Vedeți iar aici ce nerușinați erau evreii? Ei fără frică spun despre Dumnezeu că era „tată
al lor”, iar asupra lui Hristos se mâniau atunci când zicea că Tatăl Lui este Dumnezeu. El le
spune practic că tatal lor este diavolul deoarece asemenea aceluia îi vedea pe ei după fapte. De
multe ori pomenește Iisus despre voința lor de a-L ucide și îi depărtează de rudenia cu Avraam,
ca să le taie lauda lor și să nu aibă aceștia nădejde în această semeție a rudeniei celei după trup,
ci întru asemănarea voinței. Nu era destul doar să fie înrudiți cu Avraam după trup, trebuiau să se
asemene cu Avraam și la voință, să aibă aceeași voință ca Avraam de a săvârși faptele cele bune.
„Apoi ca să nu zică cineva: Cu dreptate Te caută Să Te omoare, zice: Omul carele nu sunt
potrivnic lui Dumnezeu, nici slava Mea caut, ci cele ce am auzit de la Tatăl Meu, acelea grăiesc,
și adevărul propovăduiesc.”33 Fiul este deopotrivă cu Tatăl, nu este slugă, ca unul dintre Proroci,
ci Fiu, nefăcând sau grăind nimic deosebit, ci toate ale Tatălui zicea și făcea. Mai departe putem
vedea îngâmfarea iudeilor: „Noi nu ne-am născut din desfrânare. Un tată avem: pe Dumnezeu.”
Iisus i-a scos pe aceștia din rudenia lui Avraam, iar ei așa de tare se mândresc încât spun că sunt
fii ai lui Dumnezeu.
Versetele 42 și 43: „Le-a zis Iisus: Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-ați iubi pe Mine,
căci de la Dumnezeu am ieșit și am venit. Pentru că n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a
trimis. De ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Fiindcă nu puteți să dați ascultare cuvântului Meu.”
După ce Iisus i-a scos din rudenia cu Avraam, aceștia la cea mai mare treaptă s-au suit,
zicând că Dumnezeu este tatăl lor. Ei ziceau că pentru Dumnezeu fac izbândă și de aceea se
sfătuiesc asupra Lui. De aceea Iisus le arată lor că nu pentru Dumnezeu fac ei izbândă și le zice
clar că nu sunt fii ai lui Dumnezeu, precum au spus ei, pentru că ei cugetau să-L ucidă. De aceea
33
Ibidem, pg. 223.
26
le spune: “Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-ați iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieșit
și am venit”, prin aceasta referindu-Se că de la Dumnezeu a venit în lume, adică S-a întrupat, El
fiind Însuși Dumnezeu. Apoi când spune despre evrei că nu pot da ascultare cuvântului Său se
referă că nu vor. Prin cuvântul: “nu puteți” se referă la: “nu vreți”.
Versetele 44 și 45: „Voi sunteți din tatăl vostru diavolul și vreți să faceți poftele tatălui
vostru. El de la început a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este
adevăr întru el. Când grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl
minciunii. Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeți.”
„A zis că nu puteți să auziți cuvântul Meu, adică, nu voiți. Apoi adaugă pe urmă și pricina
pentru ce nu voiau, pentru că <<din tatăl vostru sunteți>>. Din care? Din diavolul.” 34 Că ei din
mândrie socotesc că Dumnezeu este Tatăl lor, dar lucrurile lor pe diavolul îl mărturisește a fi
tatăl lor, că vor să facă poftele lui. Și n-a spus „lucrurile”, ci „poftele”, arătând ce poftă mare
aveau ei către minciună și ucidere, care sunt clar ale diavolului. Când Iisus a spus că diavolul
este ucigător de oameni dintru început, s-a referit clar la secvența când acesta, diavolul, l-a
omorât pe Adam. Apoi mai spune: „Când grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale”. Deci când
oamenii grăiesc minciuna, ca pe o străină o uneltesc pe aceasta, dar diavolul ca pe a sa osebită
uneltește minciuna. Apoi le spune practic că El grăiește doar adevărul și pentru nimic altceva
putând să-L învinuiască, decât numai pentru adevăr, se turbează asupra Lui ca niște fii ai
diavolului, tatăl minciunii.
Versetele 46-50: „Cine dintre voi Mă vădește de păcat? Dacă spun adevărul, de ce voi nu
Mă credeți? Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu
ascultați, pentru că nu sunteți de la Dumnezeu. Au răspuns iudeii și I-au zis: Oare nu zicem noi
bine că Tu ești samarinean și ai demon? A răspuns Iisus: Eu nu am demon, ci cinstesc pe Tatăl
Meu, și voi nu Mă cinstiți pe Mine. Dar eu nu caut slava Mea. Este cine să o caute și să judece.”
„Fiindcă fii ai lui Dumnezeu se numeau pe sine, zice, că de sunteți fii ai lui Dumnezeu,
cu adevărat pe cel ce păcătuiește vi se cade a-l urî. Deci dacă și pe Mine, pe Carele Mă urâți,
puteți să Mă vădiți că păcătuiesc, arătat este că cu dreptate Mă urâți. Iară dacă cineva nu poate să
Mă vădească, cunoscut este că pentru adevărul Mă urâți. Și pentru care adevăr? Făra numai cu
34
Ibidem, pg. 225.
27
adevărat că pentru că Se zicea pe Sine Fiu al lui Dumnezeu, care aceasta prea adevărată este.” 35
Apoi, le spune că cel ce este de la Dumnezeu, ascultă cele ale lui Dumnezeu, deci dacă ei ar fi
fost de la Dumnezeu, nu și-ar fi astupat urechile sufletului ca să nu-L asculte, nici nu ar fi vrut
să-L omoare. Ei cu ocări pornesc asupra Lui, zicând: „Oare nu zicem noi bine că Tu ești
samarinean și ai demon?”, samarinean Îl numeau pe El, deoarece samarinenii nu țineau cele ale
iudeilor, iar îndrăcit Îl numesc pe El, probabil în chipul acela, care ziceau ei că scoate El dracii
cu Beelzebul (cf. Matei 12; Lc. 11), dar poate și pentru că le descoperea cugetele lor,
presupunând ei că de la diavoli I se descopereau Lui gândurile lor. Mai departe putem vedea cum
Iisus primește cu blândețe ocările lor zicând: „Eu nu am demon, ci cinstesc pe Tatăl Meu”. Când
aceștia au spus despre ei că sunt fii ai lui Dumnezeu tare i-a mustrat, pentru adevăr izbutind, dar
când pe El Îl ocărăsc, primește cu blândețe, învățându-ne deci pe noi cum ar trebui să facem,
adică pentru cele către Dumnezeu să izbândim, iar ocările și nedreptățile care se fac asupra
noastră să le răbdăm cu blândețe. Deci cum Îl cinstea pe Tatăl? Izbândind pentru Dânsul,
nesuferind ca iudeii să se numească pe ei fii ai lui Dumnezeu, ei fiind ucigași și mincinoși. Mai
departe spune: „Dar eu nu caut slava Mea. Este cine să o caute și să judece”, referindu-Se la
Tatăl, El este Cel care caută slava Fiului și poate să judece.
Versetele 51 și 52: „Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu
va vedea moartea în veac. Iudeii I-au zis: Acum am cunoscut că ai demon. Avraam a murit, de
asemenea și proorocii; și Tu zici: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta moartea în
veac?”
Iisus a spus: „Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac.” La ce se
referă prin aceasta? Ce înseamnă a-I păzi cuvântul? Iisus se referă la faptul că după ce omul a
crezut, să aibă și o viață curată. Atunci pazește cineva cuvântul lui Dumnezeu, când are și viața
curată. Cei care păzesc cuvântul lui Dumnezeu nu vor vedea moartea, adică munca veșnică,
aceștia se vor muta de la moarte la viață. Cei ce cred, chiar dacă mor după fire, sunt însă vii în
Dumnezeu. Ei au sărit imediat cu un comentariu: „Acum am cunoscut că ai demon. Avraam a
murit, de asemenea și proorocii; și Tu zici: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta
moartea în veac?”. Aceștia zicând practic: „cei ce au luat în urechi cuvintele lui Dumnezeu au
35
Ibidem, pg. 226.
28
murit, Avraam și Proorocii, și cei ce iau în urechi pe ale Tale nu vor muri? Cu adevărat acum, zic
ei, am cunoscut cu încredințare și cu adeverire că Te îndrăcești, unele ca acestea grăind.” 36
Versetele 53-55: „Nu cumva ești Tu mai mare decât tatăl nostru Avraam, care a murit? Și
au murit și proorocii. Cine Te faci Tu a fi? Iisus a răspuns: Dacă Mă slăvesc Eu pe Mine însumi,
slava Mea nimic nu este. Tatăl Meu este Cel care Mă slăvește, despre Care ziceți voi că este
Dumnezeul vostru. Și nu L-ați cunoscut, dar Eu îl știu; și, dacă aș zice că nu-L știu, aș fi
mincinos asemenea vouă. Ci Îl știu și păzesc cuvântul Lui.”
„Cuvântul iudeilor este umbrit şi se arată ascunzând un înţeles mai adânc. Căci ce spun
iarăşi prin el, cugetând cele omeneşti, dar totuşi aspre, potrivit scopului urmărit prin ele? Iată,
zic, deşi au păzit cuvântul dumnezeiesc, Avraam şi Proorocii au murit, dar pe Tine Te-am auzit
adineauri făgăduind unora răsplăţi mai mari. Căci, spunând că ei nu vor muri, socoteşti că ei sunt
mai mari şi ridicaţi la trepte mai înalte decât cei amintiţi, prin faptul că nu vor muri. Deci Iţi
cerem să ne răspunzi la aceasta: Eşti Tu mai mare ca Avraam şi ca Proorocii, o dată ce
făgăduieşti să-i faci pe alţii mai mari ca pe aceia? Deci nu vei muri, odată ce aceia au murit? Vei
rămâne nemuritor, fiind om şi având trup din pământ? Şi vei da altora ceea ce nu ai Tu însuţi?
Căci vei muri fără îndoială, odată ce eşti om. Iar dacă nu eşti mai mare ca Avraam şi ca
Proorocii, suportând moartea comună acelora, nu vei da altora un bine care nu-Ţi aparţine.” 37
Apoi Îl întreabă: „Cine Te faci Tu a fi?”, aceasta aducând-o spre ocara Lui. Au zic aceasta ca și
cum Iisus este foarte mic, fiind fiu al tâmplarului, dar ei nu cunoșteau îndoita fire a
Mântuitorului, deci L-au întrebat cine Se face pe El a fi. Mai departe putem vedea cum
Mântuitorul le contracarează acuzația, punându-Se în umbra Tatălui: „Dacă Mă slăvesc Eu pe
Mine însumi, slava Mea nimic nu este. Tatăl Meu este Cel care Mă slăvește, despre Care ziceți
voi că este Dumnezeul vostru.” Apoi le spune că ei nu-L cunosc pe Dumnezeu deoarece, dacă L-
ar fi cunoscut, ar fi păzit cuvintele Lui. Dumnezeu a dat cele zece porunci, a șasea fiind: „să nu
ucizi” (Deut. 5), iar aceștia s-au pornit cu ucidere asupra Lui. Iisus afirmă că-L știe pe Tatăl,
fiind de aceeași Ființă, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Este clar că dacă zicea că
nu-L știe pe El, era mincinos asemenea evreilor. Ca să le dea semn că Îl știe pe El, le spune:
„păzesc cuvântul Lui.”
36
Ibidem, pg. 229.
37
29
Versetele 56-59: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea și a văzut-o
și s-a bucurat. Deci au zis iudeii către El: Încă nu ai cincizeci de ani și l-ai văzut pe Avraam?
Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Deci au luat
pietre ca să arunce asupra Lui. Dar Iisus S-a ferit și a ieșit din templu și, trecând prin mijlocul
lor, S-a dus.”
„Aicea arată că mai mare este decât Avraam. Că fiindcă aceia îi ziceau Lui: <<Au doară
Tu mai mare ești decât Părintele nostru Avraam?>>, zice El aicea că: Așa cu adevărat mai mare
sunt, că acela a fost bucuros să vadă ziua Mea, adică, dorită și poftită o avea pe aceasta și de
bucurie pricinuitoare, fiindcă negreșit cu adevărat spre facerea de bine avea să fie, ca ceea ce și
nu era zi a oarecăruia mic nici fără minte, ci a oarecăruia mare. Iară zi zice pe a Crucii, că pe
aceasta mai nainte o a închipuit Avraam întru aducerea lui Isaac (Facere 22) și întru jerta
berbecului.”38 Cum Avraam a purtat lemnele, Mântuitorul a purtat Crucea; și precum a fost lăsat
Isaac și a fost jertfit berbecul, astel și Dumnezeu făra patimă a rămas, iar după omenire cu trupul
a pătimit. Deci Avraam de această zi s-a bucurat, ziua Crucii deoarece avea să fie mântuitoare a
toată lumea. Din nou Iisus îi arată pe evrei a fi străini de Avraam, din moment ce ei se turbează
de cele ce se bucură Avraam. Iarăși Iisus le arată că de bunăvoie avea să vină la Răstignire.
Aceștia nesuferind să-L întrebe despre aceasta și sa învețe, au ales mai degrabă să-L ia în râs:
„Încă nu ai cincizeci de ani și l-ai văzut pe Avraam?” Iisus avea 33 de ani. De ce nu I-au spus că
nu are nici măcar 40 de ani și I-au spus direct că nu are 50 de ani? Au zis așa deoarece, spun unii,
că în anul al cincizecilea se țintea la evrei anul Jubileu (cf. Levitic 25). Apoi Iisus le spune că El
este de mai dinainte să fie Avraam. Nu zice “am fost”, ci “sunt” arătând că El este veșnic, iar la
Avraam spune “a fi fost”, arătând că acesta este stricăcios. Iar acest cuvânt “sunt” înseamnă
neîmpărtășire de orice stricăciune. Imediat apoi evreii au luat pietre ca să arunce asupra Lui, iar
El se ferește ca să nu moară înainte de vreme, dar totuși trece prin mijlocul lor, arătându-Se aici
puterea dumnezeiască.
Capitolele 18 și 19
38
30
În capitolele 7 și 8 Mântuitorul a fost pizmuit de evrei din cauză că le spunea lucruri
adevărate, dar aceștia nu voiau să le accepte. Aceste două capitole (7 și 8) arată unele motive
pentru care, în capitolele 18 și 19 Mântuitorul este dus la judecata sinedriului, pătimește și este
răstignit. După acestea, în capitolul 20 este relatată Învierea lui Iisus Hristos.
„În cap. 18-19 se istorisește despre Patimile și Moartea Mântuitorului.” 39 În esență, cele expuse
aici se regăsesc și la sinoptici, uneori în termeni identici. Acest fragment are loc imediat după
Cina cea de Taină, întrucât începe cu exprimarea: „Iisus a ieșit cu ucenicii Lui dincolo de pârâul
Cedrilor, unde era o grădină, în care au intrat El și ucenicii Săi.” Este vorba despre Grădina
Ghetsimani. Aici are loc prinderea lui Iisus de către ostașii templului. Autorul redă acum
evenimentele care s-au desfășurat în Vinerea Mare: aducerea Domnului spre
judecată, în fața arhiereilor Anna și Caiafa, lepădarea lui Petru, judecata făcută de Pilat și
salvarea tâlharului Baraba, Patimile Domnului care au culminat cu răstignirea de pe Cruce.
Urmează deznodământul, adică moartea Domnului și îngroparea Sa – făcută de Iosif și Nicodim.
Capitolul 18
Versetele 1 și 2: „Zicând acestea, Iisus a ieșit cu ucenicii Lui dincolo de pârâul Cedrilor,
unde era o grădină, în care au intrat El și ucenicii Săi. Iar Iuda vânzătorul cunoștea acest loc,
pentru că adesea Iisus și ucenicii Săi se adunau acolo.”
39
Preot prof. dr. I. CONSTANTINESCU, op.cit., pg.158.
31
Iisus S-a dus cu ucenicii Săi în Grădina Ghetsimani, locul pe care îl știa și Iuda, dându-Se
deci de bunăvoie ucigașilor și prin aceasta îi scutește pe iudei de osteneala ce aveau să facă
căutându-L. Să nu se înțeleagă de aici că Mântuitorul a intrat în grădină ca să se ascundă. De
aceea evanghelistul marchează: „Iar Iuda vânzătorul cunoștea acest loc.”
Versetele 3-6: „Deci Iuda, luând oaste și slujitori de la arhierei și farisei, a venit acolo cu
felinare și cu făclii și cu arme. Iar Iisus, știind toate cele ce erau să vină asupra Lui, a ieșit și le-a
zis: Pe cine căutați? Răspuns-au Lui: Pe Iisus Nazarineanul. El le-a zis: Eu sunt. Iar Iuda
vânzătorul era și el cu ei. Atunci când le-a spus: Eu sunt, ei s-au dat înapoi și au căzut la
pământ.”
Iuda s-a dus să aducă oaste și slujitori de la arhierei și farisei și au venit cu făclii și
felinare ca să nu scape de dânșii, Iisus și ucenicii Săi, ascunzându-Se cumva în întuneric. Din
nou se arată că de bunăvoie S-a dat spre pătimire: „Iar Iisus, știind toate cele ce erau să vină
asupra Lui, a ieșit și le-a zis: Pe cine căutați?”. A vrut și să arate că și de față fiind, aceștia nu-L
recunoșteau, nici măcar Iuda nu L-a recunoscut. Și ca să nu se spună că din cauza întunericului
nu L-au recunoscut, evanghelistul a marcat: „a venit acolo cu felinare și cu făclii.” Și chiar dacă
ar fi fost întuneric, trebuiau să-L fi recunoscut măcar din glas. Vedeți puterea Lui, că n-ar fi putut
să-L răstignească dacă nu S-ar fi dat de bunăvoie. Mai departe putem observa cum aceștia s-au
înspăimântat de El. Cei care au venit să-L aresteze, cad înaintea Lui.
Versetele 7-9: „Și iarăși i-a întrebat: Pe cine căutați? Iar ei au zis: Pe Iisus Nazarineanul.
Răspuns-a Iisus: V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutați pe Mine, lăsați pe aceștia să se
ducă; Ca să se împlinească cuvântul pe care l-a spus: Dintre cei pe care Mi i-ai dat, n-am pierdut
pe nici unul.”
„Făcutu-i-a de au căzut jos pe spate, una adică, pe puterea Sa arătându-o, și cum că de

bună voie vine la Patimă.”40 Aici se vede cum nici în ultimul ceas nu a împuținat dragostea către
ucenici: „Deci, dacă Mă căutați pe Mine, lăsați pe aceștia să se ducă; Ca să se împlinească
cuvântul pe care l-a spus: Dintre cei pe care Mi i-ai dat, n-am pierdut pe nici unul.” Este minune
cum de nu i-au prins și pe Apostoli împreună cu El. Ca să ne arate că este hotărârea Domnului
aceasta ca ostașii să nu-i prindă și pe ucenici, spune: “Ca să se împlinească cuvântul pe care l-a
spus: Dintre cei pe care Mi i-ai dat, n-am pierdut pe nici unul.” Că pentru neputința lor i-a făcut
40
32
pe ei a fi afară de ispite. Deci putem extrage și o învățătură foarte important de aici: Atunci când
vin ispite asupra noastră, despre care noi spunem că nu le putem suporta, trebuie să răbdăm, că
Mântuitorul de nu ar fi cunoscut că putem scăpa din ea, nu ar fi slobozit ispita să vină asupra
noastră.
Versetele 10 și 11: „Dar Simon-Petru, având sabie, a scos-o și a lovit pe sluga arhiereului
și i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele slugii era Malhus. Deci a zis Iisus lui Petru: Pune sabia în
teacă. Nu voi bea oare paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?”
Când Petru a auzit: „lăsați pe aceștia să se ducă” a socotit că este vremea de răsplătire, de
aceea a scos sabia și a lovit sluga. Dar cum cel căruia i s-a poruncit să nu aibă traistă nici două
haine (cf . Matei 10, 10), are sabie? Acesta avea sabie deoarece avea nevoie de ea pentru tăierea
mielului și a păstrat sabia după Cină. Deci se spune cum Petru i-a tăiat urechea slugii. Pentru
aceasta Mântuitorul l-a certat pe Petru: „Pune sabia în teacă”, dar îl și mângâie zicând „Nu voi
bea oare paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?” „Porunca pune începutul vieţuirii evanghelice şi
spiritul ei, nu a celei din Legea lui Moise către cei vechi, ci a celei rânduite prin Hristos, care ne
opre şte să ne folosim de sabie, ba şi de trebuinţa de a ne apăra, încât, chiar dacă ar voi cineva să
ne pălmuiască pe un obraz, să-i întoarcem şi pe celălalt dacă o cere (Mt. 5, 39), şi scoate din
rădăcină slăbiciunea inimilor noastre.41” Învățăm de aici deci cum ar trebui să procedăm în caz
de strâmtorare, adică să întoarcem și celălalt obraz.
Versetele 12-14: „Deci ostașii și comandantul și slujitorii iudeilor au prins pe Iisus și L-

au legat. Și L-au dus întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era arhiereu al anului aceluia.
Și Caiafa era cel ce sfătuise pe iudei că este de folos să moară un om pentru popor.”
După ce Iisus a făcut toate ca să le dea de înțeles că poate să-i oprească, iar ei nu au
înțeles aceasta, atunci S-a predat lor, iar ei Îl și leagă direct după aceasta. La Evangheliile
sinoptice, Iisus este legat după judecată, dar aici, în Sfânta Evanghelie după Ioan este legat direct
în Grădina Ghetsimani, ca un tâlhar deja dovedit. După aceea L-au dus mai întâi la Anna, aceasta
mai mult ca să se laude cu biruința pe care au făcut-o, aceea de a-L prinde pe Iisus. Menționez
din nou că dacă Iisus nu S-ar fi predat de bunăvoie, aceștia nu aveau nicio șansă de a-L prinde.
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan amintește de prorocia lui Caiafa, pentru a arăta că acestea se
fac pentru mântuirea lumii.
41
33
Versetele 15 și 16: „Și Simon-Petru și un alt ucenic mergeau după Iisus. Iar ucenicul
acela era cunoscut arhiereului și a intrat împreună cu Iisus în curtea arhiereului; Iar Petru a stat la
poartă, afară. Deci a ieșit celălalt ucenic, care era cunoscut arhiereului, și a vorbit cu portăreasa și
a băgat pe Petru înăuntru.”
Acesta despre care zice “un alt ucenic”, era chiar Sfântul Evanghelist Ioan, dar se
tăinuiește din smerenie, de aceea îl pune pe Sfântul Petru înainte, ca să nu se mândrească că
ceilalți ucenici au fugit, iar el cu Sfântul Petru au rămas. Totuși, face remarca „un alt ucenic” ca
să cunoaștem noi că el știe mai cu de-amănuntul cele întâmplate în curte. Tot din smerenie a spus
că era cunoscut de către arhiereu, ca să nu zică că el a intrat împreună cu Iisus. Mai departe avem
termenul de “portăreasă” , “Ioan o preia probabil de la Marcu (cf. 14,66), care nu vorbește despre
o <<portăreasă>>, ci de o <<slujnică>> a marelui preot. Din cauza <<porții>> din context, Ioan
face din ea portăreasă”42
Versetele 17 și 18: „Deci slujnica portăreasă i-a zis lui Petru: Nu cumva ești și tu dintre
ucenicii Omului acestuia? Acela a zis: Nu sunt. Iar slugile și slujitorii făcuseră foc și stăteau și se
încălzeau, că era frig, și era cu ei și Petru stând și încălzindu-se.”
Această slujnică l-a întrebat cu blândețe pe Petru: „Nu cumva ești și tu dintre ucenicii
Omului acestuia?”, nu l-a întrebat cu asprime. Acesteia îi era milă, a spus: „Nu cumva ești și tu”,
pentru că Ioan era înăuntru. „Petru fiind lăsat înlăuntru şi fiind înconjurat de cei de acolo, se
preface că face cele asemenea acelora (deşi e apăsat de durere şi are în inimă o tristeţe greu de
suportat), ca să nu fie descoperit, prin tristeţea feţei, suferind împreună cu Cel judecat şi să fie
alungat de la urmarea celor dorite… Ci se preface în mod iconomic că trăieşte nepăsarea
slujitorilor, şi dă însemnătate neplăcerii produse de frig, ca să fie crezut ca unul dintre cunoscuţii
casei şi aşa să evite să fie întrebat iarăşi despre Hristos şi să-L nege din nou.” 43 Sfântul Chiril
spune deci că Sfântul Apostol Petru se încălzea și făcea cele ce făceau și aceia, pentru a nu fi
descoperit și întrebat din nou de Hristos, deoarece nu ar fi vrut să se lepede iar de El
Versetele 19-23: „Deci arhiereul L-a întrebat pe Iisus despre ucenicii Lui și despre
învățătura Lui. Iisus i-a răspuns: Eu am vorbit pe față lumii; Eu am învățat întotdeauna în
sinagogă și în templu, unde se adună toți iudeii, și nimic nu am vorbit în ascuns. De ce Mă
42
43
34
întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iată, aceștia știu ce am spus Eu. Și
zicând El acestea, unul din slujitorii care era de față I-a dat lui Iisus o palmă, zicând: Așa
răspunzi Tu arhiereului? Iisus i-a răspuns: Dacă am vorbit rău, dovedește că este rău, iar dacă am
vorbit bine, de ce Mă bați?”
Probabil arhiereul Îl întreabă pe Mântuitorul despre ucenici: Câți sunt? Unde sunt? De ce
i-a adunat pe aceștia? Cine sunt ucenicii Lui? Apoi Îl întreabă și despre învățătura Sa: Ce
învățătură este? Oare nu cumva este împotriva Legii? Voiau cu orice scop să-L arate că ar fi
potrivnic lui Dumnezeu și împăratului. Mai departe practic Iisus îi spune că toți au auzit
învățătura Sa, dar Anna se preface că nu știe despre ce învăța Iisus. “Iar aceasta: <<Ce Mă
întrebi? Întreabă pe cei ce au auzi>>, nu este a unuia ce grăiește cu semeție, ci a celui ce
îndrăznește la adevărul celor grăite. Că întreabă, zice, pe vrăjmași, pe cei ce gândesc rele asupră-
Mi, pe slugile acestea care M-au legat.” 44 Deci i-a luat drept martori pe vrăjmașii Săi, dar în
același timp la pus la punct pe arhiereul Anna. Consecința a fost că a primit o palmă. Această
slugă l-a lovit pe Hristos ca să scape de o vină grea deoarece Mântuitorul l-a pus drept martor.
Aceștia care acum L-au prins, mai înainte se minunau de învățătura Lui (cf. Ioan 7, 46). Deci
acesta a vrut să arate că nu era din cei care se minunau de învățăturile lui Iisus. Mai departe Iisus
îi spune acestuia, care I-a dat o palmă, să dovedească cum că ar fi grăit rău și apoi pune
întrebarea: „iar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați?”
Versetele 24-27: „Deci Anna L-a trimis legat la Caiafa arhiereul. Iar Simon- Petru stătea
și se încălzea. Deci i-au zis: Nu cumva ești și tu dintre ucenicii Lui? El s-a lepădat și a zis: Nu
sunt. Una dintre slugile arhiereului, care era rudă cu cel căruia Petru îi tăiase urechea, a zis: Nu
te-am văzut eu pe tine în grădină cu El? Și iarăși s-a lepădat Petru, și îndată a cântat cocoșul.”
„Îl duc pe El la Caiafa, fiindcă nici o pricină întru El n-au aflat, poate socotind ei, că
acela mai înțelept fiind, va afla ceva vrednic de moarte împotriva lui Iisus, sau în răspuns
aruncându-L, sau în vreo faptă oarecare prinzându-L.” 45 Petru avea mintea întunecată. Chiar dacă
Învățătorul său era dus de acolo către Caiafa, el a rămas neclintit acolo lângă foc încălzindu-se.
Și ni se arată mai departe cum s-a lepădat încă de două ori, în total de trei ori, cu tot cu lepădarea
din versetul 17. Toți evangheliștii marchează lepădările lui Petru, nu pentru a-l grăi de rău pe cel
44
45
Ibidem, pg. 426.
35
împreună ucenic cu ei, ci pentru a ne învăța pe noi ca să nu nădăjduim în puterile noastre, ci doar
în Dumnezeu pentru că dacă nădajduim în puterile noastre, orice ispită, cât de mică ar fi, ne-ar
duce pe noi la cădere. Petru s-a lăudat când a zis că niciodată nu-L va părăsi pe Iisus, nădăjduind
în puterile lui, de aceea Dumnezeu l-a lăsat să cadă ca să îl izbăvească de mândrie. O slujnică
oarecare l-a făcut să se lepede, apoi cei de lângă foc, după aceea una din slugile arhiereului. Apoi
s-a adeverit ceea ce Iisus a spus despre Petru, că se va lepăda de trei ori iar apoi va cânta cocoșul.
Versetele 28-32: „Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; și era dimineață. Și ei
n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paștile. Deci Pilat a ieșit la ei afară și le-
a zis: Ce învinuire aduceți Omului acestuia? Ei au răspuns și i-au zis: Dacă Acesta n-ar fi
răufăcător, nu ți L-am fi dat ție. Deci le-a zis Pilat: Luați-l voi și judecați-L după legea voastră.
Iudeii însă i-au răspuns: Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni; Ca să se împlinească
cuvântul lui Iisus, pe care îl spusese însemnând cu ce moarte avea să moară.”
L-au dus pe Iisus la multe judecăți: La Anna, apoi la Caiafa și acum la pretoriu la Ponțiu
Pilat. Iisus din toate acestea a ieșit nevinovat. Deci îl aduc pe el în pretoriu, deoarece nu aveau
putere să-L omoare pentru că toate erau sub stăpânirea romanilor. Totodată se și temeau ca nu
cumva să fie pârâți că-L omoară pe Iisus fără judecată. Apoi, zice, nu au intrat ei în pretoriu „ca
să nu se spurce”. Ei nu au gândit că deja s-au spurcat ucigând fără dreptate, dar socoteau că dacă
vor intra în pretoriu se vor spurca. Și la ce se referă: „ci să mănânce Paștile”? Cel mai probabil
aceștia voiau să mănânce Paștile vineri seara, iar Iisus cu o zi înainte a dat Paștile, la Cina cea de
Taină, păzind răstignirea Lui vineri, când și Paștile ebraice se făceau. Apoi Pilat, smerit, singur
iese la ei. Deci din cauză că a văzut pe Iisus legat, nu a socotit că aceasta este o dovedire asupra
Lui și îi întreabă deci de ce L-au legat, ce învinuire Îi aduc. Ei nu au avut un răspuns concret,
asta e clar deoarece nici măcar nu au făcut judecată și după cum am spus mai sus se fac ucigători
pe nedrept. Ei spun doar: „Dacă Acesta n-ar fi răufăcător, nu ți L-am fi dat ție.” Pentru că nu i-au
dat un răspuns concret, Pilat le-a spus să-L ia ei și să-L judece după legea lor. Dacă tot l-au adus
la dregător, trebuiau și să spună cu ce motiv, să spună ce a greșit. Ei i-au răspuns că nu le este
îngăduit să omoare pe nimeni (prin aceasta au spus un neadevăr). Cum deci l-au omorât atunci cu
pietre pe diaconul Ștefan? (cf. Fapt. 7, 58-59). Mai mult au spus așa, deoarece ei voiau neapărat
ca Iisus să fie răstignit deoarece ei știau că romanii răstigneau pe Cruce. Iar când a zis: „Ca să se
împlinească cuvântul lui Iisus, pe care îl spusese însemnând cu ce moarte avea să moară”, se
36
referă la cuvântul pe care L-a spus Iisus că și de păgâni avea să fie omorât, prin răstignire. Deci
s-a împlinit acest cuvânt, romanii fiind păgâni.
Versetele 33-36: „Deci Pilat a intrat iarăși în pretoriu și a chemat pe Iisus și I-a zis: Tu
ești regele iudeilor? Răspuns-a Iisus: De la tine însuți zici aceasta sau alții ți-au spus-o despre
Mine? Pilat a răspuns: Nu cumva sunt iudeu eu? Poporul Tău și arhiereii Te-au predat mie. Ce ai
făcut? Iisus a răspuns: Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă Împărăția Mea ar fi din
lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum Împărăția Mea
nu este de aici.”
Deci avem expresia „regele iudeilor”, „Pilat era la curent cu semnificația expresiei și cu
speranța evreilor într-un Mesia eliberator. Articolul precizează că este vorba tocmai despre acest
Mesia, inamic al puterii romane.”46 Apoi Hristos îl întreabă pe Pilat dacă de la el zice acestea, nu
pentru că nu știa, ci voia să-i descopere și lui Pilat gândul cel rău al iudeilor. De aceea zice Pilat
că iudeii i L-au dat pe El, ca să scape de orice vină. Și totuși Iisus prin asta îl și mustră, că îl
întreabă: „De la tine însuți zici aceasta sau alții ți-au spus-o despre Mine?”, îl întreabă pentru că
el, fără de socoteală osândește adică, dacă Pilat zice de la sine acestea să-I arate semnele
împotrivirii Lui, iar dacă de la alții a auzit acestea, să cerceteze cu de-amănuntul. El zice doar:
„Poporul Tău și arhiereii Te-au predat mie.” Apoi Îl întrebă ce a făcut și probabil s-a răstit la El
întrebând aceasta. Iisus îi spune că Împărăția Lui nu este din lumea aceasta, o dată pentru a-l
învăța pe Pilat că nu este din cei de jos, ci este Dumnezeu, iar a doua pentru a strica practic
învinuirea iudeilor care ziceau că umblă să se facă pe Sine împărat. Dar când a spus că Împărăția
Lui nu este din lumea aceasta, nu s-a referit că nu are grijă de lume.
Versetele 37-39: „Deci I-a zis Pilat: Așadar, ești Tu împărat? Răspuns-a Iisus: Tu zici că
Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau
mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu. Pilat I-a zis: Ce este
adevărul? Și zicând aceasta, a ieșit iarăși la iudei și le-a zis: Eu nu găsesc în El nici o vină; Dar
este la voi obiceiul ca la Paști să vă eliberez pe unul. Voiți deci să vă eliberez pe regele
iudeilor?”
Aici Pilat Îl întreabă pe Iisus dacă este El împărat, iar Iisus îi zice că pentru aceasta S-a
născut, deci ca să fie Împărat și pe aceasta o are din fire de la Tatăl. Dar Iisus se referea la
46
Noul Testament, Evanghelia după Ioan, pg. 392-393.
37
Împărăția Cerurilor. „Vrând încă să tragă prin acestea și pe Pilat, și să-l plece ca să primească
cele ce se grăia, zice: <<Tot cela ce este din adevăr, ascultă glasul Meu.>>” 47 Deci îi spunea lui
Pilat că dacă este al adevărului și de dorește aceasta, va asculta glasul Lui, arătat fiind că Iisus
era firește Împărat. Deci aici Iisus arată și că iudeii nu erau din adevăr, deoarece nu ascultau
glasul Lui. Apoi Pilat a întrebat despre adevăr, deoarece nu știa ce este din moment ce era păgân.
Vrând Pilat să-L elibereze pe Iisus de evrei, a ieșit la ei și le-a spus că nu găsește nicio vină în
Iisus și voia să-L elibereze în vremea Praznicului. El îl numește pe Iisus: „regele iudeilor”, arătat
fiind de Pilat că Iisus nu are nicio vină, ci în zadar este pârât de ei că-Și caută împărăție.
Capitolul 19
Cap. 18, versetul 40, cap. 19, versetele 1-7: „Deci au strigat iarăși, zicând: Nu pe Acesta,
ci pe Baraba. Iar Baraba era tâlhar. Deci atunci Pilat a luat pe Iisus și L-a biciuit. Și ostașii,
împletind cunună din spini, I-au pus-o pe cap și L-au îmbrăcat cu o mantie purpurie. Și veneau
către El și ziceau: Bucură-te, regele iudeilor! Și-I dădeadu palme. Și Pilat a ieșit iarăși afară și le-
a zis: Iată, vi-L aduc pe El afară, ca să știți că nu găsesc în El nici o vină. Deci a ieșit Iisus afară,
purtând cununa de spini și mantia purpurie. Și le-a zis Pilat: Iată Omul! Când L-au văzut deci
arhiereii și slujitorii, au strigat, zicând: Răstignește-L! Răstignește-L! Zis-a lor Pilat: Luați-L voi
și răstigniți-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină. Iudeii i-au răspuns: Noi avem Lege, și după Legea
noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu.”
„Vezi prin câte se arată răutatea Iudeilor, că pe Varava cel mărturisit tâlhat îl cel, iar pe
Domnul Îl dau.”48 O, nepricepere a evreilor! Prin aceea că „Pilat a luat pe Iisus și L-a biciuit”, nu
se înțelege la propriu că L-a biciuit Pilat pe Iisus, ci a ordonat soldaților romani să-L biciuiască.
Dar și aceasta o face nu din răutate, ci vrând să îmblânzească mânia evreilor. Dacă nu a reușit
prin cuvinte să-L scape pe El, încearcă și această cale cu biciuitul pentru a le potoli iuțimea
mâniei iudeilor. Iar soldații romani Îl batjocoresc pe Iisus ca pe un împărat, deoarece l-au auzit
pe Pilat mai înainte spunând: „Voiți deci să vă eliberez pe regele iudeilor?”, dar nu au fost
îndemnați de Pilat ca să-L batjocorească în felul acesta. Apoi Pilat scoate afară pe Iisus încercând
47
48
Ibidem, pg. 435.
38
iar să potolească tulburarea și mânia iudeilor, dar a fost în zadar deoarece aceștia s-au întărâtat și
mai tare și au strigat: „Răstignește-L! Răstignește-L!” Văzând Pilat aceasta, zice: „Luați-L voi și
răstigniți-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină.” Iar aceasta a făcut-o Pilat încercând iar să-L
elibereze pe Iisus deoarece iudeilor nu le era permis să răstignească pe nimeni pentru că erau sub
stăpânirea romanilor. Acesta era scopul lui Pilat, să fie mai blând. Cu toate acestea, nu le-a stat
lor împotrivă pentru Adevăr. Și mai departe putem vedea cum iudeii se contrazic deci între ei. Că
în capitolul 18 le zicea Pilat: „Luați-L voi și judecați-L după legea voastră”, dar iudeii nu au
primit aceasta. Acum au zis: „după Legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al
lui Dumnezeu.” Mai devreme, iudeii ziceau despre Iisus că Se face singur împărat, dar cum
aceea s-a arătat a fi o mărturie mincinoasă, L-au învinuit că Se face singur a fi Fiul lui
Dumnezeu. Din nou se vede nepriceprea și nebunia iudeilor. Ce vină era aceasta? De ce să nu fie
El Fiul lui Dumnezeu din moment ce făcea lucrurile lui Dumnezeu? Din pizmă și din ură făceau
iudeii toate aceste fapte.
Versetele 8-11: „Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Și a intrat
iarăși în pretoriu și I-a zis lui Iisus: De unde ești Tu? Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns. Deci
Pilat I-a zis: Mie nu-mi vorbești? Nu știi că am putere să Te eliberez și putere am să Te
răstignesc? Iisus a răspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ți-ar fi fost dat ție de sus.
De aceea cel ce M-a predat ție mai mare păcat are.”
„Urâta faptă a iudeilor se întoarce spre ceea ce n-au sperat. Ei doriseră să agraveze
motivul învinuirii, afirmând că greşeala lui Hristos se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu
însuşi.”49 Pilat doar acest cuvânt auzind despre Iisus, că este Fiul lui Dumnezeu, s-a temut, dar
iudeii și văzând atâtea lucruri dumnezeiești, Îl dau pe El spre moarte. Acum îl întreabă pe Iisus:
„De unde ești Tu?” deoarece iudeii L-au învinuit că se face singur Fiu al lui Dumnezeu. Mai
înainte Îl întrebase pe Iisus: “Ce ai făcut?” L-a întrebat astfel pe Iisus, deoarece iudeii Îl
învinuiseră atunci că vrea Să fie împărat. Iisus nu i-a dat nici un răspuns deoarece Pilat se
îndoiește de adevăr și era plecat spre pornirea poporului și deci, orice conversație pe acest
subiect nu-și avea rostul. Mai departe vedem cum Pilat singur se osândește: „Nu știi că am putere
să Te eliberez și putere am să Te răstignesc?” Dacă erau toate la stăpânirea lui Pilat, de ce nu Îl
elibera pe Cel pe care L-a găsit fără vină? Apoi Iisus ca să împileze mândria lui Pilat, îi spune:
49
39
„N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ți-ar fi fost dat ție de sus”, prin aceasta dându-i de
înțeles că aceasta spre mântuirea a toată lumea a fost rânduită mai înainte. Dar când auzim că
este dat de sus să nu înțelegem că Pilat este nevinovat înainte lui Dumnezeu. Pentru aceasta Iisus
spune: „De aceea cel ce M-a predat ție mai mare păcat are”, arătând prin aceasta că și Pilat este
supus sub păcat, chiar dacă la unul mai mic. „Că nu pentru că de sus este dat, adică lăsat, a murit
Hristos, pentru aceasta nevinovați sunt Pilat și Iudeii, ci voința noastră cea slobodă voia răul, iar
Dumnezeu a lăsat, și a slobozit a veni în lucru aceea.”50
Versetele 12-14a: „Pentru aceasta, Pilat căuta să-L elibereze; iar iudeii strigaru zicând:
Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu ești prieten al cezarului. Oricine se face pe sine împărat este
împotriva cezarului. Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Iisus și a șezut pe
scaunul de judecată, în locul numit pardosit cu pietre, iar evreiește Gabbata. Și era Vinerea
Paștilor, cam la al șaselea ceas.”
Deoarece Iisus l-a înspăimântat pe Pilat din vorbe, arătând că dacă El nu S-ar fi lăsat de
bunăvoie acesta nu ar fi avut putere asupra Lui, Pilat încerca să-L elibereze. După ce iudeii au zis
despre Iisus că se face pe Sine a fi Fiul lui Dumnezeu au fost mai mult biruiți, deoarece Pilat s-a
temut și mai mult și de aceea voia să-L elibereze. Văzând iudeii aceasta, au alergat imediat la
legile lumești, aducând frica cezarului asupra lui Pilat. Pe vremea aceea, Tiberiu era cezarul.
Acesta pedepsea drastic trădarea. După aceasta Pilat, auzind de cezarul s-a temut și s-a dezbrăcat
de omul obișnuit, omul inimii, sensibil la soarta lui Iisus și intră în rolul de magistrat. Mai
departe vedem că este scris despre ceasul al șaselea. Dar cum deci la Ioan este scris ceasul al
șaselea, iar la Marcu ceasul al treilea? „Deci dezleagă aceasta unii adică zicând că a scrierii este
greșala. Căci <<Gamma>>, al treilea ceas însemnează și este caracterul ei așa: <<T>>, iar slova
ceea ce se numește <<episimon>>, al șaselea, și are caracterul întru acest fel: <<S>>. Deci se
poate slova aceasta Gamma, din neluarea aminte a prescriitorilor gârbovindu-se dunga cea
dreaptă care se întinde în sus să fi căzut în caracterul slovei ce se numește <<episimon>>, care
însemnează numărul al șaselea, și așa să se fi făcut această greșeală.” 51 Deci Sfântul Teofilact al
Bulgariei spune cum că au greșit traducătorii și de aceea nu apare și la Sfântul Apostol Ioan
ceasul al treilea, precum la Sfântul Apostol Marcu.
50
51
Ibidem, pg. 439-440.
40
Versetele 14b-18: „Și a zis Pilat iudeilor: Iată împăratul vostru. Deci au strigat aceia: Ia-
L! Ia-L! Răstignește-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: Nu
avem împărat decât pe cezarul. Atunci L-a predat lor, ca să fie răstignit. Și ei au luat pe Iisus și
L-au dus ca să fie răstignit. Și ducându-Și crucea, a ieșit la locul ce se cheamă al Căpățânii, care
evreiește se zice Golgota, Unde L-au răstignit; și împreună cu El pe alți doi, de o parte și de alta,
iar în mijloc pe Iisus.”
„De multe ori am zis, că moale mai vârtos și fricos era Pilat decât cu răutate.” 52 El zice:
„Iată împăratul vostru”, prin aceasta nu-L osândește nici pe Iisus, dar nici nu le astupă gura
iudeilor cu totul. El a încercat să le dea de înțeles că nu ar trebui să fie omorât Iisus, dar nu este
tare în aceasta. Apoi iudeii zic: “Ia-L! Ia-L! Răstignește-L!”, vrând neapărat să scape de Iisus,
cerând Crucea. Și se vede deci aici cum de bunăvoie se supun stăpânirii romane și lepădând,
deci, Împărăția lui Dumnezeu, numindu-și singuri alt rege: „Nu avem împărat decât pe cezarul.”
De aceea Dumnezeu i-a dat pe aceștia romanilor. Apoi nepriceputul de Pilat L-a dat pe El
iudeilor, făcând judecata fără îndrăzneală și fără bărbăție. Pilat știa doar că Iisus este nevinovat.
De ce dar L-a dat iudeilor? Din cauză că era fricos. Ei socoteau că este blestemată această moarte
prin răstignire: „Blestemat tot cel ce se spânzură pe lemn” (Deut. 21, 23; Galateni 3,13). „Și
ducându-Și crucea”, aceasta o zice evanghelistul pentru că doar dacă te atingeai de lemn,
socoteau aceia a fi lucru necurat, de aceea peste Cel osândit și blestemat pun lemnul blestemat,
după cum zic ei. „În sinoptice, răstignirea laolaltă cu doi tâlhari adaugă încă un grad umilinței
îndurate de Iisus.”53 Acel loc era numit locul Căpățânii deoarece Adam a fost îngropat acolo, deci
de unde a fost începătura morții, acolo și căderea ei să se facă. Au răstignit pe alți doi, tâlhari
fiind și aceasta o făceau spre ocara Lui ca să arate cum că ar fi și el tâlhar, dar practic au împlinit
o prorocie fără voia lor: „Că și cu cei fărădelege S-a socotit” (Isaia 53). „Și vezi înțelepciunea lui
Dumnezeu, cum și aceasta, care spre ocara Domnului o făceau ei, spre slava Lui a ieșit, pentru că
și pe însăși Cruce fiind, tâlhar a mântuit, care decât nici una nu este mai mică minunte, și dintru
aceasta se arată mai mult că este Dumnezeu” 54 Este adevărat că Mântuitorul a făcut ca ceea ce ei
52
Ibidem, pg. 442.
53
54
41
numeau „blestem” să fie astăzi semnul Fiului Omului. De acum Sfânta Cruce este binecuvântată
și nu mai este considerată a fi blestem.
Versetele 19-22: „Iar Pilat a scris și titlu și l-a pus deasupra crucii. Și era scris: Iisus
Nazarineanul, împăratul iudeilor! Deci mulți dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost
răstignit Iisus era aproape de cetate. Și era scris evreiește, latinește și grecește. Deci arhiereii
iudeilor au zis lui Pilat: Nu scrie: împăratul iudeilor, ci că Acela a zis: Eu sunt împăratul iudeilor.
Pilat a răspuns: Ce am scris, am scris.”
Prin „Pilat a scris” se înțelege că Pilat a poruncit să se scrie. Deci Pilat scrie titlu, adică
motivul pentru care Iisus a fost răstignit. Pilat a scrie acest titlu de „Iisus Nazarineanul, împăratul
iudeilor!” pentru a arăta răutatea iudeilor că asupra Împăratului lor s-au sculat, iar alta ca să arate
slava lui Hristos. Că iudeii punându-L între tâlhari, vrând să-I ocărască numele, de aceea Pilat
arată că nu este tâlhar, ci împărat al iudeilor. Aceasta nu a scris-o într-o limbă, ci în trei:
evreiește, latinește și grecește. Și a scris și în greacă pentru că probabil s-au amestecat mulți elini
cu iudeii, pentru Sărbătoare. Chiar și când era răstignir, ei Îl pizmuiau că îi ziceau lui Pilat să
scrie că El S-a numit pe Sine a fi Împărat. Pilat și-a luat revanșa de la iudei, refuzând să modifice
titlul deoarece ei l-au obligat să-L răstignească. Deci Pilat nu a mai ascultat de iudei și de data
aceasta, de aceea a și spus: „Ce am scris, am scris.”
Versetele 23 și 24a: „După ce au răstignit pe Iisus, ostașii au luat hainele Lui și le-au
făcut patru părți, fiecărui ostaș câte o parte, și cămașa. Dar cămașa era fără cusătură, de sus
țesută în întregime. Deci au zis unii către alții: Să n-o sfâșiem, ci să aruncă sorții pentru ea, a cui
să fie; ca să se împlinească Scriptura care zice: <<Împărțit-au hainele Mele loruși, și pentru
cămașa Mea au aruncat sorți>>.”
Au fost răstigniți trei oameni pe cruce, dar doar la El singur se împlinesc prorociile. Au
împărțit hainele Lui, dar la cămașă s-au oprit, dând sorți pentru ea, ca să se împlinească
Scriptura: „Împărțit-au hainele Mele loruși, și pentru cămașa Mea au aruncat sorți” (Psalm 21,
20). Aceasta: “de sus țesută”, nu degeaba a fost pusă. Unii spun că aceasta arată că Iisus nu era
doar un simplu om, ci și Dumnezeirea avea de sus. Mai sunt și alte păreri: „Unii exegeți trimit la
veșmântul marelui preot, așa cum este descris de Flavius Iosephus în Antichități iudaice 3, 7, 4.
E vorba tot de un veșmânt lucrat dintr-o singură bucată de purpură. Simbolistica sacerdotală
42
(preot și jertfă deopotrivă) a lui Iisus pe cruce nu este exclusă. Cu observația că haina de purpură
se purta pe deasupra, în vreme ce aici e vorba de îmbrăcămintea de dedesubt.”55
Versetele 24b-27: „Așadar, ostașii acestea au făcut. Și stăteau lângă crucea lui Iisus
mama Lui și sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, și Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe
mama Sa și pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău!
Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Și din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.”
Ostașii făceau cele ale neștiinței lor. Iisus, chiar și la cea mai de pe urmă suflare se
îngrijește de Mama Sa, învățându-ne și pe noi să facem asemenea, adică până la moarte să avem
grijă de părinții care ne-au născut. Deci acolo erau și alte femei, iar Iisus doar de Maica Sa se
îngrijește. Știa că Maica Sa va avea mare durere și, deci, va avea nevoie de ajutor, de aceea o
încredințează ucenicului, ca acesta să aibă grijă de ea. Ucenicul își ascunde numele său,
smerindu-se, nevrând să se fălească. Și vedem deci cum Iisus îl cinstește pe acesta, frate al Său
făcându-l pentru că a stat lângă El când a pătimit. Și cum zice că Maria lui Cleopa era sora
Maicii Domnului, din moment ce Ioachim și Ana nu au mai avut alt copil? Cleopa și cu Iosif
erau frați, iar Cleopa murind fără a avea copii, Iosif a luat pe femeia lui și a născut copii fratelui
său, de unde este și Maria, care se zice “soră” a Maicii Domnului, în loc de “rudă”. În Sfânta
Scriptură rudele sunt numite frați. Deci a luat ucenicul pe Mama lui Iisus la sine, celui curat, cea
curată i s-a încredințat.
Versetele 28-30: „După aceea, știind Iisus că toate s-au săvârșit acum, ca să se
împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete. Și era acolo un vas plin cu oțet; iar cei care Îl loviseră,
punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat cu oțet, l-au dus la gura Lui. Deci după ce
a luat oțetul, Iisus a zis: Săvârșitu-s-a. Și plecându-Și capul, Și-a dat duhul.”
Deci Iisus știind că toate s-au împlinit, a zis: „Mi-e sete”, plinind altă prorocie. Romanii
L-au adăpat cu oțet, iar aceasta o făceau celor osândiți. „Pentru că și ispoul pentru aceasta s-a
adaus, ca acela ce este otrăvicios. Iar unii zic că isopul se numește Trestia, că frunzele cele din
vârful trestiei în acest fel sunt.”56 După aceasta au pus buretele în trestie și I-au dat lui Iisus să
bea. Deci, prin aceasta, Iisus a plinit prorocia: „Și mi-au dat spre mâncarea mea fiere și în setea
mea m-au adăpat cu oțet.” (Psalm 68, 25). După ce a băut oțetul, a zis „Săvârșitu-s-a”, referindu-
55
Ibidem, pg. 402.
56
43
Se la această prorocie împreună cu celelalte prorocii s-au împlinit. Și vedem mai departe: „Și
plecându-Și capul, Și-a dat duhul.” Vedem de aici că Domn al morții era El și stăpân peste toate.
După ce s-au săvârșit toate, plecându-Și capul, Și-a dat Duhul. La noi e invers, noi înainte murim
și abia după plecăm capul, pe când El întâi Și-a plecat capul, apoi Și-a dat Duhul.
Versetele 31-34: „Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe
cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor
și să-i ridice. Deci au venit ostașii și au zdrobit fluierele celui dintâi și ale celuilalt care era
răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit
fluierele, Ci unul dintre ostași a împuns coasta Lui și îndată a ieșit sânge și apă.”
Vedem aici cum iudeii, care nu au făcut nicidecum voia lui Dumnezeu, cu mare
îndrăzneală acum, încearcă să păzească sabatul. De aici vedem clar că aceștia erau doar
formaliști, doar de aceea le-a spus Iisus: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13). Deci au vrut
neapărat să le dea jos trupurile de pe Cruce deoarece, zice în Deuteronom: „De se va găsi la
cineva vinovăție vrednică de moarte și va fi omorât, spânzurat de copac, Trupul lui să nu rămână
peste noapte spânzurat de copac, ci să-l îngropi tot în ziua aceea, căci blestemat este înaintea
Domnului tot cel spânzurat pe lemn și să nu spurci pământul tău pe care Domnul Dumnezeul tău
ți-l dă moștenire” (Deut. 21, 22-23). Deci, mai departe, ostașii au zdrobit fluierele celor doi
tâlhari și abia pe urmă au venit la Iisus. Acești ostași devin, fără voia lor, instrumente prin care
Iisus S-a preamărit. Nu au zdrobit fluierele lui Iisus, dar I-au împuns coasta și îndată a ieșit sânge
și apă, două materii Euharistice. Sângele arăta că Cel care S-a răstignit a fost om, iar apa arăta că
Acela este mai presus de om, adică Dumnezeu.
Versetele 35-37: „Și cel ce a văzut a mărturisit și mărturia lui e adevărată; și acela știe că
spune adevărul, ca și voi să credeți. Căci s-au făcut acestea ca să se împlinească Scriptura: <<Nu
I se va zdrobi un os>>. Și iarăși altă Scriptură zice: <<Vor privi la Acela pe Care L-au
împuns>>.”
Aici avem profețiile din mai multe pasaje: Ieș. 12, 46; Num. 9, 12; Zah. 12, 10 și Psalm
33, 19. „Nu de la alții, zice, am auzit, ci însumi fiind de față am văzut, și adevărată este
mărturisirea.”57 Apoi avem Scriptura: “Nu I se va zdrobi un os” (Ieș. 12, 46; Num. 9, 12 și Psalm
33,19). Aceasta vorbea despre pregătirea Paștilor, aici Hristos este deci mielul, după cum Sfântul
57
Ibidem, pg. 453.
44
Ioan Botezătorul L-a numit “mielul lui Dumnezeu”. Când Evanghelistul a spus „Și iarăși altă
Scriptură zice”, s-a referit la alt pasaj din Sfânta Scriptură. Mai departe vedem cum
Evanghelistul spune că s-a împlinit altă Scriptură, adică aceasta: „Atunci voi vărsa peste casa lui
David și peste locuitorii Ierusalimului duh de milostivire și de rugăciune, și își vor aținti privirile
înspre Mine, Cel pe Care ei L-au străpuns, și vor face plângere asupra Lui, cum se face pentru un
fiu unul născut, și-L vor jeli ca pe cel întâi-născut.” (Zah. 12, 10).
Versetele 38-42: „După acestea Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Iisus, dar într-
ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui Iisus. Și Pilat i-a dat voie. Deci a
venit și a ridicat trupul Lui. Și a venit și Nicodim, cel care venise la El mai înainte, noaptea,
aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă și aloe. Au luat deci trupul lui Iisus și l-au
înfășurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde
a fost răstignit era o grădină, și în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni
îngropat. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era
aproape.”
Iosif din Arimateea, fiind ucenic al Domnului, dintre cei 70, îi era cunoscut lui Pilat și de
aceea a venit el ca să-L ceară pe Iisus. După aceea Iisus este îngropat de doi reprezentanți ai
sinedriului, de Iosif și de Nicodim. Sfântul Evanghelist Ioan, față de evangheliștii sinoptici,
spune despre folosirea unei cantități uriașe a aromatelor. O sută de litre echivalează cu
aproximativ 32, 70 kg. „Nicodim nu aduce un unguent, ci un amestec de granule zdrobite care
se împrăștiau în interiorul veșmintelor cadavrului. Rolul acestor aromate era să împiedice
descompunerea cadavrului (nu doar să atenueze mirosul greu).” 58 Din moment ce în noaptea
când au coborât trupul lui Iisus de pe Cruce nu aveau voie să construiască mormânt, L-au pus în
mormântul din apropiere și era grădină în locul unde S-a răstignit Iisus.
Capitolul 20
Mântuitorul a fost pizmuit de către evrei în capitolele 7 și 8. Aceste două capitole (7 și 8)

ajută la înțelegerea contextului capitolelor 18, 19 și 20, arătând totodată și unele fapte care au dus
58
45
la Patimile și Răstignirea Lui (prezentate în capitolele 18 și 19). După acestea, este prezentată
biruința Mântuitorului prin Înviere (în capitolul 20), cea mai mare minune a Mântuitorului.
Acest capitol este dedicat învierii Domnului. „Relatarea învierii Mântuitorului și arătările
Sale au un caracter apologetic.”59 Ca ceilalți Evangheliști, Sfântul Ioan reține câteva dintre
aratările Domnului celui înviat. Cu siguranță, autorul reține aici acele arătări care pe de-o parte
sunt relevante prin mesaj, iar pe de altă parte, completează cele arătate de sinoptici. Primul
adevăr mărturisit de Sfântul Ioan este că Învierea și, implicit, aceste arătări au loc în „prima zi a
săptămânii”, adică Duminica. De altfel, acest amănunt este amintit atât pentru Duminica propriu-
zisă a învierii, cât și pentru Duminica următoare, la 8 zile de la Înviere. Probabil și arătarea
expusă în Ioan 21, adică cea de la Marea Tiberiadei, a avut loc tot într-o zi de Duminică. Sfântul
Ioan se simte obligat să puncteze acest amănunt (despre care sinopticii nu spun prea multe)
întrucât spre finalul secolul I d. Hr., ziua de Duminică deja era serbată de Biserică în termeni
creștini, ca sărbătoare săptămânală și ca zi a Învierii.
Astfel, Maria Magdalena, una dintre femeile mironosițe merge dis-de-dimineață la
mormânt și găsește piatra ridicată. Ea vestește despre aceasta la doi dintre apostoli (Petru și
Ioan), care auzind această veste au alergat la mormânt. Ei găsesc mormântul gol și vor fi luminați
de doi îngeri care se adresează Mariei Magdalena, întrebând-o pe cine caută. În timpul acestui
dialog dintre înger și femeie, se apropie de Maria Magdalena cineva care o întreabă la fel: „De ce
plângi, pe cine cauți?” Atunci ea recunoaște glasul Mântuitorului, care o îndeamnă să meargă să
îi vestească pe ucenici. A doua arătare indicată de Sfântul Ioan este cea făcută, în aceeași zi de
duminică, celor 10 apostoli dintre care lipseau Iuda Iscarioteanul și Toma. În acest context,
Mântuitorul le-a transmis darul sau harul iertării păcatelor. La 8 zile după Înviere, adică în
duminica următoare, Mântuitorul se arată celor 11, având un dialog special cu Toma.
În Ioan 20, 30-31 găsim – zic exegeții – o încheiere a Evangheliei (adică prima
încheiere), care constă într-un scurt rezumat al activității Domnului, iar pe de altă parte prin
indicarea scopului principal urmărit de autor în alcătuirea scrierii. Vorbind despe acel rezumat, el
se regăsește în Ioan 20, 30: „deci și alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care
nu sunt scrise în cartea aceasta.” Prin urmare această apreciere începe cu termenul conclusiv
„deci” și definește activitatea Domnului prin expresia de „multe minuni făcute de Iisus înaintea
59
Preot prof. dr. I. CONSTANTINESCU, op. cit., pg. 160.
46
ucenicilor Săi.” Așadar, Sfântul Ioan recunoaște că au existat multe alte întâmplări din viața
Mântuitorului, multe dintre ele fiind cunoscute și de el, dar care nu s-au scris „în cartea aceasta”,
adică în Evanghelie. Această concluzie ne ajută să înțelegem că unele dintre evenimente s-au
transmis mai departe pe cale orală în Biserică, făcând parte din Sfânta Tradiție, însă altele se pot
regăsi scrise în alte documente (precum Evangheliile sinoptice sau scrierile apocrife: de
exemplu, Evanghelia după Barnaba sau Evanghelia după Toma).
Scopul final al Evangheliei este indicat în Ioan 20, 31: „Iar acestea s-au scris ca să credeți
că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui.” Așadar,
conținutul Evangheliei după Ioan trebuie să conducă la concluzia că „Iisus este Hristosul”, adică
Unsul sau Mesia cel așteptat de iudei, însă un Mesia așa um ei nu știau: Fiul lui Dumnezeu –
după fire, după ființă. Astfel, Hristos devine „obiect al credinței creștine” care conduce pe om
spre adevărata viață, adică viața cea veșnică. Cu alte cuvinte, cel care dorește să guste viața cea
veșnică, trebuie să creadă în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Versetele 1-4: „Iar în ziua întâi a săptămânii (Duminică), Maria Magdalena a venit la
mormânt dis-de-dimineață, fiind încă întuneric, și a văzut piatra ridicată de pe mormânt. Deci a
alergat și a venit la Simon-Petru și la celălalt ucenic, pe care-l iubea Iisus, și le-a zis: Au luat pe
Domnul din mormânt și nu știm unde L-au pus. Deci au ieșit Petru și celălalt ucenic și veneau la
mormânt. Și cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte mai repede decât
Petru, a sosit cel dintâi la mormânt.”
„<<în ziua cea dintâi a săptămânii>>: ceea ce va deveni <<duminica>> pentru creștini” 60
După cum vedem, Sfântul Ap Ioan sare peste amănuntele legate de păzirea mormântului,
evidențiind însă arătarea Domnului Mariei Magdalena, episod pe care sinopticii nu-l transpun.
Căutând Maria Magdalena prilej de mângâiere și se duce să vestească aceasta lui Petru și „la
celălalt ucenic, pe care-l iubea Iisus”, acesta fiind însuși Sfântul Apostol Ioan. Maria Magdalena
neștiind nimic despre Înviere, socotește ceea ce s-a întâmplat drept furtișag. După aceea au venit
la mormânt fugind Sfântul Apostol Petru și Sfântul Apostol Ioan, iar dacă vă întrebați cum de au
venit la mormânt din moment ce mormântul era străjuit, iată ce spune Sfântul Teofilact al
Bulgariei despre aceasta: „Adevărat este cuvântul, că după ce a înviat Domnul, și împreună cu
60
47
cutremurul Îngerul a stătut deasupra mormântului, străjerii s-au dus ca să vestească fariseilor, și
așa mormântul izbăvindu-se de paza ostașilor, au aflat ucenicii prilej de au mers.” 61
Versetele 5-13: „Și, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. A sosit și
Simon-Petru, urmând după el, și a intrat în mormânt și a văzut giulgiurile puse jos, Iar mahrama,
care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfășurata, la o parte, într-un loc.
Atunci a intrat și celălalt ucenic, care sosise întâi la mormânt, și a văzut și a crezut. Căci încă nu
știau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morți. Și s-au dus ucenicii iarăși la ai lor. Iar Maria
stătea afară lângă mormânt plângând. Și pe când plângea, s-a aplecat spre mormânt. Și a văzut
doi îngeri în veșminte albe, șezând unul către cap și altul către picioare, unde zăcuse trupul lui
Iisus. Și aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți? Ea le-a zis: Că au luat pe Domnul
meu și nu știu unde L-au pus.”
Venind la mormânt, ucenicii au văzut giulgiurile puse jos în mormânt, acesta fiind un
semn adevărat al Învierii. Pentru că dacă era să fure cineva trupul Mântuitoruluim doar nu era
atât de nepriceput întrucât să-L lase gol. De aceea mai înainte spusese Sfântul Evanghelist Ioan
faptul că trupul lui Iisus a fost uns cu multă smirna, aceasta deoarece smirna lipește giulgiurile de
trup. Vedeți smerenia Sfântului Apostol Ioan cum zice că a ajuns primul la mormânt, dar nu a
intrat până nu a venit și Sfântul Apostol Petru. Dar ei au crezut că Iisus a fost furat, după cum a
spus Maria: „Au luat pe Domnul meu.” Ei au crezut-o pe Maria că a fost furat deoarece „nu știau
Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morți.” După aceea, fără a mai cerceta, s-au dus la ai lor.
Maria Magdalena rămăsese afară și abia acum s-a uitat în mormânt. Deci apostolii plecaseră
lăsând-o pe ea singură. Din acest motiv ea se învrednicește de a vedea vedenie: „Și a văzut doi
îngeri în veșminte albe, șezând unul către cap și altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus.”
„Acești îngeri nu-i vorbesc nimic despre înviere, dar ea este adusă puțin câte puțin la această
cunoaștere a adevărului. Ea vede un veșmânt strălucitor, aude un glas mângâietor; și ce zice acest
glas? <<Femeie, de ce plângi?>>(13)” 62 Ea a spus cu mare jale, împreună cu dragoste: „Că au
luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus.”
Versetele 14-18: „Zicând acestea, ea s-a întors cu fața și a văzut pe Iisus stând, dar nu știa
că este Iisus. Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți? Ea, crezând că este grădinarul, I-
61
62
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, pg. 483-484.
48
a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, și eu Îl voi ridica. Iisus i-a zis: Maria!
Întorcându-se, aceea I-a zis evreiește: Rabbuni! (adică, Învățătorule). Iisus i-a zis: Nu te atinge
de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la frații Mei și le spune: Mă sui la Tatăl
Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru. Și a veni Maria Magdalena
vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul și acestea i-a spus ei.”
De ce s-a întors oare Maria Magdalena? Îngerii Îl văzură pe Iisus și i-au dat de înțeles că
au văzut pe Domnul, de aceea Maria s-a întors. Maria, socotindu-l pe El a fi grădinarul acestei
grădini în care era mormântul, I-a spus: „Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, și
eu Îl voi ridica.” Se temea ca nu cumva iudeii să-și bată joc chiar și de trupul “mort” al lui Iisus.
Iisus i s-a făcut cunoscut din voce, dar inițial când i-a spus: „Femeie, de ce plângi?”, nu a vrut El
ca să-L recunoască, deoarece știa că ar fi un șoc total pentru Maria Magdalena să îi spună din
prima despre Înviere, iar apoi i-a rostit numele ei, făcându-I-se cunoscut prin aceasta.
“<<Maria>>, cel mai frumos cuvânt auzit vreodată de urechile Mariei Magdalena! Revelația se
produce instantaneu. Rostirea numelui declanșează <<anamneza>>. Se poate înțelege în două
feluri: Iisus o strigă (imperativ) deschizându-i simultan urechile și ochii; Iisus îi aduce aminte
cum o numea El înainte de răstignire (nu neapărat un imperativ). Optez pentru a doua variantă.
Cred că Iisus a ales o cale blândă de adresare pentru a n-o speria și mai tare” 63. Maria
Magdalena, cum L-a recunoscut pe El a fi Iisus a năpustit imediat asupra Lui vrând, probabil, să-
l cuprindă în brațe. De aceea Iisus îi spune „Nu te atinge de Mine”. Verbul acesta “a atinge”, în
grecește înseamnă și “a strânge”, “a apuca”, “a ține”, “a reține”. Iar apoi îi spune să le vestească
ucenicilor Învierea Lui: „Mergi la frații Mei și le spune: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la
Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.”, Iisus este Fiul lui Dumnezeu după fire, iar noi după dar.
Apoi Maria Magdalena a mers de le-a spus ucenicilor acestea. Vedeți dar din stăruință de ce
lucru bun s-a învrednicit Maria Magdalena? De aici putem desprinde și o învățătură: Stăruința
este foarte bună, de aceea trebuie să stăruim și noi în rugăciune.
Versetele 19-23: „Și fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (Duminică), și ușile
fiind încuiate unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijloc și le-a
zis: Pace vouă! Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii
văzând pe Domnul. Și Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă
63
49
trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți
ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute.”
„După ce Maria a vestit acestea ucenicilor, se putea sau să nu fi crezut aceia ei, sau de ar
fi crezut să se fi mâhnit, cum că nu s-au învrednicit ei de a-L vedea pe Dânsul, pentru aceasta în
aceeași zi stă înaintea lor, care însetau, adică pentru aceea că au auzit de la femeie, cum că a
înviat, dar se temeau de iudei, și pentru aceasta pofteau mai mult să vadă pe Cea singură a lor
mângâiere.”64 A stat în mijlocul lor, trecând prin ușile încuiate, deci Iisus avea trupul
pnevmatizat. El a așteptat să se adune toți, de aceea a venit seara. Cu toate acestea, Toma nu era
prezent acolo în acea duminică. Prin aceasta, că le spune: „Pace vouă!”, îi liniștește de tulburarea
pe care o aveau ei și le aduce, totodată, aminte de cuvintele pe care Le-a spus înainte de
răstignire: „Pacea Mea dau vouă” (Ioan 14). Tot aici arată și semnele Crucii, iar pentru aceasta s-
au bucurat ucenicii. După aceea, Iisus le-a spus: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și
Eu pe voi.”, deci se vede stăpânirea lui Iisus că nu a spus că Îl va ruga pe Tatăl ca să-i trimită pe
ei, ci a spus: „Vă trimit pe voi.” Mai departe, a suflat asupra lor și le-a dat Duh Sfânt, dar nu
Darul cel desăvârșit al Duhului Sfânt, că Acela va fi dat lor la Cincizecime în limbi ca de foc.
Deci le dă Duh Sfânt pentru a ierta păcatele.
Versetele 24-29: „Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei
când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu
voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și
dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Și după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși
înăuntru, și Toma, împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc și a zis:
Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o
pune în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu
și Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au
crezut!”
„Nu era Toma împreună cu ucenicii, că se poate el din răpire încă să nu se fi adunat. Și ce
este aceasta: <<Carele se zice Geamăn?>> Aceasta este tâlcuire a numelui <<Toma>>.” 65 Deci
este precizată tâlcuirea acestui nume pentru a ne arăta nouă că dinainte avea el acest obicei de a
64
65
Ibidem, pg. 468
50
se îndoi. Deci spunându-i ceilalți ucenici că au văzut pe Domnul, Toma nu voia să creadă, nu că
i-ar fi considerat pe aceștia mincinoși, doar că i se părea imposibilă Învierea. Deci nu îi era de
ajuns să-L vadă pe Iisus: „Dacă nu voi pune mâna mea”. Vrând Iisus a-I demonstra lui Toma că
și atunci era de față, îi spune direct lui Toma să pună mâna pe coasta Lui și degetul pe semnul
cuielor Lui, apoi sfătuindu-l i-a zis: „nu fi necredincios, ci credincios.” Uitați ce spune Sfântul
Teofilact al Bulgariei despre mărturia lui Toma: „Că zicând <<Domnul meu>>, a însemnat pe
firea cea omenească, că la oameni se zice numele acesta: <<Domnul>>, precum aceea
<<Doamne, de L-ai luat tu pe El>> (Ioan 20). Iar zicând <<Dumnezeul meu>>, a arătat pe ființa
cea Dumnezeiască, și așa cum că Unul și Același este Domn și Dumnezeu.” 66 Mai departe
Domnul spune: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”, arătând spre ucenici, care au crezut făra
a pipăi semnul cuielor. Și nu doar pe aceia, ci și pe cei care au crezut mai pe urmă. Și cum de
trupul cel nestricăcios al lui Iisus a rămas cu semnul cuielor? Aceasta s-a întâmplat pentru a
putea încredința Învierea.
Versetele 30 și 31: „Deci și alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu
sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui.”
Sfântul Evanghelist Ioan vorbește despre semnele și minunile pe care Iisus le-a făcut
după Înviere, că de aceea zice că le-a făcut „înaintea ucenicilor Săi”, pe când acelea de dinainte
de Înviere, le făcea înaintea tuturor. Deci, după cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, Iisus a mai
făcut multe semne înainte ucenicilor Săi după Înviere, în cele 40 de zile în care a stat cu ei.
“<<Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să
aveți viață în numele Lui>>: toate evangheliile au și o intenție de convertire. Dar numai autorul
celei de a patra o declară direct.” 67 Acesta a fost scopul Evangheliei, ca să credem că Iisus este
Hristosul și, crezând, să avem viață întru numele Lui.
66
Ibidem, pg. 469.
67
51
Concluzii
În Sfânta Evanghelie după Ioan, accentul cade pe firea divină a Mântuitorului, față de
celelalte Evanghelii, unde accentul cade pe firea umană a Mântuitorului.
O legătură de seamă a capitolelor 7, 8, 18, 19 și 20 ar putea fi aceasta: În capitolele 7 și 8,

Mântuitorul se afla la Sărbătoarea Corturilor (Tabernacolelor) predicând în Templu și
52
confruntându-Se cu împotrivirea mai-marilor religioși. Aceștia încearcă să-L prindă pe Iisus,
urmând să-L condamne, dar nu reușesc datorită faptului că “nu venise încă ceasul Lui.” (cf. Ioan
7, 30; Ioan 8, 20). În capitolele 18 și 19, din cauză că Iuda L-a trădat pe Iisus, aceștia reușesc să
Îl prindă și să-L ducă în fața sinedriului, arhiereul de atunci fiind Caiafa. În capitolul 20 este
prezentată învierea Mântuitorului, prin care a biruit și a mântuit lumea. (În capitolele 7 și 8
observăm începutul urii evreilor pentru Mântuitorul).
O informație utilă este cea despre ceasul răstignirii (Sfântul Apostol Marcu spune că ar fi
fost ceasul al treilea, iar Sfântul Apostol Ioan scrie despre ceasul al șaselea). Cel mai probabil,
prescriitori au greșit la traducere și tipărire. Probabil că din caracterul „T” al lui gamma (al
treilea ceas), s-a strâmbat linia aceea dreaptă și arăta ca un „S”, caracterul lui episimon (care se
referă la ceasul al șaselea).
O altă informație folositoare este aceea că Sfântul Apostol Petru, când Îl urmărea de
departe pe Mântuitorul spre sinedriu, se prefăcuse că se încălzea, deoarece voia să pară că e unul
dintre cei de acolo pentru a nu fi întrebat din nou dacă este ucenic al lui Hristos și a-L nega din
nou.
Un aspect foarte important este acela că Dumnezeu nu lasă să vină asupra noastră mai
multe ispite decât putem duce.
În capitolul 7 al Sfintei Evanghelii după Ioan observăm că Mântuitorul este prezentat

drept „Apa vie”. În acest capitol, Mântuitorul vorbește și despre cele două firi ale Sale: cea
dumnezeiască și cea omenească (cf. 7, 29). Și tot în capitolul 7 vedem și puterea lui Iisus,
deoarece trece printre mai-marii poporului evreu, cei care voiau să-L ucidă, dar aceștia nu pun
mâna pe El.
În capitolul 8 al Evangheliei, Mântuitorul este prezentat în ipostaza de „Lumina lumii”.

Vedem că Iisus în acest capitol spune că a venit să mântuiască lumea, nu să o judece (cf. 8, 15-
16). Mântuitorul a venit să elibereze lumea din robia păcatului (cf. 8, 31-32).
În capitolul 18 al Evangheliei, observăm că Mântuitorul s-a predat de bunăvoie (cf. 18, 1-

9). O informație foarte utilă pe care o aflăm din acest capitol, este aceea că Dumnezeu nu
îngăduie să vină mai multe ispite asupra noastră decât putem duce.
53
În capitolul 19, vedem că și Ponțiu Pilat a recunoscut într-adevăr slava lui Iisus și Îl arată
că este Regele Iudeilor. (cf. 19, 19-22). Mai observăm din acest capitol cum Mântuitorul
împlinea toate prorociile (cf 19, 30).
În capitolul 20 al Sfintei Evanghelii după Ioan este prezentată biruința Mântuitorului prin
învierea Sa din morți. Sfântul Apostol Ioan transpune o secvență pe care evangheliștii sinoptici
nu o prezintă: Aceea că Mântuitorul, după înviere, i s-a arătat Mariei Magdalena. Și din acest
capitol ne sunt arătate cele două firi ale Mântuitorului, prin aceea ce spune Sfântul Apostol
Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu (Ioan 20, 28).” Tot din acest capitol aflăm și scopul
scrierii Sfintei Evanghelii după Ioan: „Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui (Ioan 20, 31).”
Aceste capitole ale Sfintei Evanghelii după Ioan (7, 8, 18, 19, 20) se numără printe cele
care arată că Iisus Hristos a venit să mântuiască neamul omenesc.
În concluzie, Sfânta Evanghelie după Ioan are o profunzime aparte deoarece pune
accentul pe firea divină a Mântuitorului, pe când la sinoptici, se pune accentul pe firea umană a
Lui. Este necesar să cunoaștem informații legate atât de firea umană a Mântuitorului cât și de
firea divină. De aceea pot spune că Sfânta Evanghelie după Ioan vine ca o completare firească a
Evangheliilor sinoptice.
„Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi
crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?” (Ioan 11, 25-26)
54
Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă

București, 2018.
2. Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia cu ilustrații, vol. 7, Editura Litera București, 2011
3. Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Evangheliei după Ioan, Editura Pelerinul
Român, Oradea, 1998
4. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan în PSB vol.
41, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă București, 2010
5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia după Ioan în PSB vol. 15 Serie
nouă, Editura Basilica București, 2016
6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Editura Pelerinul
Român, Oradea, 2005
7. Preot prof. dr. Constantinescu I. Studiul Noului Testament, Editura Institutului Biblic
și de Misiune Ortodoxă București, 2002
8. Pr. Prof. Dr. Abrudan, Dumitru, Arheologie Biblică, Editura Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă București, 1994
9. Noul Testament, Evanghelia după Ioan, traducere de Cristian Bădiliță, Curtea Veche,
București 2010
10. Scrima, Andre, Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, Editura Humanitas,
2008
55

Lucrare de Atestat La Noul Testament - Holovaci Mihai

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare de Atestat La Noul Testament - Holovaci Mihai

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX

„DUMITRU STĂNILOAE”, BRAȘOV

Exegeză biblică la Sfânta Evanghelie după Ioan

Prof. coordonator: Elev:

A patra carte a Noului Testament este Sfânta Evanghelie după Ioan.

Sfântul Apostol Ioan a scris această Evanghelie ca o completare a Evangheliilor scrise de

Legătura tematică între capitolele 7, 8, 18, 19 și 20

În capitolele 7 și 8, Mântuitorul se afla la Sărbătoarea Corturilor (Tabernacolelor)

O altă legătură între aceste capitole ar putea fi aceasta: În capitolele 7 și 8 Mântuitorul le

Versetul 5: „Pentru că nici frații Lui nu credeau în El”

Versetul 8: „Iarăși plecându-se, scria pe pământ.”

„Spunând că împreună cu El judecă şi osândeşte Dumnezeu şi Tatăl pe cel ce nu crede în

„Făcutu-i-a de au căzut jos pe spate, una adică, pe puterea Sa arătându-o, și cum că de

Versetele 12-14: „Deci ostașii și comandantul și slujitorii iudeilor au prins pe Iisus și L-

Mântuitorul a fost pizmuit de către evrei în capitolele 7 și 8. Aceste două capitole (7 și 8)

O legătură de seamă a capitolelor 7, 8, 18, 19 și 20 ar putea fi aceasta: În capitolele 7 și 8,

În capitolul 7 al Sfintei Evanghelii după Ioan observăm că Mântuitorul este prezentat

În capitolul 8 al Evangheliei, Mântuitorul este prezentat în ipostaza de „Lumina lumii”.

În capitolul 18 al Evangheliei, observăm că Mântuitorul s-a predat de bunăvoie (cf. 18, 1-

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă

S-ar putea să vă placă și